14 Alfabitulis

Am ajuns pe 11 aprilie la sediul societății comerciale Alfa-Bit, societate cu răspundere limitată (toată chestia asta se lega astfel: SC Alfa-Bit SRL), când se sărbătorea ceva. Am înțeles că era ziua aniversară a Dorinei Afendulis, nevasta boss-ului. Urcasem la etajul 4 al clădirii, exista un portar la parter, se ajungea cu liftul și… în fine, am avut o discuție preliminară cu președintele și vicepreședintele societății, patronul și patroana. Era, cumva, o afacere în famile. M-am dus să cumpăr flori în piața Amzei, nu e departe, și m-am întors cu un pumn de lalele galbene și roșii.

–      Sunt pentru mine?, m-a întrebat Dorina.

Peste tot fuseseră expuse flori exotice, buchete exorbitante, cadouri fel de fel… M-am simțit penibil. Nu mai era Dorina, femeia modestă și doritoare pe care o cunoscusem în urmă cu aproape zece ani. Era o femeie puțin rotundă, radiind de fericire că trăia o asemenea apreciere generală. Era… buricul pământului, Dorina Afendulis. Dar… mi s-a propus un salariu dublu chiar de mâine și o speranță de creștere imediată și progresivă. A fost o zi festivă pe care am simțit-o ca pe o reverberație câtva timp după aceea. Eram eu și oamenii aceia. M-am simțit în afara grupului, însă la Alfa-Bit erau mai multe grupuri și nu le cunoscusem pe toate.

Marinescu, directorul SIAT, fostul centru de cercetări, mi-a aprobat pe loc transferul, întrebând paternal dacă sunt sigur că îmi va fi mai bine. Pentru asta îmi semnează hârtia fără probleme. Să-mi fie mai bine! Am rămas în „preaviz” două săptămâni, și în același timp am mers la noul serviciu, câștigând bani din ambele locuri. Afendulis m-a plătit din buzunar. Locul meu de muncă nu era pe Magheru ci pe o stradă, nu departe de Mântuleasa, numită Robescu, la curte, într-un imobil fără etaj, încălzit de sobă cu gaze, lângă magazia cu materiale utilizate de echipele de lucru. Mi-am cunoscut colegii, de fapt doar colege, patru femei care formau un departament al firmei, numit „biroul proiectare”. Șeful biroului era Mihaela Ruse, o tânără de 26 de ani pe care am crezut-o mai vârstnică. Se purta ca un șef! Eu alergam în galop spre 42 de ani, în 1994, și eram doar un subaltern.

În acea primă zi de muncă la Alfa-Bit am cunoscut principalul meu instrument de lucru, calculatorul personal. De-atunci, pc-ul, în oricare dintre deghizările lui, mi-a fost alături. Nu simțisem cu adevărat modificarea la scară globală pe care o aducea tehnologia americană. Era americană dar… exista o legătură cu China în toată povestea noii industrii și chiar mai mult. Alfa-Bit însăși lucra și livra computere personale. Dar date privind obiectul muncii le-am aflat încet-încet. Nimic nu se dezvăluie subit.

Ar fi de zis ceva aici despre ambiția mea, scopul existențial, despre ceea ce mi-ar fi împlinit destinul. Cam pretențios, nu, pentru o creatură lipsită de energia ființelor grozave care populează alături Lumea aceasta? Am fost dăruit totuși cu simțul justiției (ori, poate, al echilibrului). Nu am încredere în „oameni superiori” și în „supraoameni”, deși îmi sunt dragi poveștile cu personaje excepționale. Trebuie să avem dreptul la toate dacă ne aflăm aici. Același drept. Sunt un anarhist dar numai subliminal. Bombe nu pun. O carieră la Alfa-Bit nu avantaja orgoliul meu. Visam alt drum. Târziu am aflat că fusesem angajat pentru a conduce „biroul Proiectare”. Dacă mi s-ar fi spus, probabil mă mobilizam. Pentru că nu mi s-a spus, am lăsat-o pe Mihaela să se manifeste. Iar Mihaela era o fată de la țară ambițioasă, cu dorință uriașă de emancipare. Tocmai urma cursul seral al unei facultăți. Trebuia să devină inginer. Am auzit că numeroși angajați ai firmei erau studenți la seral sau fără-frecvență. Nu am simțit nici un imbold pentru continuarea studiilor. Nu am intuit că domeniul tehnic este alegerea potrivită pentru a mă realiza…

Acesta este „calculatorul”! Nu funcționează de la sine. Eu îl trezesc și îl adorm, eu îi spun ce să facă. O cutie (cu organe electronice) și trei membre, mouse-ul, tastatura și monitorul video. Restul se atașează temporar. Se alimentează la priza de curent, are o cheie și un buton de pornire și cere un timp de trezire înainte să cooperăm. Se defectează ușor dacă nu respect anumite condiții. Uneori își pierde toată mintea și este dificil de refăcut. Atunci, când abia învățam să-l folosesc, de cele mai multe ori îmi pierdeam eu capul.

O singură fată din grup știa să lucreze cu programele de birou, numite „office”, Ramona. Ramona era o tânără grasuță, scundă, cu fața plină de acnee, în general prost dispusă și nejustificat de orgolioasă. Era calitatea care o asemăna șefei sale. Și ambiția. De fapt o disprețuia pe Mihaela Ruse, iar sentimentul era reciproc. I-am cerut de câteva ori ajutorul, când mă încurcam, până a pretins bani, deoarece ea plătise cursul de operare PC. Am căutat manuale și curând m-am descurcat mai bine. Ramona-Ramona… Era rățușca urâtă Ramona. Dar n-aș zice că Mioara sau Mariana, celelalte femei, destul de adormite și tulburi la minte, erau zâne. Mariana, poate, se arăta mai drăguță. Era măritată cu unul dintre șefii departamentului tehnic, un inginer încă tânăr, Mihai Balaș. Băiat de la țară, trecut și el pe la seralul unei facultăți, Balaș, fire amicală și veselă dar și impetuoasă, era înzestrat cu tupeu mare cât o casă (cu etaj).

Foarte repede am aflat că domeniul principal de activitate al firmei Alfa-Bit era telecomunicația și în special, comunicația radio. Firma era unul dintre distribuitorii autorizați de echipament al concernului american Motorola. Trăiam, în România, perioada eroică de refacere a relațiilor capitaliste și unul dintre pionieri a fost Afendulis. Născut din mamă română, cu sprijinul unui tată grec, avea rude în Grecia dar nu foarte apropiate. I-am cunoscut latura optimistă și entuziastă pe parcursul câtorva aniversări ale exploziei sale financiare. Era marcat de vitalitate, dimineața pornea proiecte ambițioase, le discuta inginerește cu specialiștii lui, începea totul cu îndemnuri… Își recompensa oamenii, le plătea sejururi în Delta Dunării, unde avea o proprietate, le dădea prime în bani,… Îi motiva. Părea un tip de cursă lungă, Ion Afendulis… Îmi era teamă de el. Cerea cunoștințe tehnice pe care nu le aveam. Vorbea de undele și seriile Fourier de parcă îi stăteau în cap doar matematici speciale… „Hai, scrie tu ecuațiile!” Mă simțeam handicapat de cunoașterea superioară a noilor mei colegi în toate domeniile care îi implicau. Și nimic din știința lor nu mă atrăgea. Ingineria este întotdeauna hiperbolizată, e aptitudine de geniu, merge doar astfel: „mare inginerie”, iar inginerii sunt doar „mari specialiști”, au școli… înalte… Nu am prea cunoscut tipi modești între aceștia până… am dat de câțiva interesați de cultură. Păsări rare! Tehnicianul e stăpânit, închis, într-o lume exclusiv rațională. Nimic nu merită să cheltuiești timp dacă depășește logica. Bull-sheet! Eject! Un stil strâmt, american, a început să îmi bântuie limbajul din momentul în care au pătruns în obiceiul diurn expresii specifice de programe PC.

