01 Trilobiții și cariera lor submarină
Nu știu să mă fac înțeles. Și nu e o facultate de geniu ci mai degrabă prostie. Nu reușesc să dau sclipire ideilor mele și sunt neinteresant. Pe alocuri, plictisitor... Și nu-mi pot scoate din minte... – Ieși!... Nu vrea! – obsesia înfiptă de uriașul dramaturg IBM că am un scris bătrânicios. „Nu eşti digerabil”, mi-a zis de la înălţimea turnului său de cunoaştere. Să nu te usuci de oftică?
Astăzi e o dimineață ternă, ploioasă, chiar prima zi a unei luni care se anunță toridă. Mi-am făcut cafeaua, o gust... îm! nu e prea grozavă deoarece nu este eco, bio, sau natur, stau vraiște numeroase lucruri pe birou și tastez la vechiul, bătrâniciosul PC. Au să ruginească toate aparatele astea și vor deveni obiecte de muzeu. Poftim ce baragladine utilizau umanii și se considerau stăpânii lumii! Aseară, înainte să adorm, am văzut ceva dintr-un film... documentar să fie, o lecție despre evoluție ținută de un conferențiar bătrân, bătrân ca Timpul[1]. Și smintit. Povestea (citea) despre... „trilobiții și cariera lor submarină vreo sută de milioane de ani, apoi, când pământul (nu se despărțiseră continentele) era acoperit de copaci, aerul conținea peste 35% oxigen, au plecat din adâncuri gărgăunii, mai întâi miriapozii, aceștia s-au transformat pe alocuri în artropode” și... tot așa, căutând verigile de legătură, bunicul nostru a naufragiat printre vertebrate. The Animals! Cum le-au găsit căutătorii. Un mare gândac este de ehe! ori mai ingenios decât un smartphone (sau „șmarton”, același moft numit aiurea! Tinerii își fac idoli din orice.) Ideea evoluției universului, cum îl revelează cunoscătorii, trebuie să aibă o potriveală mai subtilă, un rost, un... spiel.
Mă privesc adesea pe toate imaginile despre mine și dincolo de ceea ce-mi arată, modificarea fizionomiei, îmi provoc rațiunea să gândească în vorbe românești că tot ce conține știința mea despre lume și univers va dispărea înainte chiar să dispară acest corp ce îmbătrânește.
Numele meu a fost înscris în numeroase registre matricole, între care și registrul bisericii. M-am născut să fiu om și creștin într-o perioadă istorică de afirmare a ateismului. La nașterea mea au asistat patru moașe: moașa locală, Mamaia, Mama Mia și Tușica... Deoarece tata era în armată, bunicul a întârziat să declare nașterea nepotului astfel că... oficial m-am născut două zile mai târziu. Pe-atunci încă nu era ziua națională a patriei. Să fie coincidență? Pe moașa locală n-am cunoscut-o dar pe celelalte femei, care m-au văzut ieșind din locul acela strâmt, scheunând la lumină, le păstrez în memorie ca și cum ar fi fost ieri ultima zi în care le-am întâlnit. Privirea pruncului ce-am fost, în brațele mamei, cu limba la vedere, era a unei ființe incapabile, dependentă de altcineva. Am văzut poza asta de o mie de ori sau mai mult și nu pot decât să admir mândria mamei de douăzeci de ani care își ținea copilul în brațe. Toate mamele fac astfel. De ce oare?
Am descoperit acasă un ziar, „Scânteia”, din (chiar) ziua în care m-am născut. M-a așteptat pe fundul unei lăzi vechi și îl păstrez. Păstrez o mulțime de vechituri pe care le cred documente, sau mărturii,... Este o pată pe creier undeva, această legătură cu amintirile depășite ale vieții. „Scânteia”! Politicii se atașează de simboluri fie că au sau nu importanță. Orice legat de ceilalți este îndepărtat cu scandal. Par sincer porniți la luptă. Îi spun „lupta pentru putere”.
Capitalismul fusese învins când m-am născut eu. Sfârșitul lui era foarte aproape, era iminent. Deși Profetul agoniza, dominația lui se cristalizase pe teritorii noi, numele Său era cântat, slăvit, universalizat. Tătucul! Omul simplu reușea doar prin credință și râvnă să se emancipeze. Progresul ne purta de-a valma, fie că voiam ori nu, spre fraternitatea liberă și egalitară a Comunismului paradisiac. Democrația adevărată astfel arăta. Deocamdată dicta proletariatul. Titoismul amenința granița la sud-vest însă fusese făcut de rușine din vorbe, dușmanii regimului fuseseră „judecați și executați”, era o expresie postumă la modă, muncitorimea, emulată de tot felul de congrese se întrecea pe rupte, iar fruntașii aveau parte de expunere pe o pagină a îngălbenitului meu ziar. Se crease chiar o ierarhie a muncii... Primul între toți, ca întotdeauna, destoinicul fiu din popor, lăcătușul sau forjorul, sudorul... Limbajul de lemn! Pare ceva rudimentar însă a fost inventat de oameni deștepți. Ne manevrează subliminal. Și astăzi se poartă deși mai rafinat, oarecum. E scris în reclame și se repetă la nesfârșit. Și în publicitatea politică, evident. Când pleci cu Istoria din acest punct spre actualitate, cum se poate înțelege evoluția?
Evoluție: o extindere sau deplasare în timp și spațiu, privită strict social implică un progres funcțional, performanța pentru mai bun, mai bine, o dezvoltare de capacități. Altfel ar fi numită involuție ori stagnare. Din aceeași familie de cuvinte face parte și revoluția. S-ar zice că evoluția este ciclică, are o trecere temporară prin același punct de pornire și apoi replay. Clic, și o ia de la capăt! Despre revoluții se vorbește cu patimă. Au nebunie și impact. Marchează lumea, creează eroi, chiar inumani. Totul se face pentru evoluția spre care tindem. Clicul pentru întoarcerea din drum, pentru evoluție în sens contrar, se cheamă contrarevoluție. Dar nu vă așteptați să o recomande cineva. Are conotație negativă, iar evoluția va fi considerată involuție. De alții. Contrarevoluțiile în societate sunt provocate de retrograți, grupuri politice, indivizi afectați și setoși de putere. De oligarhi ce vorbesc despre scrupule, libertăți și justiții divine. Promit și ei paradisuri – grădini indiene stăpânite de Semiramida, nevasta unui rege prin Babilon, ori de adevărații moguli.
