19 În umbra competenței

L-am cunoscut într-o dimineaţă. A venit, am dat mâna, l-am poftit în sufragerie dar a vrut să stea în bucătărie deoarece era fumător şi i-am prezentat copilul. Radu Comşa era un tip aproape blond, mustăcios, cu părul mare şi ochi albaştri, uşor exorbitaţi. Mi-a plăcut instinctiv. Ştia să se apropie de oameni, era un tip cu carismă. Am vorbit multe amândoi, cum se termina ora lui de meditat copilul, pentru care ceruse o plată modestă, ca pentru oameni săraci. Rămânea la o discuţie despre lume, despre tot ce ţineam în memorie şi nu aveam unde refula. Mă simţeam apreciat de un om special. Pot spune azi, m-a luat curajul, că mi-a făcut o mare plăcere să cunosc omul acesta şi că regret modul nedrept pe care l-am ales pentru a renunţa la el. Dar, îmi devenise imposibilă prietenia sa.

ITCI-ul era Institutul de cercetări de informatică. Evident că se lucra cu calculatoare însă, neverosimil, Radu nu avea calculator acasă. De aceea nu i-am prezentat calculatorul meu. De când apăruse sistemul de operare Windows 95, al companiei americane Microsoft, toată viziunea noastră, a celor care utilizam acea sculă de birou, cu programe utile de grafică şi office plus primul program de acces (browser) la renumita reţea de servere^[1], Internet, se globalizase. Această iniţiere în cunoaşterea computerelor personale abunda de termeni englezeşti pe care îi acceptam ca atare, fără să avem preocupări lingvistice de genul translate into romanian. Calculatorul meu cu procesor AMD - DX4 şi-a arătat imediat limitele, deoarece, avansul în soft solicita avansul tehnologic, consuma resurse, cerea un PC mai nou. Şi am căutat să-mi „upgradez” sistemul – acesta era verbul româno-englezesc, pronunţat „apgradez” – adică să-i caut componente mai performante. Despre performanţă, performare şi a performa s-a vorbit, plecând aproximativ de la acea perioadă a timpului, încontinuu, adesea fără rost, să epatezi auditoriul dacă ştie că performezi de nu mai poţi, probabil şi la closet. Cândva se folosea verbul „a progresa”, combinat eventual cu „a realiza” în locul celui cu iz american, „a performa”. Dar să nu revenim la vechea uzură. Evident că se umpluse oraşul de firme care ofereau sisteme PC actuale, deoarece se produceau în China, iar chinezii fabricau în asemenea cantitate că umpluseră toată piaţa internaţională. Ei produceau, e drept sub licenţă, şi piesele componente aşa încât, preţurile deveniseră, pentru unii, suportabile. Nu pentru mine. Umblam prin magazine să mă uit la „marfă”. Aşa, de chestie! Într-o zi, am întâlnit, nu departe de locuinţa mea, pe strada Maica Domnului, un fost coleg de la CCAB, care lucrase cu Afendulis, un tip mustăcios numit Murgoci. Nu am fost singur, ci împreună cu alt coleg, Marin Stancu. Murgoci cumpărase o proprietate pe stradă, cu o curte interioară şi tocmai pornea „afacerea”. Fratele său care locuia în Franţa investise în „afacere” şi el o administra. Iniţial a descărcat un camion plin de aparate şi componente electronice aruncate la gunoi de francezi. După ce le-a sortat, prietenul Murgoci şi-a invitat cunoştinţele să caute ceva eventual de achiziţionat. Eu am făcut un schimb cu el, i-am oferit un procesor pe care mi l-a dat altcineva, tot DX4 şi am luat o placă de bază pe care n-am folosit-o. Aproape toate mergeau în tandem datorită soclurilor speciale de pe plăcile de bază în care se înţepeneau piesele importante, creierele PC-ului, procesoarele. Am schimbat calculatorul după ce l-am vândut pe cel vechi şi am avut ceva bani să iau altul nou, mai bun, dar nu foarte. Am învăţat să instalez programe privind cum fac alţii. Pentru această pricepere am avut nevoie de un player pentru CD^[2]-uri. Pe CD se înregistra informaţie de tip office, grafică, programe de calculator, jocuri de calculator, muzică, video, respectiv filme. A început să crească suprafaţa monitoarelor. Devenea tot mai obsedant. Totuşi povestea accesului meu la tehnologia informaţională s-a derulat mult mai lent. Am avut, la firmă, posibilitatea să folosesc imprimanta şi copiatorul, astfel încât reuşeam să transcriu acasă, pe calculator, nebunia mea din caietele numeroase pe care le murdărisem cu tot soiul de panseuri şi să le transform în broşuri.

Dar lumea serviciilor de radiocomunicaţii avea să se schimbe esenţial în România, din 1997. Cu atât mai mult pentru o firmă care oferea servicii în acest domeniu, cum era Alfa-Bit. Strategia lui Afendulis nu a fost niciodată performanţa într-o activitate, a fost câştigul personal. Pentru asta nu a avut scrupule, nici sentimente. A pornit totuşi cu o speranţă, fiindcă de ambiţii nu a fost lipsit, să dezvolte o reţea naţională de servere pentru staţii radio şi aparate paging, iar după o asemenea investiţie să fie prestator de servicii. Pentru construcţia acestei reţele angajase ingineri tineri, fără experienţă, imediat după studii, deci cu salarii mici şi i-a răspândit prin ţară, apoi, după construcţia reţelei a angajat localnici să o întreţină. Copiii au crescut repede şi în câţiva ani au început să emită pretenţii salariale. Afendulis a propus un acord pentru performanţele de lucru, dar, pentru că proiectele se încheiau mult prea repede, revenea periodic asupra acordului, micşorându-i preţul. E lege nescrisă, nu era el excepţia. Mai mult, oferea comision celui care aducea beneficiari noi. După revenirea din puşcărie a hotărât să renunţe la oferta de comision, introducând în contractul colectiv anual obligativitatea de a face reclamă firmei şi a atrage clienţi. Ideea nu i-a fost deloc agreată de specialişti. Câţiva au hotărât să îl părăsească. A fost primul semnal de instabilitate în firma Alfa-Bit.

Lucram doar de trei ani acolo, aveam o vârstă, nesiguranţa nu mi se mai potrivea. Dar se pare că pentru Cergan, fostul fost, numit director de Afe, vârsta nu era o problemă, astfel că s-a înţeles cu câţiva băieţi şi s-a mutat într-o zi din anul 1997, luând cu el şi câteva contracte în domeniul modemurilor de reţele. Eu chiar am crezut că mă simpatizează Cergan şi l-am întrebat dacă are nevoie de mine… „Păi ce să-ţi dau de lucru? Nu ştiu, am să văd.” Cergan m-a uitat. A uitat într-atât, că ne-am văzut şi nu m-a recunoscut. S-a uitat prin mine… Eh! Omul acesta molcom, asemenea unui ardelean deşi nu era, a rămas un tip destul de apreciat în lumea lui. A avut două fete şi le-a trimis pe amândouă să se mărite şi să locuiască la SUA. Ajuns la pensie, le vizita din când în când şi a fost afectat de o atât de mare bucurie a împlinirii că nu a mai avut loc în memorie pentru pigmeii cu pete, repectiv... A fost prima perioadă când oamenii s-au zbuciumat să-i scape lui Afendulis deşi acesta a făcut manevre pseudolegale să-i ţină legaţi. A modificat „contractul individual de muncă” interzicând demisia, dacă se intenţiona angajarea la concurenţă. Dar s-au deschis oportunităţi. Au apărut companii străine interesate de specialişti în construcţia de reţele. Exact în acest domeniu lucraseră oamenii lui Afe. Să munceşti pentru „Ericsson” însemna poate un salt în carieră. Venitul era substanţial mai mare şi se deschidea lumea cu toate atracţiile sale, puteai profesa în ţări exotice.

În 1997 au fost avizate primele consorţii internaţionale care au lansat în România telefonia radio mobilă de tip celular. Atunci au fost înfiinţate cele două servicii vocale, Dialog şi Connex. Ulterior marile companii şi-au modificat oferta, au venit şi altele, a fost ceva mişcare şi concurenţă într-un domeniu care a oferit iniţial o libertate neobişnuită de răspândire instant a informaţiei. Încă de atunci s-a vorbit despre posibila nocivitate a emisiei radio. S-a speculat, s-a tra-la-la despre câmpuri electromagnetice, de faptul că bietul nostru creier funcţionează prin descărcări electrice de curenţi mici la o anumită frecvenţă, prin urmare perspectiva unor cancere cauzate de expunerea îndelungată la radiaţii ne-a îmbogăţit optimismul. „Ne-a”, că mă luase şi pe mine, puţin, frica. Să aşteptăm să se întâmple! Deasupra casei lui Afe se instalase o mare antenă. Lângă terasă. Terasa a devenit, o vreme, locul strategic pentru dat chiolhanuri la nivel înalt. Era, oricum, ceva mai ieftin decât într-un restaurant. Dar nu şi iarna. Iarna totul mergea mai greu. Frigul ne paraliza. Cheltuielile, freamătul continuu al spectrului cu falimentul „încălzirii centrale”^[3], toată plângerea cauzată de proasta gestionare a perioadelor cu zăpadă, profeţiile pesimiste privind viitorul. A fost o producţie importantă la morţi şi zău, asasinaţi-mă acum pentru că nu am înţeles de ce a fost atât de plânsă marea prinţesă a inimilor şi nu mai ştiu ce, Diana, nevasta nesuferitului moştenitor al tronului GB! Sau poate că nu am vrut să înţeleg. Dar să vezi cum se nasc idolatriile de dată recentă! Inventând moralităţi, producând argumente, lălăind afecţiune pe muzică fierbinte, câştigând bani. Bani… bani… bani mulţi din fabricarea unor legende princiare pe care să le poată visa toate urâtele lumii, eventual transexualii susţinuţi graţios de minunata, zâmbitoarea imagine a succesului şi vieţii strălucitoare, etc. Nici nu cred că a avut vreo tangenţă cu lumea mea. O cometă? Poate. Dar nici preacuvioasa maică Tereza de Calcuta nu s-a numărat între persoanele care mi-au creat mari emoţii. Cred că aceste două femei dispărute în 1997 au reprezentat doi poli antagonici care au marcat un sfârşit convenţional de lume. Ori poate au fost aversul şi reversul aceleaşi monede. Persoane puternic mediatizate din raţiuni aparent diferite, în realitate pentru acelaşi efect asupra minţii colective. Pentru câştig. Bani, bani, bani, mulţi, mulţi,… Aţi observat că repetiţia cuvintelor în reclame ţine de aspectul subliminal, subconştient, al retoricii comerciale? Dacă eu repet ceva, devine redundant. Asta e cu totul altă bazaconie.

Afendulis a văzut în telefonia celulară oportunitatea afacerii. A încercat să-şi tocmească firma dealer autorizat, cum era la Motorola, pentru „Connex”, dar a fost respins şi a reuşit acest lucru pentru „Dialog”. Un dealer autorizat achiziţionează echipamente, telefoane şi accesorii, la preţuri privilegiate, cu un plan lunar minim de achiziţie, altfel preţurile ar fi crescut. În urma unui concurs, au fost angajaţi comisionari de vânzări, iar aceşti oameni au primit la început scaune, mai apoi, după ce s-au împuţinat, birouri, în departamentul „Proiectare”. În fine, nu mai eram singurul bărbat între femei, dacă acest lucru constituia cumva o supărare. Poate, fiindcă nici una dintre ele nu era atractivă. Apariţia telefoniei celulare a ucis paging-ul, iar Afendulis visase un imperiu paging Alfa-Bit în România. Asta spune destule despre viziunea sa în domeniul tehnologic. Pe partea cealaltă, pe comerţ, era mult mai redutabil, deşi manifesta o rapacitate rară.

E locul de introdus bătrânul instrument, domnul Olteanu. Acest individ furişat avea spre şaptezeci de ani şi părea ceea ce era, un instrument de vânătoare. El organiza prezentările firmei, întâlnirile de afaceri cu oamenii potenţi ai locurilor unde se manifesta interes, avea pile deoarece fusese om politic înainte de împuşcarea lui C., iar foştii şefi de-atunci, după ce se dăduseră la fund câteva luni, când cu aşa-zisa Revoluţie, în care nici eu, deşi participasem, nu mai credeam, se întorseseră bine-mersi la ciolan. Democratic, iubiţi de popor. Astfel înainta şi Afe, după acelaşi binom: subteran, sensibilizând organele. Nu am ştiut cât plătea un funcţionar de stat până când nu am avut posibilitatea de a cunoaşte în direct aceste simpatice personaje. Sunt oamenii minunaţi care au prins un loc din care îşi permit să negocieze condiţii care costă. Cum ar fi, între alţii, vameşii. Dacă îi cunoşti bine, observi în ei omenia, firea lor bună, familia, nevoia de a trăi mai decent… Nimic mai mult. Probabil „mai decent” ar trebui înlocuit cu alt cuvânt sau expresie. Ei nu pretind. Aţi auzit medicii, inspectorii… chiar şefii de stat, spunând că primesc cadouri de la pacienţi, cunoştinţe, prieteni, ambasadori, cine ştie cine, din recunoştinţă sau preţuire? Că sunt în plic sau în natură, le poţi refuza? Aceasta e balada cântată de omul… corupt. El prinde o slăbiciune pentru individul darnic şi îi satisface măcar o dorinţă. Fiindcă poate. Daţi vameşului un cadou, oricare, şi bagajul dumneavoastră va trece imediat, nedesfăcut, nu-i daţi nimic şi bagajul va fi deşertat, iar dumneavoastră veţi fi căutat până şi în chiloţi, poate şi în fund. Parcă nu se mai poartă, dar în anii de final ai mileniului, se făcea încă. La fel funcţiona „Ministerul Comunicaţiilor” de unde se primeau avize pentru construcţia reţelelor de radiocomunicaţii, la fel „Inspectoratul General de Comunicaţii” cu cele două ramuri ale sale, partea centrală şi cea locală, la fel urma să funcţioneze „Agenţia Naţională de Radiocomunicaţii”, la fel şi SRAC (Societatea Română pentru Acreditarea Calităţii). Aceasta a fost, este, problema funcţionarului care nu funcţionează ci pretinde că apără legea eludând-o – de fapt funcţionarul este cel care ştie cel mai bine breşele, lacunele, din legislaţie şi interpretarea legii, obligându-te să fii mai atent. El poate interpreta legea, nu tu. Purcica de Gabriela Magearu, proaspăt inspector la IGC, secţia Bucureşti, pe care Mihaela Ruse o dispreţuia cu patimă, începuse deja să se simtă bine în vizită de control la Alfa-Bit. Era bună prietenă, din proprie perspectivă, cu Mihaela. Iar aceasta spunea cam aşa:

–      E şleampătă şi jegoasă! Nu îşi spală unghiile şi pute a transpiraţie pentru că nu foloseşte măcar deodorante. Ia uite-o cum vine îmbrăcată!

Gabriela râdea mult. Îi plăcea să-şi arate gingiile. O femeie tânără, grasă, labilă totuşi – cel puţin când vorbea cu mine nu mai râdea. Se simţea în largul ei alături de oamenii care aveau influenţă, care îi puteau oferi ceva, orice. Era mulţumită dacă primea un calendar şi pixuri la sfârşit de an, cosmetice din când în când, chiar vin, dar cel mai bine bani. Credea că îi merită. Eu nu îi puteam propune nimic, iar când Mihaela a lipsit o vreme şi toată legătura cu turma de inspectori a picat pe umerii mei, m-am simţit copleşit. Nu am reuşit să mă împac, o viaţă spun, cu această dărnicie. Ori sunt prea sfios, ori nu ştiu să preţuiesc un serviciu, ori sunt zgârcit, ori toate…? Nici măcar nu mă simt indignat, nu mă îmbăţoşez când mi se face discret un semn din urechi. De oameni care să-l scoată ieftin avea nevoie Afe, nu de pămpălăi ca mine. De aceea mi-am simţit continuu ameninţată slujba, job-ul. Locul meu nu era acolo, dar… unde altundeva ar fi putut să fie? Nu-mi cunoşteam un talent, deşi îmi încercasem resursele mintale, fizice,… Răbdarea îmi lipsea. Îmbătrânind am exersat-o şi pe aceasta, dar nu m-a ajutat deloc.

Am cunoscut toţi colaboratorii externi ai firmei Alfa-Bit. Oamenii aveau propria afacere şi ofereau, între altele, servicii radio. Cel mai bun prieten al lui Afendulis, dacă puteai aprecia astfel un apropiat în afaceri, părea să fie Iosif Daradics, un individ gras din Braşov, cu gură bogată, devenit proprietar (uşor de bănuit ingineria, înainte fusese director) al hotelului „Teleferic” din Poiana Braşov. Îl cunoşteam, am vorbit de câteva ori, am fost chiar în Braşov pentru a mă informa în legătură cu un proiect şi am înnoptat la un fost motel cumpărat de Afe, aflat în administrarea lui Daradics. Avea toate comodităţile unui hotel şi m-am simţit foarte bine. Acolo s-a petrecut o scenă pe care am aflat-o de la unul dintre colegii noştri de la etajul 4. Nu chiar atunci, după un timp. Ciudat se mai schimbă percepţia noastră… în timp. Parcă niciodată nu deţinem toată cunoaşterea. Informaţia care lipseşte mai poate oare schimba ceva din comportamentul nostru vizavi de cineva deja îndepărtat? Ce mai contează? Şi dacă informaţia este falsă…?

