10 Marea confuzie

M-am uitat azi pe web să văd cine a mai dispărut în 1987 și am citit numele unor monștri sacri ai filmului american, Rita Hayworth și Fred Astaire. Actorii aceștia cunoscuți de lume sunt simțiți adesea mai vii decât persoanele apropiate, deși nu sunt decât imagini, pe ecran. Personaje care sar, vorbesc, râd, ne educă. Vrem să le semănăm în anumite perioade ale vieții. Ficțiunea… Sunt încă mulți care îi poartă în memorie. Au fost lansate compilații care prezentau istoria Hollywood-ului, locul de domiciliu al marilor studiouri de film. Se creau universuri întregi într-o sală, sau numai o cameră, din carton și vopsea. Marii actori erau idoli, asemenea cântăreților celebri. Simbolizau reușita în cel mai plăcut mod. Să devii notoriu era un destin. Dar unde? În România? România era pentru americani un loc exotic, un nomenland pe care se desfășurau dragonii și vampirii, iar pentru noi America era „tărâmul celălalt”, din basme. Anul 1987 a fost anul unei crize financiare, o criză a burselor pornită din Hong-Kong, marele oraș chinez, încă dominion britanic, așezat în cel mai binecuvântat loc din lume, după știința influențelor divine, astrale, simbolice, totemice, talismanice, de amulete, pietre, ierburi, culori, șamd, numită Feng Shui. România nu poseda nici un fel de bursă așa că situația noastră, a poporului prost, nu a fost mai afectată decât fusese. Ne-a afectat însă vizita „de stat” a lui Michail Gorbaciov, un tip grăsuț, cu o pată pe chelie, în partea dreaptă, care i se lăsa pe frunte. Găsisem într-o carte de chiromanție informația că un semn pe partea dreaptă a capului e semn de noroc. Așa o fi! Individul acela exagerat de închipuit, erijat în stăpân de mărimea monstruoasei sale patrii, a venit să îl avertizeze pe „Bătrân”. Cred că atunci s-a creat declicul din mintea celor care aseamănă geniile, că Ceaușescu avea ceva din personalitatea lui Mircea cel Bătrân, reprofilat în „Cel Mare”, legendarul principe valah care îl înfruntase pe Baiazid Ilderim[1]. Renumitul factotum al filmului românesc, Sergiu Nicolaescu, a imaginat panegiricul. Apoi a răspândit vestea că va realiza o capodoperă epocală: Istoria Partidului Comunist Român. Despre Sergiu Nicolaescu se spune că a reușit un spectacol mult mai impresionant…

Michail Gorbaciov își lansase din vorbe renumita restructurare economică, perestroika, și dorea să restructureze inițial relațiile cu aliații. Ceaușescu însă, un tip cuprins de rigiditatea caracteristică patriarhilor, avea discursuri de decenii care nu puteau fi modificate. Unitatea de nezdruncinat și suveranitatea și… Sunt niște module pentru care prinsese o dragoste paternă fiindcă toți șefii de stat care îi cunoșteau nebunia le aprobau sentențios. Oho! Câtă înțelepciune! România devenise un sanatoriu de lux pentru lideri politici dezavuați de toată lumea: „împăratul” canibal Bokassa, Mobutu Sese Seko, colonelul Moammar al-Gaddaffi, generalul Suharto, liderul palestinian Yasser Arafat, Ferdinand și Imelda Marcos, Kim Ir Sen, șeful absolut al Coreei de Nord, etc. Căuta aliați în statele nealiniate. Simpatia pe care i-au arătat-o guvernele vestice se gripase. Tușea. Și el se prezenta ca adversar vehement al imperialismului american și aliaților săi obedienți[2]. Deschiderea spre dialog cu vestul, susținută de Gorbaciov, i-a apărut lui Ceaușescu drept o abdicare și renunțare la el. Se arăta la orizont schimbarea de generație în politica statelor socialiste. Chiar de atunci se vehiculase numele unui posibil succesor la sceptrul prezidențial. Da, mă amuzase ideea că un președinte are sceptru, semn al puterii regale sau imperiale, dar Ceaușescu a fost un rege de ev mediu, fără coroană. Cu sceptru însă. Deci am auzit numele lui Ion Iliescu. Cine îl răspândea oare?

Deja îl vedeam succesor al lui „nea Nicu”, zis și „nea Caisă”, pe fiu-său cel mic, Nicușor. Despre copiii lui Ceaușescu mulți știau, puțini cunoșteau, toți comentau. Valentin, cel mare, era implicat în activitatea echipei fanion de football, „Steaua”, fata, Zoe, nu se arăta public, dar se spunea că este alcoolică, iar mezinul devenise imaginea depravării, curvar, bețiv, jucător de cazinou. Ultima sa „ispravă” fusese pierderea la ruletă (sau „Black Jack”) a unei herghelii de cai de rasă din Dobrogea. Unde? La Monte Carlo. Erau zvonuri, circulau pe „telefonul fără fir”[3], însă le știa toată populația. Pe mâna lui voia să ne dea Ceaușescu pe noi, nevolnicii de români! Existau destui mucaliți care spuneau că ar fi bine deoarece probabil pierdea la ruletă toată țara. Cu oameni, sau fără?

Și tot atunci, a intrat în vocabularul meu cuvântul „nomenclatura”. Habar nu avusesem de el. Jur. După aceea a devenit ceva extrem de popular și de succes în tiradele marilor maeștri. Chiar eu i-am zis vreo câteva. Destule!

Lumea vestică și tumultul ei erau dincolo de cortină. Să o tragem era peste puterile noastre. Ne trebuia oare? A plecat Gorbaciov, s-a întors la el, somându-l pe Ceaușescu să se schimbe deoarece vremurile se schimbau… Începea o ciudată așteptare a unui sfârșit de epocă. Nimeni nu știa cum poate veni acest sfârșit, dar era inevitabil. Se crease o tensiune. Ceaușescu părea mai activ ca niciodată, deși îmbătrânise evident. După un an au apărut zvonuri privind un posibil cancer la prostată pe care i-l oblojeau doctorii. Era inamovibil. Doar moartea l-ar fi tras jos de pe tronul său. Cred că se vedea împăiat, ca Lenin, în mausoleu, vizitat de lungi cohorte de admiratori ai lucrărilor sale. Nu poți capota când n-ai desăvârșit societatea comunistă și „omul nou”. N-a făcut-o nici Dumnezeu, pt că nu-i prea ieșise caracterul umanului. A rămas cam împuțit!

 

Serviciul nu era bine organizat, totuși banii veneau fără întârzieri. Erau momente de hiatus în activitate și altele când toată lumea muncea, uneori peste program. În perioade de plictis major, damele își găseau clipe de desfătare când puteau face o completă descriere a mediului în care trăiau, caracterizând orice persoană sau obiect. 

Pe acoperișul depozitului Combinatului de mobilă Pipera își găsise de lucru un exhibiționist. Văzuse femeile stând la taclale, țigări și cafea, strânse la anumite ore lângă una dintre ferestre și le arăta diverse figuri. La început femeile au fost oripilate, apoi doar amuzate, în fine au comentat admirativ „obiectul”. Era chiar bine dotat! La „spectacol” nu erau acceptați bărbații, individul retrăgându-se imediat cum zărea un tip.

Mă apropiasem periculos de fosta mea prietenă Valerica. Îi știam deja povestea vieții de după și ne aflam, ca la bridge… și eu, și ea, în situație vulnerabilă. Era angajată într-o secție a „Institutului de tehnică de calcul”, unde se lucrau calculatoare. Toată lumea aflase de apariția calculatorului personal, numit „Pisi”. ITC lansase câteva calculatoare mici, dintr-o generație puțin mai veche, însă n-avea licență pentru a construi PC-uri. Calculatoarele românești „Felix” erau ușor depășite, dar încă se cereau. Puteau comanda utilaje. Existau deja numeroși programatori. Unul dintre ei, Florin Bran, șef al laboratorului 5 din CCAB, scrisese în „limbaj mașină” programul pentru calculatorul simulatorului de tanc. Exista o carte groasă, chiar în limba română, care prezenta acest limbaj, iar Bran o ținea la vedere, era Biblia lui. Un tip cu mustață, înalt și gras. O singură dată l-am văzut agitat, mi-a părut disperat, isteric, o fiară! În mod obișnuit zâmbăreț, de o bunăvoință fără limite.

Deoarece plăcile imprimate multistrat nu mai puteau fi proiectate pe „mailere”, niște foi de plastic speciale, eu și Zugravu am fost nevoiți să ne școlarizăm în proiectare cu un program de calculator. Astfel am ajuns pentru câteva zile în laboratorul lui Bran, instruiți de un tip, asistent la Politehnică. Nu pot spune că am înțeles mare lucru din ceea ce se spunea acolo. Se utiliza o tastatură și un televizor Elcrom modificat, însă programul avea destule tare. Orice greșeală te ducea înapoi și trebuia să refaci parte din lucrare, în plus se bloca foarte des și atunci totul era compromis. Salvarea lucrării era o pacoste. Prin urmare n-am învățat mai nimic, iar Zugravu n-a mai venit. Am abandonat și eu instruirea fără a avea suspiciunea că acesta era viitorul proiectării și puteam rămâne curând fără comenzi, deci fără lucru.