Când eram copil la mama aveam părul blond și purtam plete. O singură dată am fost deghizat fetiță și am distrat oamenii mari care mă cunoșteau. Revenit din armată, tatăl meu, persoană ursuză și autoritară, a schimbat ordinea și a limitat răsfățul pe care mi-l permisesem. Nu mi-am înțeles niciodată tatăl. Și nu cred că astăzi pricep întregul sau... puținul pe care-l cunosc despre el. A fost un om care știa să-și conserve misterul. Muncitor și vicios totodată. A murit la vârsta pe care o am eu acum, aparent din cauza unei afecțiuni organice. Nu am semănat nici la figură, nici la fire și nici la ambiții. Totuși m-a recunoscut de fiu. Amintirile copilăriei rămân mereu deliciile memoriei unui om adult, oricât de sumbră i-ar fi fost perioada timpurie a vieții. Când am împlinit vârsta serioasă de trei ani, a fost chef la curte, de „Tăiatul moțului”. Mi-am pierdut podoaba blondă și de-atunci părul meu s-a închis la culoare, chiar și tenul. Gândesc la evoluția embrionului uman care trece prin toate fazele evoluției animale și-mi văd existența ca pe o evoluție a combinației aleatorii de strămoși necunoscuți! Sunt... „caucazian” la o simplă vedere, cam impur, dar proporția amestecului meu genetic nu mă preocupă. Problema (enigma) raselor însă... mi-a părut interesantă și importantă. Văd mai mult decât o simplă pată de culoare a pielii.
Am cunoscut importanța oamenilor mari după ce am împlinit șase ani. Atunci am avut șansa de a-l admira, cel puțin de a-l percepe într-o mașină neagră, pe Nichita Hrușciov, alături de Gheorghiu-Dej, trecând printr-un continuu tunel uman pe noua șosea abia inaugurată între cartierul și comuna Pantelimon, peste gârla Colentinei. Un tip cu o chelie aproape totală. Și în clica politică română a vremii circula un skin-head numit Chivu Stoica. Chivu Stoica? Pare un cod. Mulți politruci purtau nume de împrumut, pseudonime care îi depersonalizau. „Ce ar face tovarășul Stalin în situația aceasta?”, îl întreba Djugașvili pe alter-ego. Djugașvili era uman probabil, celălalt era monstru.
Hrușciov nu a fost un simplu om. A fost capul principal montat la Sistem. Pe vremea sa funcționa încă bine Sistemul. Cred că totuși cheliosul a ratat ocazia atunci... Vorbesc de criza bombelor din Cuba. Nu s-a mai sumețit URSS-ul niciodată într-atât, deși a pornit o întrecere necruțătoare cu scârboșii de capitaliști, învingându-i pas cu pas. În realizări. Pe toate „planur’li”. Nicolae Ceaușescu se afla în spatele clicii, la nivelul doi al nomenclaturii. Eram copil, ce știam eu? Știam când se aduceau halva și roșcove la magazinul din vale, locul unde se afla dispensarul, școala generală, biserica și... casa de cultură, utilizată pentru spectacole și conferințe. Acolo mergeam să văd filme.
Cinefilii știu cum a evoluat cinematografia, adică pozele mișcătoare, filmul, mai scurt. Era pe-atunci o peliculă din celuloid, o bandă îngustă rulată cu viteza potrivită și aparate mari de proiecție, ascunse de obicei în altă cameră decât cea de spectacole unde ședeau oamenii pe scaune pliante de placaj, iar acțiunea ieșea printr-o fantă sub forma unor raze luminoase care se depuneau pe un ecran de pânză. Puteai auzi zgomotul sacadat al aparatului, distinct de sunetul emis prin difuzoarele montate în spatele ecranului. Ce Dolby-surround, frați și surori? Totul începea cu „simfonia” lui Marțian Negrea, „Prin munții Apuseni”. Am ascultat-o, evident numai debutul[2], de atâtea ori, că mi-a rămas în minte. Azi nimeni n-o mai interpretează. De ce? Era proletcultistă. Avea, adică, legătură cu lagărele de muncă, mima optimismul celor care trudeau pe șantiere la străpuns munții, la săpat canale, golit subsolul de minereuri și ce-a mai fost. Deci răsunau munții, vedeam jurnalul de actualități înainte să pornească filmul propriu-zis, și auzeam isprăvile partidului vizavi de nenorocirile și continua cădere a societății de burghezi, dar nu înțelegeam nimic. De-acolo, de la răi, veneau filmele, cinematografia, pentru a denumi fenomenul pe de-a întregul. Am văzut, pe când eram puști, compilații de comedii mute. Râdeam în hohote până cădeam de pe scaun, până răgușeam. Visul american este de fapt filmul, sau ceea ce transmite el, reveria, momentele acelea de implicare, de uitare de sine. Nu l-au inventat americanii, însă l-au folosit cu abilitate evreiască la îmbogățire și manipulare.