Inițial, programul de operare al computerului meu a fost DOS 6.02, și s-a instalat de pe o dischetă. Dischetele erau de două tipuri, unele de 5, altele de 3 țol[1]i, iar datele sau programele imprimate pe ele puteau fi „instalate” ori „copiate” pe un disc intern, numit hard-disk. Programele se vizionau, inteligibil, de operatori ca mine, pe monitoare, aparate asemănătoare televizoarelor. Foloseam tastatura pentru a introduce date care puteau fi prelucrate, stocate, imprimate, calculate, etc. Am simțit repede că aveam un instrument care îmi permitea să editez visatele mele „opere nemuritoare”. Tot ceea ce realizam la „serviciu” devenea auxiliar, deși îmi aducea un venit. Încercam să mă implic mintal foarte puțin. De fapt, ce aveam de făcut la Alfa-Bit? Proiecte radio. Astfel le spuneau toți, „proiecte radio”. Era utilizat un program american de calcul al propagării undelor radio în jurul unui emițător, pe baza unor date din hărți topografice, cote ale reliefului, luate în linie dreaptă pe așa numitele azimuturi, adică în unghi plecând de la 0⁰ spre Nord. Greu de priceput? Neimportant. După o lună de la venirea mea, Ministerul de Comunicații și instituția de control, Inspectoratul General pentru Comunicații (mai târziu IGCTI), au schimbat regulile și două sau trei dintre proiectele mele au fost respinse de două sau trei ori. Mi-o amintesc și azi pe doamna Voicu, o funcționară de la minister, înaltă și tristă, enervându-se de câte ori mă vedea. Îi păream idiot dar nu putea să exprime cuvântul în mod direct. Și-atunci se enerva, nefericita. Îi ceream să mă lumineze însă devenea și mai agasată. Am întâlnit-o pe stradă după ce a ieșit la pensie. Își păstra aceeași imagine mândră, ușor deprimată, și se strâmba când o salutam. Locuia într-un imobil pe strada Maria Rossetti, la colț cu strada Armenească. Eu nu port ranchiună… Arareori… Am înțeles târziu motivul tristeții acestor oameni, după ce doamna Voicu a fost înlocuită de domnul Păun, un tip la fel de înalt, asemănător nemuritorului Bourvil (în topul carierei sale cinematografice). Am cunoscut funcționărimea română la nivelul celor care avizează dreptul particularului de a lucra, a întreprinde… ceva, până la nivelul inspectorului general, ministrului, implementați politic.

Se spune că oportunitatea nu te caută. Tu trebuie să cauți și să prinzi oportunitatea. Lumea, așa cum apare, este terenul de vânătoare al prădătorilor. Dar nici aceștia nu pot exista fără prăzi deși… se sfâșie adeseori între ei. Sunt o persoană cu personalitate măruntă, iar prădătorii miros victimele înainte să construiască o propoziție, la primul lor contact. Unele prăzi sunt suculente, altele demne de tot disprețul. Mă fofilez în ultima categorie, însă tot victimă rămân. 

Elena, sora mea, își plasase niște bani la o bancă aproape nouă denumită „Bankcoop” și avea de ridicat o sumă care îi oferea satisfacția unei dobânzi superioare inflației. Am hotărât, foarte timid, să-mi pun o vreme ceva din bani, la bancă. Economia SUA nu se simțea bine după primul război din Golf. Petrolul își crescuse prețul, iar americanii, dependenți de importuri, nu doreau să ridice costul carburantului. Două sau trei chestii puneau la încercare răbdarea bizonului american: creșterea prețului gazolinei, interzicerea achiziției de arme letale, abolirea condamnării la moarte și … în fine, și aveau să mai fie. De la începutul lui 1993, șef al administrației de stat americane, „președinte” adică, devenise William (Bill) Clinton, un tip încă blond, masiv, care râdea mult asemenea tuturor indivizilor așezați pe acest scaun de „stăpân, dictator al lumii”. Chiar părea momentul de maximă putere a statului american. Partidul democrat, al cărui reprezentant era acel… probabil om, cu doctrină primordial socială, cheltuia banii publici pe dezvoltare economică și, deoarece erau cam puțini, se spunea că trezoreria americană tipărește bani în exces. Adăugat la zvonurile despre miliardele de dolari falși care infestau piețele estice, valoarea dolarului scădea continuu dar nu mai mult decât a mărcii germane care se prăbușise de-a binelea. Nici economia Marii Britanii nu se simțea prea bine, și lira sterlină gâfâia rău… Nu. Nu aveam intuiție, știință, în domeniul finanțelor, doar o mare neliniște. Îi uram pe toți indivizii care vorbeau sentențios, râzându-ne în față, despre dezastre economice și financiare, actuale sau viitoare. Erau „pe sticlă” dar și în mintea mea obosită de nesiguranță și neșansă. „Cine le f. pe-astea tată? Premianții Bulă, premianții!” Ei erau premianții. Vi-i prezint pe domnul B. Baltazar și pe domnii GC și V. Păunescu sau…

Sau mai bine, poetul. Despre Adrian Păunescu citisem, ca românul alfabetizat, știri. El era dolofanul care stârnea sentimente populației, în special antipatii. În zilele „revoluției” fusese alergat pe stradă, numit „porcul”, a fost o vreme, până s-a uitat, unul dintre reprezentanții fostei puteri. Încet-încet s-a insinuat în zona politică, și a ajuns iar foarte vocal, aproape la fel cum îl cunoscusem. Acest Păunescu se considera oltean (de Bârca, unde copilărise), ulterior și-a reorganizat renumitul „Cenaclu” și a făcut turnee în fosta provincie românească Basarabia, rusificată și, în urma ruperii de metropolă, denumită Republica Moldova.

S-a crezut inițial că republica Moldova, independentă fiind, se va integra în România, locuitorii erau, majoritar, vorbitori de limbă română. Da di undi! Rușii din Moldova, burghezi, adică orășeni, și-au protejat, cu ajutorul metropolei, privilegiile. Ei au fost șefii, ei trebuiau să rămână. Nu am crezut că această națiune posesivă (rusă) se crede superioară mintal. Gândeam, citind din clasicii lor, că sunt modești. Rușii, pe vremea tătucilor, vorbind în sloganuri despre imperialism, nu atacau decât capitaliștii. Ei nu puteau fi… imperialiști. În definitiv, cum să consideri imperialistă o biată confederație sovietică de 22 de milioane km²? Avea de peste 2 ori mai mult decât Imperiul roman! Și când s-a micșorat, la 18 milioane numai, s-a simțit nesigură, micuța de ea! Imperialiștii români, de ex., aveau ceva de împărțit. Cu Mama Rusia?