Vremea când se vânau microprocesoarele 8080 și Z80 fabricate la Microelectronica, întreprindere de pe „platforma industrială Băneasa”, lângă IPRS, pentru a realiza microcalculatoare tip „Commodore”, se dusese. Nu știu pe nimeni să fi terminat o astfel de lucrare personală. Mai târziu am ajuns de câteva ori în camera de lucru a Valericăi și colegilor ei unde existau câteva terminale cu tastatură și monitor pe care puteam să mă distrez cu primul joc de calculator cunoscut de mine. Totul se baza pe întrebări și răspunsuri care creau niște situații virtuale. Să spunem că eram investit în funcția de guvernator al unor insule din Pacific. Primeam un buget, aveam în administrare un oraș sau mai multe, existau bogății naturale, industrie, condiții de mediu, etc. De câteva ori, până am deslușit care este ideea, am fost spânzurat de localnici. După aceea am devenit expert în propășirea națională. Exact ca o karma, zic. Probabil într-o viață viitoare voi reuși, instinctiv, să-mi administrez bine resursele… În 1987 păstram totuși firave speranțe de mai bine.

Nici munca la Institut nu mai avea siguranța din anii trecuți. Alunecarea spre lucrările civile ne putea micșora venitul. Conflictul dintre director și Lucian Popa, șeful de laborator, a avut consecințe nefaste pentru noi. Directorul, în virtutea mușchilor săi de boss i-a ciopârțit efectivul și lucrările. Încet-încet, laboratorul 2 a rămas cu o „armată” de desenatoare tehnice, multe dintre ele fără să fi desenat ceva în existența lor, de fapt erau inutile profesional și ingineri slabi ori problematici, în fine, cei care nu se grăbiseră să plece. Ironic este că, la sfârșitul lui 1988, directorul a emigrat în Germania, după o vizită directorială și… asta a fost. Cum reușise Adrian Stoica să viziteze o țară vestică, în plină izolare externă a României, nu știu. Probabil oamenii de știință participau încă la seminarii ori sesiuni științifice, dacă nu era altceva… Mult mai târziu am aflat că Olteanu, șeful secției ITC era securist, și încă vreo doi dintre cunoscuții „cercetători științifici”, adică bunii profesioniști. Oameni cu funcții! Delatorul de profesie, numit „informator”, răsplătit pentru note scrise despre activitatea umană, mișuna, putea fi cel mai bun prieten. Dar existau și securiști care se ocupau de recrutare. Unul dintre ei, Ion Sancu mângâiat Stăncuș de colege, de minunat, simpatic și iubit ce era, activa în grupul ITC. Puțin timp înainte de finalul „epocii de aur” mi-a zis că dacă vreau mă poate face om, fiindcă, în viziunea sa, nu eram. M-am simțit vexat deoarece știam la ce se referă. De-atunci nu l-am mai văzut pe Stăncuș. Nimeni din foștii săi colegi nu l-a mai văzut. Un tip bucălat, păros pe buci și corp, plin tot de glumițe, vești vesele și bancuri, cu ochișori iuți și râzători. N-am priceput deloc ce influență avea și cum era structurată această organizație căreia, dacă aș dori să-i găsesc o similitudine i-aș zice FBI-ul RSR. Probabil era infiltrată de agenți străini. Ciudat, „Securitatea” a devenit subiect obsedant după ce n-a mai fost. Pe-atunci aveam o teamă de ceva nedeslușit, aflat în umbră, care totuși nu părea să manipuleze gândul. Frecventam Biblioteca franceză fără să-mi fac probleme că pot intra în vizorul acestei instituții. Eram un om singur, cu potențial rebel… De fapt îmi trăiam ultimele luni de singurătate. Au fost poate cele mai lungi. Mereu m-am plâns de singurătate dar întotdeauna am revenit la ea cu speranța unei schimbări. Nu o mai suportam, însă oricând era prea mult zgomot mi-aș fi dorit să mă izolez. „Singurătate e numele meu./Stană de piatră, clepsidră de timp,/Unica șansă a gândului ultim,/ Sortită să-ți fiu omule, zeu!” Așa a rămas în mintea mea și mi-a creat nostalgie. Dar nu mă mai puteam suporta. Trebuia să împart povara asta cu altcineva.

Violeta încheiase cu bine „Liceul de asistente medicale”. Stimulată de Nelu, mi-a căutat o pereche între prietenele ei și mi-a prezentat-o pe Cerasela, asistentă la spitalul de endocrinologie „CI Parhon”. Cerasela avea doar 23 de ani și semăna în mod ciudat cu Marcela, nu numai la nume. Avea aceeași înălțime, același zâmbet și un pic de mustață deasupra buzelor. Era chiar mai slabă și puțin sălbatică. Cerasela nu mi-a plăcut. Ce să fac eu cu ea? Într-o seară, la un randevu în parcul Libertății, i-am zis că am nevoie de o femeie, nu de o fată, că sunt lipsit de răbdare și nu mă pricep la strategii de seducție. Am terminat repede relația cu Cerasela. Ceva am păstrat din legătura efemeră cu această tânără. O anecdotă. Într-o zi când ne-am văzut, era foarte tulburată și mi-a povestit o pățanie horror. Lucra la „secția de gușă endemică”, asistentă a unei somități, doctorul Damian. Doctorul acesta era mai mereu plecat la conferințe, simpozioane medicale, întruniri care obișnuiau între ele raritățile umane specializate în retezarea tiroidelor. Infirmiera Geta plimba dimineața după recoltare către laborator măsuța metalică, cu roți, pe care se aflau extractele de guși, personalizate, așezate în cutii și eprubete când, s-a lovit accidental de perete, masa s-a ridicat pe-o parte și toată încărcătura s-a dus degrabă jos, s-a spart și s-a amestecat. Imediat a venit Cerasela îngrozită, a apostrofat-o pe infirmieră, dar, împreună au reașezat, într-o ordine aproximativă gușile cu etichetele aferente. „Mă sperii gândind ce ar fi spus doctorul Damian dacă afla!” Nici un pic de compasiune nu avea Cerasela pentru oamenii suspectați de cancer tiroidian cărora le încurcase probele.

Dragonul alb este confundat uneori cu un înger. Dacă ajungi în puterea lui încetezi să fii om, ești pacient, un cadavru conservat să producă bani.

Când s-a căsătorit Leni, am sărbătorit cununia la restaurantul Bucur, în apropierea supermarket-ului, la etaj. A venit și Ica, fosta noastră vecină, era în divorț pe-atunci, în fine, se așezase pe ea un praf, o reputație de femeie ieftină. Avea un băiețel Ica și disputa cu soțul dreptul de a-l educa. Arăta bine, nu-mi părea deloc stresată și am dansat. Nu venise frate-meu, era „în cursă”, el se apropiase cu ani în urmă de Ica, păreau potriviți dar nu s-au despărțit prieteni. Cel puțin nu Doru. Eu am fost un fel de frate mai mare și pentru cei doi frați ai familiei Chiriță. Mama lor murise tot de cancer pulmonar, asemenea tatălui. Pe ea nu am văzut-o fumând dar a avut împrejur mari fumători. I-au fumat viața. Parcă-i văd pe oamenii aceia, încă tineri, cu doi copilași, cărora le deschideam ușa de la apartament de parcă intram în propria casă. I-am surprins chiar în situații jenante. Era Ica, sora mea din vecini! Nelu venise însoțit de mândra Vio. Am fost puțini invitați la cununia civilă. A urmat cununia religioasă la un restaurant mai mare, aproape de apartamentul unde a locuit de-atunci tânăra familie. Între timp Cătălin fusese angajat la „Întreprinderea de avioane Băneasa”. Mama lui, Mariana, l-a transferat. Și ea se despărțise de soț, iar acesta nu a fost invitat la nunta băiatului. Dacă nu ai curiozități, lucrurile astea se află întotdeauna târziu. Când am ajuns la ei acasă, pentru a urca pe cârcă, la etajul patru, ceva mobilier, am știut cum i-a făcut educație băiatului, Mariana. I-a cumpărat cărți să-i umple o bibliotecă. La fiecare salariu îi lua o carte, iar biblioteca reprezenta cultura Marianei. Cărțile scriitorilor români studiați la școală, ceva descrieri de locuri geografice, restul „romance”. Îm, nu avusese timp să citească nici cărțile de școală. De ce ar fi nevoie de astfel de cărți? Cui folosesc, de ce sunt scrise? Cătălin n-a avut nevoie de ele. Ce pierdere de vreme ar fi fost! Nici Leni nu prea obișnuise. Pentru ce vorbesc despre ei? Ar trebui să vorbesc de TOȚI. Cei foarte puțini sunt atipici. Exceptând tocilarii și geniile sunt indivizi care se pierd pe drum, looser-ii. Mai sunt numiți și visători. Lor li se adresează toată literatura numită „beletristică”.