Păstrez încă fotografii vechi, una în apropierea clădirii sălii de spectacole și alta în interior, chiar pe scenă. Cea dintâi prezintă o mulțime de nuntași, pozați în stradă, a doua pe mine, actor la șase ani. Toți nuntașii erau rudele mele și cunoștințele lor. Tata hotărâse că tocmai este timpul să fie nașul unei perechi de tineri bulgari din localitatea Brănești. Erau diferiți într-un mod ciudat oamenii aceia de noi, români de Pantelimon, afișau o modestie nefirească, sfioșenie și respect față de tradiții pe care obișnuiam să le ignorăm. Mi-i amintesc tineri, roșii în obraji, îi văd uneori aproape deși foarte îndepărtați, ieșiți temporar dintr-o lume paralelă. Astfel trebuie să fi fost strămoșii lor care îi dominaseră cândva pe vlahi! Am înțeles mult mai târziu de ce se rătăciseră în România renumiții grădinari. Datorită persecuțiilor religioase din Bulgaria. În poza aceea finul era în spate, purta o șapcă din velur maron pe cap. Tata era în prim plan, îmbrăcat cu un trenci, crem la culoare, un ștergar foarte lung prins de gât și o țigară în mâna dreaptă. Era slab, părea înalt, cu mustăcioară, zâmbitor, cu privirea vie și satisfăcută... Mama, bunicul, bunica, nenea, tanti,... și lăutarul... Nunțile erau niște petreceri cu alai, obositoare. După ce am văzut și petrecerile de adio, adică de înmormântare... Îm! Același traseu, cu o cruce în locul celor două lumânări, exceptând ocolul spre cimitir, totul se încheia cu un festin. Iar la înmormântare te scoteai ceva mai ieftin. Nuntașii plăteau plăcerea – o fac și-acum – de a-și pierde noaptea consumând, invariabil, sarmale și friptură, plus vinul de gostat. O poșircă. Era ca o ieșire la terasă. Cheful se ținea, în mod obișnuit, în aer liber, la curte. De când exist pe lumea aceasta nu am gustat asemenea distracții deși am participat destul. Nu-mi plăceau zgomotul, mâncarea, nu-mi plăceau vecinii, condițiile, pierderea nopții, oboseala, cheltuiala,... nici măcar tradiția strâmbă pe care toți o păstrau de la moșii lor.
Încercam să ies în față din grămada aceea, aveam cinci ani și nu-mi păsa că voi fi imortalizat alături de lumea pe care am cunoscut-o în timpul copilăriei mele, o lume de oameni tineri, sau mai puțin, totuși în putere, o lume care a apus deja. Lângă mine era o vecină de vârsta mea, chiar mai tânără. Pe ea o vedeam dincolo de gard. Era o localitate foarte îngustă, în care familiile își despărțeau avutul cu garduri din lemn. Fiecare își permitea o potaie capabilă să muște un intrus, exceptându-l pe Florea, prostuțul nostru dulău. Pe Florea îl capsase cățelul vecinei, mă capsase el și pe mine când intrasem neanunțat, iar câinele zburda liber prin curte. Măcar puteam să mă uit prin gard. Astfel am văzut prima femeie goală din viața mea în timp ce era îmbăiată. Și nu era o pictură, o cadră, sau mai știu ce altă imagine de femeie matură. Era Lenuța, vecina mea de cinci ani. De atunci atracția sexuală pentru ea m-a chinuit ani la rând. Eu am crezut că avem un destin comun, ea nu.
Pantelimon era o mică localitate satelit inclusă în raionul 23 August din București, iar oamenii care o populau munceau la întreprinderile apropiate pentru a-și plăti existența. Nu cunoșteam fermieri localnici sau lucrători în agricultură. Fiecare își câștiga pâinea în felul său. Pe Durică al lu’ Tabacioc, vecinul de vizavi, peste stradă, care deținea o pereche de cai frumoși împreună cu o căruță cu roți pe pneuri îl consideram un om cu stare. Și nea Tone avea reputație de fost chiabur, rămăsese cu un mic magazin, dar averea lui s-a pierdut înainte să cresc de-ajuns pentru a înțelege diferențele sociale. Nea Tone, un om cu burtă mare și bătrân ca tataie a fost primul dintre vecinii apropiați care au murit. Fusese bunicul Lenuței. Stăteam uneori să privesc de la gard spectacolul străzii, cum obișnuia mamaie, și dădeam binețe oamenilor care treceau, exceptându-i pe țigani. La marginea dinspre gârlă fusese stabilizată o șatră țigănească în cocioabe de lemn și lut. Deși numeroși localnici erau la fel de negri, în mod evident asimilați de o majoritate combinată genetic în timp, de la Kogălniceanu, un individ apreciat drept civilizator al valahilor, preamărit de istorici și de prostime!, țiganii de la gârlă erau disprețuiți de toată lumea, așa cum sunt azi românii de franțuji, englezi, nemți și care mama lor se mai cred în lumea asta mare. He-he! De-atunci familiile de țigani au crescut peste zece copii, iar ceilalți câte unul, maximum doi. Avem azi o creștere demografică negativă! Cum vine asta? E licență birocratică... Dar, până să moară Ceaușescu, populația s-a tot mărit. Și acesta a fost meritul partidului. Când eram copil avortul se permitea. Contraceptive, capișoane de cauciuc, nu existau. Doctorul Calancea era maestru la executat chiuretaje. Le făcea zi de zi pentru liniștea familiilor care s-ar fi înmulțit ca insectele. Venitul unei familii era foarte modest. Să fii sărac și muncitor, în perioada timpurie a dominației comuniștilor, era o calitate, un atu. Atunci s-au format intelectualii fără școală. Și tata s-a apropiat la o palmă de o carieră în armată. N-am avut noroc. I-ar fi plăcut totuși să i se spună colonelul Ifrim. Soarta i-a permis doar o dată să se prezinte astfel și să fie crezut. Tare îi mai surâdea mustața! Aveam o rudă colonel și l-am cunoscut târziu, înainte să devin soldat. Am ajuns parcă prea departe în povestea mea...
Părinții erau angajați la fabrica de încălțăminte „Progresul”, fostă „Drata” – azi se cheamă „Antilopa”. Mama venise în București dintr-o localitate apropiată de Urziceni, când avea unsprezece ani, să învețe meseria de croitor în cizmărie. În schimbul uceniciei era slujnica unei familii care avea o mică afacere cu lucrători independenți. A fost din greu muncită de oamenii aceia avari și nu le-a păstrat deloc simpatie, deși, la bătrânețe, fosta patroană, coana Marioara, i-a dăruit vechitura de mașină Singer pentru cusut piele pe care i-o promisese și care mamei nu-i mai folosea la nimic. Dar a luat-o ca pe o recompensă tardivă a muncii sale epuizante din copilărie.
– Uite-acolo, pe strada aceea era casa. S-a păstrat și școala asta, și biserica,... Blocurile nu. În timpul războiului, când au aruncat americanii bombe în lacul Tei, o schijă a lovit gardul chiar lângă mine. Fugeam la adăpost. Știi cât? Doi centimetri mai așa și nu mai eram!