Citisem o carte mică, foarte mică, scrisă de un tip, colonelul Vladimir Purișkevici, „Eu l-am ucis pe Rasputin!”. Știm că povestea s-a petrecut înaintea războiului mondial. Purișkevici alături de numeroși militari și oameni politici, era membru al societății (frăției) „Harta Rusiei”, iar harta Rusiei se întindea vesel peste România în numele panslavismului. Fratele, sora, mama noastră Rusia, ne stă de mult timp prea aproape. A influențat istoric și comportamental românii de i-a zăpăcit. Ea și Imperiul otomanilor. Se spune că este ceva comun între români și ruși, nu e vorba de cele două zeci și ceva la sută vorbe de origine slavă ci despre „biserica ortodoxă pravoslavnică”. Pravoslavnicia bisericii ortodoxe române mi-a reținut curiozitatea ceva mai târziu. Mă bănuiesc de implicare sentimentală când vorbesc de asemenea subiecte, mai mult, de îmbâcsire intelectuală cu care mă momesc sursele de informare[2]. E o capcană Istoria. Deformată de mintea celor care interpretează, nu păstrează decât relicve și documente caduce.

În puținul timp liber cât puteam fi cu mine însumi, dimineața, înainte de a pleca la serviciu, cât beam o cafea, sau cât ocupam buda casei, îmi citeam, reciteam, reluam și completam scrierile pe care doream să le public. Valerica, persoană colerică, avea o mică rezervă de toleranță, și se oprea uneori din lamentațiile nesfârșite care îmi condimentau existența. Era o continuă plângere a condițiilor vieții noastre și un reproș adresat capacității mele de a construi un viitor de calitate. Avea prieteni și îi vizita uneori, prieteni pe care eu nu îi agream. Cei mai apropiați amici ai ei au devenit „vecinii de deasupra”, familia Ceauș, oameni foarte simpli, mai tineri, cu viață tumultoasă, pe care o aduceau adeseori și între noi…

Scotocind prin mesele vechi păstrate în casa din strada Robescu, am găsit într-un sertar, dimineața, o culegere de ziare vechi. Ne-am uitat, iar Ramona a sugerat să vindem culegerea și să împărțim banii. Cât puteam câștiga de-acolo? Deoarece eu le descoperisem (fuseseră legate și prinse în coperte groase care le protejaseră, însă nu de-ajuns), le-am luat cu mine să văd dacă pot îmbunătăți starea lor fizică. Este vorba despre colecția din anul 1871 a revistei „Familia”, renumită și pentru că Eminescu a publicat, în 1870, primele sale poezii. Doar un an mai devreme! Nu am mai vândut culegerea revistei din Transilvania, am ținut-o în biblioteca mea, o am și azi. Nu mi-a folosit decât la deșteptarea dintr-un mărunt „somn al națiunii”[3].

Am descoperit sursa „Mamei lui Ștefan cel Mare”, poezia celebră a lui Bolintineanu. Ce român n-o cunoaște? „Pe o stâncă neagră, la-la-la…” Gândesc că Bolintineanu a luat ideea de-aici. În ce publicație să o citească altundeva?[4] Este povestea unui cruciat, Tancrède, învins în luptă de un vecin, tot cruciat (prin Siria), pe care mamă-sa nu l-a primit în castel până ce nu a revenit victorios. Altfel cum să-l umfle la loc (Bolintineanu) pe Fane Babanul după înfrângerea de la Valea Albă? L-a învățat minte mumă-sa!

Ori „Două loturi”, sceneta propusă în literatură de Caragiale. S-a făcut și un film, cu Grigore Vasiliu-Birlic. În această culegere am descoperit sursa luată după o întâmplare adevărată dintr-o berărie austriacă. În 1871, Transilvania făcea parte din Imperiul austro-ungar. Locuitorii de naționalitate română se organizau, iar protipendada se aduna la baluri de caritate. Am găsit texte literare publicate de Odobescu, Alecsandri și chiar Gârleanu. Scrierea de-atunci era diferită. Multe cuvinte, unele litere, difereau… Nici în „principat”, la care se făcea uneori referire, nu se vorbea altfel. 1871! Câțiva ani înainte de războiul ruso-turc în urma căruia „regatul” de mai târziu al României a devenit independent față de Poarta otomană. Nu simt deloc măreția, dacă a existat, acelei perioade istorice. Ostașii sunt sacrificați pentru un scop „înălțător”. Trimiși la moarte sau traumatism și handicap viager. Cât îmi plăcuseră în copilărie poeziile lui Alecsandri și Coșbuc despre ostași în războiul pentru independență! Știu și azi bună parte din „Peneș curcanul”. Dar nu mai simt…

Am scris povestea aventurii napoletane a fratelui meu Doru. Îmi spusese tot și am notat amănunte, apoi am clădit o povestire despre viața lui înainte și după ce a ajuns în Italia. Partea cu paza unui depozit din afara orașului a fost luată din jurnalul pe care l-a ținut. Am pus pe hârtie povestirea la o imprimantă „cu ace”. Imprimantele actuale, cu jet de cerneală, încă nu se inventaseră, doar cele cu toner, pulbere lipită cu raze laser. În „biroul Proiectare” se păstra o asemenea imprimantă pentru lucrări importante. Era bijuteria firmei. Până am învățat să o folosesc impecabil și să o depanez… s-a învechit.

Lui Doru nu prea i-a plăcut propria poveste scrisă de fratele său. Nu corespundea sentimental, nu exprimasem exact ceea ce simțise. Dar nici nu voiam. Era povestirea mea despre pățania fratelui. Îl mai și omorâsem la final, mai mult îl trecusem „dincolo” inspirat de lecturile despre „viața după moarte”, prin tunel… Nu l-a satisfăcut nici epilogul.

Abia după „Vedi Napoli”, astfel am titrat povestea, am finalizat-o pe cealaltă, „Prada vulpii”, despre mine, paznic. Nu era nimic spectaculos în paza propriu-zisă a unei clădiri. Spectacolul venea din ideea că paznicul fusese sechestrat mulți ani pentru a fi introdus într-un program de spălare a creierului și folosit pentru experimente psihiatrice… Pare un subiect cunoscut, apăruse în thriller-uri. Individul evadează și afară descoperă o Lume alterată, în care nu își mai găsește locul… Se termină destul de rău. Cred că eram obsedat de viața mea dificilă. Nu îi prevedeam un final vesel…

La patruzeci și ceva de ani, omul, aflat la apogeul existenței sale, ar trebui să fie deja realizat. Eu eram ne…, în toate privințele „ne”. Dar, reușisem să închei primele mele două scrieri închegate și mă întrebam ce puteam face cu ele? De exemplu… nimic. Să le citesc, să le re-citesc și să descopăr, neîncetat, mici greșeli, platitudini, infirmități…

Până ce nevastă-mea, Valerica, și-a găsit un serviciu stabil, viața noastră a fost ternă, chiar amară. Apoi a prins ceva culoare. Mai întâi ne-am luat un videoplayer. Se puteau închiria casete VHS cu filme cunoscute, mai noi sau mai vechi și ne-am mărit cultura de cinefili. Majoritatea copiilor (ilegale, cum altfel?) erau dublate de vocea subțire a unei doamne devenită, peste ani, critic de artă cinematografică, o grasă numită Irina Nistor. Traducea neglijent, execrabil uneori, dar, nu înțeleg în ce mod reușise, era Vocea care dubla mizeriile acelea de calitate meschină. O suspectam că se umflase din banii luați pentru pălăvrăgeala aproximativă care ne amăgea… A rămas o nostalgie istorică apropiată de recepția „Europei Libere” din vremuri revolute. Actorii buni, sau bine cotați, jucau în filme bune. Celelalte filme erau „de nișă”, filme de comando, filme de dragoste, filme lacrimogene,... Lumea filmelor era mare! „Filmele bune” luau premii. Am căutat actorii. Robert de Niro era un actor valabil, juca roluri de personaje rele cu fond bun… am văzut ceva din filmografia lui. Aproape gratuit. Al Pacino, Sean Penn, Brad Pitt, Connery, Gere,… Ce tot…? J. Nicholson, Robin Williams, Anthony Hopkins, Tom Hanks cu toate prostiile sale din tinerețe… Și ăștia-s doar „ei”! O mulțime considerabilă de „staruri”. Hollywood le cinstea cu stele cimentate… pe un trotuar din LA. Filmele sunt niște vise implementate în capul nostru în stare de veghe. Trăim aventuri stând pe scaun, ori fotoliu… Le-am trăit de țânc. Înainte de era mea oamenii nu prea aveau parte de asemenea distracție. Dar nu deschiderea spre cultura cinematografică a fost principalul câștig al acelei tranziții către „nu știu unde”, ci „sâmbăta liberă”. O zi pe săptămână în plus pentru nevoile personale, în care nu primeai ordine și nu erai condus de alții.