Ceea ce părea să modifice Lumea se manifesta ca o solidaritate, o afecțiune umanitară despre care aflaserăm chiar noi românii, în lumea noastră subterană. Cultura pop, despre care mi-am permis deja să fac referințe, deținând o particulă a cuvântului „popular”, își strânsese cântătorii la întrunire pentru a salva populația Somaliei de foamete și născuse lucrarea corală „We are the world, we are the children”. Se adunase toată fala vedetelor care hăpăia premii „Grammy”, niște sărbători fastuoase de inspirație evreiască, unde interpreți prealucrați de o industrie aflată în umbră, „lucrați de umbre”, acumulau trofee care le sporeau veniturile direct și indirect, datorită faimei. Aceeași „fiesta” caracteriza și împărțirea trofeelor pentru filme americane. Mai târziu a fost acordat și un premiu consolatoriu pentru film străin. Moda premiilor oferite de instituții cuprinsese febril orice activitate umană. O castă a notorietăților evidențiate de „experți” se diferențiase, aparent, insesizabil. Idolii. Idolii se arătau pop-ulari. Dăruiau umanității o infimă parte a timpului lor prețios, de aur! Și ce frumoasă carieră, ce talent, ce noroc, ce… mai poți adăuga? Idolul, sau idealul, stă sus în panoplia personală. Ciudată pare preferința mulțimii, dar există, au existat, vor exista, formatorii de opinie. Ei orientează toată gândirea mulțimii. Sunt maeștrii „psihologiei de grup”, „de turmă”, păstorii. Ezită să iasă în față, cel puțin nu se expun agresiv. Îi bagă pe cei cu carisma în gura și în ochii turmei. Creează cariere. Sunt niște reguli după care se aleg… oamenii. Ne plac cei siguri de ei, care nu se bâlbâie, au voce puternică, nu au defecte fizice majore și sunt simpatici, sunt performanți. Au fost născuți într-o zodie norocoasă. Ne par deștepți, deși noi suntem toți, somnambuli… Și iar mă rușinez să vorbesc în numele altora. Este o figură de stil care se uzează, din câte am auzit, și de alții. I se zice „sinecdocă”. Simțindu-mă prea singur mă cred întreaga omenire. Din vorbe nu e greu. Dar o fac cu modestie. Este o părere și nimic mai mult.

America își permisese să lanseze în topul ierarhiei politice un fost actor. Părea o ficțiune hollywoodiană. Când avusese timp omul acela să își construiască o carieră politică? Ce fel de politician putea fi? Cât de mult era influențat, sau manipulat de staff? Nu fusese dintre cei mai populari actori și, în fine, era un tip deja vârstnic. Ronald Reagan a fost un actor renumit în politică. Discursurile sale, scrise de alții, erau interpretate cu talent. Ascultându-l, comparativ cu Ceaușescu, îmi părea diferența dintre „Highway (ori „Route”) 66” și ulița noroioasă din comuna Pantelimon care lega două străzi pietruite, Dobrogeanu Gherea și Ecaterina Teodoroiu. Îmi plăcea bătrânul, deși era republican, naționalist convins și uscat, fără bunăvoință privitor la sărmanul meu popor. A murit demult, i-au scos ai lui cadavrul într-o cutie înfășurată de drapelul înstelat, prin oraș, să-l comemoreze cu mare pompă și să-l vorbească de bine mai marii politicii. Și, mai puțin, actorii. S-a mumificat și stafia acestuia ne bântuie la comemorări, ori stă prinsă de fundații, burse pentru premianți,… Chestii. Memorabil a rămas discursul din ’87 când RR i-a cerut lui Gorbaciov să dărâme zidul Berlinului. Ce drag prinseseră americanii de acea graniță de beton! Cealaltă parte considera spargerea lui o efracție. Cred că l-au regretat și unii și ceilalți. John F. Kennedy, la vremea lui, lansase pentru eternitate schlagger-ul speech-urilor „Ich bine ein berliner”, iar trupa Pink Floyd și-a vândut peste tot scenariul celebrei piese pop „The wall”.  Îl văzusem și eu pe partea sa estică, în 1984, când am trecut pe-aproape, din S-Bahn. Nu-mi părea deloc păzit ori spectaculos. Doar aproape de Brandemburger Tor, la capătul bulevardului Unter den Linden. A devenit celebru ca zidul chinezesc. Păi se compară? Suntem educați să fim sensibili la simboluri, numite adesea, în mod nefericit, „idealuri”, niște treburi cu reverberații în timp. Totuși, numai „Concretul[4] doare la prima vedere”!

Nu. Când mă lovește dorul conversației despre un mare om politic, nu văd decât ambalajul, imaginea, poza, iar în subsidiar (eventual) sunetul modulat într-o frecvență vocală, un zgomot specific pe care îl atașez. Acest spectru poartă un cod, îi spun nume și are conotații diverse. Una dintre ele este reprezentativitatea. Marii oameni politici reprezintă energii colosale existente pe Terra. Sunt energii care se confruntă. Toate au istorie. Ceea ce este vine din trecut împreună cu povestea transformării sale. Acceptăm Istoria pentru a da un sens existenței personale. În Ea stă Tot. Oamenii, elitele, arsenalele militare, teritoriul, arhiva națională, cultura,… Tot. Funcționarii Statului manipulează aceste energii și în cap e pus el, Președintele, sau… Primul secretar, sau Regina, etc., vedenii care se consumă în timp și spațiu. Politica este o ficțiune, din perspectiva mea, oricât de „obiective” par acțiunile sale. Pentru un comentator politic însă, este realitate fără dubii. M-ar crede lunatic. Eu mă văd într-o Lume despre care mă pot exprima neștiut, însă pe care n-o pot modifica nici măcar la nivel minor. Și atunci, de ce să agăț „Realitatea” mea? Îm? De-e… perete. Cu o piuneză. Scriu aici, poftim, „Realitatea mea”! Am creat o ficțiune. La ce bun să redefinesc noțiunile? Adio Ronald Reagan, oricine-ai fi fost, dacă ai fost! Pe români îi durea în cot de tine. Trăiau cu bâlbâitul de Ceaușescu, cel care afirmase, ehe, că s-a născut țăran și devenise intelectual! Cine l-a crezut?

În Piața Roșie, o imensitate pietruită bordată parțial de Kremlin[5], loc de dezmăț al norodului care-și omagia victoriile colosale, aterizase un neamț din vest cu un mic avion de turism. Trecuse de radare fără probleme. Povestea a fost considerată o dovadă de amiciție cu vorbitorii de limbă rusă, dorința de prietenie între popoare (era un slogan comunist mai vechi), ceva în sensul acesta. Prin urmare, se poate!

Un singur lucru ar mai fi de spus, orientativ, despre 1987. Prin toamnă, numărul oamenilor pe Terra atinsese cinci miliarde. A fost un eveniment public. Au apărut discuții despre suprapopulația umană. „Terra? E capabilă să hrănească treizeci de miliarde!” Un optimism care nu se mai potrivește cu părerile actuale. Cine mai crede azi acest lucru?

Eu am continuat să scriu „romanul meu”. Îi găsisem titlu, restul trebuia să curgă de la sine. Aveam să-i spun „Viața este un vis”. Era povestea aventurii mele din Moldova. Numind altfel personajele, părea… impersonal. Dar numele erau prost alese. Mă necăjea să nu le pot da credibilitate. Nu puteam alege nimic. Suna comun și nu se lega. De fapt ce aventuri avusesem în „exil”? Am păstrat câteva amintiri și nu doream să le pierd. Dificil se scrie o carte! În special prima.

Renunțasem să urmăresc piața literară. În București erau două mari librării centrale prin care îmi mai permiteam să pătrund, periodic. Era întotdeauna îmbulzeală, oamenii se băteau pentru cărți, dar nu orice fel. Se organizau lansări de cărți, recenzii, însă n-am participat. De ce aș fi făcut-o? Nu eram flămând. Mă fascinau coperțile bine făcute, albumele și cărțile de artă. Amicul meu Nelu Martin, care-mi cunoștea paranoia, avea grijă să-mi procure în zilele pe care le sărbătoream, onomastica și aniversarea, câte un album pe care-mi scria o declarație de dragoste. Avea o fixație pentru gogoși înflorite și legate cu panglicuță. N-am reușit vreodată, chiar dacă mi-a trebuit, să scriu o felicitare, asta în bună parte fiindcă îmi displăcea grozav tot ce însăila el pe cărți, ilustrate, sau felicitări. Era maniac.

–        Ai citit ce am scris înăuntru?

„ Celui mai cel, marelui prieten, pe care la-la-la…!” Puuh! O dată, de două, de nouă,… N-avea limită.