Mihaela Ruse era combinată cu Gabi Olaru, un individ gras, îi plăceau graşii, bucureştean, cu o bună situaţie. Acest Gabi Olaru fusese, înainte să ajung eu, angajat la Alfa-Bit şi plecase, împreună cu fostul asociat al lui Afendulis, la Constanţa, apoi se angajase la altul mai aproape de casă dar, se descurca bine. De atunci, din perioada când fuseseră colegi de serviciu, şi-a păstrat nealterat interesul pentru ea. Când plonjezi într-un mediu feminin se vorbeşte aproape totul despre legătura şefului ori şefei. Ştiam că nu era agreată de viitoarea soacră şi că aceasta dispreţuia originea ei de ţărancă, însă, după ce a reuşit să încheie anii de facultate la fără frecvenţă, şi a luat diploma, „ţăranca” a devenit mai puţin respingătoare. La urma-urmei, cunoscându-şi fiul, mama a acceptat că se putea mult mai rău. Pe Olaru l-am văzut de două-trei ori şi părea potrivit pentru femeia ambiţioasă pe care o cunoşteam. Era un tip cu scrupule puţine, un lasă-mă să te las pe care ea îl putea manipula cum vrea. Profilul mamei sale era adesea relevat în discuţii, Mihaela nu putea să nu-i reproşeze handicapul de coană mare provenit de la vechiturile din cartier. Părinţii ei erau oameni civilizaţi, nu cunoşteau sclifosurile de la oraş, aveau mai multă bună creştere şi erau generoşi. Coana mare, deloc. Îi părea că băiatul îşi cheltuie toţi banii pe… fundul ei. Nu era deloc astfel. Dar… Profesiunea o trimitea în lungi plimbări prin ţară. Era cunoscută şi periată de colaboratori sau angajaţi. Îşi alegea relaţiile şi se apropiase destul de familia Daradics. Vorbea uneori la telefon cu copiii, Kinga şi Csaba, şi nouă ne spunea una-alta despre ei şi despre soţia lui Daradics, Ilona. Oameni cu stare, situaţie, maşini, case, distracţie! Erau altfel şi pe ea o adorau. Am văzut-o numai o dată pe această Ilona Daradics şi, exceptând că nu era foarte tânără, mi-a părut o femeie frumoasă. De aceea poate nu am înţeles, de fapt, am luat o moacă ciudată de perplexat, când am aflat că, puţin înainte de nuntă, Mihaela îşi petrecuse o noapte alături de Daradics în motelul lui Afendulis şi nu s-a ferit deloc de martori.

–      Păi cum, n-ai ştiut că trăia cu Daradics? mă întrebase Tomiţă, colegul meu mai actual, care nici nu o mai prinsese pe Mihaela la Alfa-Bit, dar o cunoştea bine…

–      Nimic. Ăla avea o nevastă bună de tot!

–      Şi?

–      Trăia demult cu bulbucatul, mă! Şi după ce s-a măritat, a confirmat Cipicu, iar pe Cipicu chiar îl credeam.

Dar atunci nu vedeam decât prietenia ei cu toată familia Daradics. Bineînţeles, Gabi Olaru mergea în week-end cu ea, în vizită la prietenii din Braşov. Gabi avea maşină. Această legătură nu a împiedicat-o să se mărite anul următor şi să-l pună naş pe Daradics. S-a mai văzut, nu e raritate să te aşezi cât mai apoape şi mai oficial de amant sau amantă. Dar Mihaela ulterior Olaru, avea alte interese. Daradics era un tip cu întindere naţională. Avea bani şi îi investea, nu îi lăsa să putrezească. Investea nu numai în spaţiul ardelenesc. A mers un timp cu Afendulis şi a licitat, formal, pentru anumite contracte cu statul, apoi, când Afe şi-a pierdut suflul şi-a susţinut singur oferta de servicii radio. Dar cel mai bine i s-au potrivit afacerile imobiliare şi de turism. Mihaela Olaru l-a susţinut pe Daradics în relaţia cu Afendulis, a fost spionul lui. De aceea a îndepărtat-o Afe, dar s-a întâmplat acest lucru abia în 2000. În trei ani lumea s-a schimbat. Finalul anului 2000 a părut să aducă un pic de lumină, deşi întunericul încă îi stăpânea pe români.

Intrarea comisionarilor în spaţiul nostru de muncă ne-a aglomerat şi stresat un timp. Erau tineri fără serviciu, unii dintre ei studenţi, o femeie, restul bărbaţi. Căutarea clienţilor era treabă tip call-center. Se consultau marile cărţi de telefoane şi totul se învârtea în jurul priceperii de a îmbrobodi. Oferta serviciului venea la pachet cu aparatul numit „celular”. Abia atunci am auzit de firma franţuzească Alcatel. De Siemens ori Ericsson, apoi Philips, Sony, ştiam câte ceva, măcar despre faima lor de producători de echipamente electronice (şi nu numai). Însă Alcatel… Alcatel vindea cel mai ieftin. Abia bătea în Bucureşti serviciul acesta, dar s-a răspândit rapid. La fel şi Connex. Tinerii comisionari s-au risipit repede şi în doar jumătate de an Alfa-Bit a renunţat la ei. Ultimilor doi li s-a propus angajarea. Unul era student la ASE, celălalt la o facultate particulară de medicină. Băieţi inteligenţi, foarte diferiţi. Viitorul doctor a dat-o în bară şi Mihaela a insistat să fie demis. Era un tip mare, semăna fizic unui fost coleg de liceu numit Ionuţ Copaci. Scorpion, furios ca un taur. Îmi sunt simpatici indivizii puţin trăzniţi, împiedicaţi însă foarte mândri. Băiatul acesta avea cultură, era mai educat, comparativ cu celălalt. Dar nici acela nu a rămas. Nu avea ce face în Alfa-Bit. A intrat în afaceri. Împreună cu un partener s-a împrumutat şi a devenit furnizor de accesorii pentru telefoane mobile, importate din China. Şi apropo de cultură, în primii ani de televiziune particulară au abundat showrile tip „Ştii şi câştigi”. La spectacolul acesta, chiar la două „posturi” concurente, s-a prezentat şi fostul meu coleg, de la CCAB, Mihai Vasiliu, zis Bibicu. Ştiam că are o bună memorie, şi citise destul, îi plăcea să se laude şi să fie sarcastic cu încuiaţii, bombănea până şi arii din muzica clasică, dar să îl văd (doar la Protv, am auzit, numai, că participase, cu mai mult succes, la celălalt spectacol) a fost o ciudăţenie. E ca o trecere a personajelor din viaţa reală în viaţa imaginară, în virtual. Am văzut destui cunoscuţi, persoane tangibile, pe „sticlă”, dar asta numai pentru că pierd timp privind la dreptunghiul acela creat pentru divertisment casnic. Îmi amintesc de o caricatură care îl personaliza, un tip cu capul televizor… Uneori simt nevoia să comentez. Eu sunt mai informat, mai deştept, înţeleg dedesubturile, sunt insinuat,… Cred că inconştient vreau să mişc lumea, să meargă după voinţa mea. Vreau să fiu Dumnezeu… Exagerez. A fost un an cu destulă nebuloasă şi o teamă continuă de dezastru financiar şi cine mai ştie de care. Dar la final am mers împreună cu nevasta şi cumnatul la tăiatul porcului. Muncă de o zi întreagă de sâmbătă. Sfântul Ignat, asociat în mod tradiţional sacrificării porcilor, şi-a avut hramul duminică, dar luni ne întorceam la muncă astfel că am încheiat existenţa bietului animal încă de sâmbătă şi l-am preparat integral.

Ziua sacrificiului la porci este o zi creată de, şi pentru, oameni brutali. Nu veţi vedea niciodată persoane fine adunate la o ţuică fiartă înainte să atace animalul, vorbind despre orice altceva până când măcelarul, în speţă nea Aurică Gălăgea, cel venit cu scula personalizată, să dea semnalul: Scoteţi fiara şi aşezaţ-o exact aci, cu capu’ aşa! Bă om bun, cum să-l convingi pe ghiţă că a fost condamnat la moarte fiindcă s-a născut porc şi că trebuie să stea într-un anumit mod pentru a-i fi şi lui şi nouă mai uşor? Iniţial nu am vrut să văd execuţia, apoi, cum s-a întâmplat din iarna lui 1997, am ţinut şi eu porcul de un picior. Să-l omor însă, nu mi-am asumat neplăcerea. Nici nu am privit când se producea „împungerea”, cum îi spunea nea Aurică. George a vrut să o facă pentru a se da bărbat. A chinuit un biet animal! Ah! „Să nu ucizi”! Despre complicitate nu se ia în discuţie la nivelul poruncii a şasea. Mereu am îngheţat când s-a tăiat porcul. Îmi îngheţau mâinile şi picioarele, dar nici în camera numită „atelier”, unde se preparau caltaboşii, toba, cârnaţii,… nu era mai cald. Mă încălzeam tocând carnea. Femeile amestecau totul. Puţea cumplit şi era multă grăsime, parcă mereu mai multă. Nea Aurică pleca întotdeauna pilit. Râdea mult săracul şi vorbea tare. Ultima oară când a venit a apărut şi nevastă-sa să ne roage să nu-i mai dăm de băut că e bolnav. Ţi-ai găsit! „O ascultaţi pe nebuna aia?” Nici pe el nu-l mai ascultă nimeni de-o vreme, de prea multă vreme… Dar la finalul anului 1997, nea Aurică avea doar o mică nevralgie, ceva durere la cap, altfel nu exista măcelar mai sănătos în Copuzu, şi mai priceput. „Măcelar” numai când se sacrificau porci, încolo era un om de şaptezeci de ani, mic şi energic, cu riduri adânci care se destindeau când râdea strident şi acut.  Agricultura nu-l pasiona, activităţile casnice erau monotone... Vânătoarea, ehe! Chiar vânase pe vremuri. Avea texte… întâmplări, oameni împuşcaţi, vânători pregătite pentru marii tovarăşi, aventuri… Dar şi filosofii. Cunoştea, de exemplu, când şi cum va fi sfârşitul omenirii. O conspiraţie a americanilor şi extratereştrilor! Sunt lucruri clare, semne! L-a ratat.

Sărbătorile de iarnă începeau cu sf. Nicolae şi se încheiau cu Revelionul. Simţeam grozăvia iernii abia după Anul Nou. Noaptea de sf. Nicolae ne umplea încălţările cu dulciuri şi am ţinut an de an acest obicei şi pe celălalt, dinaintea Crăciunului, împodobitul bradului şi-apoi micile cadouri. Oricât de strâmtoraţi financiar, de rătăciţi, de lipsiţi de chef, sau chiar dacă unul sau altul a lipsit de-acasă, am vrut să miroasă a brad verde finalul anului. Poate că am simţit doi-trei ani chiar fiorul sărbătorii religioase pentru că mass-media, reclamele şi filmele tuturor canalelor tv ne prezentau naşterea mistică a lui Isus, dar s-a insistat într-atât că foarte repede oamenii au fost saturaţi deoarece nu a rămas nici un fir de mister, excluzând, evident, cadourile, festinul, extravaganţele, datul în figuri mai mult sau mai puţin, mai puţin, desigur, evlavios.

În anii 1997-1998, firmele de cablu tv ofereau canale recepţionate de pe un satelit sau altul, ori mai multe deodată, iar calitatea recepţiei era adeseori foarte proastă. Cel puţin noi, pentru că eram legaţi ilegal la antenă, aveam probleme continue de recepţie. Cel mai adesea vedeam „cu purici”, uneori cu zgomot de fond. Era dezagreabil însă până când au apărut firme serioase care să ofere un serviciu sigur şi de calitate, nu am renunţat să piratăm cablul. Atunci erau mult mai numeroase canalele tv vizionate în Europa şi America, netraduse în română. Cele mai numeroase erau cele italiene, în majoritate aparţinând unui bogat afacerist italian, proprietar al renumitului club de football A. C. Milan, Silvio Berlusconi. Individul acesta a devenit beneficiarul unui scandal de corupţie care a degradat ordinea politică în Italia. Dintrodată s-a bulversat scena şi s-au înşurubat naţionaliştii şi comuniştii. Comuniştii şi-au luat alt nume, au modificat vederile lor extremiste, sau cum erau, şi s-au văzut învingători în alegeri. Berlusconi i-a urmat degrabă, deoarece nu poate exista stabilitate politică în Italia. E o axiomă. Şi s-a întins scandalul… De fapt numai declaraţii spuse cu voce tare şi repede. Dedesubturile sunt mult mai tăcute.

La noi încă nu se modificase strada faţă de anii trecuţi. Sărăcirea umpluse oraşul de oameni ai străzii şi cerşetori. Abia se arătaseră bătrânii care nu se mai puteau întreţine din pensii. Aceştia stăteau pur şi simplu într-un loc şi păreau să zăbovească un timp acolo. Ceilalţi aveau ceva de spus şi întindeau mâna. Între toţi, cei mai stresanţi erau cerşetorii din tramvaie. Se împuţinaseră tramvaiele cu două vagoane însă asta nu însemna că exista măcar unul care să arate civilizat. Erau nişte hârburi murdare, un loc de infestare în masă. Lume multă, toţi tuşeau, un spaţiu închis de unde orice boală părea pregătită să te înhaţe şi de-ar fi fost numai o boală organică, dar se mai întâmpla să faci blatul şi să să te pape viruşii de control, ori, pe timpul iernii să te învăluie ca o pătură din vată de sticlă colindul colindelor:   

„Iată Anul Nou/S-a apropiat/Din ce-er va fi împodobit/Ca un împărat/Că de la Maica Preacurată/A fost dăruită/Ca prin orade/Ea să o dosească/Anul Nou, Anul Nou ce l-am dorit!”

Probabil Maica Preacurată fusese dosită în Oradea, iar pe bieţii copii făr’ de părinţi nu voia să îi mai „creşte” nime… Asta spunea patetic copilul care îşi căuta mama: Sunt un copil făr’ de părinţi… Nu ştiu pe cineva să îşi fi dorit un copil al străzii. Am văzut unul care reproducea în tramvai toate cele 98 de catrene ale Luceafărului Luceafărului… Ştiţi ce vreau să zic, cred. Apăruseră cam mulţi Luceferi. Unul dintre ei era Luceafărul huilei. Acest Miron Cosma al sindicatului românesc! Abia mă convinsesem că „Lucifer” era o neînţelegere lingvistică şi foarte bine putea fi Nabucodonosor aruncat în străfundurile terenului de Dumnezeu, dar până să ajungă la stratul de huilă a inspirat p(r)o(f)etului Isaia care privea cerul visător, Luceafărul în picaj, şi mai apoi, Luciferusul huilei! A fost şi încă pare un lucifer acest personaj. Mai mic poate, dar a pătruns în legendele românilor. Din ziua când a ajuns „cel capabil să schimbe guverne”, acest om nu s-a mai văzut om. Ce a devenit pare clar azi.

Când am auzit primele cântări rapp româneşti am crezut că sunt interpretate de oamenii străzii… Ajunsese cu bine şi în România muzica de prost gust numită „hip-hop”, legată de vorbăria, cu ritm, a negrilor afoni, chemată şi ea „rapp”. Rapperii trebuiau să fie reprezentanţii noilor găşti, grangurii străzii. Vorbeau urât, se strâmbau ca gorilele în călduri, făceau nişte semne reprobabile cu degetele… Răii! Cultura americană devenea tot mai sufocantă. O simţeam în mine, în respiraţia mea, în casa mea, în toată tehnologia, în tipul de informaţie, în hrană, în lucruri, în oamenii de lângă mine, chiar la muncă. Cum de a reuşit să mă invadeze? Dar altfel cum aş fi fost? Ori: Şi nu e bine? Ruşii la fel, au vrut să ne educe, ba simţiserăm, unii-alţii, ce înseamnă naţionalismul. Cum? Există un naţionalism rafinat, intelectual? Ei da. Se vorbea încă despre naţionalism, dar, a naibii ciudăţenie!, era un naţionalism de stânga. De obicei se poziţionează la dreaptă, acesta de la români nu voia să stea acolo, cu bătrânii exploatatori. Se ţinea de mâna stângă cu Frontul Salvării. Şi Frontul s-a făcut partid social democrat prin diverse inginerii politice, în fine, ce s-o mai… Se schimbau schimbările.