De câteva ori mi-a povestit mama pățania sa din vremea când slujea cizmarii. Nu îi plăcea cartierul Tei. Îi trezea amintiri dureroase. Totuși, meseria pe care a deprins-o i-a permis angajarea la fabrica de încălțăminte. Acolo l-a cunoscut pe tata, s-au învârtit puțin la ansamblul de dansuri populare, și s-a mutat la el unde a fost primită cu dragoste de mamaia. A fost un suflet bun, mamaia... Am înțeles târziu că în lumea aceasta umanii și inumanii stau alături fără să se deosebească fizic. Unii posedă suflet, alții nu. Unii sunt altruiști, ceilalți egoiști. Cei dintâi au empatie, dar sunt manipulați de rațiunile înguste. Oamenii sunt în iad și ard, iar neoamenii îi chinuie.
Gândind la cei dragi care s-au dus, aș vrea să îi revăd la fel, dar... eu cum oare mai pot fi? Pentru că m-am schimbat grozav. Doar memoria și unele documente păstrează intactă părerea că sunt acelaşi om. Cât am fost copil, ei erau îngerii mei protectori. În mintea mea îngerii erau niște copii cu aripi dar, cu ce se ocupau efectiv îngerii? Cu aleluia, cu osanale. Au existat numeroși teologi interesați de ierarhizarea lor. Bătrânii mei m-au ținut în viață să prind experiența existenței de ființă umană și gustul performanței sociale. Azi, după ce s-a instalat în mine tumultul unei civilizații de mii sau zeci de mii de generații așezate cap la cap, cu monstrul contemporan trecându-mi zgomotos prin neuroni, copleșit de informații futile, distras, înșelat, manipulat, otrăvit și refuzat, mi-a rămas o ultimă certitudine, moartea universală. I-am zis „certitudine” și m-ați crezut? Nu există certitudine în lumea aceasta, totul e fals. Căutarea certitudinii poate, speranța?... Dar nu, am obosit să cred.
Ideea că trăim într-un spațiu virtual și n-avem cum să cunoaștem realitatea vine de la antici, se spune, de la eleați, niște filozofi născuți într-o colonie greacă din Italia, de la Parmenides și Empedocles. Ăștia au postulat că mintea lor reflectă o realitate fabricată, prin urmare astfel funcționează orice minte umană. Și i-a crezut până și Kant. Și Eclesiastul, cel cu o carte în Biblie, expunea, e drept mult mai prăpăstios, aceeași idee. Mai târziu, după ce ideile filosofice s-au înmulțit, Empedocles a fost considerat... șaman. Nu sunt părerile mele. Eu doar spun că suntem mulți nebuni care ne îndoim că această lume, ce-o fi, poate exista în vreo realitate. Dacă am căuta prea adânc mă tem că ne-am lovi de o zeitate sau alt marketing manager și nu ar fi deloc mai ușor de priceput. Însă ne bucurăm, cât ne ține fizicul, de epopeea propriei existențe, așa modestă cum pare.
Aici eram un prichindel de trei ani și ceva, cu un sombrero pe cap, pe plajă la Marea Neagră, stațiunea Vasile Roaită. Purtam slip! În spatele meu o mulțime de bărbați cu o barcă lungă și... atât. Am fost cu mama într-un sejur de două săptămâni la mare. Greu de ținut un copil năzdrăvan. Știu că m-am rătăcit, am confundat-o în mulțime și am tot căutat-o de parcă jucam „v-ați ascunselea”. Am fost dus de niște oameni într-un loc, aproape de un cort mare și alb, unde se adunau copiii și alte lucruri pierdute pe plajă. Era o aglomerație care m-a uimit și zăpăcit, pe care am revăzut-o mult mai târziu, după aproape zece ani... „Marea Neagră e albastră”, o cântăreață ne-a vândut gogorița asta pe la sfârșitul anilor o mie nouă sute șaizeci. Arareori se vedea albastră Marea Neagră. Verzuie, poate, cel mai des cenușie. Stațiunea aceea împodobită cu numele unui martir grivițean (nu de redută ci de uzină – isprava lui a fost revizuită și imaginea sa îndepărtată), astăzi Eforie-Sud, pe-atunci plină de viață și foarte căutată, s-a ruinat în timp, plaja s-a deteriorat și arată deplorabil. A rămas aproape fără turiști. Cei care vin sunt bătrânii interesați de nămolul sapropelic, care-i face iar tineri, și se expun goi, negri și ilari pe plaja lagunei foarte sărate cu nume turcesc, Techirghiol. Și-acolo e o mizerie cruntă! Evoluăm? Parcă nu.
Aș fi fost azi mai umflat la orgoliu dacă plaja aceea era la Miami și eu vorbeam bine engleza, ușor modificată genetic în stil american? Îmi circula altă prostie în cap și aveam altă poveste de expus. Un roman sentimental, un vis negru, o telenovelă... succesul din top care-ți permite să numeri IQ-ul verde, cu miros de plastelină, al lui Franklin! M-ar fi complexat un sentiment de superioritate bine educat să ignore... Come back in your reality! E replică de film hollywoodian. Corect ar fi fost „in your fiction”.
Îmi amintesc mai pregnant iernile cu zăpadă multă. Priveam din verandă cum s-a așezat în curte, până la geam, zăpada. Cât de nefericit eram când nu ningea mult! Aș fi vrut să acopere casa toată. Apoi fugeam la joacă. Bunicii mă pregăteau, luam sania și... Erau numeroși vecini apropiați de vârsta mea. Ne aventuram numai pe derdelușul pentru copii fricoși. După colțul străzii Ecaterina Teodoroiu, puțin spre dreapta, pe Dobrogeanu Gherea, era dealul școlii. Și strada se numea astfel. Acolo se produceau... „profesioniștii”. Erau mai în vârstă, își formaseră un dâmb care îi sălta în aer cu tot cu sanie și strigau înfricoșător, să fie admirați de spectatorii mai mici. Nu, să încerc așa ceva depășea curajul meu firav. Astfel a fost mereu curajul meu în viață. Firav. Rămâneam întotdeauna în stradă până înghețam bocnă. Apoi mă dezghețam dureros lângă sobă. Și reveneam...