 

Ceaușescu ținea în continuare spectacole cu sala plină, își selectase spectatori pasionați care-l bisau câte zece minute în ritm, la fiecare respirație, cu aclamații și sloganuri cu rimă. Se simțea bine, interpreta triluri și arii ca un tenor înamorat de sine și-i răspundea, când și când, excepționala sa divă. Era o matracucă dar… avea voce singulară în peisajul vocal feminin al patriei. S-a comentat patriotismul acestei preasfinte perechi. Patriot este cel care-și disprețuiește concetățenii deoarece îi dorește performanți, prin urmare își vrea țara bogată. Este o versiune…

Ce spunea în tiradele lui nu mai prezenta importanță. Așa cum înțelegeam italiana din operele lui Verdi, pricepeam și discursurile sale. Dar să asculți Traviata de mii de ori, cu același prim interpret, creează saturație. Uram această „Traviată”, îi uram Interpretul, Scenariul, Regizorii anonimi, pe Marx cu toată pleiada, autorii Operei și scena Teatrului, adică România. Ne uram pe noi. Toate bancurile cu români îi desenau ironic. Da. Se purtau aluziile, doar caricaturile spuneau ceva despre actualitate și piesele de teatru. Rezistența prin artă! E! Literatura română era mai puțin frecventată. Nu avea consistență, a fost lipsită de genialitate, exceptând opera celor câțiva literați români rătăciți în Europa, pe care nu o cunoșteam. Prin 1988 am găsit o carte cu texte din Emil Cioran. Era un fel de compendiu adunat de un cunoscut comentator, să-i spun critic, eseist și ce-o mai fi fost… Intrând pentru prima oară în Cioran, și pe texte alese, am ieșit năucit. Am lăsat la dracu toată știința și ambiția mea critică! Avea un stil omul… care provoca elogii. Mai târziu, după ce i-am găsit cărți întregi, mi-a mai scăzut respectul. Deocamdată românii se mulțumeau cu aluzii. Astfel devenise popular Mihai Stănescu, un caricaturist, fost inginer, nu foarte artistic însă… curajos. Revela murdăria umană ascunsă în care trăiam. Devenise atât de simpatizat încât și-a permis să scoată pe piață o revistă, un almanah – s-au purtat revistele acestea festive, de bilanț anual, până după 2000. Începutul de mileniu le-a ucis pe toate. Tot pe-atunci am remarcat un grafician, de asemenea lipsit de studii în belearte. Îmi pare că fusese matematician Marcel Chirnoagă. I-am văzut expoziția la Sala Dalles. Nu știu de ce îmi plăcea! Azi n-ar mai fi între apreciații mei, dar… la urma urmei „Melancolia” lui Albrecht Dürer mă emoționează și acum deși o văd în poză. Sunt niște zone care marchează valorile în artă. Este alt simț pentru ele. Poate simțul conservării durabile a aprecierii publicului… Poate perfecțiunea… Dar mă delimitez de judecata aceasta. Să-i las lui Dumnezeu puterea de a realiza ceva perfect. Altfel banalizez conceptul. Și ce bigilică sunt eu? Dacă ar fi zis asta un neamț de talia lui Kant, Hegel, Heidegger, Schopenhauer, Nietzsche, Spengler, Marcuse, ăă… Marcuse a fost evreu… simt că sar vreo sută numai… era altă treabă! „Es-clus tovarăși”! Am expus o paradigmă luată din filosoful național Ceaușescu. Peste cele deja rostite nu se poate trece, dar discursul merge mai departe. Și tot în 1987 am văzut filmul renumit regizat de un ceh, „Amadeus”, o romanță despre Mozart, infantilul dar genialul Mozart văzut de invidia balaurului său Salieri, compozitor oficial la curtea imperială austriacă. Când debutezi cu „Eine Kleine Nachtmusik”[6] și mori cântat de „Requiem”, viața însăși este un spectacol pe care tu îl compui. Nu mai contează decât extazul inspirației. Uiți de foame, de dorința animalică de acumulare. Marea inspirație e un drog, însă doar cei aleși ajung la el. Dacă mi-a plăcut? Oho! A plăcut și juriului de Oscar! Asta în 1984 când a fost lansat. Crease emulație pentru muzică clasică. Nu am mai văzut filmele renumite în anii de lansare. În 1984, când mă plimbam prin RDG, la Berlin rula celebrul film al lui Spielberg, „ET”. A fost imposibil să-l văd atunci deoarece nu se găseau bilete pentru ziua respectivă, fuseseră deja achiziționate cu mult înainte. Așa că l-am văzut după patru ani, pe casetă, la o calitate proastă, miorlăit de Irina Nistor[7]. SF-ul poate fi… emoționant. Văzusem și cealaltă producție a lui Spielberg, „Întâlnire de gradul trei”. Extratereștrii sunt „băieți buni” în filme. Doar puțin înainte să devină apocaliptici.

În jurnalul meu de bord începusem o amplă căutare a „Adevărului absolut”. Cream discursuri cu mine însumi și îmi justificam știința din cărțile citite. Scriam citate preferate, mă legam de parabole fără context, eram uneori coerent și parcă logic. Dar aveam o cultură jalnică. Fusesem aprins de lectura unei cărți despre filosofiile contemporane scrisă de un evreu român, profesor de filozofie, numit Ludwig Grünberg. Era obiceiul meu. O comentam singur. Nu aveam prieteni interesați de filozofare. Am încercat cu Nelu la bere. După două propoziții pe o pantă abstractă se schimba discuția. Importante erau convorbirile despre parcursul Stelei sau mutațiile în politică. Și bancurile. Și în special berea. Toți vorbeau de Steaua. Domnule, ce împiedicați! Au întâlnit echipa Anderlecht și au luat bătaie exact la scorul pe care îl administraseră acelei echipe cu un an înainte: 3-0! Dar jucau bine cu echipele de-acasă. Prea bine parcă. Băutorii de la „Rucăr” cunoșteau strategii. Era o înghesuială cumplită, larmă, o bătălie pentru bere, iar oamenii simțeau nevoia să participe la discuții fără invitație, să spună ceea ce cunosc în plus și plecam de-acolo mai informați. Erau aglomerații oriunde. Și în aglomerație mă simțeam singur. Luam metroul dimineața și îl schimbam la stația Unirii. De-acolo coboram la capăt, platforma industrială Pipera. „Urmează ultima stație, Pipera!” Trebuia să știi unde poți aștepta pentru a pătrunde în tren. Altfel erai respins de cei care ieșeau. Fluide umane! Mergeam la marginea „râului”. Mergeam iute, trebuia să fiu rapid. Parcă mă luam la întrecere cu ceilalți. Fluidele umane seamănă celor naturale. Sunt naturale. Nu pot uita o vorbă a unor milițieni către mulțimea care curgea continuu la manifestație: „Afluiți, afluiți!” Am râs. Era comic. Îmbulzeală, cozi, oriunde! La spectacole, la piață, magazine de orice fel, la benzinării, restaurante, pe trotuare, în vehiculele de transport public… Dezastru! Doar viața de noapte se stinsese definitiv. Noaptea umblau pe străzi milițieni, în uniformă sau în civil, cu câini. În 1989 au apărut și grupuri adormite din „Garda Patriotică”. „Garda Patriotică” a fost desființată în 1990. Era o structură paramilitară menită să păstreze antrenamentul rezerviștilor și să-i țină disciplinați, ori să le mai ocupe timpul liber cu jocuri de război. România arăta ca o țară pregătită pentru orice fel de agresiune, însă era numai de fațadă. Nu se făcea antrenament. Eu am fost o singură dată la „trageri”, pe un câmp, alături de colegii din CCAB. Ocheam cu niște puști pentru tir sportiv, dintr-acelea cu gloanțe ca alicele care făceau „poc”. Am mers ca la nuntă, de-a valma, și ne-am întors chiar mai veseli, luaserăm bere cu noi. „Garda Patriotică” nu fusese o invenție ceaușistă. Existase și înainte de comuniști, numită puțin diferit, „Garda Națională”. IL Caragiale ne-a distrat în piesa lui „O noapte furtunoasă” cu amănunte despre seriozitatea și costul public al acelei organizații. Multe țări finanțează asemenea „gărzi”. Dar între toate, cea mai bine organizată și pregătită este cea elvețiană. Nu mă refer la „Garda elvețiană” de la Vatican. Elveția se fălește că nu are armată însă toată populația participă la exerciții paramilitare. Habar nu aveam de lucrul acesta. Am aflat ulterior…

„Adevărul absolut” este imposibil de cunoscut, însă despre el, ce anume ne oprește să vorbim? Măcar in privat. Șifonează raționamentul omenesc despre ceea ce simțim în mod curent? Și ne gâdilă? E ca și cum neputând să urc Everestul ar trebui să-i neg existența. Ori să nu-i pronunț numele. Mi-am pus pe foaie ce înțelegeam atunci despre concepte. Exista deja DEX-ul, marele dicționar explicativ al limbii române, însă cine îl putea achiziționa?, nemaivorbind că nu putea fi găsit la vânzare. Am păstrat de la nea Chiriță un vechi dicționar de neologisme care mi-a fost ghid până acum zece ani. Sunt importante definițiile noțiunilor. Întâi le reții pe dinafară, mai târziu le cauți logica. Îmi era clar că în toată această vorbărie despre ceva care există și despre care se caută informații, important este cât de cuprinzător și corect poți modula subiectul acestor informații. Logica. Ea studiază adevărul obiectiv sau prefăcut al vorbirii. Nu cunoșteam nimic privitor la știința Logicii, prin urmare o inventam eu, acolo, în caietul meu. Filosofiile, așa cum evoluaseră de la greci, își camuflau pretențiile în câteva nișe sau crevase, din care, pentru a explica tot, se extindeau invaziv. O filozofie decretată adevăr unic devine o plagă. Orice preconcepție omoară filosoful, îl transformă în profesor. Profesorul prezintă dogme. El este robul dogmei. Știind ceva despre tot, va judeca din perspectiva dogmei.