Am căutat CD-uri cu muzică clasică. Aveam nevoie de cultură clasică. Dar să îmi chinui familia cu audiţii de concerte, arii, simfonii,… era grav! Oare ce mă credeam? Boxele audio pentru pc aveau parcă preţuri umflate şi am folosit din când în când boxe (boxe=cutii) luate de la serviciu, cu rugăminţi. Le luam sâmbătă şi le înapoiam luni. Dar nu am abuzat. Până când echipa de şoc a lui Afendulis, mândria firmei, a hotărât să îl părăsească. La început l-au lăsat cei care asigurau service-ul, apoi cei care construiau reţeaua radio. Se anunţa un sfârşit şi un început al firmei Alfa-Bit. Pentru băieţii care au demisionat, deoarece au fost numai băieţi, ulterior s-au dus şi câteva dintre femei, nevestele, plecarea a fost un pas în carieră. Au mers la un venit mai mare. Însă nu toţi s-au realizat, mai mult chiar, au existat resentimente şi bisericuţe. Câţiva, numai, s-au susţinut. Au fost şi învinşi care au revenit spăşiţi la mama Alfa-Bit. Unul dintre ei se numea Costel Anca, slăbuţ şi chelios, aparent timorat, timid, ori tăcut şi la locul lui. Fusese şeful departamentului. După ce s-a întors a fost retrogradat. Atunci l-a promovat Afe pe Marin Stancu, un tip înalt şi puţin adus de spate, în vârstă de 40 de ani, probabil. Marin Stancu se număra între inginerii fabricaţi la cursurile seral ale facultăţii de automatică. Cei mai mulţi ingineri ai Alfa-Bit-ului nu aveau baza, viaţa de tânăr student. Au rămas cu complexul individului care se strecoară pe scara de serviciu pentru a se înfige sus. Nu au amplitudine, şi dezinvoltură. Uite, să dau exemplul bun, Adrian Paralescu! Îi mergea mintea, ăstuia, ceva de neimaginat. Vorbea mult şi tare, avea mişcări bruşte şi exacte, o cunoaştere letală în spaţiul tehnic şi o scârbă, un sarcasm nestăvilit pentru toţi. Râdea de orice faţă de prost care îi deranja retina. Avea şi întrebări să îi dezvăluie cretinismul. Şi nu se temea să îl minimizeze, să îl jignească. Îl mai şi înjura (chiar pe Afendulis), dar cel mai adesea, vă spun că asta e cea mai de efect schemă, îl ignora cu dezgust. Adrian provenea dintr-o familie de condiţie bună, din… Curtea de Argeş, nu mai ştiu, familie care trăia într-o vilă spaţioasă încă din timpul împuşcaţilor, mai avea un frate, Aurel, pe care l-a adus de la Piatra Neamţ înainte să plece, ca înlocuitor, şi o nevastă, Mariana, angajată o vreme la Alfa-Bit, prin urmare bine cunoscută de colege. Se iţea din când în când, să-şi etaleze modestia de artistă, artiştii sunt modeşti, cum altfel?, şi o cunoscusem la rândul meu. Mândră, dar cu probleme de sănătate. Totuşi importantă. De Adrian nu aveam tupeul să mă apropii deoarece îmi părea că nu mă suportă. O singură dată m-a luat băiatul în seamă, când revenise în ţară după o perioadă de muncă în Casablanca, a vrut să vadă câţi fraieri au rămas la firma lui Afendulis şi s-a referit exclusiv la succesul său, colosalul succes, în Existenţă. „Montez antene pentru Ericsson. Eu sunt şef de echipă. Sunt plătit cu 16000 de dolari lunar…” Atunci s-a uitat spre mine idolul acesta, sfinxul! „Şaişpe mii!” „Maamă!” Câştiga într-o lună cât mine într-o decadă de ani! Şi mai petrecea vremea admirând Casablanca de pe acoperişuri, încolo, spre ocean! „Nu am timp să vizitez. Totul e contra-cronometru.” Mi-am zis că aş fi făcut faţă la asemenea treabă dar, vă atrag atenţia asupra unei firme cu brand, Real Madrid, zic şi eu, angajează doar staruri, cu măestrie în profesie, nu are timp să formeze, la fel Ericsson, ce putea face cu un ageamiu, nici măcar pentru cărat genţile cu scule nu eram potrivit, prin urmare visam cai şi alte formaţiuni verzi pe pereţi. Însă, ce nu aş fi putut face cu averea aceea… Paralescu, avea nume predestinat, vorbea despre insuliţe şi locuri călduţe aflate pe paralele sudice, unde vroia să se odihnească după activitatea intensă din ultimul timp. Adrian Paralescu… Atunci a fost ultima oară când l-am văzut şi n-am mai auzit de el dar, pe frate-său, un tip mai liniştit, probabil prostuţul familiei, l-am simţit prin Alfa-Bit câţiva ani după aceea. Cum ziceam parcă, toţi colegii acelui tip erau oameni cuminţi, adică îşi cunoşteau lungul nasului, erau la locul lor, etc. Cel puţin nu erau excesiv de vocali. Dacă ar fi să ierarhizez umanii conform profitului conferit de inteligenţă şi performanţă în lumea aceasta i-aş putea stratifica în funcţie de bogăţie, materializată în ultimă instanţă prin cantitatea de aur în care poate fi convertită, după carieră, locul şi puterea care le permite să manipuleze oamenii, după cunoaştere, deci procentul de umplutură neuronală pe nivelul superior şi, probabil, după împlinire, starea individului care şi-a armonizat calităţile stăpânind excesele, bucurându-se de mintea sa deschisă şi de existenţă. Eu nu intru în schemă. Toţi băieţii aceia, pentru care nu am, nu am avut, cine ştie ce simpatie sau regret că nu i-am mai văzut, au ajuns pe o poziție deasupra în ierarhie. Oricum stăteau deja mai bine decât mine. Simţeam că n-am să reuşesc mare ispravă lâncezind la Alfa-Bit. Dar pe mine nici măcar şcoala nu mă ajuta. Mi s-a sugerat să dau o diferenţă pentru a relua studiile la Politehnică. Doi-trei ani de cunoaştere plictisitoare a aparatelor, unde radio, cabluri şi scheme electronice… Eşti nebun? Nu suportam această meserie pe care mă aplicasem cu totul întâmplător, aruncat de circumstanță.

Toţi anii aceştia de cataclism social m-am poziţionat către o speranţă spirituală. Descoperisem în mintea mea firavă o ignoranţă grosolană, ca o prăbuşire interioară, pe care m-am străduit zadarnic să o astup. Nu e permis să iasă din prostie cineva exclus de jocul sorţii, eliminat ab initio. De cine, ce, nu mă întrebaţi, dar când o resimţi în tine, după ce te revolţi şi te lamentezi surzilor, eşuezi într-un monolog adresat Sinelui, sau lui Dumnezeu. Şi nu este deloc inteligent! Tot o prostie! Omul strânge continuu în timpul vieţii. Cu cât mai mult, cu atât mai bine. Că nu duci nimic cu tine după viaţă… Nu duci oricum, măcar să trăieşti în puf şi să-ţi măsori orgoliul cu al zeilor tereştri. Este o experienţă copleşitoare, este, conform tuturor opiniilor şi tendinţelor moderne, rostul existenţei. Nu sunt deloc convins că nu această idee m-a târât ca pe un măgar încăpăţânat spre succes şi recunoaştere, către notorietate. N-am ajuns acolo nicicând...

Am scris, cu barbarie, brutalitate, cruzime, cu ferocitate, neomenie şi vitregie^[4], un şir fără sfârşit de vorbe degeaba. Am umplut dosare şi dosare de hârtii, pe care le-am depozitat într-un rastel din debara şi le-am înmulţit într-atât că nevastă-mea mi-a propus senin, dar pe un ton nervos, să le mai aruncăm deoarece ne îngroapă-ă-ă! Nu, că e viaţa mea acolo! Ca de obicei, exageram, dar această idee, a operei inutile, pe care, după moarte au să o anihileze devoratorii organici, m-a obsedat cât să o introduc într-una dintre poveştile mele. Am dorit să devin „scriitor” într-un moment în care cartea şi cititul se perimaseră în obiceiul cotidian al concetăţenilor. Oh, şi aveam încă de recuperat! De fiecare dată când parcurgeam textele maeştrilor mă vedeam un scaiete care îşi dorea să fie orhidee.

Nu m-am putut pune cu mulţi dar între toţi oponenţii mei, Timpul a fost cel mai redutabil. Au zis-o toţi? Îm! Eu îl simţeam de dimineaţă, când mă trezeam să îmi ocup locul în faţa calculatorului, după micul dejun frugal, sorbindu-mi cafeaua încet să nu trezesc monstrul grăsuţ din somn, rapid se consuma ora cât tastam şi rânduiam texte, bune sau rele, atât cât puteam storce şi mă echipam de drum spre locul unde se afla firma lui Afe, deoarece aveam oră exactă de intrare. Drumul acesta… dus, întors, şi iar dus… Iniţial am circulat cu tramvaiul, apoi am mers numai dimineaţa, la dus, în fine, am renunţat la tramvai şi am parcurs drumul numai per-pedes. Tramvaiele se înţepeneau pe strada îngustă, Lizeanu, şi întârziam în mod sigur. La intrare portarul trecea întârziaţii într-un caiet. Eram prieten cu el, însă prietenia cere sacrificii. Trebuia să fraternizez, să-l ascult, să spun şi eu ceva cu sens, o bârfă era primită ca o pomană. Lumea portarilor de instituţii este aparte şi comportă nişte straturi asemenea societăţii umane. Dar câţi au pornirea să-i sorteze? Un portar e doar un portar, individul care te priveşte suspect când ai treabă cu instituţia. E bine să nu te pui rău cu el dar nici să intri în vorbă. Doar în trecere, dacă nu poate fi ignorat. Trebuia să par popular, deoarece întârziam. Timpul se epuizează… Lângă poartă, pe stânga, era magazia cu gestionara ei, doamna Geta. Asta până ce doamnei Geta i s-a epuizat Timpul şi a decedat din cauza unui cancer mamar. Soţul ei care lucra la Alfa-Bit a fost concediat după un an. Se scrântise bine, bietul om. Concedierea a fost al doilea şoc, rămăsese cu doi copii de educat, iar pierderea locului de muncă l-a pornit împotriva foştilor colegi deoarece nu-l susţinuseră. Locuia aproape de mine, pe bulevardul Lacul Tei, ne întâlneam uneori însă nu mi-a răspuns niciodată la salut şi am renunţat la rândul meu să îl salut.

Florentina, vara şi prietena apropiată a Valericăi, s-a îmbolnăvit la rândul ei de boala aceea necruţătoare. Ne vizitam foarte rar şi îi cunoşteam soţul, mai apoi copiii. Cu soţul ei, Costin, nu am fost sociabil deşi el ar fi vrut, dar nu sunt pregătit să susţin ciudaţii. Trebuia să accept viziuni ambigue despre lume respectiv valori, să mă înfricoşez, să simt realităţi pe care nu le pot stăpâni. Ce-mi păsa că era nebun dar deştept cât universul şi mai mult, că era judecat fals de şef, de rude, de o jumătate din apropiaţi sau îndepărtaţi şi, la urma urmei, se trăgea dintr-un alien? Îmi era dor să înghit puţin aer când pleca. Mă neliniştea.

În 1999 Florentina a murit, sărmana. Am participat la înmormântare în satul Copuzu. A fost cea mai cumplită figură de mort pe care am văzut-o, o figură înspăimântată, de om care luptă să scape din ghearele necruţătoarei. Copiii erau mici, aveau nevoie de ea, soţul nesigur… „Mai lasă-mă!” Nu a avut înţelegere. S-au descurcat şi fără ea, deşi o vreme le-a fost cam greu.

Cunoşteam un tip care făcuse, în tinereţe, curte Florentinei, Aurel Dumitrescu. Îmi era coleg la Alfa-Bit. Era însurat cu o cucoană, el era inginer, iar când l-am întrebat de prietenia cu Florentina, a negat că ar fi fost ceva mai mult decât colegialitate. Lucrau la ITC, unde a fost şi Valerica. Dumitrescu era un tip îndesat dar nu gras, cam de înălţimea mea, cu faţa rotundă şi părul alb. Fusese cărunt de tânăr. Valerica şi-l amintea ca biciclist, dar se lăsase. Cunoştea şi el necazul Florentinei, îi ştia chiar fetiţa, considerată superdotată (de Florentina şi prietenele sale), drept pentru care, soţia lui Dumitrescu, licenţiată în filologie, îi dădea lecţii de literatură.

Era bolnavă de câţiva ani Florentina şi încercase să se vindece fără chimioterapie, apelând la renumitul taumaturg din acea perioadă, Valeriu Popa. Vraciul era deja cunoscut pentru vindecări uluitoare, despre el stătea scris în hebdomadarele cu veşti de senzaţie, existente înainte de pictoriale, citite insistent de femei ajunse la o vârstă. Se scrântise şi acesta înainte să moară, susţinând „urinoterapia” ca metodă sigură de tratament în boli incurabile. Altceva, doar naturism şi vegetale ori, eventual, călătorii în ţări exotice unde vindecători miraculoşi te făceau din degete. Bine, te făceau bine de tot! Bieţii oameni se uscau pe picioare. Şi apoi, de niciunde, apăreau miracolele. Câţi s-au vindecat, tratându-se astfel! Ehe! Câţi? Nu ştiu. De ce nu toţi, dacă tratamentul era sigur? Florentina a refuzat urinoterapia şi s-a prăpădit. A rămas după ea o tristeţe mare, cei doi copii care au crescut… Şi-atât. Tristeţea a ucis în mai puţin de un an părinţii vârstnici ai Florentinei. Fusese singurul copil.

Încă din vara lui 1996 revenise în viaţa mea Dorin Moraru, un tip rubicond, aparent timid şi ezitant, pe care îl cunoşteam din vremea când eram colegi la CCAB. Dorin plecase imprevizibil, angajat de o întreprindere de „comerţ exterior”. Atunci îl credeam securist, dar povestea se clasase odată cu noul regim. Dorin Moraru deținea o afacere, domnule! Pornise o „şmecherie” şi se părea că avea ceva succes. Măcar atât cât să-i ofere un venit decent… „Recondiţionare” se chema afacerea sa şi se referea la curăţarea ruginei şi prafului, respectiv repunerea în funcţie a unor echipamente, butoane, contactoare, chiar tablouri electrice vechi, toate produse în întreprinderi româneşti. Şmecheria consta în a găsi „marfă” şi a o vinde sau plasa. Pentru asta Dorin era în continuă mișcare şi în contact cu furnizori. După recondiţionare le vindea unor expoziţii sau depozite care ofereau publicului ori firmelor de profil asemenea mărfuri.

Ce nevoie avea de mine? M-ar fi plătit dacă îi reparam pc-ul care se defectase şi îi curăţam bine aparatele cu şmirghel şi perii de sârmă, plus cârpe, ulei, praf, diverse, la un preţ negociat, pe care putea să îl ofere. Adică nu prea negociat. M-a prins într-o perioadă sensibilă astfel că am acceptat. Mi-am pierdut nişte zile, în special sâmbătă şi/sau duminică, dar şi seri în cursul săptămânii, pentru un preţ meschin. Când avea nevoie de mine nu ezitam.

Dorin Moraru se separase de nevastă-sa, dentista. Deşi locuia legal în apartamentul mare din blocul de pe şoseaua Pantelimon, era în divorţ cu ea şi închiriase un apartament la parterul unui bloc, aproape vizavi de marele stadion olimpic „Lia Manoliu”, fost „23 August”. Ca fizionomie se asemăna grozav unui purcel, omul acesta! Avea maşină, era totuşi un tip mobil, şi, am constatat, deloc solitar. Avea şi un fiu rebel, care nu se ţinea de şcoală şi meditaţii, pe care intenţiona să nu îl mai sponsorizeze. Era o situaţie încurcată pentru prietenul meu şi mi se plângea.

În acelaşi registru, celălalt prieten de la fostul CCAB, Cristi Odagiu, mă mai înţepa când şi când la telefon şi îmi vorbea despre Dorin Moraru pe care îl întâlnise… şi nu mai ştiu ce. Plictiseală! El era aproape „politician” în PAC, ulterior în PNL. Cred că i se potrivea ca o mânuşă activitatea aceasta. Cu stilul său de a şuşoti la urechea unuia sau altuia… În fine, şi el se despărţise de frumoasa Dana, din cauza ei, se ştie. Sau, ca titlu: Nu pot fi personaj negativ în propria poveste!

Băieţii aceştia m-au dezamăgit într-atât că am tăiat-o cu ei în 1998. Încercau orice pentru câştig, cu riscul de a pierde. Dar, întotdeauna aveau nevoie de un fraier, iar între fraieri eram pe locul întâi. Nu mă prea veseleşte să fiu prostit însă ar fi fost cazul să mă privesc mai adânc în oglindă. Şi ce să văd? Un ins cu faţada uşor mototolită, cu ochii ascunşi sub arcade, nas mare, buze groase, bărbia subţire, cu mărul lui Adam rămas în gât, păr sârmos şi sur plus o chelire continuă în creştet. Nu mă mai plăceam deloc. An de an, de câte ori mă pozam îmi păream mai vârstnic, atât de vârstnic încât mă simţeam înaintea prăpastiei. Ce poate fi mai rău? A fost, neîncetat, mai rău… Măcar să îmi păstrez raţiunea dacă nu am reuşit să îmi reţin mult timp tinereţea, îmi temperam amarul dar, cum spun, eram luat şi de prost.