Vară de vară, duminica a devenit o zi de întâlnire cu frații, nepoții și prietenii. Astfel s-a format un reflex. Duminica la ștrand! Am descoperit o „bază de agrement” a unei instituții, „Direcția apelor” sau pe-acolo, instalată recent pe unul dintre malurile lacului Floreasca, alături de fostul ștrand al CC-ului. Avea terenuri de sport, dușuri, toalete, vestiare de schimb și spații unde puteam face grătare. Inițial a fost bine, am avut abonament, doi-trei ani, după aceea am intrat cu bacșiș oferit paznicului, în fine, am intrat printr-o breșă în gard, până ce o firmă de pază a izolat intrarea și, ca finalul să fie fericit, ștrandul s-a desființat… Zona a devenit interesantă pentru samsarii de terenuri, numiți, „modern”, investitori. Viitorul… Întodeauna îl avem în cap. Presupun că atunci când ne oprim mintea la trecut, chiar prezent, încetăm să evoluăm, ne moare creierul. Nu-i frumos să vorbesc de alții… De mine, mă, mi, sau „de mine vorbești, bă?”

Am umblat, tot timpul, cu o marotă, ,,purtarea cuviincioasă”! Să nu înjur, să nu drăcui, să mă port deferent cu oricine, sau orice… măgar. A fost indusă de teamă, o teamă juvenilă de a atrage nervii altora și, mai ales, pedepsele. M-am ferit de conflicte, deoarece tata fusese o persoană conflictuală. Nu excelam în hărnicie, nu eram o persoană supusă și îmi găseam greu hobby-uri comune cu apropiații mei. Îmi părea că amicul meu Nelu mă copia. Este un tip ambițios, de acord, nu m-am bătut vreodată în ambiții cu cineva, dimpotrivă, totuși pentru ce eram modelul său? Îm? Poate pentru că este născut în zodia chinezească a Maimuței. Și Mihaela Ruse era o maimuță, cu 12 ani mai tânără ca el. Zodiile chinezești sunt anuale dar, coincidental sau nu (desigur nu), au exact numărul de luni ale unui an. După un ciclu de 12 ani se reiau cu mici diferențe comportamentale și, de-ar fi să aplicăm exact semnele zodiacale chinezești, ciclul este de 60 de ani. Este ciclul vieții umane. După 60 de ani energia vitală diminuează accelerat, iar viața socială se prăbușește. Omul este îndepărtat. Astfel funcționează mediul în care ființăm! Cum să îl modifici? Se vorbește de personalități umane responsabile de mari tulburări ale ritmului existențial global. Istoria vorbește… Am ascultat-o și o ascult. Primul tip care mi-a vorbit frumos despre poveștile Istoriei a fost… am zis de domnul Dancău… Chelia lui a fost împrumutată de fostul meu prieten Dan Trandella. Ce curios se transformă oamul ajuns la vârsta plenitudinii personale. Cum era și cum arată! Dar păstrează mereu acel ceva care îi dezvăluie caracterul, astfel încât îl scoți rapid din memorie cu toate plusurile și minusurile sale. E un mit schimbarea caracterului uman. Totuși, poate fi ascuns de comportament. Nu te suport dar mă prefac că mă bucur să te revăd! Ba, te și pup!

Modificarea caracterului de-a lungul vieții este, într-un fel, tema de studiu a unei pleiade de „specialiști” în psihologie și astrologie. Doamna Pavelescu, mama Anei, „sora” de la corul radio a Oanei, medic de laborator la spitalul Elias, era astrolog amator, dar pasionat. Ne-a vizitat, fuma și nu refuza un pahar de țuică (aveam țuică de țară din prune și corcodușe), mi-a făcut astrograma și a calculat „ascendentul”. Deși acest ascendent se afla în trecere de la o zodie la alta, s-a jurat că este, sigur, în zodia Gemenilor. Ce înseamnă asta? Că încet-încet, comportamentul meu de Săgetător va merge spre comportamentul nativului geamăn. Zodia foarte apropiată era zodia Racului. Racul și Gemenii sunt deosebiți… Conform astrogramei, analizând nodurile, destinul meu era atractiv, cel puțin spiritual… Am vrut să mă inițiez în astrologie și doamna Pavelescu mi-a împrumutat două cărți. Prima a fost „Manual de Inițiere în astrologie” cartea unui tip care își populariza priceperea la tv, Gabriel Mihailovici. După ce m-am inițiat am primit de la aceeași generoasă doamnă cartea document a unui astrolog antebelic Armand Constantinescu,  „Cer și destin”, de fapt o copie deja învechită. Am păstrat-o cam mult timp, dar am făcut unele asocieri cu texte din cărți franțuzești, anterior citite (nu pot spune „studiate”), din perioada preclasică. Armand Constantinescu fusese un narator priceput, și… într-o lungă enumerare a zilelor anului, caracterizase lapidar toți nativii. Nu îmi plăcea deloc ce văzuse AC în destinul meu. Mai mult, nici una dintre cele două presupuse zile de naștere ale mele, nu-mi prevedea un destin remarcabil. Mircea Zugravu, fostul meu coleg pe care, după plecarea la „Alfa-Bit” l-am întâlnit doar de câteva ori, mai apoi deloc, născut pe 4 decembrie, avea o fire puternică și mari speranțe de recunoaștere a calităților sale, putea ocupa chiar funcții înalte în armată,… Da. Nimic nu se spunea despre alcoolism… MZ a luptat continuu pentru emanciparea fiului său, care avusese o infirmitate la unul dintre picioare, a dorit să îl facă sportiv însă… a fost învins de nevastă. Nevastă-sa nu a acceptat educația spartană impusă de soțul… mai apoi fostul soț,… Nu am mai știut nimic de Zugravu. Am auzit zvonul că a murit… E doar zvon.

Armand Constantinescu, mișcând calendarul, după cel gregorian, schimbase data de naștere a marelui poet român Mihai Eminescu spre începutul anului, pe 2 ianuarie (este o diferență de 13 zile), dar, pentru că sunt dezacorduri între acte și declarații privitoare la data nașterii „poetului național”, constatase, după comportament, că Eminescu era născut chiar mai devreme, după părerea lui, în zodia Săgetătorului, care ține doar până la 18 decembrie. Măcar ideea de a schimba data de naștere după calendarul gregorian, cum s-a făcut între timp cu sărbătorile de iarnă și chiar ziua de început a „revoluției din octombrie” sărbătorită ani la rând pe 7 noiembrie, putea fi luată în seamă. Dar ne bucurăm tare, ca popor, de o nefastă inerție. Aș spune chiar, „de rău augur”. În șmecherii de interpretare a legii sau de-a dreptul în ilegalități, în tâlhării, zvonuri false, declarații mincinoase și negare a minciunii, dar mai ales egoism feroce, nu cunosc indivizi mai suspeți ca simpaticii mei concetățeni, de orice etnie, chiar germană. 