E ademenitor să cauți ceea ce nimeni nu a reușit să găsească. O comoară ascunsă undeva, în adâncuri… Dar de cine? Mi-am pus întrebări existențiale abia de la 25 de ani, după ce am utilizat numeroase caiete pentru a nota ce mă stresa mental. La vârsta aceea, teoretic, ar fi trebuit să am destulă cultură privitor la existență. Nu aveam. N-a existat filosof care să nu fi fost copt mintal la 25 de ani. E o vârstă matură intelectual. Mulți și-au lansat frumoase eseuri cu studii apreciate. Pentru performanță în Lume, trebuie s-o iei din vreme. De-asta-i bun mentorul, un tată bun...

La 35 de ani am încetat să îmi văd tatăl cauza nereușitelor mele. De fapt ce să fi reușit? Era tot mai bolnav pe zi ce trecea. Știam că are chisturi renale care-i provocau dureri neîncetate. Se mai ridica din pat, ieșea pe-afară, însă crizele îl scoteau din minți. S-a chinuit câțiva ani tata. O chinuia și pe mama. Fără ajutorul ei, ar fi fost distrus. Continuu era nemulțumit, striga, se lamenta… A renunțat la serviciu și s-a pensionat medical. Mama se pensionase la 54 de ani. Avusese un an dispensă pentru copii. Crescuse trei. Dar nu e bine să stai mereu în casă. Nimic nu e mai bun pentru cap decât efortul fizic.

Eu nu-mi făceam probleme. Speculam numai. Meditam… Lumea e așa, natura e așa, spiritul… Cam ce poate fi? Am căutat ciudățenii, nepotriviri, limite,… Simțurile mele sunt limitate. Dincolo de ele, ce pot găsi? Șcientiștii folosesc instrumente pentru a pătrunde mai mult. Telescoape, microscoape, captează frecvențe foarte înalte ori foarte joase, scurtează ori îndepărtează distanțele. Apoi emit teorii… Sunt câteva poluri ale cunoașterii. În primul rând subiectul, adică eu (mintea înzestrată pentru a găsi o certitudine acceptată de alți deștepți, plus partea spirituală), nimicul energetic, existent la nivel subatomic, universul și tot ceea ce conține. Există o uriașă literatură privind lumea transcendentală în care trăiesc puterile ce ne-au creat și ne domină. Aș restrânge tot la ceea ce numeam „partea spirituală”. Ocupă un loc important al conștiinței fiecăruia. În Lumea reală însă, nu pare să se manifeste. De fapt eu căutam logica Lumii… imaginare, complexe, pe care o judecam matematic: mulțimea numerelor imaginar-complexe include mulțimea numerelor reale. Citisem și ceva despre Metafizică. Eram și sunt confuz, și cred că toți sunt pe acest tărâm de la Aristotel încoace. E de-ajuns să conferi cuiva genialitate ca apoi să-l miroși supus ca un câine în fund. Oh, ce mireasmă! Nu conteneam să mă minunez, și au făcut-o generații, mortăciune după mortăciune… Dacă toți au văzut, ceva o fi! Formulat mai savant: Dincolo de noi, de concretul pe care-l simte creierul, „eu”-l, într-o subiectivizare specific umană, ceva trebuie (este necesar) să fie. Altfel, pentru ce existăm într-un spațiu colosal, la un anumit moment cosmic, închegați într-o formă fizică conștientă, etc…?

Pe-aici, dar în alți termeni, scriam și ștergeam de zor, fără să găsesc ceva și fără să știu prea bine ce caut. Eram prolix. N-am reușit să captez mai multă înțelepciune de-atunci, iar experiența personală nu-mi este de ajuns pentru a mă scoate din ceață.

Mi-am petrecut sfârșitul de an singur. Nu era pentru prima oară. Am notat că se mai întâmplase de două ori, după ce crescusem să îmi pese de asemenea evenimente. Prima oară în armată. M-am uitat la spectacolul oferit de televiziune. Era parcă tot mai… uscat. „Tovarășe” în sus, „tovarășe” în jos, aceeași vechi actori, cântăreți care nici play-back nu știau să facă, același tip de poante, „folclor nou”, Ceaușescu și urarea sa pentru popor urmată de cântece de slavă, o veselie falsă care întrista toată noaptea. Nici bulgarii nu ofereau ceva de calitate. Invitau câte o vedetă internațională răsuflată și asta era tot. Revelionul se ținea interior, afară nu prea ieșea nimeni. La restaurant, cel mult. În București nu umblau bandele de colindători ca în Moldova. Erau mai puțini. Dis-de dimineață apăreau copiii vecinilor, cu sorcova. Am mers la părinții mei. Se bucurau să-și vadă fiii. Doi erau deja căsătoriți, numai eu îmi consumam vremea singur. Doru avea un băiat de 6 ani, iar Leni era gravidă, avea să nască o fetiță în 1988. Cătălin, cumnatul nostru, a ajuns, printr-o relație a minunatei sale mame, să se angajeze la „Vama română”. Vameșii erau tipi care se descurcau binișor în vremurile acelea. Oriunde aveai de-a face cu ei te „tapau” de obiecte sau bani. Era de notorietate. Altfel rechiziționau orice aduceai de-afară, pentru că existau reguli dure, în general necunoscute, privitor la cuantumul obiectelor permise. Mai mult se confiscă ori se amendează! Și lași cât poți. Corupție, desigur, dar indusă oficial. Cătălin abia începuse cariera. A fost performant. I s-a potrivit ca o mănușă slujba aceea.

Doru a devenit șofer pe TIR. El făcea transport internațional și era controlat de vameși. Se iniția pe mașini cu remorci grele, supravegheat de maestrul său, celălalt șofer (întotdeauna erau doi), numit Talpă. Toate începuturile sunt faste și minunate. La început și Talpă a fost un tip grozav. Cu timpul a devenit un nenorocit. Totul e bine până la bani. Banii schimbă perspectiva.

În februarie am invitat-o pe Valerica la mine acasă și a venit. De-atunci Lumea din care o îndepărtasem a inclus-o și pe ea. Era angajată într-o căsnicie cu un om și avea o fetiță de nici cinci ani dar căsnicia sa era nefericită și-apoi doar pe mine, numai pe mine… Eram singurul, dar o respinsesem. Cât să aștepte și ce? Nu-i oferisem siguranță. E una dintre lozincile mele: Nu ofer nimănui siguranță! Să se amăgească singur cel care-și dorește… N-am știut să mint. Dar nu așa e viața. Aproape toți oamenii care se respectă promit certitudine. Chiar dacă nu intenționează să se țină de cuvânt. Și de obicei nu se țin. Dar promit. Eu n-am promis și am fost părăsit de cei care aveau nevoie de protecție. Liviu nu-i oferise protecție deși îi promisese. Poate că a vrut dar a înnebunit. O psihoză neeredidară l-a atins devreme. Avea un comportament ușor labil, irascibil, era amenințător, chiar periculos… Avea viziuni. Se trezea noaptea și căuta persoane ascunse… Nu voia să meargă la doctor. L-a convins mamă-sa. O manie-depresivă, asta era… Liniște și medicamente. Boala putea fi supusă doar cu antidepresive.

Valerica m-a vizitat de câteva ori până ce a hotărât deodată să se mute cu totul, și cu copil. Era disperată și m-aș fi simțit inuman să o las fără ajutor. Dar ce să fac cu ea? Să-mi ucid independența era un sacrificiu grav, un sacrilegiu… A negociat cu frate-său. George Manea, descris perfect de versul dintr-o cunoscută baladă, „Manea grosu’ și-arțăgosu’” (și versul anterior merge). Nu accepta instalarea surorii sale la el. Aflând că se „combinase” cu mine, i-a pus imediat apostila, „curvă și depravată”. Totul ținea de divorțul pe care ea îl dorea până nu i se tragediza existența. Avea nevoie de domiciliu stabil neutru. Și-a adus o bibliotecă mare la mine și alte câteva obiecte de mobilier la el. Le-am urcat cu ajutorul unui prieten al lui Manea, Alfredo (de fapt îl chema Adrian). Am înțeles că el i-a convins fratele să o sprijine. A fugit deci la frate-său. A evadat. Locuia în Militari și a ajuns pe strada Dristor. George Manea era proprietarul unui apartament cu două camere la etajul 5 al unui bloc înalt și nu ocupa decât dormitorul. Camera mare fusese transformată în depozit de resturi, vechituri, roți de mașină, deoarece deținea și un automobil, undițe și lansete, care-i confirmau un hobby, pescuitul. Acolo și-a găsit adăpost provizoriu Valerica.

Am deschis altă ușă în Lume și am intrat într-un mediu tulbure. Relația cu această femeie m-a purtat pe o cale tensionată, cu probleme dificile. O lume nefericită. Nu fusesem preafericit până atunci. Măcar eram liber. Dar nu eu controlez povestea. O pot zice după ce s-a petrecut.