În anii aceia se înmulţiseră produsele comerciale vândute prin comisionari. Unii veneau la uşă acasă pentru a oferi lucruri de utilitate casnică, alţii încercau să te momească promiţând un El Dorado revărsat de mâine dacă făceai un mic efort financiar şi apoi îţi creai un grup personal de vânzători. S-au prăsit şi în România reţelele piramidale de comisionare. Într-o zi, prietenul meu Dorin a vrut să mă fericească. M-a chemat la sediul firmei şi m-a aşezat în faţa unor tipi, o femeie şi un bărbat, care mi-au prezentat avantajele asocierii la o echipă de mare succes în oferta produselor „Amway”. Mare? Excepţional, uluitor, organizatorii de elită, cei ce ştiau să convingă doar din privire, aveau medalii, colane cu briliante… Pfu! M-au interogat fără milă, mi-au expus amănunţit principiul infailibil al brandului, calitatea perfectă la un preţ pe măsură dar avantajos al naibii pentru mine dacă reuşesc vânzări importante adică… Adică eu cumpăr (tot mai ieftin) şi apoi vând, în timp ce îmi organizez the net – reţeaua... Iniţiatorul celulei de cinci persoane primeşte bonus. Dacă din celula sa cresc altele, bonusul lui se măreşte… se umflă… mai mare… „Nu mă interesează”, am zis. Nu prea conta părerea mea… „Nu înţelegi profiturile! Priveşte-mă! Deja trăiesc din munca altora!” Nu părea deloc o femeie fericită. „N-am bani.” „Îţi cumpăr eu primul set de produse”, s-a oferit galant amicul meu… Fostul... Fusesem înşelat destul de jocuri piramidale şi-apoi, pe cine să conving eu? Nu am fost făcut pentru aşa ceva. Nu. „Nu!” „Mai gândeşte-te!” Am gândit să termin cu Moraru Dorin. Cred că îi plătisem datoria. Îmi împrumutase cândva două cărţi, iar acestea mă îmbogăţiseră ceva: „Istoria religiilor şi credinţelor religioase” (manual de uz intern la Seminarul teologic) şi „Psihanaliza” lui Freud. Pentru ele l-am servit pe mai nimic.

După o săptămână, celălalt prieten, Cristi Odagiu, m-a invitat la o întrevedere să-mi propună şi el o afacere. Ceva infailibil care mă va scoate din foame. Înainte să se dezlănţuie i-am zis povestea cu Dorin Moraru şi hotărârea mea să renunţ la legătura cu el. Nu mi-a plăcut deloc spectacolul pe care mi-l rezervase, mă simţisem un prizonier torturat psihic pentru a mărturisi o crimă pe care n-a comis-o. Mă întrebaseră de venituri, de familie, mă asemănaseră unor apropiaţi care îşi schimbaseră subit norocul… Cine eram eu? „Şi de ce nu ai acceptat? Se câştigă bine din asta.” Intenţiona să îmi propună acelaşi business. Nu l-am revăzut pe Odagiu decât după cincisprezece ani de-atunci şi cu totul întâmplător. Nu mai era ca înainte…

Prietenii mei… Cristi îmi zicea adeseori, „prietene!”. Câteodată, parcă, ironic… Ştiu că sunt sentimental dar şi bănuitor, fir-ar să fie de fire! Cred că devin patetic…

Anul 1998 a fost un an tensionat. Se apropia sfârşitul educaţiei la şcoala generală şi cumplitul examen de admitere la liceu. Între timp s-a modificat de câteva ori strategia ministerului educaţiei în privinţa derulării examenelor în această perioadă şi după liceu. Şi parcă tot nu e bine.

Radu Comşa, meditatorul Oanei, devenise prietenul meu. Ne iubeam de nu se poate. Beam ţuică aproape cât el după fiecare oră de lecţii, deoarece continua meditaţia cu altă oră de desfătare intelectuală. Domnule, gândeam la fel! Nu ne contraziceam niciodată. Discutam despre… cultură, oamenii, cărţile, muzica, filmele, dumnezeii,… fluturam tot… după cum venea vorba. Totuşi exista un punct. Se despărţea de mine fericit, exaltat un pic, însă nu aveam acelaşi mobil, eu îmi exersam memoria şi făceam paradă. E, asta îmi reproşa adesea Valerica, dar dacă ai acumulat ceva din cărţi ce să faci cu preşul acesta plin de vorbe? Îl mai scuturi! Mă simţeam apreciat de Radu Comşa. Şi el era un inginer aparte… Desigur, alcoolic! Nu am înţeles ce anume îl dezechilibrase. Fusese un om care îşi crescuse mintal nu doar fetele dar şi pe cea de a doua nevastă, care îşi făcuse studiile cu ajutorul său. Dar intrase în nişte încurcături financiare din care nimeni nu îl putea scoate. Se îndatorase peste puteri, apoi devenise administrator al blocului unde locuia şi cheltuise banii de reparaţii. Era disperat în căutare de bani. Dacă ar fi ştiut că eu am ceva nu ştiu cum puteam scăpa să-mi ceară împrumut. L-aş fi refuzat. Banii de meditaţie nu erau deloc mulţi. Şi fuma non-stop. Deşi rămâneam în bucătărie, după plecarea lui aeriseam apartamentul… Bietul om! Era un leu blând!

Înainte ca elevii să nu mai păşească pe pardoseala şcolii generale, s-a organizat serbarea de sfârşit… Revelaţie!

–      Copilaşul meu, ce s-a întâmplat cu tine?

–      Am crescut. N-ai avut timp să vezi până acum?

Ba nu, Nu se poate! Oana se îmbrăcase cu rochie mini, pantofi cu toc subţire, îşi pictase faţa şi buzele… Nu voia să mai fie copil!

Au făcut două-trei poze atunci. Nu a fost deloc reuşită serbarea. Câţiva copii stingheri în marea sală de sport…

Ne-am întors la temerea noastră: examenul. Oana nu-mi părea deloc bine pregătită. Hotărâsem să o înscriem la un liceu apropiat, profil uman. Era meditată şi pentru „limba şi literatura română”. M-am interesat de medii. Unde ar fi intrat fără probleme? Două licee se puteau potrivi, Caragiale şi Rossetti şi am optat pentru ultimul. A fost alegerea mea. Caragiale era colegiu, bineînţeles mai mare şi mai important însă… mi-a fost teamă. Un fricos, aşa sunt! Să nu ai încredere în viitor, se cheamă această derută. Am aşteptat tremurând de emoţie în curtea şcolii… Se asemăna şcolii generale în care învăţasem, transformată şi ea în liceu. „Nu-ţi face gânduri”, a zis Comşa, „ia fără probleme!” A fost un stress până când am văzut notarea. Deziluzionantă! A intrat la mustaţă. Era acolo, deasupra, cu cinci şi un pic. Să facă un efort intelectual pe termen lung a fost peste puterile acestei fete (cel puţin în perioada aceea critică). Curiozitatea ei se oprea la ceea ce spuneau ori făceau prietenele. Dar, Ana intrase la un liceu foarte bun, Mihai Viteazul, cu medie mare. Inteligenţa Anei nu o motiva. Abia fusese exclusă din grupul de elită al corului, Ana, şi chiar a încetat să îl mai frecventeze după ce nu a fost selectată la turneul din Japonia. Oana a continuat şi a ajuns la Tokio. Plimbarea aceasta a fost chiar înainte să înceapă şcoala. Am mers la dirigintă să o motiveze pentru o săptămână…

I-am reproşat lui Comşa nota mică de la matematică şi s-a supărat. La urma urmei intrase! Fata era îndărătnică şi leneşă. Mai mult nu se putea face. Şi-atunci pentru ce mă asigurase că ia fără probleme? A fost la câteva zecimi să pice… Am răcit legătura, iar peste câteva săptămâni am încheiat-o definitiv. Venită din Japonia, Oana adusese un film cu poze, iar Comşa s-a oferit să le developeze la o cunoştinţă dar… a adormit în tramvai şi cineva i-a furat geanta în care ţinea şi filmul fetei. Şi-a cerut scuze şi nu ne-a mai vizitat de ruşine. Nu sunt o persoană pretenţioasă şi nu pot spune că m-a dezamăgit. De fapt l-am regretat. Pentru mine a decedat cu mult înainte să moară fizic.

Deşi intrase cu media 5,33, printr-o minune ar fi reuşit şi la colegiul Caragiale deoarece ultimul admis (la uman) avea tot 5,00. Iar Oana m-a învinuit o viaţă că i-am distrus viitorul… Greşisem oare? Ana Păduraru (fiica doamnei Pavelescu – purta numele tatălui) intrase la liceul Mihai Viteazul cu 9,75! Nu înţeleg cum de au rămas prietene fetele acestea!

Oana a ajuns vedeta clasei şi a liceului când s-a aflat că venea dintr-un turneu în „ţara soarelui răsare” – ăsta era numele dat de chinezi şi plăcuse chiar localnicilor. Din puţinele vorbe cât a dorit să ne ofere pentru a cunoaşte parţial aventura sa, am înţeles că fusese două-trei zile oaspete într-un hotel de cinci stele din Tokio, apoi, după un concert şi vizita la reşedinţa imperială unde împăratul şi împărăteasa au făcut poză de grup alături de cor, a fost repartizată unor gazde particulare şi a avut un program riguros, atât pentru cântat cât şi pentru vizionare şi distracţie. A fost până la Osaka şi Yokohama, a simţit şi un cutremur, a urât mesele cu orez şi alge, a învăţat să respecte obiceiurile autohtone, s-a pozat îmbrăcată în kimono, a păstrat un afiş pentru unul dintre concertele corului… şi a zburat noaptea dus-întors peste Siberia. I-au rămas câteva poze, a primit de la colege, cele făcute de ea s-au dus. Gata, înapoi la origine! Această frumoasă expediţie bonus faima ulterioară ar fi fost pierdute dacă lipseau doar 34 de sutimi! Nu putea continua dacă rata admiterea.

Japonia… Peste ani am vorbit cu un coleg de serviciu despre ea, după ce revenise dintr-o călătorie de-acolo. Departe, nişte insule mai mari sau mai mici, o populaţie cu rădăcini coreene, la mâna naturii (chiar atunci când a vrut s-o pape vecina lor nesătulă, China mongolă), samuraii, mikado-ul, şogunii, kamikaze, revărsarea războinică încheiată cu un tzunami atomic şi la urmă yakuza, succesul economic, Mitzubishi, Suzuki, Yamaha, Toyota, Sony, Panasonic, Toshiba, Nikon, Canon, Fuji, ikebana, kabuki, shinto, zen, judo, karatedo, ninja, sayonara, arigato, …  Cam atât.

Succesul economic, vizibil şi în Germania sau alte state afectate de războiul mondial, care au scăpat provizoriu de povara cheltuielilor militare, a fost cauzat de investiţiile statului în lucrările de necesitate publică (şi anumite facilităţi financiare oferite particularilor). Legile economice au rămas aceleaşi, educaţia nu s-a modificat esenţial, înfrângerea a fost înlocuită printr-o scuturare de influenţe greşite, nefericite, sau cărora nu le venise momentul potrivit, merituosul va urca iar muntele…

Românul nu e Sisif, el este unul dintre „bolovani”. E dus de colo-colo. Cade, e ridicat puţin de alţii, niciodată de sine. Dar se transformă intern, domnule! Crapă de ciudă, vociferează, se împute; un puturos cu pretenţii. Problema a fost întotdeauna educaţia. Metoda a constat în folosirea, în mod exclusiv, a capacităţii de memorare. Niciodată nu s-au căutat calităţile înăscute ale copiilor, nu le-au fost cultivate talentele, iar şcoala nu a fost un spaţiu prietenos. Povestea „inteligenţei emoţionale” se popularizase în cărţi emise de specialişti şi mi-a parvenit târziu una dintre aceste cărţi, era scrisă de un doctor evreu american priceput, care vorbea de cercetări ştiinţifice şi „suna” veridic. Intuitiv, părea să mai existe ceva dincolo de rigiditatea şi darul providenţial numit, tot în vestul civilizator, IQ. Am avut o mare teamă să îmi aflu IQ-ul. Dar, o dată cu înaintarea spre capătul mileniului, se introdusese în viaţa cotidiană minunea minunilor, un instrument care astăzi pare firesc, mulţi nu pot gândi existenţa în lipsa lui, se subînţelege adică, internetul. Iniţial internetul venea pe cablul telefonic, se utiliza o placă prinsă în computer, „modem” i se spunea, iar serviciul oferit de firmele de specialitate era denumit dial-up. Altfel zis, era nevoie să formezi un număr de telefon pe tastatură şi să aştepţi un semnal pentru a fi legat la reţea. Se cumpărau cartele care aveau înscris codul de utilizare pentru un timp limitat de preţ, existau chiar oferte gratuite însă acestea funcţionau prost, frustrant chiar, abia-abia, se opreau, umpleau omul de nervi... Printre primele pagini de internet au fost acestea cu calculul cantităţii de inteligenţă pe care o suportă căpăţâna umană. Nu era mare lucru de făcut. Exista un număr de întrebări cărora, ar fi fost ideal, să le răspunzi corect într-o perioadă temporală dată. Se chema că eşti un geniu. Ulterior au tot apărut asemenea chestionare, cu întrebări mai mult sau mai puţin dificile, care dădeau note produsului bibilicii personale. D. Goleman, cercetaş în domeniul realizării la vârfuri, livrase ideea că trebuie şi empatie nu doar aichiu ridicat pentru a fi… să zic aşa-a… director în mama băncilor din Central Park… Păi eu vorbesc de toată parada asta de repartizaţi în paradisuri? Vai de păcătoşenia mea!

Mă simt uneori ca un teren împuţit cotropit de tancuri, măcinat, sfărâmat! Mă simt neputincios şi încărcat, plin, de mânie! Şi mereu, deasupra, există vorbe care mă temperează: mânia este un păcat mortal, invidia este un păcat mortal, prostia este o fericire...

Ieşind un pic din această mâzgă empatică, revin la vorbele sfinte. Când spui de un om, „e sărac cu duhul”, te gândeşti la prostie, iar prostia este, prin definiţie, antonimul deşteptăciunii. Deştept, adică treaz, prin urmare iluminat spiritual (înzestrat cu duh) este doar popa, ceilalţi nu pot fi.

Preceptele biblice au înţelesuri diferite în funcţie de limba în care este tradusă aceeaşi Carte. Iată cum ar fi, tradus româneşte din limba franceză, pasajul acestui, drag nouă, apolog biblic:

„Fericiţi cei care îşi recunosc sărăcia spirituală, căci a lor este împărăţia cerurilor”, nicidecum „Fericiţi cei săraci cu duhul…”, dar… aş spune că versiunea franţuzească se adresează doctorilor de la Sorbonne, şi cumva, celor cu funcţii suspuse... „Fiţi modeşti!…” Nu cred că e cazul. Aici, la noi la ţară, se potriveşte doar pravoslavnicia. Să-i lăsăm pe proşti să aleagă cerurile, după, noi alegem succesul, acum, ha-ha…! Pentru ce spuneţi că se furişează diavolul în detalii? Îmi pare că este atât de evident încât e ignorat, face parte din peisaj.

Fiind un cititor pasionat de ştiri, apoi, din motive financiare, doar privitor la tv, mi-au devenit familiare nume de înalţi funcţionari ai instituţiilor de stat, renumiţi politicieni, indivizi foarte bogaţi, de naţionalitate sau numai origine română (vorbesc doar despre contemporani) aplicaţi pe resurse. Această privire la nivel către o clasă de sus păstra încă ochiul critic al individului lipsit de oportunităţi, aproape nud, însă cu ceva sevă de supt. Îi simţeam sugând din mine ca dintr-un element prins bine într-un nod de matrice. Ideea asta a născut un film doar un an mai târziu, totuşi circula deja de trei-patru ani se spune, într-o bandă de desen animat. Evident, filmul era o aventură sf şi fusese creat pentru a strânge bani. Doar atât. Filosofia lui dura un minut!

Dispăreau filmele cu dive şi don Juani. Producţiile cunoscute nu mai transmiteau emoţia spectacolelor teatrale sau de musical, actorii ieşeau repede din prim-planuri, acţiunea avea/are prioritate, adrenalina. Romantism, uimire, tensiune, spaimă, stăm într-un cazan plin de sentimente care fierb. Fierb până seacă! Despre oameni sunt toate poveştile oamenilor, şi animalele primesc însuşiri umane, şi plantele, lucrurile, orice devine om, cât este subiect al unei naraţiuni. Noţiunile abstracte sunt asociate gândirii, sunt prinse de oameni. Altfel nu există. Când priveşti spre dadaism, îi vezi semnele, îi cauţi premizele, te legi de persoane şi cazuri, asculţi orice comentariu şi gândeşti la dezechibru. E uman. Orice spaimă are argument pentru mintea omului. Altfel nu te poţi speria. Mă gândesc la Timp când privesc un film vechi şi un film actual cu acelaşi actor. Nu-mi văd învechirea zilnică dar sunt mişcat de actorii îmbătrâniţi. Ori de cunoştinţe. Pe Nelu Martin nu îl mai văzusem de vreun an, poate mai mult, cam din ziua în care am renunţat la sprijinul lui Ştefan Agopian. Apoi, în timpul verii lui 1998 nu am mai petrecut cu familia duminicile împreună, la vechiul parc din apropierea lacului Floreasca, deoarece nu mai eram primiţi. Proprietarii deveniseră riguroşi, primeau doar angajaţi ai „Direcţiei Apelor şi Canalelor”… Am mers la mare. Legăturile noastre au slăbit şi nu mai cunoşteam multe lucruri despre el. Într-o zi l-am întâlnit mergând la mama şi m-a chemat să-mi arate unde lucrează. Am ajuns într-un loc printre blocuri, închiriase o garsonieră la parterul unui bloc, un singur birou în spaţiul gol, îl avea partener pe frate-său. De câte ori îl întâlneam, Gabriel afişa un râset tâmp. Mai târziu am gândit că era faţa unui tip care zăreşte o relicvă, dar nu mă simţeam deloc bătrân. Ştiam că Nelu se asociase cu unul într-o afacere de tranzacţionat locuinţe. Mi-a zis că renunţase la colaborarea cu asociatul său şi plecase pe cont propriu dar… piaţa era stagnantă. Dacă ar fi avut ceva finanţe…

–      Ia zi, nu vrei să câştigi nişte bani? Îmi împrumuţi 450 de dolari şi în trei zile ai 500 înapoi.