Casa nu avea curent electric, prin urmare se folosea lampa cu gaz… lampant, nu era nici aragaz, se utiliza pentru gătit o sobă cu plită, alimentată cu cărbune bulgări sau brichete (cocs), în fine pentru căldură era o singură sobă de teracotă în camera ocupată provizoriu de tânăra pereche formată din mama și tata. Eu locuiam cu bunicii. Acolo era și soba de gătit. Dar bunicii mei aveau trei băieți, tata era cel mai în vârstă (nenea), și curând lipsa spațiului a devenit acută. În timp gospodăria s-a mărit, iar camerele s-au adăugat până la gard. Cum este azi nu mă mai interesează. Aveam latrina în fundul curții, pe stânga, și mă furișam temător că pot fi urmărit de vecini, după gard. Doar acolo o vedeam la față pe țața Anghelina, printr-o gaură tăiată în lemn pentru comunicare directă. În partea dreaptă era cocina porcului și un coteț cu păsări.
Dimineața de iarnă când se sacrifica porcul avea o semnificație de groază profund mistică, atunci oamenii mari făceau tot felul de fapte rituale sângeroase, marele Ghiță urla cumplit, eu eram ținut înăuntru până ce toată grozăvia înceta și se recoltau caltaboșii, cârnații, cotletele și untura pe care o consumam adesea întinsă pe mari felii de pâine neagră, cu puțină sare deasupra. Astea erau sandvișurile mele. După Ignat se pornea feeria sfârșitului de an. Noi, copiii, începeam colindele de moș Ajun și le încheiam cu sorcova. Dar cel mai important rămânea „Plugușorul”. De Plugușor, bunicul îmi împletea un bici. Atunci veneau și colindători de vârstă adultă însoțind carul tras de boi în care se afla un brad împodobit cu panglici colorate și produceau un spectacol cum nu am văzut în oraș. Biciurile lor tunau, forța celor care le mânuiau era impresionantă. Al meu abia făcea „plici”. Când bunicul îmi arăta cum trebuie să îl mânuiesc, nu, nu-mi plăcea, păream un copil prost și voiam să arăt mai în vârstă, să-l rotesc. Nu se auzea nici măcar atât! Vai cât de trist eram! Nu este de mirare că eu și prietenii mei nu aveam succes. Dealtfel localnicii nu erau darnici decât la covrigi uscați, dar, efortul acela era o tradiție care trebuia respectată an de an... Întotdeauna uitam de frig după ce ne dezghețam lângă sobă. În astfel de expediții se leagă prieteniile puternice. Aveam însoțitori pe Sandu și Aurel, câteodată veneau copiii lui Ciortea, Gheorghiță și Mitică Muciosu, iar când banda se înmulțea îi cuprindeam pe Costel cu frate-său Nicu și chiar pe băiatul celuilalt Tabacioc, săracul, Sică. Iarna continua cu pomul de iarnă. Tatei îi plăcea să împodobească un brăduț și a continuat să o facă atât timp cât au mai stat copiii alături de el. Îl umplea noaptea de globuri, beteală și dulciuri, pentru a ne uimi dimineața.
La întreprindere se ofereau cadouri copiilor angajaților de Crăciun. Eram adunați cu toții într-o sală mare, și priveam prostește bradul cu cadouri și cu teamă pe moș Gerilă care ședea pe un scaun pe scenă și ne obliga să spunem poezii asistenței. Adică, să recităm. Cățeluș cu părul creț, fură rața din coteț, de Mihai Eminescu, eventual. Eminescu era cel mai mare... Este o civilizație a „celui mai...”, pe care am contestat-o întotdeauna. Și dacă nu s-ar fi recompensat performanța, cum ar fi evoluat lumea?, vă întrebați. Eu vorbesc de idoli. Eminescu a fost un poet grozav, nu cel mai mare, cel mai bun, nu absolut. Desigur nu a scris el celebrul vers cu cățelușul. Tremuram la rând înainte să spun singura prostie pe care aș fi putut să o rostesc în condițiile acelea. Tatăl meu stătea lângă bradul înalt, fuma nervos, era în comitetul de organizare a festivității și a mai fost până am ajuns și eu la experiența grozavă de șapte ani de viață. Nu am cunoscut vreo poezie decât după ce am reușit să le citesc eu însumi. Totuși, mama îmi spunea rugăciuni în versuri, când eram mic. Și reținusem câteva, dar nu se puteau recita în public. Tata era membru de partid și ateu. Nu îmi amintesc să fi intrat într-o biserică decât la evenimente religioase pe care nu le putea ignora, precum nunți și înmormântări. La botezuri n-a participat, doar la al lui. Nici pe popi nu îi primea în casă.
Astăzi percep ateismul ca pe o deviație de la dogmă, nu foarte îndepărtată, un fel de omosexualitate filozofică. Nu știu dacă este morală, corectă, sau e măcar o convingere minoritară respectabilă. Și să fii teist e la fel de ciudat, deoarece nu există argumente logice. Poate numai să reinventezi logica, iar preoții o fac adesea. Parcă se distrează cu neștiința noastră, parcă nici ei nu cred.
Când s-a introdus electricitate peste tot, au apărut și televizoarele. Primii localnici cu televizor au deschis cinema la ei în curte. Vecinii se adunau să vadă jurnalele de actualități, emisiunile de divertisment, serialele. „Gândiți-vă la un fruct!”, zicea omul din cutie. „Ați gândit cumva la cireșe, caise, mere?” Tocmai zisesem „cireașă” în gândul meu. „Cum a știut?”... Nu am fost deloc precoce și nu-mi pretind nici azi vreo mare scofală de inteligență, totuși, nu cunosc nemijlocit, să judec cu mintea de-atunci, altă experiență de copil în descoperirea lumii. Să îți recunoști propriul spirit, ceea ce, filozofând puțin, se cheamă „conștiință de Sine, de Self, Sein, etc. – spiritul există, nu vă îndoiți!” (aiurea!) – deci, este o raritate, o ciudățenie! Omul este într-atât de conectat la exterior că simțul esenței sale se împrăștie. Și îl detestă pe așa-numitul visător. Visătorul este un imaginativ, de aceea spusele lui Dostoievski „Visătorul nu e bun de nimic...” m-au intrigat. Oricât de energic și aventuros s-a dovedit în viață D., a fost un imaginativ, un visător, la fel ca eroii săi. Dar oamenii se dezic adesea de nebunia lor temporară. Mor și renasc, au o existență care se măsoară de la o criză la alta. Cei cu fatum liniar sunt terni, sunt... ireali.