Nebunia soțului îi modificase comportamentul. Înglobase atât de multă anxietate încât se hotărâse rapid, fără să amâne, deși, în virtutea mentalității mele nu-i ofeream mai mult decât o palidă speranță. Această mutare s-a petrecut pe vară. Toamna și-a înscris copilul de cinci ani la grădinița din Dristor. A căutat un maestru avocat specialist în divorțuri, pentru a deschide procesul, și a așteptat până s-a declanșat pentru a putea să se mute de la Manea care s-a descotorosit bucuros. N-am mai avut un apropiat atât de urâcios; băiat de la țară pe care tatăl Manea îl înzestrase cu mașină și casă, strungar la „Centrul de cercetări de Mecanică fină”, singur și fericit în culcușul său din Dristor. Într-o zi, am fost cu Nelu Martin, pe când era formal angajat de „Mecanică fină”, în plimbare prin „Centrul de cercetări” să găsim un strungar pentru o mică și fină prelucrare a unei piese necesare înainte să facem ascensiuni montane. Atunci am văzut unde lucrează Manea. Lucra pe un strung mic și făcea numai lucrări „artistice”. Era o asemenea stare de bine și de pace în atelierul acela! Nimic nu amintea de uruitoarea secție de așchieri de la Electroaparataj. S-au făcut și piese de ceas acolo. Mai târziu s-a clădit alături o fabrică de ceasuri cu cuarț, electrice, după un patent chinezesc. Panarame!

Valerica s-a mutat în apartamentul meu pentru că fratele ei nu o suporta. I-am lăsat cheie, însă eu am venit tot mai rar. Îmi găsisem altă femeie. Pe Mariana. Am ignorat numele de familie, nu cred să-l fi rostit vreodată, nici pe ușa apartamentului ei nu era scris. Locuia la etajul unu, tot la bloc, vizavi de restaurantul Perla, însă nu chiar pe Calea Dorobanți. Aproape de colț. Avea un balcon lung și priveam de-acolo acoperișul localului și o porțiune din bulevard. Ajunsesem la Mariana împreună cu prietenul și colegul meu Cristi Odagiu. Ea era prietena Danei, iubita lui Cristi. Practica aceeași profesie, era educatoare, dar într-o locație diferită, undeva pe șoseaua Ștefan cel Mare, puțin după blocuri, aproape de Lizeanu. N-am avut ce căuta acolo. Cristi Odagiu, un tip destul de libidinos, nu ar fi refuzat o aventură trecătoare cu Mariana, îi plăcea să o tachineze, era singură și, după aparențe, disponibilă. Nu pe el îl dorea. Sărbătorea ceva în seara aceea. Ne-am dus în vizită cu niște flori și bomboane. Am așteptat zadarnic alți invitați. N-au venit. Mai târziu a plecat și Cristi Odagiu. Eu am rămas...

Semăna cu un șoricel la figură Mariana. Era tunsă caraghios, scurt, băiețește, platinată, mică, slăbuță, îmbrăcată cu pardesiu lung… Era o ciudățenie pe stradă! Avea un stol de păsărici la cap! Dar era femeie, asta am putut constata. Foarte mândră de sânii ei tari, în formă de pară, obsedată de eventualitatea unei sarcini nedorite, avea în dotarea personală preludii infailibile pentru care și-ar fi dorit să scoată patent. Sunt puțini bărbații care apreciază preludiile. Pentru femei însă, preludiul înlocuiește multe defecte vizibile ori închipuite găsite permanent sau ocazional unui partener. Uneori cam exagerează… Nu vorbesc de preludiile muzicale. Pe-acestea le simt mult mai puțini oameni.

Împlinise 30 de ani Mariana. Era mai tânără decât Valerica și binișor mai tânără decât mine. Îi spunea lui Johnny, partenerul prietenei sale bune Georgeta, bucătăreasă într-un restaurant, capabilă să-și întrețină iubitul: Am făcut-o ieri de trei ori cu „bătrânul”. Johnny ăsta, îl chema precis Ion, era un tip de 27 de ani, înalt și „miștocar” într-un sens de prost gust, sau doar de prost. Din momentul în care l-am văzut mi-a părut că își permite familiarisme nepotrivite. Inițial față de ea, apoi cu mine. Nu-mi plăcea și nu-i doream prietenia.

Mariana părea sincer atrasă de plăceri intelectuale. Nu avusesem decât o parteneră cu educație în domeniul cultural, Dorina, profesoara din Moinești, iar eu aveam slăbiciuni pentru persoane cu o cultură fină, astfel că m-am lansat în discuții despre fumurile mele filosofice și abilitățile artistice. O vreme am tot desenat în creion poze găsite într-un album german din anul 1936, pe care îl recuperasem din podul vechii locuințe a lui Doru, despre viața sportivă și sănătoasă a „omului nou” de tip nazist. I-am adus schițele și au rămas la ea. Mi-a zis că obișnuia să păstreze amintiri de la iubiți. Avea câteva discuri cu muzică clasică între care „Concertul al III-lea” compus Beethoven, interpretat de Dan Grigore. Îmi părea inegalabilă senzația să-l ascult întins pe covor, eventual singur. Era o curățenie deosebită în interiorul apartamentului, Mariana avea o grijă maladivă să nu-i apară o scamă undeva, o firimitură pe jos, orice. Făcea scene.

Meseria de educator avea și părți mai puțin educaționale. Acelea în care părinții copiilor participau la bunăstarea educatoarei foarte puțin motivată de un salariu prea mic. Erau părinți cu situații privilegiate care primeau dintr-un loc și ofereau într-altul, fiind obișnuiți cu schimbul. Profitam și eu, în special mâncare și vin, dar am purtat și cămăși care nu erau la vânzare în oraș. Prima (și ultima) oară când am mâncat pulpe de broască (aduse din Italia), a fost acasă la Mariana. Și nu erau rele. Ori bucăți dintr-un fruct proaspăt de ananas! Nu văzusem ananas decât la conservă și trecuse o eternitate de-atunci. Primea și lucruri de îmbrăcat, și bani,…

În vara lui 1988 am ieșit la football „în sală”. Prietenii lui Doru, Mateu și Nicu, participau alături de alții la astfel de distracții în sala de sport a „Liceului de electronică” din Pipera, chiar în apropierea clădirii în care aveam biroul de serviciu. Am fost invitați și noi, frații Ifrim. Două ore de efort ne storceau de vlagă. Eram praf după meciuri. Fie că eram învingători sau învinși, bucuria era aceeași. Exista un spălător și ne spălam cu apă rece înainte să plecăm. Aveam consemn să ne întâlnim peste două zile. Plăteam ceva paznicului și până când a început școala a fost petrecerea noastră de vacanță. După aceea au venit copiii la cămin și s-a umplut campusul școlar. Ne-am dat întâlnire peste un an, dar nu s-a mai putut. Planuri comune, pentru oameni lipsiți de constrângeri sau interese vitale, nu se fac pe termen lung. Îmi amintesc ce obosit eram. Și ce tare mă lovisem de perete cu capul! Înfruntările erau acerbe, cereau forță și ambiție. Nici măcar pe o bere nu jucam! Ne regăseam uneori la sfârșitul săptămânii. Mergeam la pick-nick. Mai târziu a devenit obicei. Deocamdată nu eram prea des alături.

Nu mai aveam aceeași vitalitate din trecut la 36 de ani, deși renunțasem la fumat. Am încercat și un an mai devreme însă nu am putut. Țigările „Popular” au fost factor decisiv. Devenisem astmatic. Tușeam ușor și le-am lăsat. De atunci n-am mai fumat deloc. Există un timp de acomodare pentru orice fel de abstinență. Sunt renunțări pe care le dorești, altele de care te temi că se pot întâmpla. Dintre toate, cea mai redutată este abstinența de viață. Simțeam oarecare involuție fizică la 36 de ani. Mariana îmi spunea că voi cheli, indubitabil. Mă mândream cu părul meu aspru și des. Bărbații din „neamul de la Pantelimon” n-au fost chei. La nicio vârstă. În schimb, între rudele mamei știam câțiva. Chiar bunicul Alecu Stoica. Îi rămăseseră cîteva fire răzlețe pe creștet. Avea și barbă, moșul!

Nu cunoșteam pe cineva care să fi scăpat îmbătrânirii. Azi se vorbește de o genă… Eu cred că este un program. Două celule, o combinație germinativă universală și de-acolo explozia până la momentul de maturitate sexuală. Pare să existe o scurtă stabilitate, apoi individul regresează fizic. Tot ce se oferă în plus ține de specific, de specie. Un program. Corpul e programat, dinainte, să moară. Nu poate face nimic împotrivă. Am cunoscut numeroși „nemuritori”. Cu toții au rămas cu numele, sunt, au devenit, personaje fictive. Totuși, există savanți autentici, atestați, plătiți să creeze o celulă vie. De zeci de ani, poate o sută, se află la atât, la un pocnet din degete, de reușită. Ei nu vorbesc de „veriga lipsă”. Asta se ascunde în alte domenii. Niciunul nu se îndoiește că foarte curând vor crea această minune, pe care Biblia nu o tratează ca atare. Spiel-ul e să faci o mașină întreagă capabilă să se întrețină un timp, nu o zgaibă invizibilă. Da. Exista deja robotica, iar la nivel ficțional s-au creat, demult, androizii. Omul este pasionat de creație, se crede un creator, copiază Natura lui Dumnezeu. Și ce istorie are! Cumpărasem o carte despre peșteri. Un pasionat speolog, renumit savant și cercetător, Marcian Bleahu, scrisese cartea asta groasă și bine aspectată, „Omul și peștera”. Acolo am citit pentru prima oară o istorie a antropologiei și m-am inițiat în pictura rupestră. Nu era un eseu complet despre cultura omului de peșteră, era o însăilare de date generale parțial istorice, parțial geologice, care se încheia cu o prezentare a peșterilor românești. Bleahu, un tip cu ochii vraiște, astigmatic, și lentile groase de „om cu carte”, hoinărise vesel prin lume. Acesta e premiul pentru indivizii care adună în memoria lor voinică îndeajuns să poată sări peste examenele vieții. Acolo am citit despre hominizi și despre veriga lipsă, până la preafericita strămoașă Lucy, un craniu preistoric pitic, descoperit într-un sit îndepărtat din Africa. S-au schimbat multe de-atunci, iar strămoșul înțeleptului homo s-a întors la ceea ce fusese. Un fum… O enigmă. Francezii au recreat peștera Lascaux și plimbă curioșii pe lângă picturi rupestre false. Nu-ți dorești nici să se deprecieze celebrele relicve, nici să pierzi o sursă de venit care intră la buget să trăiți. E ca și cum ai merge printr-un Vatican repictat. Ce este asta? E copia renumitei „Școli din Atena” a lui Rafaelo Sanzio, no? Emoționant! Francezii? Conservă o flegmă în ei aproape englezească, de-asta au vorba graseiată! N-am nimic împotriva plebei. Oriunde ar trăi, este inocentă. Masă de manevră. Se îmbată cu zvonuri. Astfel sunt și eu…