50   de dolari în trei zile, în România era o afacere, însă dacă pierdeam banii, erau de 9 ori mai mulţi decât aş fi putut câştiga…

–      Ce, n-ai încredere? Sunt prietenul tău.

Îmi pierdusem încrederea. Îmi pierdusem încrederea în el după momentul ratat, cu cartea mea. Cred că îmi doream să mă susţină, să pot afla ce îmi reproşa, ori dacă decepţionasem definitiv… zeitatea… Mi-a părut o şansă, pierdută, să mă ridic de jos. Pe Nelu îl simţeam uneori ca pe un tip condus de ambiţia ridicolă de a mă depăşi… Nebunia asta mi-a lipsit cu desăvârşire. Nu am dorit vreodată să fiu mai bun decât cineva în domeniul său de activitate sau de hobby. Să fac altceva decât apropiaţii mei? Asta da. Dar aşa e doar felul meu… şi am zis:

–      Îţi aduc mâine banii.

I-am dat, împachetaţi în hârtie de scris. Ştia că am bani, ştia ce păţisem cu SAFI, ştia că nu am recuperat bună parte din ei, aşadar mă interesa să pun ceva la loc. Nelu Martin a revenit vioi în viaţa mea să o manipuleze cumva.

Mi-am luat banii înapoi cu bonusul aferent şi, pentru că oricum afacerea sa nu prea mai mergea, şi-a lăsat fratele să aibă grija ei şi m-a convins să începem, eu şi el, un business. Am fi putut înfiinţa o firmă cu 200 de dolari… Banii mei, pentru că el nu avea.

Bun, să o luăm uşor. Nu mi-a plăcut niciodată să intru în treabă când vrea cineva. Asta nu înseamnă că nu am făcut-o, doar că nu mi-a plăcut. Iar de convins mă las greu când nu mă hotărăsc imediat. Şi ce să facem? De exemplu intermediere locuinţe, comerţ, construcţii, import-export, declaraţii vamale,… Cum, se pot face toate acestea cu un singur SRL? Evident. Dacă nu merge una, merge cealaltă. OK, dar nu este nevoie de bani să porneşti oricare dintre afaceri? Nu trebuie decât o sumă de pornire… Stai un pic, eu sunt cu banii, tu cu ce eşti? El ar fi fost cu know-how-ul dar nici acolo nu avea competenţă… Şi atunci l-a dus mintea să închiriem un loc de tarabă în hala Obor. Vindem marfă şi facem bani de investiţii. „Ce zici?” Cât se poate câştiga în Obor? M-a dus să-mi arate doi tipi care vindeau bine şi se declarau mulţumiţi de câştig. Trebuia să umplem taraba cu de toate. Alimente, dulciuri, tot ce crede că vrea bizonul care umblă prin putoare-aia de hală.

Primul pas a fost la firma lui Mihai Dibluţă care se ocupa de înfiinţat firme. Nelu vorbise cu el deja, îl descoperise la „Mica publicitate” din „România Liberă”. Am mers într-un imobil din Piaţa Romană, am dat de un grăsan amabil, mieros, căruia i-am plătit peste două milioane de lei, exact două sute de dolari, şi am aşteptat câteva zile să primim actele de constituire a firmei Regatta Group SRL. Iată-mă-s patron! De-aici până la a deţine un Casino în Las Vegas, aveam voie să visez… Dar de ce casino? Să investesc în construcţii… Afaceri imobiliare, asta era… Afacerile imobiliare cer bani, eu nu aveam decât cinci mii de dolari, nimic nu mai valora doar atât, prin urmare trebuia să aştept până strâng ceva din comerţ. Era luna noiembrie, ne apropiam de decembrie…

Experienţa mea în afaceri a ţinut o lună, după aceea am tras doar ponoasele. De câştigat a câştigat domnul Martin, totuşi, cum se vede, o numesc experienţă, prin urmare a însemnat ceva pozitiv şi pentru mine. Am pătruns într-o lume necunoscută. Într-o mlaştină...

Aveam serviciu şi nu intenţionam să renunţ la el deocamdată, nici Nelu nu dorea să se ocupe exclusiv de tarabă, ne-am gândit la un angajat. Înainte de asta trebuia să ne aşezăm undeva. Am abordat-o, într-un birou la etajul unu cum mergeam pe stânga pe pasarelă (însă nu din prima, fiindcă era foarte ocupată), pe doamna Elena R. – nu-mi mai amintesc numele de familie –, o femeie voluminoasă şi foarte volubilă, aflată în floarea unei vârste potrivite pentru a administra toată hala Obor. Oricât de simpatic a fost Nelu Martin, doamna nu a fost grozav de amabilă. Ne-a rupt imediat o chitanţă de 150 000 de lei şi ne-a trimis să ne aşezăm pe un hol mare, la intrarea dinspre piaţa de legume. Un lucru era foarte important, trebuia să ne aparţină, propria tarabă de tablă. Toate cele existente erau ocupate de comercianţi. L-am întrebat pe frate-meu Doru dacă nu există prin curtea mare a garajului o masă de tablă, să avem un suport pe ce să ne etalăm. Auzind ce intenţionam să facem, pe Doru la luat râsul. Tarabagii? Ha-ha-ha! Stai să vezi că acesta e numai debutul… Tocmai intram în decembrie, cea mai bună lună pentru vânzări. Numai taraba lipsea. Doru avea un prieten sudor. Omul acela şi-a pierdut o zi pentru a confecţiona un dulăpior de tablă pe care alţii l-au vopsit. A fost poate cel mai consistent cadou de aniversare pe care mi l-a oferit fratele meu. Ne-a dus taraba la piaţă şi am aşezat-o în careul celor deja existente. Am descoperit din prima zi importanţa strategică a poziţiei. Cumpărătorii veneau la cei din faţă, exact cei pe care îi interogase Nelu cum merg vânzările. Aproape bine. Nimeni nu ajungea mai departe, spre locul nostru. De aceea concurenţii noştri aveau cele mai mari tarabe şi mai pline, acoperite de mărfuri. Stăteau ridicaţi pe platforme să poată domina zona şi erau plini de energie imediat cum îşi arăta cineva interesul: „Ce doriţi? Vă putem oferi şi asta, aşa sau aşa, nu vă interesează cumva…? Se potriveşte…” Am hotărât să tragem taraba mai în faţă. Am scos alta, oricum nefolosită, şi am aşezat-o pe a noastră. Grea, foarte grea!

A doua zi, duminică, am plecat la Expoflora, o clădire unde fuseseră aglomerate numeroase en-gros-uri de unde s-ar fi putut achziţiona ceva marfă pe care să o vindem mai en-detaille, cu un mic profit care să se cumuleze în timp. Ştiam pe cineva, am fost trimişi de Leni sora mea, vorbise deja, să primim marfă şi să o achităm după vânzare. Se mai fac asemenea afaceri, trebuie să fii un tip sigur şi să achiţi tot ce ai scris pe listă. Am luat alimentele de bază, ulei, zahăr, făină, mălai, orez, oţet, sare, mirodenii, dulciuri ieftine, praf de copt, zahăr vanilat, esenţe. Le-am transportat în sacoşe cu autobuzul şi le-am dus în bucătăria garsonierei închiriate de Nelu.

Luni am fost chemat la piaţă de Gabi. Toate tarabele fuseseră bulversate, strânse una într-alta, iar pe a noastră nici nu am recunoscut-o imediat. Am crezut că a fost luată. Era trasă invers, departe de primele. Cei care erau acolo ne-au zis că angajaţii firmei „Petria SRL” făcuseră lucrul acesta şi că lor nu aveai ce le face deoarece îţi puteau crea mai probleme. „Să vorbiţi cu doamna Petria! Ea face legea aici în hală.” Doamna Petria avea câteva magazine înăuntru şi voia să-şi etaleze marfă chiar pe tarabe. Ne aşezaserăm pe locul ocupat de oamenii ei. Era o femeie de peste 60 de ani, slabă şi foarte nervoasă. Avea un fiu de 30 pe care-l trăgea după ea să înveţe. Înalt şi greţos, cam bou. „Plecaţi de-acolo! Dacă vă prind şi mâine vă arunc bancul afară!” Am mers să mă plâng doamnei Elena, am vorbit cu ea şi mi-a zis că nu-mi poate oferi altceva, sunt deja prea mulţi vânzători, apoi, după ce a apărut în piaţă – eu am plecat înapoi la serviciu – Nelu Martin a reuşit să o îmbuneze şi ne-a oferit un loc într-un colţ din interiorul halei. Era mult mai bine decât fusese înainte, era, am crezut, cel mai bun loc. A doua zi am dus marfa la piaţă, o puteam încuia în dulap, şi l-am cunoscut pe Cristi, prieten al lui Gabi dispus să vândă la tarabă pentru modestul salariu de 600 000 de lei. Salariul meu la Alfa-Bit, în aceeaşi perioada, era de 1 300 000 şi mă plângeam că e foarte prost. Încă nu vânduserăm nimic. Şi am continuat să nu vindem câteva zile. A venit puţină lume până spre sfârşitul săptămânii însă chiar şi atunci – duminică a fost sfântul Nicolae, ziceam că vom da lovitura cu dulciuri –, nu prea s-a cumpărat de la taraba noastră. Dulciurile erau de calitate proastă, nu îmi permiteam să cheltuiesc bani pe marfă scumpă. Vechea hală Obor arăta ca o imensă sală nespălată, întunecoasă, igrasioasă, infectă, friguroasă, un muzeu vizitat de moroi. Doar săracii cumpărau de-acolo. Nimic nu prezenta siguranţă pentru a fi consumat. Deşi totul părea ieftin nu era deloc. Am avut un pic de reţinere privitor la surplusul de preţ peste cel de angro. Cincisprezece la sută o fi bine? Am mers la peste 50%, uneori am dublat preţul. Trebuia să înapoiem datoria şi să cumpărăm altă marfă. Aproape toţi făceau la fel. Deşi eram primii în drumul năvălitorilor care veneau la cumpărături, aceştia depăşeau prima tarabă şi se duceau la ceilalţi. Probabil nici puştiul nostru nu era de încredere, sau nici oferta noastră nu umplea taraba… Hai să punem mai multe produse de acelaşi tip şi să părem mai ofertanţi! Ni s-a spus să scoatem aviz sanitar, la domnul doctor Oancea, altfel nu putem funcţiona. Domnul Oancea avea cabinetul într-o mare încăpere la etaj, cu intrarea dinspre terasă. Era aceeaşi dezordine şi mizerie ca oriunde în clădirea aceea veche. Omul era mare, îmbrăcat într-un halat gri fost albastru, descheiat, şi avea voce puternică. Punea totul la punct în viteză. I-am zis că ne trebuie aviz sanitar la tarabă şi l-am invitat să vadă. N-avea el timp în momentul acela dar să fiu sigur, va veni. Unde e taraba? Pe colţ. Bine. Nu-mi eliberaţi un bon, o hârtie, trebuie să plătesc…? Nu-mi prea doream să iau amendă la un control de-afară. Să nu-mi fac probleme că ştie de mine şi vine el. Am aflat că a venit într-o dimineaţă. I-a luat lui Cristi o parte din produsele de pe masă: Dă-mi asta, asta, asta,… Şi tot aşa. A golit jumătate, însă vreun aviz sanitar nu am primit. Poate că nu avea voie să semneze astfel de acte! Probabil fusese numit în derâdere „doctor”, sau nu se punea problema vreunui control sanitar în fieful lui… Era o murdărie cumplită chiar dacă cineva se ocupa dimineaţa de debarasat gunoiul şi uneori se mătura pe hol. Doar atât. Peste culoar erau magazine care vindeau marfă perisabilă ţinută în vitrine răcite electric, sau poate nu, deoarece înăuntru temperatura scăzuse sub 0 grade, în plus era curent, se simţea la urechi, iar băiatul dansa continuu şi sufla în mâini. Au fost zile reci, venise deja iarna. Spre jumătatea lunii am reuşit să strângem bani pentru a înapoi, ce împrumutaserăm, tipilor de la ExpoFlora. În doar jumătate de lună treburile se împuţiseră şi pe-acolo. Se vorbea despre închiderea angro-urilor, erau controale foarte des, mulţi patroni închideau şi plecau înainte să apară echipele de control, iar afacerile deveniseră nesigure. Am schimbat locul de aprovizionare. Ne-am dus lângă Afumaţi, la centrul (i se zice „parc comercial”) de angro-uri cu nume turcesc, Doraly. Era mai simplu de ajuns, cu maxitaxi de lângă Bucur-Obor. Câteva clădiri de metal şi geam montate la începutul capitalismului de un investitor, se pare român. Un mall de en-gross-uri. Am umblat cu sacoşele în căutare de „marfă”. Am fost şi singur, după cum şi Nelu a mers singur. Trebuia să avem încredere…

După jumătatea lunii parcă a început să se simtă o vânzare mai bună dar abia la sfârşit, în ultimele zile a fost iureş. Deşi am avut un succes apoteotic (s-a vândut tot), am hotărât că este exclus să insistăm cu această „afacere”. Puştiul deja ne anunţase că nu mai stă, îngheţase cât pentru o viaţă – dealtfel nici nu se pricepea, prietena sa, care venise de câteva ori, ştia să atragă cumpărătorii, el era inert, absent. Nu am ţinut decât la început un registru de cumpărături şi vânzări, totul era nelegal, facturile erau false, nu aveam vreun act de funcţionare, nici aviz sanitar, nu ştiam sigur dacă s-a sustras ceva din câştiguri… Uneori făceam calcule şi nu găsisem nereguli importante. La sfârşit am tras linie, am împărţit şi… am descoperit că, exceptând profitul, egal cu al lui Nelu, eu rămâneam cu o pagubă de exact 200 de dolari, cât costase înfiinţarea firmei. OK, n-aveam decât să o folosesc în ce mod doresc. Dar nu eu îmi dorisem firmă! Prietenul meu Nelu avusese nevoie de bani pentru a serba, fără lipsuri, alături de familie, Anul Nou. De multe ori am simţit că prietenia se cumpără. Dacă ai ce oferi^[5], poţi avea şi prieteni, dar când te simţi manipulat de un prieten, sentimentul tău de încredere şi confort se risipeşte. Cum să îmi recuperez banii? Într-o zi din ianuarie, Nelu mi-a spus că patronul magazinului care vindea carne, aflat vizavi, doreşte să cumpere taraba cu două milioane. Îmi făcusem deja planuri să merg singur mai departe însă am renunţat la ele. Este totuşi o bătaie de cap, o treabă nesigură cu ilegalităţi şi prea puţin profit. Se potrivea celor fără un loc de muncă. Mai târziu Doru mi-a reproşat că am vândut dulapul metalic şi nu i l-am înapoiat. Nu ştiu ce putea face cu el, totuşi era al lui! Firma a devenit o pacoste pe capul meu. Nu am reuşit să fac nimic altceva, avea sediul la mine acasă iar, din momentul în care Autoritatea fiscală a cerut declaraţii fiscale anuale pentru orice persoană fizică cu venituri şi juridică în orice condiţie, chiar fără tranzacţii şi cheltuieli, am avut un nou stress. Trebuia să scriu într-un program descărcat pe o dischetă, tot ce era cerut pentru declaraţia dată „pe proprie răspundere”. Alternativa era o amendă de câteva milioane. Mă întreb, dacă „firma” era amendată, cine achita amenda? Moi? Pentru ce? Şi dacă domnul Martin semna vreo „hârtie” pe firma „Regatta Group SRL”? Am descoperit uimit că mai exista o firmă „Regatta” în România, cunoscută în domeniul… investiţiilor şi tranzacţiilor imobiliare! Amicul meu m-a învins într-o bătălie pe care nu credeam că o port împotriva sa. Nu îmi spusese nimic. În mintea sa ambiguitatea provocată de asemănarea denumirii putea aduce clienţi (imobiliari). În mintea mea era vid.

A dorit să-mi mai arate o dată iubirea fraternă într-o tentativă de achiziţie a unei garsoniere dintr-un vechi bloc de garsoniere aflat în cartierul Titan. Când am privit mizeria de locuinţă cu chicinetă şi o baie mică m-am întristat cumplit, realizând ce s-a ales din apartamentul meu… Nu păreau bani destui nici pentru dărăpănătura aceea! Fusese locul unor bătrâni proaspăt decedaţi pe care şi-l disputau câţiva descendenţi. O achiziţie riscantă…

Ultimul an al mileniului^[6] a fost un an fast pentru Nelu Martin. Parcă abia de atunci i s-a luminat raţiunea de a fi, când a împlinit 43 de ani. Eu devenisem matusalemic… Eram obsedat de amintirea perioadei când vedeam anul 2000 ca final de Lume. Plimbasem cu mine acea bornă a memoriei. Prin 1980 îmi desenasem autoportret cu faţa de bătrân, o faţă de an 2000. Sunt prea mulţi 20 de ani? Depinde pentru ce. Careva, persoană importantă, zicea că în politică o jumătate de an înseamnă o viaţă? Cine...? Despre ce politică vorbesc aici? Probabil confund. Politika din România avea conotaţie negativă. Din ce în ce mai rea, mai neagră. Se prefigura un colaps.