Era vara lui 1959 și plezneam țânțarii care mă preferau între toți oamenii de pe băncuțele din curtea filantropului care ne oferea gratuit un nou motiv de a visa cu ochii deschiși. Devenisem un pătimaș al spectacolelor tv. Dar s-a închis bazarul și am uitat de ele. Fusesem preșcolar, în grădinița localității. Trebuia să învăț cum se trăiește în colectivitate, să socializez, în fine... grădinița era obligatorie. Am mers dimineață de dimineață, exceptând duminica, îmbrăcat într-o rochiță albăstruie cu fundă roșie mare la gât, astfel arăta uniforma, și o cutiuță de tablă colorată, cu toartă, în care aveam sandvișul și poate un fruct, pe câteva străzi, la clădirea fără etaj unde se adunau anual peste douăzeci de copii care se apropiau de șase ani. Mulți aveau vârsta chiar mai mare. Vecinii mei erau mai tineri ca mine, astfel că am intrat într-o lume de... străini. Depășisem cinci ani și jumătate când am simțit „adevărul”, însă nu l-am putut recunoaște. „Societatea” avea un șef, directoarea, avea funcționari investiți cu puteri importante, care luau decizii, cele două educatoare plus femeia de serviciu invalidă, cu mâna ciuntă, și copii protejați, băiatul primului secretar, adică primarul, fata unei educatoare, băiatul lucrătoarei menajere și încă doi-trei copii cu părinți care se implicau prin relații în buna întreținere a instituției. Nu m-am simțit în largul meu deloc la preșcoala aceea. În poza de grup mă aflam undeva, în partea dreaptă pe rândul de sus. Știu că desenam fetițe cu păr creț, pomi și case, iar talentul meu era apreciat. Anul acela de inițiere în viața de turmă s-a încheiat printr-o serbare. Ne-am pregătit să prezentăm un spectacol teatral deoarece eram privilegiați de prezența râzgâiatului băiat de primar și acesta avea nevoie de o existență încărcată de evenimente remarcabile. Însă copilul acela nu aprecia nimic. Era mai mare cu un an, căpos și nemernic. Cred că a ajuns prin străinătate, podoabele astea nu ruginesc în țările cu proști. Dotați de la început cu semnul bunei nașteri, sarcasmul, oamenii cu origine bună (nu are a face sistemul social), se detașează de spiritul disprețuit al gloatei. Ei merită mai mult. De ce? No comment. Există, a existat, un calendar cu zile faste și nefaste, când era sau nu era bine să te naști. Împărțirea s-a făcut în altă parte.
Problema spectacolului a fost recuzita. Unii își puteau permite costume, alții să construiască o scenografie, dar părinții sau bunicii mei făceau parte din clasa de jos, aveau resurse mici. Clase în socialismul care pornise ca din tun spre comunism? Păi da. Privilegiile disting oamenii, îi așază pe trepte. Unii adună trufia, alții păstrează disperarea. Ar fi fost necesară o cămașă neagră și un coif... Bunica a vopsit o cămașă cu pătrățele care se vedeau încă bine, m-a îmbrăcat apoi cu pantaloni scurți, cam largi după gustul meu actual în moda pantalonilor scurți, și un fes de carton colorat pe cap. Eram Țăndărică. Țăndărică fusese, inițial, un copil, apoi o marionetă de lemn, un pinocchio sau, după cum îi spuneau rușii care reinventau orice, buratino, în sfârșit, devenise un nume de teatru și personaj tv. Aveam cel mai scurt dintre roluri, dar trebuia să fiu mândru că particip, majoritatea copiilor făcea figurație.
Fesul meu de carton fusese luat din Obor. Periodic se organiza un târg pentru delectarea plebei, „Moșii”. Duminica, un râu de oameni curgea spre locul unde se găseau aparatele de învârtit, cu lanțuri sau nu, carusele, bărci de dat peste cap, femeia șarpe, barosul pentru a-ți testa puterea, motocicliști care roteau motoarele pe „Zidul Morții” și tot felul de dughene unde puteai fi servit cu o bragă rece, înghețată pe băț, vată de zahăr, acadele sau fesuri și ochelari colorați, goarne, mingiuțe cu elastic,... Prostioare. Această serbare s-a amplificat la începutul „domniei” lui Ceaușescu, la sfârșit de an, erau aduși artiști consacrați, se producea o aglomerație care făcea spațiul neîncăpător, în special după ce s-au construit blocurile masive, și brusc s-a interzis. Adunările populare nu mai erau dorite fiindcă s-a născut, din prea multă bunăstare, „epoca de aur”... Deci, am fost și eu cu tata și mama. Nu pot spune că eram atras în mod plăcut de ceva, dar am rămas cu acel fes de carton pe care l-am purtat în ziua premierei. De fapt a fost singurul spectacol în care m-am dat, pe scena casei de cultură. (Acolo a stat și Gozila, m-a terifiat într-una dintre seri și am visat-o, vai de mine!) M-am ales din această experiență cu poza asta pe care am păstrat-o. Îmi amintesc blitzul care m-a orbit și săritura pe care o făceam. Mi se desenase cu cretă locul unde trebuia să mă opresc. „Unu-doi și sari, trei!” Cocoșul cu punguță și găina fuseseră „scoși” din poveste! Pentru a afla unde sunt captivi detectivul întreba personajele de basm. Și spectacolul acela, și copilăria noastră, erau inventate de indivizii maturi. Sau nu prea.