Cultura mea se îmbogățise cu lecturi despre antichitate. Aveam deja cărți lăudate scrise de profesori, Edward Dodds, doi Pierre, Lévéque și Grimal și încă vreo trei-patru, francezi, canadieni, Flacelière, Defradas, nu mai știu... Am avut de scormonit prin lucrările lor luni și zile. Unele erau lecturi facile, scrise cu talent de muzician (există un ritm stilistic, o finețe care agită sentimentele ca într-un film), altele mai aride și dificil de parcurs. Mi-a luat mult să termin „The Greeks and the Irrational”, interpretat filosofic de translator (sau de cenzor), „Dialectica spiritului grec”, a lui Dodds, dar m-a îmbogățit cu percepția unei lumi profund superstițioase, fundamental diferită de cea de azi. Avusesem altă carte unde se vorbea despre matriarhat și mentalitatea omului neolitic. Se poate să fi existat o confuzie atât de mare încât omul să nu distingă realitatea de imaginar? Tehnologia de azi face drumul înapoi, readuce omul în confuzie și… probabil diferența nu este atât de evidentă cum o predau monștrii umani, indivizii care manipulează discreționar micile existențe.

În caietul meu depuneam răbufniri de măruntă vanitate împotriva lui Ceaușescu. Nu-i scriam numele dar foloseam cuvinte grele, îi spuneam urdoare, lepădătură,… Urât. Nici măcar nu îl cunoșteam personal pe respectiv, doar din mass-media și din rumori, comentarii la bere… Da. Ceaușescu ratase grav cele două scopuri care justifică ocuparea unei poziții de frunte în Statul constituțional, bunăstarea și fericirea concetățenilor. Se vorbea despre „generația de sacrificiu”. Ce anume credita un om să dinamiteze destinul altora? Nu a fost măcar o dată ales de populație prin vot direct. Era un tiran venit din străfunduri, fără nici un fel de temei legal. Cheltuise efortul națiunii pentru a-și clădi cultul. Asta părea să-l mențină și să-l exacerbeze în ultimul timp. Era un bătrânel grăbit să-și formeze altă bază de susținere internațională deoarece „Pactul de la Varșovia” se ducea de râpă. Să renunțe? Asta nu se pune!

Nu mă potriveam cu Mariana la zodie. Eu sunt puțin cam distrat, adică neatent și superficial, ea… competentă. Dar și grozav de complexată. Într-o zi mi-a spus plângând că fusese abuzată de tată-său când era copilă. Nu-mi trebuie astfel de povești, mă îngrețoșează pentru totdeauna. Sunt sensibil, impresionabil, am trac și îmi lipsește tupeul intrepid. Din nefericire. Doar uneori mă las purtat de val. Toamna am urcat pe vârful Piatra Mare de lângă Predeal. Am înnoptat la cabană împreună cu Mariana și Bogdan Baranovski. Mă săturasem de Mariana. Îmi vorbea pe un ton care îmi displăcea. Ar fi dorit să o prezint prietenilor, fraților, să ne petrecem timpul împreună, ca o familie. Mă certa, voia să-mi arate defectele, să le știu deoarece îi păream infatuat. Cred. Am prezentat-o părinților când m-au invitat la un prânz de duminică. A pozat într-o ființă timidă și fragilă, deoarece viitorii socrii preferă nurori ușor de manevrat… Deci am urcat pe munte, de la Timișul de Sus, pe o vreme cețoasă, alături de un grup organizat. A fost o noapte cu ploaie și vânt puternic. Am stat în dormitorul comun cu o sută de paturi, unde s-a consumat o orgie nocturnă cu țipete, îndemnuri, gemete și strigături triviale. Eram pe marginea desfrâului, la doi pași de el însă nu am spus nimic, nu ne-am vorbit deloc și nu am avut curiozități vizuale sau curajul vreunui protest. Conducătorul grupului, am auzit a doua zi, el fusese vinovat de spectacolul imoral pe care-l nedormisem, însă trăiam cu o temere mult mai mare. O melancolie. Mi-am abandonat cunoștințele și am coborât prin ploaie până în stațiunea Predeal. Am tot gândit, pe drumul alunecos, să o abandonez pe Mariana. Și dacă s-ar fi combinat cu Baranovschi? Bogdan era sfios ca o fetiță și foarte singur la vremea aceea. Mariana îl putea învăța câte ceva... Când m-au ajuns, în gară, am primit reproșuri și de la unul și de la celălalt. Nu se face așa ceva. Aveam de gând să termin o relație? Corect ar fi fost să o fac după. Nu fusesem crescut după codul de bună conduită (ori bune maniere). Dar „cei șapte ani de-acasă” nu îmi lipseau. Am luat, interior, hotărârea să o abandonez după ziua ei de naștere. Asta a fost pe 15 mai. Deci fixasem o limită relației noastre și aceea a fost. Cu o mică diversiune.

Nu i-am spus celeilalte femei, Valerica, ceva despre viața mea dublă. Deoarece locuia la frate-său nu cunoștea prea bine ce fac. Noaptea rămânea cu copilul, doar duminica avea timp de mine. Am început să lipsesc și duminica. Valerica mi-a lăsat „scrisorele”. Le păstrez și azi. Sunt, oarecum, scrisorele de amor. Pe la sfârșitul școlii generale primisem de la o fetiță pe care n-o cunoșteam, însă ea mă știa, se pare, o scrisorică plină de floricele, inimioare, fluturași, cu versuri tip „La-la-la și tra-la-la, te iubesc nu mă uita”. O citiseră înainte mama și tata… Scrisorelele Valericăi au fost de fapt bilete scrise cu creionul pe coli de scris. Azi sunt galbene. Toate încep, invariabil, cu expresia „Dragul meu”, doar două cu „Dragul meu iubit”… „Dragul meu iubit, azi te-am așteptat zadarnic… Speram să vii… Nu am putut dormi toată noaptea. Unde ești?...” Era nefericită Valerica. Avea nevoie de suportul unui tip sincer. Dar eu nu mă simțeam responsabil. Mă întreb când am avut acel sentiment? Discutam, dar o înșelam din vorbe. Nu îi promisesem decât ceea ce îi ofeream. Sentimente nu i-am promis. O țineam de rezervă. Cât timp era dispusă Valerica să aștepte? Ultima scrisoare a fost pe 5 mai 1989. Dispăruse toată langoarea lunilor de iarnă. Înghețul ne cuprinde gândurile. Hibernăm mental. Valerica îmi scria despre anumite probleme administrative. Se mutase deja din toamna lui 1988 în apartamentul meu. Locuia cu fetița. Eram ca un leu migrator între haremuri. Ajungeam pe-acasă, uneori. După 15 mai am revenit definitiv. Mă aștepta o femeie și aveam de crescut și educat un copil… împreună. Mariana nu a dorit să vină la mine acasă dar știa că am în gazdă o femeie. „Dana mi-a spus că e frumoasă ca un porc.” Singura care o cunoștea pe Dana, dintre colegi, era Mioara. Minunată părere avea Mioara despre Valerica! Îi părea prietenă. Cristi Odagiu nu a cunoscut-o pe Valerica sau, cel puțin, nu știa că avem o relație. Nici el nu mi-a vizitat vreodată apartamentul…

Nelu Martin se înstrăina încet-încet după ce își găsise culcuș și iubită. Se logodise și a hotărât nunta în foarte scurt timp. După ce s-a însurat nu a mai venit la mine, în apartamentul 16 din blocul 3E1, strada Istriei, sector 3. Am fost eu, de câteva ori, la el în vizită. De fiecare dată îmi cerea să aștept până așază lucrurile prin casă. Era mereu deranj grav la el. Bănuiesc că nu acoperea patul peste zi. Și altele… Am rămas o vreme „cei mai buni prieteni”. Dar vremea, vremurile, s-au schimbat. Se simțea mirosul schimbării.