Să se revină la comunism, era clar, nu se mai putea. Vârstnicii care ajunseseră la putere nu se pricepeau să conducă. Coposu murise în ’95, iar scaunul său la şefia partidului ce luase puterea fusese ocupat de alt fost, Ion Diaconescu, un zombi lipsit de personalitate, prins cu nod de gâtul bătrânului PNŢ. Cât a agonizat Diaconescu, s-a disputat puterea de toţi servanţii. Fiecare împotriva fiecăruia, oameni noi, oameni vechi, antipatici, aroganţi, ingraţi, prinşi în dinţi de os. Nu mă dau jos, nu mă da de-o parte, nu vreau să plec, e locul meu aici, sunt mai deştept, mai rău, mai breaz,… Şi toată mascarada se oferea bulumacilor, bolovanilor, bivolilor, bizonilor… O literă reprezentativă pentru masă. Bî! Deci se reprezenta la tvr. Nu ştiu dacă de-atunci i s-a zis, un pic în glumă, gloatei de hrăpăreţi: clasă politică. Oricum, a venit de undeva din vest o sintagmă, clasa… cutare. Cred că n-am auzit-o atunci. Mai probabil după ce s-au împodobit cu fala pătrunderii statului român în plin NATO. A fost, nu mai e loc de interpretare, gloria… Un fel de trecerea clasei după corijenţă! Apoi s-a schimbat grupa. A alternat.

Anul 1999 a început cu vechea frică de mineriadă. După aproape 9 ani, minerii s-au răzvrătit împotriva guvernului care încerca timid, stângaci, să îmlinească doleanţele FMI privind reducerea cheltuielilor statului şi închisese câteva mine de cărbuni.

Meditând la situaţia acelor oameni care munceau periculos doar pentru a supravieţui, spun că erau victimele unei administraţii vinovate de dezastrul economiei naţionale (din incompetenţă ori corupţie, mai repede şi una şi alta plus lăcomie) bonus trufia unui personaj care se vedea pe sine haiduc legendar – poate Iancu Jianu, deşi Miron Cozma nu era oltean la origine. Au fost nişte zile reci care au lăsat atât de mult dezgust pentru ce avea legătură cu subiectul politika, încât eu mă simţeam vinovat că pot fi implicat în orice legătură temporală, spaţială, tangenţială… Să citesc ce debitau excepţionalii editorialişti, să aud râsetul de şacal bătrân al lui Brucan…? Să-i ia, cine are nevoie de şmecheri! Şi cel mai mult mă intrigau analiştii străini. Retardaţii de români, codaşii, să nu aducem alături ciudaţii ăştia! Draculla, tătucul tuturor vampirilor, cu domiciliul ba într-un castel din Transilvania, ba pe tronul Wallachiei, a revenit în meniul cultural consumat de vestici. De aceea sunt atât de proşti şi lipsiţi de vlagă! O naţiune mereu săracă, fără speranţă, înclinată spre tâlhărie, care se suge pe sine! Iar sângele, seva, bogăţia este transferată departe, tot mai departe şi nu se mai întoarce, şi nu se poate altfel parce que c’est comme ça la liberté et la démocratie! Simţeam o ciudă şi o scâr… Dar nu m-a ţinut prea mult.

În gaşca mondenă a politicii se înfoiau două trâmbiţe, una cu patos de literat, alta cu umori de băiat de lume, amândouă gata să execute. CV Tudor şi Băsescu porniseră deîndată ce s-a putut, fiindcă erau amândoi „foşti”, unul cântăreţ (în catrene) al dictatorului, celălalt înalt funcţionar de stat (comunist). Pe CV Tudor lumea îl numea familiar Vadim, iar celălalt a fost chemat mai simplu, Băse. Vadim s-a distins prin vocalize în care, ajuns la putere, aduna toţi corupţii, fariseii, tot ce putea fi adunat, pe stadionul naţional şi dădea ordin să fie împuşcaţi. Toţi! Execuţii publice… Să îi dinamiteze nu gândise. Partidul său, „România Mare”, avea, chipurile, doctrină naţională şi socială (altfel zis era naţional-socialist dar de foarte stânga) exact precum PUNR, o adunătură politică creată în Transilvania ca o contrapondere la partidul^[7] ungurilor, UDMR.

Vadim a văzut în ultima mineriadă o posibilitate de a-şi creşte ratingul şi a luat partea minerilor, a visat chiar preluarea puterii după căderea guvernului. Dar nu a fost să fie. Totuşi, popularitatea sa a crescut după acest moment, iar Vadim a profitat din plin. Cuvântările sale erau triumfaliste şi interminabile. Nu am ascultat discursurile lui Mussollini dar, ceva din forţa şi aspectul exterior al personajului „il Duce” se potrivea lui Vadim. Vadim avea o bună cultură, era un atipic în politica românească, doar că, un pic prea exaltat. Nu îmi imaginez ce ar fi putut face dacă prelua preşedinţia în anul 2000. Spre sfârşitul vieţii când se văzuse învins definitiv, Vadim şi-a dezvăluit latura umană şi a lăsat certitudinea că în perioada sa de apogeu fusese doar un fanfaron. N-ar fi făcut nimic din ceea ce se grozăvea că va face. Dealtfel retorica lui şi-a diminuat vigoarea cu timpul.

Personajul Băse a ajuns primar al Bucureştiului în anul 2000. Interesant este că acest individ a fost într-o situaţie decisivă în aproape toate administraţiile de o culoare sau alta politică. Eu l-am văzut negru pe acest tip, un diavol cu priză la public. A apărut în primul scandal economic, distrugerea flotei comerciale naţionale, era exact acolo, la butoane. Nu am reuşit să înţeleg cine a lansat zgomotul că flota este o „adunătură de fier vechi” sau că nu aduce profit, doar pierderi economiei şi trebuie vândută, dăruită, dacă vrea să o ia cineva… În câteva luni s-a volatilizat. Parcă n-a fost! Apoi s-au trezit unii-alţii, statul român nu luase nimic din vânzarea celei mai mari flote comerciale din Marea Neagră! Unde, cine, când? S-a pornit un proces judiciar care nu a găsit vinovaţi. Tot ce s-a făcut a fost legal, da, ceva bani au ajuns în bugetul statului şi nimeni nu a greşit. Personajul Băse era un „îngeraş”! Apoi a fost pionul care a dărâmat cabinetul lui Ciorbea. Era ministru din partea PD, a plecat el, dintr-o nepotrivire de caracter, a picat guvernul. De atunci toată guvernarea a fost nesigură, el a continuat să participe cât a stat Emil Constantinescu preşedinte. L-au luat primii miniştrii că era priceput la ministerul de transporturi. Nu am auzit să fi făcut ceva bine acolo. „Iera apreciat, domnule!”

Astfel de aprecieri ne saltă de pe Terra cu capul în nori. Şefa mea Mihaela s-a măritat cu Olaru şi a început să îşi spună Mihaela Olaru. Însă nu s-a luat cu fraierul ei soţ până când n-a fost sigură că se mută într-un apartament care să o mulţumească. Apoi a gândit să producă… un copil. Mihaela a început să se îngraşe. A devenit mai jucăuşă, râdea mai mult, parcă nu mai era prea interesată de serviciu şi parcă nici serviciul nu prea mai era interesat de ea… Curând competențele sale au fost preluate de Stancu Marin, un tip a cărui importanţă a crescut în Alfa-Bit până a ajuns la cea mai mare funcţie. Dar până să devină el director, a fost altul, un fost militar, Tudor. Acesta avea biroul într-o încăpere mare, alături de angajaţii celeilalte firme, Expeditor-Prest. Alexe, fostul şef la Expeditor, plecase din firmă alături de o parte a clienţilor. Rămăsese pe locul lui Mihaela (Miki) T. Se purta. La fel se întâmplase cu bună parte dintre colaboratorii Alfa-Bit locali, din ţară. Se despărţeau de firma mamă cu scandal. Afendulis îi ameninţa însă pierdea. Se plângea că este furat. Toţi spuneau că a câştigat destul de pe urma lor. Deoarece nu se mai bucura de simpatie nici printre angajaţii apropiaţi, îngheţase salariile de cinci ani, oamenii îl cam vorbeau, uneori cu glas tare. Se făcuse deja spaţiu liber pentru că plecase spuma firmei, iar spuma fusese groasă. Au rămas cei de care, deocamdată, altcineva nu avea nevoie. Apoi s-au făcut angajări. Să fii vulnerabil într-o poziţie mediocră în vreme ce alţii sunt adevărate vedete pentru angajatori, la bani mulţi şi în domenii cu viitor… oh, mă apăsa uneori pe neuroni! Mă simţeam stupid şi nu doream să fiu deconspirat, desigur. Dar cei mai mulţi dintre foştii colegi nu mă evaluau pozitiv. Tranşantă a fost proaspăta şefă de la Expeditor: „Nu ne tragem de şireturi”... Auzisem despre ea toate nebuniile, tot can-can-ul vieţii ei pline, că fusese târfuliţa lui Afe, apoi a şefului portarilor, Palea, orgii chiar în sediul firmei, şi altele. Credeam că ştiu pe unde îi poate zbura inteligenţa, dar nu. Mi-am permis să o tutuiesc însă crescuse în prestanţă, femeia. Trei luni a stat în poziţia de director al firmei de comisionare vamală, apoi a părăsit-o înfiinţându-şi propria firmă, trăgând o parte din clientela Expeditorului. A urmat-o în funcţie prietenul nostru Iancu. După ce Mihaela s-a retras să-şi nască fiul am fost mutat la etajul 4, într-o gheretă de sticlă, aproape de resturile „atelierului radio”. Toate femeile au părăsit departamentul „proiectare” şi am rămas singurul care ştia cum se fac proiecte radio. Oricum doar eu pricepusem bine cum funcţionează programele, să repar un computer, imprimantele, şi ce anume trebuia să conţină un proiect. Nu era mare scofală, era o funcţie plictisitoare şi nu eram deloc prea bun, doar că fostele mele colege nu aveau motivaţie să-şi preocupe intelectul. Pentru ele problemele casnice erau copleşitoare. Şi parcă totul a durat până când s-a măritat răţuşca cea urâtă, Ramona. De-atunci, de la acea eroare (a vrut să se despartă după o săptămână), am simţit cum se rostogoleşte definitiv echilibrul grupei. A urmat o destrămare a firmei şi apoi reasamblarea în alţi termeni.

Prietenul meu Nelu Martin a fost cuprins de dorinţa „să facă” liceul. Era tot mai uşor accesul la liceele periferice, fără pretenţii, din Bucureşti, se putea copia, chiar profesorii supraveghetori te ajutau pentru o atenţie, o chetă, se permitea consultarea fiţuicilor sau caietelor, cărţilor, dealtfel aveai voie să le ţii pe bancă, la vedere. Totuşi, un pic de matematică trebuia să ştie! Şi m-a solicitat să îl ajut (evident că nu pe bani, îmi era prieten). Nu se descurca nici măcar să lucreze exerciţii simple cu fracţii. Era praf! Aşa încât, mi-a fost elev. Nici lui nu i-a plăcut matematica, asemenea Oanei, doar că m-a ascultat şi după, mi-a mulţumit. Nu simţeam că evoluează prea bine dar, important era să reuşească un 5 (cinci) la proba scrisă. Celelalte probe, istorie, tehnologie, parcă, – au fost doar probe scrise –nicidecum literatură, erau copiabile. Ulterior mi-a zis că ştia atât de bine subiectele încât ceilalţi candidaţi, tineri cu toţii, copiau după el. Nu le era ruşine? Se simţea un bunic printre ei. Ion Bogdan Martin (IVC) a intrat la cursurile f.f. ale liceului tehnologic „Mecanică fină” la 43 de ani, cu media minimă, iar acesta a fost marele lui succes din ’99, trecerea unei cenzuri peste care nu îndrăznise să sară. Fiica sa crescuse deja, iar amicul meu nu se simţea deloc bine ştiindu-se fără şcoală. Asta mi-a spus. Era o bună motivaţie a ambiţiei sale subite. De fapt, dacă nu prindea momentul, după câţiva ani s-au înăsprit condiţiile de admitere, nu cred să mai fi reuşit. Norocul ne aşteaptă mereu după colţ, important este să simţi oportunitatea şi să o apuci bine de picioarele din spate, să nu-ţi scape. Mie îmi lipseşte dotarea. În timpul verii anterioare, Nelu fusese cu familia la mare, la Mamaia. A participat cu copilul la un spectacol şi au mers să ia autografe. Atunci a cunoscut veselul cuplu, „Ţociu şi Palade”, doi guralivi cu ceva succes, ajunşi ulterior prezentatori în marele show de la „Antena 1”, „Superbingo”. Le-a zis că e scriitor de scheciuri pe care doreşte să le arate artiştilor. Palade l-a invitat să-i caute în Bucureşti, iar Nelu i-a căutat. Le-a dus cele câteva texte pe care le scrisese şi, după ce a prelucrat unul împreună cu Palade, comicii au hotărât să îi prezinte gluma în spectacolele lor. Cealaltă oportunitate însă a fost oarecum lugubră. În blocul de garsoniere unde locuia, găsise un bătrân care avea nevoie de îngrijire, deoarece rudele îl abandonaseră. Fiindcă era la modă, au făcut un act notarial în care se înţeleseseră să îl întreţină pe bătrân în schimbul apartamentului, ca bun succesoral. Un fel de testament. Atâta doar că, foarte repede, relaţiile s-au deteriorat şi l-au lăsat (el cu soţia, Violeta) pe moş în voia soartei. S-a tot ascuns pentru a nu întâlni omul care dorea să anuleze actul şi făcea scandal, până când inevitabilul s-a petrecut. Scandalul s-a oprit deodată şi, după un timp, cam mirosea din interiorul garsonierei bătrânului, s-a spart uşa apoi s-a constatat decesul. După ce au venit rudele să se ocupe de înmormântare, prietenul meu Nelu s-a prezentat cu hârtia, în fine, a moştenit încăperea. Fiind de profesie agent imobiliar a reuşit să tranzacţioneze bine garsonierele astfel încât să ia în schimbul lor un spaţios apartament cu 3 camere. Povestea cu vecinul vârstnic o ştiu parţial de la el, parţial de la mama lui, care îl afurisea pe bătrân că îi terorizează fiul. Mi s-a părut un lucru odios. L-am întrebat de ce a luat oamenilor moştenirea, la urma urmei nici el nu îl îngrijise pe bătrân, „dar am vrut să am grija lui, îl primisem în familie, Violeta îl hrănea cu mâncarea noastră, zilnic…” însă omul s-a sucit, şi-apoi nepoţii nu au avut pretenţii testimoniare… Iată! La urma urmei astfel se fac toate afacerile. Cine vorbeşte despre fairplay ori minte, ori e sărac, ori femeie… Toate femeile se consideră cinstite, dar în mod special bigotele şi întreţinutele. Iar Vio era bigotă. O evlavioasă mândră şi tristă. Oricât priveşti spre „slavă” (astfel spun pravoslavii din noi şi de-alături spaţiului divin), cu orice calitate a pioşeniei, dinăuntru pândeşte un animal păros şi instinctual, pentru excesele căruia te rogi de iertare. Altruismul nu se mai pune dacă trebuie să alegi între iubirea de sine şi de aproapele. Iubirea de sine se subînţelege aşa cum a subînţeles-o Hristos, deşi, din toată povestea lui s-ar înţelege cealaltă latură. Iubeşte-l pe proximus ca pe tine… Şi dacă pe tine te urăşti? Dacă te urăşti atunci îi vei urî pe toţi. Mi s-a întâmplat o dată să văd un om al străzii care îl înjura pe Dumnezeu că îi destinase o viaţă îngrozitoare. Era grotesc, urla repetând blestemul adresat celui către care noi, ceilalţi, înălţăm cântece de adoraţie veşnică şi solicităm fericirea noastră în existenţă. Şi oare Dumnezeu e vinovat de destinul nostru? În Coran există un pasaj clar în care se spune că Dumnezeu călăuzeşte paşii unora iar pe ceilalţi îi rătăceşte, prin urmare destinul uman este influenţat de El! Am introdus această idee în cartea mea care părea să prindă formă. I-am zis… „Despre o anume revenire”. Era titlul unui poem pe care îl scrisesem încă din perioada Moineşti, avusesem un vis şi îl transformasem în poezie. O poezie cu versuri albe, alertă şi cu o revenire suprarealistă.