După doar două luni de serviciu pe calculator mi-am stricat vederea. Mă dureau ochii groaznic și am scăpat de suferință (vederea s-a deteriorat pt totdeauna) abia după ce am pus un paravan, numit filtru, în fața monitorului. Aveam ochii roșii, am îmbătrânit în două-trei luni, dar nu am vrut să port ochelari. La distanță am văzut bine, numai de-aproape cititul în condiții de lumină redusă devenea o problemă. Și nu distingeam bine scrisul mărunt. Dar vedeam încă mulțumitor cărțile, presa și monitorul. Am continuat să citesc și să scriu iar vederea mea s-a diminuat continuu. Nici astăzi nu folosesc, în mod obișnuit, ochelari. Totuși, vederea de dinainte să utilizez monitoare neprotejate, nu s-a refăcut. Am crezut și cred în posibilitatea corpului de a se repara după lovituri adverse. Cedează doar la atacuri ce afectează acut echilibrul organic. Dar… nu prea ține de mine. Sfatul, consilierea, se referă la cumpătare, mișcare zilnică și hrana sănătoasă, iar când vezi moși de o sută de ani care au fumat și au băut până la moarte, fără să se îndoape cu medicamente… eh, îți sucombă cheful de a urma sfaturi, absolut fundamentate științific, dealtfel!

Pentru un newbye, ageamiu în domeniul IT (Tehnologia Informației), totul venea dinspre America, mai precis de la firma ce comercializa programe de operare pe calculator, Microsoft. Cunoșteam mai nimic și înțelegeam la fel. Dar, în scurtă vreme, vechiul DOS 6.1 a fost înlocuit de modernul Windows, care primise o reprezentare grafică pe monitor. „Windows” adică „Ferestre”. Succesul inventatorilor acestui pachet de programe este legat de succesul „computerului personal”, popularizat de concernul american IBM. Oricând va veni sfârșitul acestui cuplu, a reușit să creeze instituții din persoane fizice. Un fond uriaș, capitalul aceluiași individ, mai mare decât al unor state care dețin avutul public al multor milioane de oameni, au transformat un tip într-o zeitate a lumii. Auziserăm cu toții de cel mai bogat om din lume, care, printr-o minune a unui zeu evreu trebuia să fie întrupat în aceeași nație, cu bogăția constituită din… acțiuni: Bill Gates. Adică cum „acțiuni”? Adică niște instrumente financiare capabile să măsoare încrederea investitorilor în valoarea de moment a unei entități economice. Cu timpul a vândut parte din acțiunile Microsoft-ului… dar nu ne preocupă. Oricum nu își poate cumpăra nemurirea fizică, sau, mai ales, tinerețea… Nu. S-a scofâlcit deja… I s-a scârbit de premii, de mulțumiri pentru acte caritabile, a obosit la întâlniri cu persoane simandicoase, regi, președinți de stat, magnați, sultani, emiri, ședințe, congrese, discursuri, drumuri cu avionul, hoteluri, serate, și iar… Un vis plecat de la o „baftă”, IBM s-a interesat de colaborarea cu „mine”, cine sunt eu?, un tânăr deștept, prea deștept chiar pentru Harvard… Parcă a fost un tandem dar… orice-ar fi, departe tare, mă ispitește să meditez la clipa vieții și la valoare.

A naibii „valoare       ”! Nu reziști să spui, când ai charisma, că valorezi cât te apreciază ceilalți, iar când ești lipsit de succes că ești un neînțeles. Adică eu. „Carisma” ține de fizic, expresivitate, de voce, de inteligență, tupeu, de credibilitate și de noroc. Aduce succes în lumea oamenilor. Mult m-am temut de popularitate. Am fost catastrofal în mici discursuri publice. Mi s-a întâmplat să mă blochez la o ședință când am fost invitat să-mi spun părerea pe o temă… Aveam problema asta și la școală. „Nu te mai bâlbâi!”, îmi spune câteodată Valerica. „Dar nu mă bâlbâi… Îmi caut cuvintele.” Cuvintele se ascund, s-au ascuns mereu în mintea mea… Le auzisem poate și nu le reținusem… Am memorie selectivă ori e altceva mai grav. Voiam să pot fi atent la ceea ce exprim. Ideal e să transmiți mult în puține cuvinte[5]. N-am reușit să exprim vorbe memorabile, ori nimeni nu le-a văzut astfel… Pentru scrierile mele literare foloseam Dicționarul de neologisme vechi, din 1961. În cartea aceea găsisem mai mult decât o traducere a cuvintelor pe care le voiam, o istorie a modificării limbii române constatată de lingviștii care adunaseră cuvinte în alte ast-fel de cărți. Limba română și-a mărit numărul de cuvinte originar latinești după ce cultura noastră s-a deschis către cea franceză. Până atunci existase o paritate între cuvintele cu origine latină și cele cu origine slavă observată de primii oameni care au scos dicționare ale limbii române (înainte de scrierea cu caractere latine).

Istoria bietului popor român preluată din manuale școlare a fost întotdeauna foarte ambiguă în privința formării acestuia. Cum a devenit proprietar al teritoriului, cum l-a păstrat, cum a ajuns în condiția actuală și cine l-a influențat, de unde are limbajul și care îi este evoluția… Mereu am fost mișcat de epopei. Dar toate acestea sunt umflate sau mint. Adevărul are puțină măreție. Deși uneori, ați observat?, totul merge uns și se potrivește fest. O vreme… Nu ești abilitat să deții la infinit puterea în mod discreționar. De Sus. Sau… de Jos! Adevărul a fost mereu bine cunoscut de zei. Muritorii nu știu nimic. Nici nu este recomandat să știe. Texte fabricate, sloganuri, discursuri trunchiate și interpretate partizan. Asta ne este Istoria, frați români!

De la Doru aflasem că în manualele italiene de geografie, munții Făgăraș erau denumiți Alpii Transilvaniei, iar Carpații Occidentali, munții Transilvaniei. În Italia, Transilvania era încă austro-ungară. Pentru ce ar fi modificat denumirile? Pentru că voiau românii? Românii… erau numiți „țigani” pretutindeni. Deși, o persoană cultă, cum era o doamnă franceză dintr-un juriu de concurs, aprecia accentul slav, atât de melodios în interpretarea unei soprane din România. Vraiment? Românii chiar nu vorbesc cu accent slav, mai degrabă apropiat de cel italian… Poate moldovenii de dincolo.

Când i-am auzit pe modovenii din afara țării am fost uimit. Vorbeau românește, desigur, dar într-un mod rudimentar, nu doar accentuat rusește ci și cu expresii învechite, rizibile. Chiar la nivel înalt. S-au exprimat ambiții unioniste prin anii ‘90, mai apoi, după ce interesele rusești au mișcat apele, visele unirii s-au împrăștiat. Marele urs de la est, deși rănit, deținea încă influență exagerată în zonă. În plus, România nu s-a bucurat de simpatia unei populații mari care nu a deținut vreodată un stat independent, ucrainienii. Poate fiindcă vorbesc despre teritorii moldovenești oferite plocon de URSS Ucrainei sovietice. Ucraina independentă crea o zonă tampon între Rusia și republica Moldova și se lăsa până la vărsarea Dunării în mare, stăpânind o parte a renumitei delte danubiene. Cetatea Albă și Chilia, renumitele cetăți moldovenești roase de turci și mai târziu înghițite de imperiul rus, intraseră în patrimoniul istoric al „marelui” stat ucrainian. Transnistria, zona industrializată dintre marile râuri Nistru și Don, o fâșie de pământ care aparținea Moldovei, plină de ruși, era apărată de Armata a 4-a a Rusiei, care avea o mare bază deloc sportivă, bine echipată. Vorbind despre amenințarea pe care o reprezenta România, șeful de stat major, generalul…, a zis că dacă primește ordin ajunge într-o lună în București cu tancurile sale. Napoleonul! Dar România, ruptă de vecinii săi, era vulnerabilă. Întotdeauna a fost vulnerabilă. Armata românilor a fost prost echipată, cu strategi obtuzi și o proastă orientare,… Ah! Și statul se pregătea să renunțe la armata obligatorie pentru că se visa membru NATO.