Statele blocului prosovietic erau scuturate mai încet sau mai tare de modificări structurale. Citeam despre tulburări, manifestații, despre un exod al nemților din est în Ungaria care devenise deschisă către vest și schimbările din Polonia. Am citit o revistă „Paris Match” în 1989, cu vedetă, pe prima pagină, generalul polonez Jaruzelski. Nu mi-a părut deloc interesantă cariera generalului, nici faptul că a devenit protectorul unei tranziții către societatea liberală, interesantă mi-a părut descrierea sumbră și disprețuitoare a românilor: „Roumains sur une route boueuse, avec le coutumier „punga”, en recherche de la nourriture”… Asta era scris sub una dintre poze. Pentru opulenții jurnaliști din lumea occidentală românii erau cerșetori prin propriile noroaie. În articol se spunea eventualilor cititori obtuzi povestea lui Ceaușescu, politica și cântarea României, jubilee la aniversarea lui și a nevestei, partidului și părinților care au fericit muritorii cu asemenea erou, ode recitate de cei mai prestigioși actori, spectacole de toată jena pe stadion, singurul mare stadion din țară, cozi la orice, alimente, haine, spectacole, bezna așezată pe țară, locuitori blazați care nu așteptau nici o minune… La polenta roumaine nu putea exploda. Nu avea antecedente. Când scrutam Istoria descopeream câteva zvâcniri de protest, unele pornite de tineri școliți departe, obsedați de idei utopice, fără ecou la nivel popular. „Revoluția de la pașopt” a fost un fâs inițiat de câteva persoane de rang boieresc stârnite de Lojă, răscoala din 1907, o răstălmăcire cu rădăcini religioase, câteva greve însângerate, un război eșuat cu panduri (veterani români ai armatei ruse), și-atât. Doar în Ardeal au fost revolte mai agitate pricinuite de grofi ori de credință. Nu am știut că în noiembrie 1987 se întâmplase o manifestație destul de amplă în Brașov – aprinsă de întârzierea plății salariilor la uzinele de autocamioane „Roman”. Fusese o mică nevralgie atipică. Un spasm. Lumea aștepta. Totul părea să vină de la simpatia dintre greii lumii. 1988 fusese an electoral în SUA. La începutul lui 1989, George Buș, seniorul, a atins culmea gloriei sale.

Nu mă pot opri să privesc înapoi Istoria, deși parcă se modifică esențial cât exist eu, în actualitate. Înapoi este ceea ce cauzează orice fenomen care ne include masiv în desfășurarea sa. Întotdeauna văd oameni și, legate de aceștia, motive personale, instincte, caractere, figuri,… chiar dacă Istoria, în ansamblul ei, pare impersonală, dictată de Providență. Am o anumită împotrivire mentală când vorbesc despre personalitățile istorice. Mă tem că n-au fost oameni. Dar ce-he-he, mama lor să fie, să fi fost, hă-hă! Nu-i așa? Ce să fi fost? Neființe. Sunt atâtea persoane inteligente care acceptă inexplicabilul că Dumnezeu este energie necreată, pentru ce nu s-ar întreba cât de reali sunt guvernanții, cei care ne condiționează existența? „Realul” este înglobat în „Imaginar”. Oamenii trăiesc o Realitate fabricată de alți oameni, iar asta e, uneori, insuportabil, din pdv-ul demnității, conștiinței, orgoliului uman, dreptății,... șamd. Bagatelizez, sunt vorbe numai. Mă simțeam la nebuni. Ce demnitate să ai într-un balamuc? Schimbarea de regim era peste putința mea de înțelegere, sau mai mult, de acțiune. Notasem undeva că „democrația” este marota oricărui regim politic. Nu te-apuci de șefie fără să te afirmi apărătorul democrației și libertăților, în anumite limite. Libertăți fără limită nu se acceptă nimănui în comunitățile umane. Poate liderului... Dumnezeu ne-a lăsat, nouă, oamenilor, 10 legi. Dar El, după ce Legi morale se manifesta ca Stăpân? Aceasta este esența leadership-ului meine liebe Bruder – mă sinucid după expresii cosmopolite, fără ele nu mă simt cetățean universal ci numai un sechestrat în România. De-acolo, de la cap, se manipulează organul. SUA era, aparent, o uniune federală de state (asemenea Rusiei, la fel ca Germania), consolidată în secolul XIX, devenită superputere după războiul mondial. Exodul de resurse și de deștepți către acest teritoriu sigur, aproape invulnerabil, a produs o nouă Romă cu un mesaj de pace globală în democrație și libertate. Influența sa economică și politică ne-a prins pe toți. „Visul american” este povestea succesului pentru orice împiedicat de un rahat pe teritoriul tuturor posibilităților, în special promisiunilor. Europa a fost și este nesigură. A conservat acidul coroziv al națiilor avare și uitarea conviețuirii comune în edenul iraniano-caucazian. Oamenii învață de micuți să se miroasă la civilizație și se disprețuiesc. Nimeni nu știe de unde s-a pornit. Suntem ceea ce suntem! Adică rudele unor maimuțe.

Trăiam în mod obișnuit fiecare zi. Încă frecventam aproape lunar „Biblioteca franceză”, mergeam la serviciul din zona industrială Pipera, ieșeam din casă pentru vizite la părinți, la frați, uneori cu amicii și apoi, venind vara, am mers la pick-nick pe malul lacurilor înșirate de râul Colentina. Am mâncat uneori la cantine restaurant, cât au mai stat deschise – au fost închise pe rând –, mi-am curățat rufele la spălătoriile publice „Nufărul”, exceptând lenjeria intimă, am cumpărat alimentele primare pentru fiecare lună de la alimentara unde fusesem arondat alături de vecini, și mă îmbrăcam încă, parțial, de la tanti Mimi, procuratoarea mea de țoale second-hand italiene… Nu foloseam vehicul personal pentru deplasare, doar vehicule publice și picioare, pentru care posedam licență acordată de certificatul de naștere ca om. Acesta era stilul meu uzual de viață. Modest, minimal. Din ziua în care m-am retras în propriul ogeac, m-am pricopsit cu familie. A fost ca atunci când am ajuns pionier. Eram în spital și am scăpat de obligația susținerii „Jurământului”… și altele. De data aceasta devenisem tată fără să suport grija nașterii și educației primare a unui copil. Aceasta e Oana. A împlinit șase ani în 1989. Un copil îndărătnic, un posibil eșec sentimental…

Vara am ajuns într-o mică localitate din câmpia Bărăgan să cunosc părinții Valericăi. Soțul ei se numea Bărăgan, prin urmare și fata purta numele cunoscutei câmpii nord-dunărene. Dar, la sfârșitul verii, după ce s-a încheiat procesul de divorț, Valerica și-a reluat numele de fată, Manea. A fost dorința mea și m-a certat mai târziu deoarece avea numele diferit de-al fetei. Au fost încurcături... Nu puteam lăsa copilul la bunici deoarece mama Valericăi era grav bolnavă, avusese un atac cerebral și zăcea legumă la pat, fără să poată vorbi. Când m-a văzut, a făcut ochii mari. Nu mă cunoștea. Am ajutat să o mutăm din pat la spălător și înapoi. Era o femeie mică și grasă.

L-am cunoscut pe doctorul Popeia, un dentist cu barbă, când am strâns ceva bani să îmi repar dantura care se depreciase progresiv de la primele carii achiziționate încă din timpul armatei. Era un tip morocănos căruia îi mirosea gura și își proteja mirosul cu o botniță de tifon. Cabinetul era la parterul unui bloc din apropierea fabricii de tuburi cinescoape, un fost cămin muncitoresc aflat în mijlocul unui peisaj deșertic. L-am plătit cu 250 de lei pentru fiecare „potcoavă”, plus extracții… Vreo mie cu totul. Era un preț bun, pe care atunci mi l-am permis. Am avut conflicte cu asistenta deoarece nu i-am oferit nimic special. Era plătită de doctor însă nu-i era de-ajuns… Am simțit că leșin în metrou după o dublă extracție de măsele. Era lume multă, mi s-a oferit loc de parcă eram infirm…

Totuși… n-am regretat că o părăsisem pe Mariana. Aveam să descopăr într-o zi că mă înșela, deopotrivă și pe cea mai bună prietenă a sa, cu Johnny. Am trecut să-mi iau lucrurile, dar era ocupată. Am așteptat… vreo oră și a apărut băiatul. Apoi a venit și ea. Atunci am avut impulsul să o lovesc. Dar ce mai conta? Ne înșelaserăm reciproc. Nu am recuperat desenele pe care i le-am dat. M-am simțit răzbunat după ani când am văzut-o într-un supermarket. Se îngrășase.

---

[1] cel care își sfârșise (ca fulgerul) viața într-o cușcă

[2] Asta se potrivește cu insolența generalului Antonescu, alt mesia al poporului român, care declarase război Statelor Unite când s-a implicat în războiul nemțesc antisovietic. Până atunci, americanii nici nu credeau că existăm!

[3] A fost un joc de copii, cândva. Erau așezați mai mulți pe o bancă și transmiteau la ureche, de la unul la altul, un cuvânt. Distracția era când ultimul înțelegea altceva decât spusese primul.

[4] Zis și „beton”

[5] un palat cărămiziu construit de țarii ruși

[6] la film

[7] devenită comentator de film după această perioadă când părea să traducă în direct (destul de aproximativ, uneori foarte prost) cam toate filmele americane trase pe casetă