Mă văd azi, ca un personaj dezabuzat, cu țigara molfăită, aproape consumată în colțul gurii, uitându-se din culise la povestea mincinoasă despre viața en rose, la actorii amatori cu interpretare stângace... un pic exotică și inocentă, totuși realistă, desigur. Neorealism aproape italian. Vânzătorii ambulanți, strigau pe stradă că au ceva de vânzare, ceva deținut în căruțe, genți, sacoșe ori saci, iar profesioniștii ofereau servicii de care te poți dispensa în mod obișnuit, deși... omul de rând nu-și cunoaște dorințele intime. De exemplu nevoia de a-și păstra imagini. Prin localitate ajungeau ciclic, fotografi, pictori, vânzători de stampe, carpete, icoane, sau ceea ce putea ornamenta într-un stil chici adorabil interiorul casei noastre de hoameni sapienți. Într-o bună zi de mai, când soarele sclipea vesel anunțând vara și vraja ei, un fotograf mă aștepta să-mi imortalizeze momentul în fața ușii dormitorului vecinei noastre. Am păstrat de-atunci două poze așezat pe un scaun, prima cu mâinile pe genunchi, a doua cu o carte în față și ochii la aparat. Ochii aceia s-au mai păstrat de la copilul care am fost dar își vor pierde și ei vivacitatea. Nasul mic s-a alungit, buzele s-au îngroșat iar bărbia, de neînțeles, s-a retras parcă, s-a micșorat.
Când am început școala abia știam să număr până la o sută. Nu scrisesem vreodată ceva, iar literele îmi erau străine. Existau, în mod evident, tipărite pe hârtii diverse, însă nu aveam pentru ce să le cunosc. Subtitrarea filmelor crea o problemă? Mai repede o interpretare aproximativă.
Am o poză făcută pe când eram de patru ani. Aveam burtică și eram bosumflat. Mă așezaseră cei bătrâni alături de o fată pe care nu o plăceam. Sunt lucruri și oameni care nu se uită vreodată (dacă poți scăpa senilității, când vei fi părăsit de tot și de toți, incapabil să înțelegi de ce). Nu i-am mai vorbit vreodată acelei fete. N-o plăceam deloc! Pe-atunci m-am îmbolnăvit de tuse măgărească. Am băut lapte de iapă să mă vindec. Se credea că este panaceul care-i scapă de chin pe toți cei din preajmă. Da’ de unde! Am rămas cu o puternică afecțiune pulmonară. Vara dinaintea anului preșcolar am avut o criză respiratorie. Nu reușeam să inspir, îmi era imposibil să „înghit” aer, mă sufocam. E traumatizant! Nu există o cauză, nimic nu îți astupă tuburile, nu sunt obstrucții evidente, totuși plămânii nu se umflă cu aer. Niște lapsusuri pulmonare. A fost o congestie pasageră. În vacanța de dinaintea primului an de școală, la șase ani și jumătate, am fost trimis departe, fără părinți ori colegi, în tabăra de copii din Homorod. Bunica mi-a pus toate lucrurile într-o boccea, o pungă de cârpă, cu numele brodat pe ea. Am mers cu trenul. Homorod este o localitate în munții Harghitei. Călătoria cu trenul din 1959 a fost una dintre aventurile mele unice. Am mai urcat în astfel de trenuri fără să merg undeva. Am trecut prin vagoane când staționau în gara de Est. După ani.
Căile ferate nu aveau electricitate. Barierele și macazurile erau manevrate de acari, locomotivele pe aburi, negre, cilindrice, erau încălzite cu cărbuni, iar călătorii clandestini stăteau deasupra, pe vagoane. Deși trecuse un secol și jumate de la prezentarea invenției lui George Stevenson, locomotivele aveau modificări minore față de bomba sub presiune inițială care pufăia ca un cal în călduri și împrăștia fumul cu miros aparte, inhalat când rămâneai în afara geamului larg deschis să te bată curentul de aer peste față, să-ți răvășească părul. Și sirena de altădată pe care o folosea mecanicul, șef de locomotivă, sunetul puternic și penetrant, avertiza că un eveniment anunțat se grăbea să ajungă la destinație, în gară, exact la timp și avea prioritate pe drumul său construit cu trudă. Am trecut prin două tuneluri lungi, nesfârșite, se părea că nu vom ieși vreodată de-acolo și le-am așteptat cu emoție la întoarcere. Ni se spusese că geamurile trebuie să stea închise deoarece ne sufocă fumul locomotivei și în întunericul deplin apăreau sporadic felinare aflate în interiorul tubului de piatră prin care ne strecuram. Bucuria că am scăpat de ce este mai rău a fost entuziasmantă. Și am ajuns cu bine pe un peron într-o localitate din „Țara secuilor”. Atunci n-am simțit nicio amenințare națională, doar limitarea micilor mele nevoi. Eram un copil de șase ani și ceva, cu o pungă de cârpă în brațe, printre copii mai mari, printre pionieri. Am suportat rigorile taberei de pionieri, cu deșteptarea la oră fixă, adunările în careu, trâmbițe, rapoarte, mesele în grup la cantina adăpostită de un cort imens, excursii ici-colo, unele cu autobuze și noaptea, într-o clădire mare și izolată, cu dormitoare comune și veceuri turcești cu tălpici, undeva, departe, pe hol, pe partea stângă. Cabine de wc se aflau și în curte, rămase probabil dinainte să se introducă apa curentă în clădire, iar folosirea lor era interzisă pe timpul nopții deoarece se zvonea că noaptea umblă urșii în voie pe-aproape. Am vrut să văd urșii feroci și am privit cu insistență seara pe geam dar nu am avut noroc. „Cui i-e teamă de bau-bow!” O caracteristică a locului era abundența de izvoare cu apă carbogazoasă. Îți puteai strica burtica, fără să plătești. Am fost nesupravegheat doar o dimineață când am ajuns pe malul râului să-mi spăl lenjeria și am cunoscut o fetiță de vârsta mea. Băieții locuiau separat de fete. Am vorbit despre toate câte pot vorbi copiii, am fugit pe pietrele care ieșeau din apă, ne-am udat. N-am mai văzut-o după aceea. A fost poate o nimfă a râului... După ce mă obișnuisem cu mâncarea, cu grupul, cu obiceiurile pionierești, saluturi, rapoarte, cântece, m-am lecuit de teama de urși, după bucuria despărțirii la un foc uriaș de tabără, m-am întors pe același drum acasă.