În apropierea blocului nostru de locuințe se construia prima vilă din cartier, exact pe teritoriul ocupat de câțiva crescători de cai și porci care obișnuiau să facă zilnic zgomot mare, dar… ocupau ilegal acel spațiu. George Manea, „cumnatul” meu, îl știa pe viitorul proprietar. Un tip cu mustață, de înălțimea sa, căruia îi spunea „vecinul”. Vila aceea minunată și o curte mare, bordată de un zid cu bare contorsionate de fier, în care a fost adus un câine aproape lup care a plâns continuu, noapte de noapte, a intrat în spațiul nostru vizual într-un timp record. Abia după jumătate de an am aflat de la prietenul Nelu cine era proprietarul ei, fostul tovarăș Ana, secretar de partid care se ocupa, înainte, „de tineret pe capitală”. Într-o zi am văzut în curtea lui un tip mărunt cu șapcă și mi-a părut a fi Ilie Ceaușescu, fratele defunctului dictator. Îl știam din filme și poze… E, nu eram eu observatorul vieții acelui „nabab” plămădit de vechiul regim politic, dar, uneori, când ieșeam în balcon, priveam încolo fiindcă astfel aveam deschiderea. După ce Valerica și-a luat serviciu am construit, cu ajutorul unei rude îndepărtate a ei o cutie din cornier metalic și geamuri de sticlă pentru a proteja balconul. Deși nu l-am putut închide fest, am reușit să achiziționăm astfel puțin spațiu nou pentru depozitare. O astfel de casă cu două camere în care locuiesc trei persoane cu nevoi particulare devine cu timpul prea mică. Era sărăcăcios mobilată, încă păstram lucrurile din vechiul apartament, dar, cum probabil am amintit deja, Valerica își găsise un angajator pe bulevardul Titulescu, în apropierea pieței Victoria. S-a angajat vânzătoare de orice la o dugheană de tablă așezată împreună cu alte 5 pe trotuarul lat din apropierea stației pentru transportul în comun. Unde poate fi un loc mai avantajos pentru comerț? Angajatorii săi erau doi tineri soți, care aveau și alte ocupații, dar moșteniseră o sumă de bani pe care au hotărât că o pot risca. Pe ea o chema Carmen și pe el Costin. Aveau împreună un copil și așteptau încă unul. Serviciul la dugheană era împărțit cu alt coleg, Ionuț. Se lucra săptămânal, de dimineața până seara. La sfârșit de săptămână se făcea inventarul, se preda totul partenerului luni dimineața și, o săptămână aveai pauză. Angajații erau plătiți procentual, cu 2% din profit. 2%? Un spârc! În vremea aceea nu existau chitanțe, nu exista profit. Toate afacerile mergeau doar în pierdere. Statul lua bani numai din impozite pe salarii. Nici măcar proprietățile nu se impozitau până… au incendiat cerul românilor funcționarii faimoasei bănci, FMI. Niște personaje anoste s-au transformat în celebrități. Toate măsurile economice cu impact negativ asupra bunăstării masei au fost opera lor. Infamii! Negocierile țineau titlurile zilei la televizor, în ziare, oriunde.

Se inițiaseră câteva televiziuni particulare. Primul canal privat, SOTI, primise învoire să își desfășoare programele pe canalul 2 al televiziunii române. În timp au fost câteva scandaluri care au falimentat acea societate tv. A reușit să câștige la licitațiile ulterioare de canale radio pentru televiziune și radiodifuziune o frecvență locală, pe țărmul mării, la Neptun. Prima televiziune independentă, așteptată ca o eliberare de tiranie, a fost Tele 7abc. Totul arăta bine, până și mira televiziunii. Apoi, am cunoscut „vedetele”, serialele americane de televiziune, șourile politice... Din 1993 s-a dat liber pentru particulari la mass-media pe unde radio, laolaltă cu introducerea altor echipamente de radiocomunicații: stațiile și pagerele. Acestea reprezentau domeniul în care se profesa la ALFA-BIT SRL.

Fratele meu și-a cumărat alt truck din banii încasați după vânzarea primei mașini și o remorcă, mai vechi și de proastă calitate, apoi a înființat o firmă de transport național și internațional, după care a căutat un garaj unde să se așeze. Garajul care aparținea unei firme de stat și ocupa o mare incintă, se găsea în apropierea lacului Floreasca, pe strada Tuzla, foarte aproape de adresa unde locuiam. Transportul auto a avut o perioadă prosperă pentru micii investitori, în primii ani după 1990. Apoi piața a fost înghițită de cei cu mare putere financiară. Dar până atunci s-a supraviețuit bine. Doru nu s-a oprit la transport. A vrut să facă mai mult. Cea mai bună afacere este să scoți bani investind nimic. Și a început să transporte „ajutoare” pentru românii subdezvoltați, din donații de vechituri oferite generos de europeni. Gunoiul s-a depozitat în Est. În acest gunoi se putea scurma. A adus inițial aparate electronice, televizoare, monitoare, diverse stații, apoi aparate casnice, frigidere, mașini de spălat, etc... Cele mai multe erau defecte, și a tocmit specialiști depanatori. A devenit foarte ocupat fratele meu. Cel puțin aparent. În fața lui s-a deschis, încă o dată, Lumea!

Îmi luasem deja frigider și mașină de spălat automată înainte să înceapă Doru afacerea sa de comerciant serios. Măcar erau noi. Le-am transportat, primul cu brek-ul lui George Manea, celălalt sau cealaltă cu taxiul. Era o probă a ieșirii noastre din ceață? Nu. Am gândit că dacă voi pune ceva din bani la bancă aș putea lua o dobândă și am schimbat o parte din bani. Puțini. Nu am lăsat prea mult timp banii la „Bancoop”. Am auzit că renumitul milionar George Păunescu cerea să scoată o sumă exorbitantă pe care o depozitase în bancă, și pentru că banca nu putea să îi înapoieze la comandă o acționase în instanță. Individul acela mai făcuse în acest mod cu altă bancă, iar aceea falimentase. Era o ciudată practică, băncile, chiar instituții de stat, se finanțau cu sume mari din banii unor particulari. Nu era o afacere ilegală ci o afacere cinică pe care nimeni nu a incriminat-o. Mulți au murit după falimentarea băncilor. Pentru a „finanța” instituția cu probleme, „renumitul afacerist” se împrumuta la alte (câteva) bănci! De ce nu făcea instituția lucrul acesta? Pentru că era condusă de oameni. Corupția! O, Doamne! Ce se poate face împotriva ei? Practic… nimic. Este infailibilă, chiar atunci când pare supusă. Dacă se simte în pericol doar se retrage, puțin.

Am făcut puțină gimnastică cu banii. I-am schimbat la loc în dolari și cu restul am putut finanța, parțial, frigiderul nostru NEI pe care îl folosim și astăzi. Firma aceasta NEI (probabil o firmă turcească, nu am înțeles ce origini avea), de electronice și aparatură casnică, a ființat în România până ce a depășit perioada de grație după care se impozita profitul. A ajuns în Moldova, iar mai târziu a plecat de-acolo. Investitori abili, dar nesiguri!