Am despărţit „Despre o anume revenire” de cealaltă carte, „Câmpia preafericiţilor” pe care am tot modelat-o şi completat-o ulterior până când am reuşit să o închei – şi am rămas continuu nemulţumit. Mi-am dorit întotdeauna o poveste uşoară însă nu mi-a fost la îndemână talentul de a realiza un subiect bun pentru oricare cititor, fie cult, fie mai puţin educat. Şi de ce oare am nevoie de cunoscători, de fiinţe care să-mi laude experienţa de viaţă sau mintea? Recunosc tentaţia trufiei de a fi notoriu într-o lume care nu este a mea. Deoarece nu voi fi asemenea celor ce pot, am inventat din reziduurile lui „ce am intenţionat să fiu”, o Lume a mea. Sau mai multe?…

Mă trezeam dimineaţa la ora 6, apoi îmi pregăteam micul dejun şi în fine cafeaua. La micul dejun sorbeam o cană de ceai sau lapte şi înghiţeam sandviciuri, apoi treceam la calculator. Dacă era în săptămâna de lucru, la şase şi jumătate se trezea Valerica. Posacă, avea ochii umflaţi şi părul ridicat măciucă. Ar mai fi dormit două-trei ore… Eram vinovat că o trezesc deşi oricum ar fi trebuit trezită… Îi făceam şi ei cafeaua… Copilul se trezea singur, de obicei morocănos. Nu avea ce îşi dorea. Îşi dorea tot ce posedau colegele sale cu situaţie. Lipseau părinţi ca ai lor şi nu poţi face din năsuc o înlocuire. Măcar o poţi arăta strâmbându-te când te trezeşti în patul incomod, priveşti frigiderul, când te îmbraci şi nu-ţi mai plac ţoalele, sau tot. Nu-ţi mai place nimic. Oana îşi făcuse prietene la şcoală, dar nu crescuse îndeajuns pentru a reveni singură de la repetiţiile corului. Deoarece toate se petreceau seara, uneori până târziu, îmi pierdeam timpul plimbându-mă pe străzi. Îmi formasem un periplu care dura câteva ore. Revăd uneori acele seri, cu oameni care aşteptau, la fel, afară, câteodată în frig, să se încheie repetiţiile, şi la final împrăştierea în noapte, aproape toţi spre maşini personale, noi către Gara de Nord pentru a prinde un autobuz întârziat, spre casă. Oana nu era foarte vorbăreaţă cu mine, nici cu mamă-sa, doar cu fetele. Cu ele, chiar cu părinţii lor, era un copil foarte amabil şi drăguţ. Ea nu îşi nimerise părinţii. Bunica şi tatăl erau încă la Alba Iulia şi vorbea foarte rar cu ei. Îşi iubea bunica, iar pe tataie, tatăl Valericăi nu îl avea la inimă. Era un ţăran şi originea mamei sale o marca evident. Dar şi bunicul din partea tatălui fusese ţăran… De la el se numea Bărăgan. Aş spune că bunica sa, coana Leonica, avea o fire uşuratică. O femeie căreia îi plăcea să trăiască clipa. Îi dăduse sfaturi nepoatei care, probabil, îi inhibaseră cumva bunăvoinţa faţă de noi. Dar se putea mai rău.

În vara aceea „Corul Radio” a fost invitat la festivalul „Orchestrades” din Brives, o mică localitate de undeva din sânul Franţei. De fapt „Corul Radio” din Bucureşti a fost singurul grup vocal, toate celelalte erau grupuri instrumentale de adolescenţi sau copii.

Eu şi Valerica am fost să ne prăjim la soare pe plaja din Eforie-nord. Ne-am cazat la un particular. O babă. Am zis să nu mă încred în oamenii care încercau să ne racoleze din gară şi am rătăcit pe străzi pentru a găsi un loc bun de stat. Staţiunea era deja aglomerată în august. Valerica nu îşi permitea o vacanţă mai lungă de o săptămână şi am rămas acolo cinci nopţi. Soare, lume prea multă, magazine murdare, mâncare la autoservire, şi iar soare, plaja ticsită, gunoaie, chiştoace de ţigări, pietroaie în mare să-ţi juleşti labele, valuri, câteodată periculoase, zgomot, neînţelegeri, ceartă, lehamite, duşul cu apă încălzită la soare şi înapoi la soare, în fine, ţânţari nesătui… Ultima seară, înainte de plecare, l-am întâlnit pe vărul Valericăi, George Tohăneanu, venit cu nevasta la mare, George avea automobil, am mers cu el până la Costineşti. Vechea staţiune construită, se spunea, pentru tineri, devenise ternă, asemenea celorlalte. Muzică proastă, urlată, manele, şi toată nebunia muzicală adiacentă. Muzică uşoară pentru ca oamenii să rămână uşori. Când ne-am întors s-a dezlănţuit o furtună care a adus torente pe străzi şi am aşteptat să se oprească pentru a reveni la locuinţa gazdei. Nu era propriu-zis un hostel, cum se cheamă azi locaţiile de cazare neclasate, era o afacere ilegală, nimic nu era impozitat. Începând cu acel an am continuat să mergem anual câteva zile „la mare”, Marea Neagră, deoarece „soarele consolidează calciul în oase”, credea Valerica, iar eu nu îi puteam oferi altceva. Oricum s-a dovedit a fi cel mai ieftin concediu posibil, iar de un minim debuşeu din rutina zilnică aveam nevoie vitală. Schimbam registrul deodată. Alte probleme, altă realitate, altceva şi o uitare pasageră. Nu mai eram cine am fost, totuşi nivelul libertăţii mele se prindea agresiv de ceea ce şi de cine eram de obicei. Un om cu o slujbă modestă, cu o soartă modestă şi noroc de talie mică. Nici viziunea nu mă ajuta. Orice ironie pe o temă dezbătută era interpretată ca o tară deplasată a unui sociopat. Credeam că înţeleg tot mai mult pe măsură ce deveneam mai sceptic. Dar nu scepticismul, ca observaţie minimală a finalului unei acţiuni în derulare, este preferatul masei, ci apocalipsa ori, pe invers, încrederea într-un bine care ne aşteaptă odată cu schimbarea prefixului milenar. Se apropia inexorabil acest an, 2000, şi odată cu el totul prindea un parfum SF nefiresc.

Oana s-a întors din Franţa într-o seară, înainte să vină toamna. Chiar m-am înfrigurat aşteptând-o şi am tremurat clănţănindu-mi dinţii. Am aşteptat jumătate de zi. Abia pe seară autobuzul a parcat pe strada Ştirbei vodă şi am alergat să recuperez copilul. Revenea la o existenţă nedorită, pe care ar fi vrut să o ignore, dar ceva sau cineva nu îi îngăduia. A fost un turneu memorabil pe care aveau să îl repete deoarece fuseseră deja acontate pentru anul viitor. Am păstrat puţine fotografii de-acolo întrucât unul dintre filme s-a voalat. A fost ca un blestem al renegatului meu amic Radu Comşa. Dar am putut copia pe o casetă VHS filmele unor fete care au cuprins, destul de haotic, desfăşurarea acelei aventuri uluitoare. Ei da, în timp ce fata mea se stresa cu un aparat foto de calitate chinezească, câteva dintre colege foloseau camere video japoneze cu o bună rezoluţie şi destul de scumpe. Era starea pentru care ne ura Oana, pe mine şi mamă-sa. Starea de jos a unei presupuse clase mijlocii, de-ar fi să adopt straturile sociale invocate în tovărăşia de consum. Dar nu mă omor după Sociologie. Este infestată, la fel ca Istoria. Mai ştiu câteva zise „ştiinţe”. Alta ar fi Politika…

„Mission impossible!”, strigată astfel „Mişăn imposibăăăăăăăl!”… Aceasta a fost reacţia copilelor când dirijorul tarafului multinaţional a lansat tema spectacolului „Orchestrades”.  

Serialul filmelor de acţiune în care un viitor scientolog acceptase rolul unui agent secret de neînvins (dar câţi eroi invincibili nu au bântuit printre neuronii umani implantând o nesfârşită încredere în propria invincibilitate…?), abia îşi pornise aventura. Tema muzicală a filmului, încă proaspătă în memoria tinerilor, bine prelucrată de organizatori şi repetată stăruitor, a fost un succes când s-a prezentat public. Între timp grupuri de tineri muzicieni prezentau mici spectacole în oraşul apropiat, pe stradă, în biserică, şcoli, cu puţini privitori. După aproape trei săptămâni de muncă şi distracţie, fetele s-au întors spre casă cu autocarul. Au revenit prin oraşele Coastei de Azur, prin Cannes, apoi Nice, iar la Nisa au intrat să se îmbăieze noaptea în Mediterana…, spre Monte Carlo… După aceea au adormit. La dus făcuseră o plimbare prin Veneţia. O excursie remarcabilă pentru oricine, nu doar un copil de 16 ani!

Înapoi deci, la alarma stridentă a ceasului, declanşată aproape de ora 6, niciodată exact, umezitul ochilor mici să vadă moaca la oglindă, sunt eu, cred, nu m-am speriat de individ deci mă recunosc^[8], şi merg să pregătesc un mic dejun cu ceai sau lăptic, unt şi ceva brânzeturi, pateu ori salam, câteodată gem, la final cafeaua, umplu ceaşca mea şi a Valericăi (ea doarme dusă), mă instalez la calculator, îl pornesc şi tastez. Zgomotul o deranjează pe nevastă-mea care începe să se foiască şi, după ce bombăne că nu o las să se odihnească se ridică brusc, mereu are părul deranjat, ridicat ca un indian powney (am văzut filme), şi pleacă la toaletă, iar eu scriu despre ea…

Am introdus-o pe Valerica în cartea mea, pe ea şi pe Oana, le-am făcut pesonaje  într-o carte de vise, de coşmaruri care mă poartă prin, şi mă aduc înapoi din, lumi interioare. Nu sunt neînsemnate lumile interioare. Prezintă posibilităţi inaccesibile în ceea ce oamenii consideră „realitate”. Sunt surse de inspiraţie pentru imaginaţia umană. Oamenii îşi apropie civilizaţia de visurile înaintaşilor... Parcă am pus şi puţin SF înăuntru, am interpretat mituri cunoscute, am adunat populaţii străvechi subpământene, am evocat culturile morţilor şi, spre final am trezit subconştienţa. Am scos-o dinăuntru, dar, unde a ajuns şi ce ar fi trebuit să facă…? Ce copil abia născut între oameni ar putea înţelege de ce a ajuns aici? Nici după o viaţă nu înţelege măcar, înainte să plece din lume. Memoria se şterge cu vârsta. Pentru ce s-a cheltuit atât de multă pasiune într-o existenţă cu final întunecat? La naiba cu totul! N-ar fi exagerat de sceptică povestea mea. Lupta fiinţelor de lumină pentru a străpunge bariera, limita înţelegerii, speranţa lor că vor ajunge dincolo este partea optimistă. Am oprit acest entuziasm dar am păstrat enigma. E nivelul de care nu pot trece. Orice „berbec” în căutare de lectură ar citi debutul şi epilogul unei cărţi. Am făcut-o şi eu. Apoi frunzăreşte puţin. Care e mesajul? A auzit cineva de autor? Nu-mi place numele… Ifrim!

Antamasem, deci, altă carte. Ceva despre un nebun şi delirurile sale. Aveam încă de căutat. Mergeam spre serviciu dimineaţa şi gândeam numai la cărţile mele. Eram doi într-unul şi comunicam idei. Uneori mă opream, scoteam din geantă vechea agendă şi notam prostia care mă bântuia. Am scris până şi înjurăturile colegilor. Îmi părea că pot prezenta lumea vulgară, aşa cum o vedeam şi auzeam, cumva aceasta trebuia acceptată de masa cititorilor de cărţi. Exista o măruntă problemă. Niciunul dintre aceşti blasfemiatori, beţivani, becheri, blazaţi, nu consuma literatură. Şi-atunci cui să prezint murdăria pe care o scoteau din gură?

Murdăria zăcea peste tot. Drumul spre serviciu era aventura mea de dimineaţă. Renunţasem la plimbarea cu tramvaiul şi mergeam pe jos. Ruta tramvaiului era „ştrangulată” pe strada Lizeanu. Întârziam prea des, iar întârzierile atârnau în analiza profesională a fiecărui angajat. Mă simţeam vizat, vizionat, ameninţat în starea mea de echilibru. Aş fi vrut să fiu şi să nu fiu. Adoram ambiguitatea… sau mai bine invizibilitatea. Dincolo de înţelegere şi interpretare. Deocamdată umblam pe drumuri desfundate. Oraşul era devastat. Se renunţase complet la refacerea infrastructurii stradale. Orice defecţiune la canal sau cablu subteran producea grave denivelări pe carosabil sau pe trotuare. Rodea pe dedesubt. Nu-mi puteam permite să merg pe drum visând… Nu peste tot. Şi mai erau câinii. Obişnuiau să-şi arondeze o stradă. „Aici e strada noastră. Şi uite-l pe Ifrim! Îl lăsăm să treacă ori mârâim la el?” Nu-mi place să fim deranjați când mergem pe stradă, eu şi gândurile mele. Să întâlnesc cunoscuţii, cum era ăsta, M. Pavel. Un grăsan de peste cincizeci de ani, clevetitor fără normă. Îmbâcsit. Plictisitor. Mă îmbolnăvea de câte ori ne întâlneam, accidental sau mai degrabă nu, pe aleile din „Parcul Circului”. Vechi coleg în CCAB, avea atât de multe frustrări încât plecam scârbit. Trebuia să mă curăţ cumva. Cum să scap de plaga asta? Parcă-mi aţinea calea! Şi sunt prost domnule, prost de cuminte şi ascultător, să nu deranjez prietenia care se confesează până la piele. Uneori chiar mai mult. Dedesubt-dedesubt. Lumea e o adunătură de intriganţi pornită împotriva unei singure persoane. Pe el vor toţi să-l tortureze, să-i pună beţe-n roate, să-l îmbolnăvească, să-i otrăvească viaţa, conspiră să-l… extermine. Şi le-a făcut doar bine, te-ntorci, un ingrat, priveşti după colţ, altul… Nenorociţi… Greu se mai supravieţuieşte între nenorociţi...!

Nu puteam renunţa la drumul meu pe jos. Îmi aducea mici economii lunare deoarece nu mai plăteam abonamentul pentru transport public, plus mă slăbea fiindcă mergeam în forţă. Am ocolit parcul o vreme până într-o zi când mă grăbeam. Neagra fatalitate aştepta picior peste picior aşezată greu pe una dintre bănci. Cumva neatentă, oarecum distrată, privind aşa, încolo, îşi ţinea sacoşa alături şi… Şi am trecut pe alee fără să mă uit altundeva decât în faţă.

–      Nu se poate, am auzit, incredibil, câtă nesimţire,…!

Am devenit brusc unul dintre nerecunoscătorii cărora le făcuse atât de mult bine. Îi băgase în seamă şi-i umpluse de oroare… Nu obişnuiesc să ignor în acest mod cunoscuţii, însă eram în cea mai mare grabă, iar să-i explic în două vorbe ar fi fost o sfidare. Interpreta la fel. Nu l-am mai întâlnit pe Pavel prin parc. Venea oare doar pentru mine?... Mint. Am mai făcut-o cu Mihaela Potecea. Sunt momentele mele de penibil. Asemenea scenă mă bântuie apoi, când şi când… Ueh! Mă scutur, nu mă vedeţi dar mă scutur de toată mizeria. Cum naiba să-i arăţi în mod elegant unei persoane că îţi este nesuferită şi să accepte cu naturaleţe? Să îţi mai răspundă la salut, de la distanţă, şi să nu te bârfească…? Nu am descoperit secretul, nu sunt diplomat. Diplomaţii nu au regrete când mint ori dispreţuiesc. Asta e diplomaţia, un fel de actorie cu ifose! Natural, ce mare lucru?...

Drumul meu către locul de muncă din centrul oraşului a rămas bine marcat în memorie. Am calculat timpul de mers şi am pornit, iniţial, puţin înainte pentru a ajunge lejer, apoi am renunţat la perioada în plus şi am mărşăluit către recorduri ale distanţei. Mă încălzeam, năduşeam, uneori eram atât de asudat încât parcă mă scufundasem într-o piscină dar… economiseam timp. Timp de stat la calculator.

Îmi schimbasem PC-ul cu un second-hand mai performant. Reuşisem să vând vechitura mea. „Vechitură” spun dar nu avea, săracul, mai mult de trei-patru ani. Tehnologia informatică, IT-ul, cum ar veni, s-a pus pe o evoluţie nebună care golea buzunarele. Deoarece mă informam deja din reviste de specialitate, cunoşteam teoretic performanţele componentelor, firmele producătoare, preţurile, ce cu ce merge, cum pot fi upgradate, updatate, tunnate, mă ţineam la oarecare proximitate, fără să-mi creez o profesie de-aici. Eu am avut un handicap major, zic azi, privitor la firea mea. M-am crezut mereu prea bătrân pentru o schimbare decisivă în medii noi sau tinere. Deşi am preferat tinerii bătrânilor, simţeam că aceştia mă îndepărtau constant de ei. Iar mai prost decât un tânăr, oricât de instruit, nu m-am simţit vreodată. N-am reuşit să merg pe drumuri bătătorite de alţii. M-am îndepărtat la o distanţă protectoare pentru mintea mea, totuşi am stat pe-aproape. Tehnologia informatică a fost (şi este) o unealtă. Am explorat-o din vreme pentru a nu fi handicapat mai târziu când domeniul s-a extins şi s-a insinuat profund. Înainte de 2000 nu se infiltrase în telefonia celulară. Abia decedase paging-ul. Staţiile radio mobile erau în vogă, iar investitori precum Afendulis gândeau încă la imperii naţionale, făceau strategii care să le aducă profit.

Mă mutasem aproape de truditorii în elementul principal, în energia care conserva venitul firmei, transmisia radio. Era un grup necompact format din ingineri şi tehnicieni, mai mult sau mai puţin exersaţi în domeniu, care a crescut şi a descrescut o dată cu trecerea zilelor.

Costel Anca îşi adusese nevasta, o tânără blondă, fragilă, care îşi luase licenţa în matematică şi devenise disponibilă pentru a lucra sau nu programare pe calculator. De câţiva ani se tot „perfecţiona” programul contabil, iar Afe era dispus să suporte câţiva „programatori” care ştiau „Foxpro”, un limbaj de baze de date. A fost o risipă de bani pe acest drum închis. Probabil a ascultat un sfat pervers ori avea slăbiciuni pentru una dintre femei. Aventurile lui cu angajate erau binecunoscute. În primul rând secretarele. Doamna Prună era însoţitoarea ideală în toate ieşirile externe, dar după ce s-a măritat a schimbat-o cu alta, apoi alta... Au fost şi scandaluri, femei care l-au refuzat şi au demisionat rapid, Dorina ştia, desigur, se spunea că avea un rol în această curvăsărie, era un fel de madamă, foarte atentă ca „băiatul” să fie mulţumit, în timp ce ea se îngrăşa şi puţea a alcool. Mai târziu cineva a lansat ideea că folosea serviciile sexuale ale lui Nicu Palea, „şeful şoferilor”, un tip grăsan cu voce groasă şi leneşă. Era un fel de depravare (nu am auzit termenul „ratare” la femei), dar numai atât. Ce să faci cu bogăţia când ai ajuns la 45 de ani? Până afli treci prin faza asta. Bărbaţii au alte trăiri.