Încă de la finalul anului 1991, partidele istorice și câteva organizații civice se asociaseră într-o mare grupare numită „Convenția Democratică”, în competiție, la vremea aceea cu „FDSN”, partidul lui Iliescu. În „Convenție” se manifesta și o asociație de organizații civice numită „Alianța civică”. Această denumire părea să fie destinată succesului, deoarece zeul ceh Vaclav Havel fusese președinte al unei formațiuni asemănătoare la nume, „Forumul civic”. Era de dreapta. „Alianța civică” avea în top altă echipă de oameni integri, focusați pe „implementarea” Democrației, „Grupul pentru Dialog Social”. Această mulțime de individualități, adunase inițial câțiva intelectuali „disidenți”, care au participat un timp la discuții despre ceea ce, nimeni nu cunoștea, trebuie să devină societatea actuală. Între aceștia totuși nu s-au integrat doi cunoscuți „revoluționari”, scriitorul Dinescu și actorul Caramitru. Amândoi au fost mult mai prezenți în viața publică decât tot acel GDS. De ce amintesc această istorie? Deoarece fac o măruntă introducere a revenirii în viața mea a lui Cristian Odagiu, prietenul meu din CCAB. Cristi a devenit membru al partidului Alianța Civică după ce, grupul de ONG-uri se transformase, parțial, în partid. M-a descoperit el însuși când și-a schimbat Alfa-Bit sediul într-o casă mare cu etaje, pe o stradă, în spatele bisericii armenești.

Mutarea tuturor s-a executat în primăvara lui 1995. Un an, atât am stat în Robescu. Între timp am aflat cum se folosește și cât de periculoasă poate fi încălzirea cu gaze. Aveam oarecare independență în clădirea aceea. Ori de câte ori venea spre noi cineva important din Magheru eram anunțați. În sediul din strada Arcului nu am fost la fel de protejați. Dar fusese bună pentru mine această protecție? Se pare că nu. Între timp Afendulis se hotărâse în privința viitorului meu la firma lui. Am rămas subaltern al Mihaelei Ruse.

Și, dintrodată i-am cunoscut pe toți angajații firmei și ei m-au cunoscut pe mine. Apoi am putut vorbi unii cu alții, unii despre alții. În ziua când am ridicat mobila în birouri, Dorina Afendulis a exprimat cel mai euforic optimism: „De aici înainte ne va fi foarte bine! O să vedeți!” Și am văzut. Repede.

Omul cu bărbuță, ochi albaștri, grăsuț, mic de statură, Cristi Odagiu, m-a descoperit în „casa lui Afendulis” (deoarece îi era și locuință). Găzduia firma în propria lui „casă mare”. Avea patru niveluri și o curte asfaltată, pentru a parca automobilele. Strada Arcului încă era pietruită în 1995. Spre linia de tramvai, cam la mijlocul distanței, era localul, terasa, „la Mariana”. Numele angajatei. Dar... nu am cunoscut-o în direct pe Mariana anul acela, abia peste doi ani. La început din vorbe.

–      Hai să vezi unde stau!

Avea cheie de la ușa de intrare în sediul Alianței Civice, peste strada Galați. Mai apoi i  s-a zis Armand Călinescu. Tipu-ăla împușcat de legionari... Strada Armand Călinescu. O sală mare plină de materiale de propagandă. Era goală ziua aceea. Nimeni înăuntru... Ce mult îi plăcea activitatea de propagandă! Îl atrăgea viața publică... într-un  fel, deși n-avea alură de orator. Politica... Pe mine nu. Cristian Odagiu fusese membru al partidului comunist. Eu am pierdut oportunitățile. În două ore cât am stat împreună mi-a zis aproape totul despre șeful, universitar, despre femei, mi-a făcut cu ochiul cum făcea secretarei șefului, ah și mai era una care nu se lăsa ușor, apoi mi-a zis că încetase legătura cu fosta, era, cum s-ar spune, liber... băiatul îi crescuse și locuia cu bunicii pe Barbu Văcărescu, maică-sa renunțase la el cât timp avea banii din alocație și... A! Îl întâlnise deunăzi pe fostul nostru coleg și prieten, Dorin Moraru. I-a zis de mine și Dorin ar vrea să mă întâlnească, dacă... Vreau și eu?

Odagiu nu a mai insistat cu telefoanele, nici nu m-a invitat la el sau la iubite, cum o făcea cândva. Știam unde locuiește, nu prea departe, împreună cu părinții, îi cunoșteam și numărul de telefon dar nu l-am căutat vreodată acasă. Nici el nu a venit la mine. Despre Valerica avea referințe negative. Nu spunea nimic de ea. Îi părea nesemnificativă. Nu i-am vorbit despre viața mea... familială. De fapt cu el vorbeam prea puțin deși eram persoană vorbăreață în altă conjunctură. Ciudat... apreciam prietenia sa însă nu-l doream aproape. Bârfele sale mă plictiseau de moarte și-apoi îl știam bine, iar caracterul său era... eufemistic vorbind, deloc frumos. Dar trăia într-o lume diferită pe care eu o atinsesem numai prin el. Credeam că mă respectă fostul meu prieten Cristian Odagiu. Dar nu... La urma urmei, pentru ce tot pretind respect? Simt că sunt împovărat de orgoliu! E un balast vechi și tot mai apăsat.

Am avut întotdeauna un venit salarial mic, chiar în anii aceia, după conversia profesiei mele de la paznic la proiectant. Lucram ceva numit „proiect tehnic” solicitat de funcționarii publici, o vorbărie scrisă despre necesitatea emisiei radio, reluată aproximativ, ornamentată cu diagrame și un calcul rezultat dintr-un program american, TAP 23, acceptat oficial (din cauză de legislație, încă ambiguă). Intraserăm bine mersi în perioada „marilor afaceri”, denumite ulterior „tunuri”. Se putea introduce în țară orice echipament funcțional, pentru care exista o minimă specificație tehnică. Auzisem zvonul că Afendulis însuși beneficiase de un contract foarte avantajos cu armata, care îi oferise premize pentru o dezvoltare înfloritoare. Curiozitatea este alimentată și când nu vrei. Cei care știu vin alături să îți șoptească. Dar nu mă interesa încă. Patronul făcea din când în când excursii spre Asia, în Singapore. Acolo îl aștepta un agent al firmei, cu nume de cod, George. Singapore... Știam ceva. Că este la limita Indochinei, un oraș-stat insulă, ceva care aduce cu Hong-Kong, prosper, influențat de englezi și plin de chinezi. Mă documentasem despre dezastrul armatei engleze din Malaezia și căderea Singapore-ului sub japonezi, în 1942. Ce făcea oare Afe[6], însoțit doar de secretară? Afaceri. Era un atât de mare afacerist încât la întoarcere angajații îl reprimeau cu aplauze. Și el aducea femeilor orhidee mov, la fir. Văzusem că se comercializează în București specia respectivă... dar ce contează? Am crezut că mi se pare, că am vedenii sau auzenii! Se aplauda, plus bine ați venit, cine să trăiască, șefu’, și alte binecuvântări! Iar tonul era dat de „colectivul Contabiltate” condus de doamna Maria Neofit, o babă reciclată din fostul CCAB. Erau mulți „reciclați”, între ei mă dezintoxicau și pe mine, un tip foarte prost apreciat. Oricum n-aveam alternativă, astfel încât am făcut ciocul mic o vreme, până mi s-a părut că pot cere ceva.