Şef peste angajaţii departamentul radio era, poate am mai zis, Marin Stancu. Marin Stancu fusese cândva, pe când ajunsese la CCAB, apropiatul lui Gabi Dragu, devenise deja inginer, după ce încheiase cu bine studiile la seral şi se străduise cu succes să câştige încrederea Şefului încât, imediat cum Dragu şi-a declarat intenţia să plece, cel prea înalt l-a degradat şi a pasat funcţia fostului subaltern, adică... Exact. Eram amici, eu şi Marin Stancu, el avea chiar trei ani mai puţin, era născut pe 23 noiembrie, iar nevastă-sa, angajată şi ea la Alfa-Bit, în sectorul Desfacere, împărtăşea aceeaşi zodie a lui Marcu de tras undeva cu arcu’. Ştiam destule despre Stancu, am aflat câte ceva de mama lui de la ţară şi socrii înstăriţi, despre pasiunea lui pentru munte, pe care o simţeam şi eu cumva, el fusese ghid montan şi astfel o cunoscuse pe minunata sa nevastă, o baragladină foarte zgomotoasă şi rea, „ia uite-o în poză!”, în poză, la tinereţe, părea mai simpatică, deci fata lui, Andreea, mândria echipei, obiectul pe care îl educa să devină perfect, în fine pc-ul. Stancu mi-a fost suport în acest domeniu, nu singurul, însă a făcut alături de mine lucruri nefăcute (în firmă), preluate din revistele de specialitate. Şi-a adus un prieten, pe Florin Popescu, un tip înalt, bun din pdv profesional, cu relaţii. Totuşi nu era „om de teren”. Oamenii de teren erau cei rămaşi din vechea gardă. Au mai apărut câţiva dar situaţia s-a modificat rapid.

Toţi oamenii aceştia de care m-am apropiat în acea perioadă de timp, erau cunoscători ai sistemelor şi staţiilor radio, ştiau să monteze şi să taie antenele, să utilizeze aparatura de programare a staţiilor şi, în cazul depanatorilor, toată aparatura electronică de măsurat. În plus, unii urcau pe schele şi alte înălţimi pentru a monta antenele mari sau mici. Erau puternici şi curajoşi. Făceau ascensiuni chiar pe vârfuri montane, cum ar fi vârful Harghita. Acolo se urca aproape de sistemul de emisie cu un funicular, dar funicularul nu funcţiona întotdeauna…

Am ajuns şi eu la Miercurea Ciuc. Am fost trimis de Afe să reprezint Alfa-Bit la o înţelegere între câţiva unguri dispuşi să investească într-un proiect propus de Daradicz. Oamenii au fost amabili, au vorbit româneşte să înţeleg şi eu, nevorbitorul de maghiară. Era o zi destul de caldă, zona e renumită pentru frig, e polul frigului în România, am ieşit puţin prin oraş, am intrat chiar într-un mic magazin, auzisem că ungurii nu servesc românii şi l-am lăsat pe altul să-mi ia ceva de mâncare, pentru că la masă n-am fost poftit, apoi, după ce am înţeles că toată vorbăria fusese numai o încălzire şi urma să se reia după o perioadă de dospit, am fost trimis înapoi.

Am cunoscut destui unguri de-a lungul vieţii, buni sau răi, amicali sau nu, vorbitori ai unei limbi turaniene, în conflict evident pentru drepturi de proprietate asupra terenului cu indivizi ai naţionalităţii mele, seamănă cu oamenii şi folosesc în minte noţiuni apropiate pentru a exprima nevoi şi fantezii ca… mine, cred.

Calculatorul meu de acasă a devenit, încet, obiect pentru curiozitatea Oanei, de fapt, în mod exclusiv, Internetul. Puteam, în fine, să folosim e-mail personalizat. Ne trimiteam mesaje. I-am arătat ce este portalul „Yahoo” şi cum se face cont de e-mail, cum se schimbă parolele, etc. şi „la revedere”. Oana vorbea până târziu la telefon cu prietena sa Ana. Ce aveau de spus? Închidea uşa, stingea lumina şi vorbea încet, să nu fie surprinsă. Uneori îmi spunea: „Ştiu că stai cu urechea lipită de uşă!” „Eu? Nici gând!” Dar aş fi vrut să cunosc ce prostii îi umblă prin cap. Era un copil nesupus, se închidea în cameră sau pleca să-şi vadă prietenele. Despre şcoală nimic. Subiect nerostit, tabu, ascuns, astupat într-o criptă. Îi plăcea serialul horror „Povestiri din criptă”, comediile macabre, cum ar fi „Familia Adams”… O distrau. Drept e că şi pe mine. Deloc pe Valerica. Şi muzica. Imprimase o mulţime de casete cu muzica sa preferată. Avea încă numeroşi interpreţi pe care îi aprecia. Până s-a lansat muzica „house”. Din acel moment a uitat orice şi pe oricare dintre foştii ei adoraţi. Cât de intense par iubirile tinerilor şi cât de repede se duc! Uneori sunt abisale, departe de logică şi înţelegere, la marginea fatalităţii şi se pierd ca o briză, un fior, un lapsus. Nu e nimic durabil în lumea adolescenţilor. Doar căpoşenia, îndărădnicia, fuga de supravegherea tutorilor. Bătrânii nu au încredere în propria administrare a copiilor maturi. Oare cât de bătrân eram atunci, în anul 2000?

Nepoţii mei, fiii lui Doru, aveau calculator şi am fost solicitat să îl repar de câte ori se defecta. Am instalat un program grafic pe care îl foloseam la firmă, iar Răzvan, băiatul cel mare, elev la liceul Cantemir, l-a învăţat foarte bine. I-a folosit mai târziu. Ambii copii erau inteligenţi şi promiteau să se dezvolte bine, să aibă un viitor frumos. Am mers în vizită uneori cu Valerica, nu locuiau departe. Nu era chiar o vizită plăcută. Căsnicia celor mari se deteriorase de când Doru era patron al firmei de transport. Se certau des iar frate-meu prefera să întârzie pentru a scăpa de reproşuri. Mihaela bănuia că o înşeală, iar Doru n-o contrazicea. Tot zgomotul o supăra grav pe mama Mihaelei, tanti Sorica. Nici copiii nu erau concesivi cu biata bătrână. O necăjeau, îi jucau feste. În special cel mic, Alin. Cât de grav trece uneori timpul! Are o cadenţă tristă, mohorâtă, macabră, de final...

Am continuat să mergem şi în satul Copuzu unde eram aşteptaţi de bătrânul Dogaru. Munca neobosită era rutina fiecărei zile. Oricând ar fi fost ceva de făcut la ţară. Erau destui oameni în sat care se odihneau la o ţuică sau mai multe, dar aceştia purtau etichete de beţivi sau oameni de nimic. Ceilalţi aveau treabă, chiar dacă mulţi „o frecau^[9]”. Deci… Pentru a ajunge sau pleca de la ţară, de obicei călătoream cu trenul. Cu autoturismul lui George Manea ne duceam arareori. Am fost şi cu rata, autobuzul care făcea ruta Bucureşti-Slobozia, însă acesta circula haotic şi s-a întâmplat să fie plin, iar şoferul ne-a ocolit frumos şi ne-a lăsat în drum. Trebuia să rugăm particularii să ne transporte, câteodată aşteptam ore… Cu trenul, va să zică, exista o oră sigură de trecere prin staţia Sărăţuica. La dus şi-apoi la întoarcere.

Traversam câmpul până acolo. Treceam Ialomiţa pe punte. Era o construcţie din cabluri metalice, care prindeau o bandă de scânduri. Se balansa lateral, scândurile putreziseră, ici-acolo lipseau şi toată banda era lăsată spre… pe-o parte. Să-ţi ţii echilibrul… Dar am scris deja. Trecerea punţii peste râu era ca o trecere… dincolo. Evident că se construise un pod, iar acesta traversa râul între centrul comunal, satul Balaciu şi satul Crăsanii de Jos. Când veneam pe drumul principal, acela către Crăsani, pentru a scurta drumul, treceam printr-o pădure şi apoi, pe malul râului, ajungeam iar la punte. Altfel am fi făcut un ocol important. Înainte de pădure era ruina unei biserici. Am intrat pe fosta uşă, am văzut cum ciorile stăteau pe pereţi… Doar clopotniţa păstra părerea că fusese cândva o biserică, însă nici aceea nu era întreagă. Nu mai avea clopotul… Da, oamenii spuneau că fusese o mănăstire acolo, cu toate acareturile, o mănăstire de călugări, de taici. Mai rămăsese doar ruina bisericii. Prin spate, tăind câmpul drept, ajungeam în satul Pitişteanu. Dincolo de el era calea ferată, iar după aceasta silozurile de cereale. Am fost acolo de două ori cu grâu, la vânzare. Localnicii îşi recuperau pământurile, iar solele arabile fuseseră contractate pentru a fi cultivate de primii arendaşi, oameni care achiziţionaseră, toţi bănuiau cum, dar nimeni nu putea proba, maşini de lucru. Cu timpul aceştia au clădit „conace”. Îmi vine în minte, ca o fulgurare, Odagiu şi întrebarea lui favorită: Ia zi coane, ce-ai mai făcut zilele-astea? Îm! Dar eu n-am avut vreodată conac…

Călătoria cu trenul spre ţară era mai acceptabilă decât de la ţară spre casă deoarece în prima situaţie găseam loc liber. Invers nu prea. Era cursă de persoane care oprea în orice haltă şi întârzia de obicei – s-a întâmplat, chiar mai bine de o oră! O particularitate a acestei curse era halta de la Bărbuleşti, un sat de ţigani. Dimineaţa, când veneam spre Sărăţuica, acolo găseam cel mai aglomerat peron. Deodată se umplea trenul de lume şi toţi porneau să cutreiere de colo-colo, parcă ar fi fost aşteptaţi de cineva într-un loc anume. Cei mai mulţi aveau la ei saci goi. Când ne întorceam pe aceeaşi cale cu trenul de seară, mulţi dintre ţiganii care coborau în Bărbuleşti aveau sacii plini. Să fi fost la cumpărături? Improbabil. Ţiganii nu plăteau tichet de călătorie, se susţineau într-un conflict, înjurau, strigau să fie auziţi din alte vagoane, şi tâlhăreau. Ceilalţi călători îşi trăgeau bagajele aproape, la vedere. Mai târziu, după câţiva ani, numărul trenurilor s-a redus, au rămas doar trenuri de viteză, iar halta Bărbuleşti a fost închisă. De atunci trenurile au fost oprite în staţie, sau pe-aproape, cu semnalul de alarmă…   

Nu voi încheia acest capitol înainte să vorbesc despre competenţă. Este un subiect care mă obsedează. Cred că e prea mult… Mă astenizează? Ia să vezi!

Omul e perceput ca o fiinţă dotată cu memorie şi inteligenţă, are braţe-pârghii şi mâini cu degete care prind şi mişcă obiectele în multe poziţii, membre inferioare capabile să îl deplaseze pe distanţe apreciabile, iar aceste calităţi au modelat o maşină pregătită să corespundă într-o activitate creativă. Evident că un om nu este doar atât, însă doar atât e necesar pentru a forma o persoană competentă în prea multe şi diverse domenii existenţiale. De ex. bietul tata. Era un cizmar îndemânatic. Ştia să construiască un calapod după forma piciorului, să prindă faţa bine pe calapod şi branţ cu nişte cuişoare, să taie frumos, cât se poate de atent partea de jos pe care se prinde talpa, în fine, după ataşarea talpei să o taie artistic cu alt cuţit special astfel încât să pară decupată de un aparat. Competenţă dobândită în ani de practică. Zi de zi de zi… Fiecare om se pregăteşte să devină competent într-un domeniu în care să câştige valoare. Competenţa este o calitate umană dobândită în Existenţă, evaluată de alţii. Este un fel de potrivire festă la un sistem funcţional. Sunt mulţi care o numesc şi menire.

La serviciu am cunoscut competenţii şi incompetenţii. Eu m-am simţit mereu unul dintre ultimii. Sunt fricos. Am o teamă stupidă că în momentele cheie, când mi se cere să demonstrez ceva, voi prinde o zi nefastă, mă voi bloca, voi rosti inepţii, voi face oamenii din preajmă să-mi scadă nota, voi deveni ceea ce sunt şi nu mă simt… Ratat, looser, mai adică „pierdut” definitiv, în Lume. Astfel se mai numeşte… incompetentul.

Îl priveam pe Marin Stancu. Devenise stâlpul competenţei Alfa-Bit. Era neobosit în a-şi exprima priceperea desăvârşită. Să clacheze nu avea voie. Un fiu ambiţios de ţăran, aproape de aceeaşi natură (excluzând sexul) ca Mihaela Olaru, şi ea foarte, foarte, exagerat, uneori, de competentă. Îmi permit să fiu ironic deoarece i-am cunoscut la limită, ştiam cum circulă aerul în mintea lor, dar s-au potrivit minunat cât au dorit să suporte gruparea întreprinzătorului Afe. Alături erau alţi tipi la fel de competenţi. Cipicu, un inginer singuratic, trecut de 35 de ani, flegmatic, alcoolist, rapidist, rocker, anarhist. Dar, hotărât, competent în montarea şi demontarea, ori programarea sistemelor radio, alt George Manea, un coleg înalt, puţin nebun, plin de el, competent până la Dumnezeu şi mai mult, altfel dubios de asemănător cumnatului meu. Se credea foarte deştept şi îşi permitea să înşele, măgarul acela competent. Nu-l pot exclude din schemă pe misteriosul Costel Anca şi pe Florin Bretean, un tip venit de curând, ajuns tovarăş al lui Anca, ulterior partener, şi tot aşa. George Manea era însurat cu o femeie de la serviciul financiar, serviciu care a fost condus, după plecarea mamei Neofit, de o prea distinsă doamnă Mihaela Ceauşescu, măritată cu unul dintre nepoţii lui Marin Ceauşescu, fratele dictatorului. Bineînţeles că bărbatu-său era avocat şi diplomat, ce ar fi putut să fie? Se născuse în R.A.I. Pe-acolo umblă numai sfinţii şi fiii lor. Restul e umplutură, vine şi pleacă. Nu e dificil de observat că micuţul născut în casa unui potentat va primi atâta educaţie, va fi atât de bine şcolit, se va pompa în el atâta minte, încât a-l potrivi într-o funcţie înaltă de cum iese din copilărie, e formalitate. Mai competent, mai pregătit pentru a frecventa doar Clasa de Sus, nu poate fi altul. Este asemenea unui rege. Se pregăteşte de mic să ocupe o poziţie de putere, iar Puterea este apanajul celor care şi-o permit de foarte tineri. Îmi amintesc de o dispută între două personalităţi politice ajunse în fruntea guvernului, care aveau aceeaşi vârstă. Terminaseră avocatura în acelaşi an şi fuseseră şefi de promoţie la cele mai prestigioase instituţii de drept din România. Cine a fost cel mai cel? Prestigios, deci competent. Păi cum să se distrugă echilibrul unei ţări? Angajând doar premianţii, aparent competenţi! Ei cât merită pentru că „şi-au ros coatele pe băncile şcolii”? Merită mai mult, ei merită tot ce vor! Dacă nu eşti apreciat stai mereu pe o aţă subţire deasupra prăpastiei… Cu cât cobori cu atât e mai rece. „Căldura” iadului e doar poveste. Da. În 1999 l-am cunoscut, la etajul 3 al clădirii lui Afendulis, pe Alex. Îl cheamă Alexandru şi m-a atenţionat de la început să nu-l numesc cumva Sandu.

 

---

[1] nişte computere cu programe specifice care puteau face partajarea unor legături internaţionale

[2] Un accesoriu inserat în carcasa PC-ului, necesar pentru a reda informaţia înregistrată pe discuri de plastic mult diminuate faţă de vechile discuri din vinil, denumite generic compact disk (CD).

[3] reţeaua de conducte care împrăştie apa caldă, evacuată de centralele electrice din oraş, spre construcţiile de tip bloc de locuinţe, plus punctele termice periferice

[4] Sinonimele pentru „câinoşenie”

[5] Nu neapărat bani, dar şi banii intră la ofertă (câteodată se cheamă mită, iar aceasta leagă prietenii durabile – până la o propunere mai atractivă)

[6] Ulterior s-a revenit, considerându-se 2000, ultimul an al mileniului. Era un calcul simplu. Nu s-a pornit de la anul 0 ci de la 1.

[7] Îşi zicea „uniune culturală” şi nu a vizat decât independenţa administrativă a regiunilor cu populaţie preponderent maghiară

[8] Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată stresul lui Zhuang-zi - dacă nu cumva e fluturele visat noaptea care în timpul zilei se visează Zhuang-zi -, deşi, aflându-i anecdota am introdus în cartea mea un episod (chiar mai multe) despre această nesiguranţă privind propriul eu.

[9] Este una dintre expresiile standard care evocă pierderea de vreme. Mai ştiu câteva.