Ocupam, alături de toate femeile acelea, o cameră la etajul doi, fiecare avea birou personal, un calculator PC, și drept de acces la imprimante, respectiv la copiator, numit generic „xerox”, chiar dacă fusese produs de „HP”. Acel xeros era ținut într-o cămăruță integrată oarecum în prisma biroului, care deținea arhiva Contabilității. Deși era interzis am utilizat xeroxul pentru a copia cărți împrumutate, inițial de la Institutul francez, de care m-am îndepărtat în scurt timp, deoarece mă costa, apoi din alte surse. O făceau și alții.

Etajul superior era ocupat de electroniști. La patru locuiau specialiștii radio, aproape toți ingineri. Afendulis acceptase o prezentare de firmă în care specifica procentul ridicat de „cadre cu pregătire superioară”: 99%! Numai deștepți! În fiecare dimineață chema lumea la o ședință fulger în care făcea „ordinea de zi”, adică vedea cum se lucrează, care sunt problemele și soluțiile. Participam alături de ceilalți și uneori mă întreba pe mine, „Ei, ce se aude cu programul pentru proiectele tehnice?”. Programul acesta ar fi trebuit realizat de programatorul de soft Mirea, cu importantul meu aport. Habar nu aveam ce este acel „soft”, în fine, programare cu ajutorul unui limbaj de calculator numit „C”, pronunțat „Si”. Colectivul sau, poftim, „departamentul” de soft, avea 4 persoane și locuia vizavi de biroul nostru. Era o cameră mică și foarte plină cu aparatură. Alături de Mirea, un inginer autodidact în domeniul programării, mai erau un tip negricios și înalt, Marian, o femeie grăsuță, cu o problemă destul de vizibilă, o erupție vitiligo pe față, Lili, și o secretară bună la învârtit hârtii. Atât Marian cât și Lili erau în curs de definitivare a studiilor, studenți la f.f. La fel își continua școala Mihaela Ruse și cei mai mulți dintre angajații „cu pregătire superioară” ai lui Afendulis. Era un moment foarte bun pentru a deveni inginer diplomat cu acte în regulă. Atunci s-au tras pe bandă ingineri la seral și fără-frecvență dar mai târziu, după legalizarea învățământului privat, s-a declanșat un adevărat delir.

Programul de calcul a propagării undelor radio nu s-a realizat vreodată. Mirea nu ar fi reușit. Avea uneori ceva elan, dar imediat părea disturbat de alte sarcini, mai urgente. De fapt Mirea o cam freca! Marea sa reușită era programul de contabilitate. Deoarece programul se bloca foarte des, avea treabă cu reparațiile. Și nu numai el ci și subalternii săi, Marian și Lili Suholotiuc – Lili era ucraineancă.

Dedesubt, la primul etaj, în camera din dreapta, era firma domnului Cergan, fost șef de laborator la CCAB, care avea propria afacere măruntă în domeniul modemurilor pentru servere, și câțiva colaboratori, angajați ai lui Afe. Printre ei Gabriel Dragu, fostul meu coleg din CCAB și omul său de încredere, Marin Stancu. Și Stancu era la facultate, deși era numai cu doi ani mai tânăr decât mine. Și dacă...? Dragu își terminase studiile devreme. Îi știam și eram, oarecum, în bune relații. Uneori stăteam la taclale despre cunoștințe comune, și nu e vorba doar despre persoane. Vorbeam despre calculatoare. Cum fucționează, cum se repară, cum se instalează programele, ce fel de programe, etc. Am folosit un program grafic renumit, comercializat de firma canadiană Corel. L-a cumpărat Afe la ofertă și, pentru că nimeni nu avea nevoie de el, mi l-a pasat. Astfel am început să învăț desenul pe computer. A achiziționat, mult mai târziu, și un manual.

Afendulis, apelat, în mod afectiv, Șefu, ocupa biroul mare, important, cu vedere la stradă, de la etajul 1, accesat după ce oricare vizitator făcea anticameră, mai mult sau mai puțin timp, în salonul unde se afla secretara. Spre dreapta, înapoi, era cămara cu efecte și rechizite, iar mai departe intrarea în „compartimentul marketing”, loc de adunare pentru un grup majoritar de femei gureșe cu ocupații diverse și unul dintre directori. În aceeași cameră se afla și domnul Olteanu, un bătrânel cu rang de organizator al întâlnirilor de afaceri, protocoalelor, tip cu relații la nivel înalt. Avusese funcție politică pe vremuri, dom’ Olteanu.

Familia Afendulis avea acces în locuință atât de la parter, cât și de la etajul unu. O locuință ridicată pe trei niveluri, cu un nivel pentru fetița care crescuse deja. Era adolescentă. Mi-o aminteam copilă. O văzusem în apartamentul din șoseaua Pantelimon, când avea doar 6 ani – pe-atunci familia Afendulis locuia foarte modest. Semăna cu tată-său.

Dorina Afendulis se schimbase mult. Nu doar că se îngrășase dar își manifesta distanța de angajați, se purta ca o persoană superioară. Deși se îndepărtase sentimental, de mult timp, de soț, devenise recent eroina unei novele de amor fleșcăit.

După orele de serviciu plecam uneori pe jos spre casă, mergeam pe strada Popa Rusu spre Maria Rosetti și de câteva ori l-am întâlnit pe Angelo, fostul meu coleg ajuns director la SIAT, unde eu devenisem paznic. Arăta destul de rău, chel, slab, prost îmbrăcat. Am vorbit despre afacerea Alfa-Bit și, printre altele, îl interesa ce mai face Dorina... Peste câtva timp zvonul a ajuns la mine. „Tu nu știi? Angelo și Dorina au fost amanți. Dorina a vrut să-l lase pe Afe dar... s-a întors.”, mi-a șoptit Elena Viziteu, una dintre balenele de la „marketing”, și ea fostă la CCAB. Afendulis își înființase firma bazându-se pe colegii de la CCAB. Inițial nu se lucra în radio. După „afacerea Motorola” obiectul activității firmei s-a modificat.

Asta era treaba cu Dorina! Treptat, femeia s-a adâncit într-o depresie stropită din plin cu whiskey de cea mai bună calitate. Avea funcție importantă la „Ză Firm[7]”, vicepreședinte. Când „Șefu” era în delegație doar ea îl putea înlocui. Banii erau manipulați numai de ei. Tot ce trebuia plătit, de la motorină până la hârtie de scris, orice, avea nevoie de semnătura unuia dintre soți (nu doar aprobare verbală). Afacere de familie, vere! E renumită o zisă extrasă din uizdomul american: „În business nu e loc de sentimente”. Puțin afect... totuși.

---

[1] sau inch – 2,54 cm

[2] sau „dezinformare”. Îmi pare mult prea ambiguu.

[3] A fost adaptarea unuia dintre „academicieni lui Cațavencu” după numele gravurii lui Goya: „Somnul rațiunii naște monștri”. „Somnul națiunii” naște educația greșită ori proastă. Și invers. Educația proastă naște, respectiv, monştri…

[4] Evident că intelectualii români aveau acces la publicații străine, dar și „Familia” venea din străinătate!

[5] „mult înțeles în vorbe puține” - înțelepciune, asta trebuie să fii!

[6] A fost prescurtarea cunoscută a numelui său

[7] Abia îl zărisem pe actorul acela mic și țâfnos, Tom Cruise, războindu-se, ca un cavaler al Dreptății, cu Firma Balaur, într-un film regizat de altă celebritate din lumea lor, Sydney Pollack