„Când te-am văzut slab, murdar, cu sacoșa aia plină de rahat! Vai, mamaie...!” Revenisem totuși, cu bine, din prima aventură, prima ieșire din Eden. Viața mea fără griji urma să se modifice dramatic. Deși n-am simțit, pentru că eram protejat, vremurile acelea nu erau deloc ușoare. Banii erau puțini, oamenii plăteau cu cartele alimentele de bază, chiar și hainele. Frații tatălui meu se maturizaseră și hotărâseră să-și facă familii. Erau diferiți de tata și fiecare a mers pe drumul său, nu s-au influențat reciproc. Dar, cât erau încă liberi au format o echipă de șoc în localitate. Frații erau respectați și am cunoscut un conflict, o bătaie cu pumni și picioare în care se implicaseră toți trei și pe care au câștigat-o – nici nu se putea altfel. Bătaia oamenilor mari este ceva teribil pentru copii. Este mult mai grav decât o înfruntare între tauri, între animale puternice. Percepi o suferință, o spaimă ancestrală de rușinea înfrângerii. Tănăsică, mezinul, fusese bine șifonat la un joc de barbut. După ce s-au implicat frații mai mari a urmat o mică furtună, apoi apele s-au limpezit. Nervi, înjurături, încordare,... asta e tinerețea când bărbații își etalează puterea pentru a fi admirați de femele. Îl port în minte pe Tănăsică din vremea când era tânăr, pozat, scăldându-se în gârlă, slab și copilăros. Avea să devină un om glumeț, cu zâmbet șmecheresc, pe care l-a schimbat, îmbătrânind, într-unul amar. Mauța lui Tănase a născut primul meu văr, pe Marian, când aveam deja șase ani. Nu cred că aș putea recunoaște astăzi această rudă... dar nici pe ceilalți veri.
Pe malul gârlei, vara, era loc de pick-nick. Oamenii veneau să înoate în apa murdară și să stea la soare. Despre piscine ați dori să vorbim, de lux, despre simandicoși, noroc, inteligență, despre mama lor? Luxul și dramele sale exemplare povestite într-o limbă „latino” au lipsit în vremea aceea științei oamenilor de rând. Erau privați de prea multe. Gârla era folosită și la pescuit – deși prohibit mai tot timpul pentru cei cu permis, continuu pentru cei care nu aveau bani de dat. Tataie mergea noaptea la pescuit cu halăul. Arareori își lua unul dintre fii. Se întorcea mereu cu ceva pește, dar tot mai puțin și a renunțat. Băieții lui erau perverși. Puneau carbid în apă. Făceau masacru.
În vara aceea părinții mei s-au mutat din Pantelimon. Tata se afirmase destul de bine la întreprinderea „Progresul” și a primit o locuință de serviciu în apropierea Foișorului de Foc, pe strada Pop de Băsești. Urma să se nască fratele meu Doru, iar eu am rămas în grija bunicilor în primul an de școală. Pe când eram ceva mai mic plângeam cu suspine când pleca mama la muncă. O conduceam cu urlete de dimineață. M-am obișnuit cu dezertarea ei și m-am consolat cu ceilalți care-mi căutau în coarne. Mama Mia, vecina noastră apropiată, era fina bunicii și soția fratelui mai mic al lui tataie, Unchișoru. Formau un cuplu ciudat Mama Mia cu Unchișoru! Nu aveau copii și n-au avut vreodată, ea blondă, melancolică, cititoare de romane siropoase, de dragoste și nefericire profundă, el brunet, chiar tuciuriu, peltic și bâlbâit, cu mustață subțire, tip Clark Gable (asemenea tatei, nepotul său), analfabet, lipsit de romantism ori sentimentalism... Nevinovat. Modul de a vorbi al lui Unchișoru era o distracție pentru nepoții lui. Întotdeauna, îl imitau. „Și-și-și-și nu-nu v-am șpus ce-ce zice Găgăriceă?” Găgăriță era unul blond din vale cu ochi de broască. Toți băieții din neamul lor s-au chemat Găgăriță (nu „Gărgăriță”). Poreclele se perpetuează cât există urmași. Ce spunea Găgăriță? Unde se poate prinde bibanul la gârlă. Oamenii se întâlneau săptămânal. Distracția preferată a bărbaților era jocul de table. Se ținea scorul general și se comentau partidele, apoi se stabileau revanșele. Uneori se juca și pe bani, dar nu pe sume mari. Nevestele, însă, nu aveau o strategie comună. Datoria lor era să-i servească pe bărbați. Deci... Mama Mia cea visătoare, fără copilul ei veritabil, m-ar fi adoptat. Mă lua adesea la ea, îmi dădea să mănânc și... cam atât. Semăna cu Maria Radu, cântăreața de romanțe. Tare-i mai plăceau romanțele! Uneori le și cânta. Nu cânta bine. Era fumătoare, avea vocea spartă și o tuse astmatică. A fost o femeie neînțeleasă Mama Mia. Ar fi vrut o viață... altfel de viață, dar nici ea n-a avut noroc. Mereu a pozat în vampa tristă... La final și-a izgonit viața, a înghițit o cantitate suficientă de pastile de somn. Încercase și cu tăiatul venelor însă nu i-a mers și, oricum, era mai puțin curat. Eu părăsisem curtea casei bătrânești de chirpici din Pantelimon mult înainte să se petreacă acel eveniment. Nu, n-am ajuns la înmormântarea ei. Avea o soră, Mama Mia, pe tanti Victorița, o femeie cu cinci-șase ani mai tânără. Nici sora ei nu avea urmași, la treizeci și cinci de ani. Era măritată cu un ungur, nenea Filler. Le păstrez o amintire vie celor doi chiar dacă am avut o singură noapte de conviețuire. Locuiau într-un bloc, aproape de parcul Tei. Bunica m-a împrumutat pentru o noapte, să mă îmbăiez în cada lor, să vadă cum e să ai grijă de un copil, deoarece își doreau unul. Am fost în parc cu nenea Filler. Acolo era un tobogan uriaș de piatră. Uriaș pentru piticul de șase ani. Pentru nenea Filler, nu era deloc așa. M-am dat pe tobogan în brațele lui seara, luminați palid de becul unui stâlp din apropiere. Hă! Era puțin scrântit nea Filler, dar într-un sens bun. Era simpatic. Și el purta mustață. A supraviețuit nevestei sale și chiar a trăit mulți ani după moartea ei. Avea serviciu și ducea mereu cu el o servietă de piele umflată de lucrurile pe care le transporta. Încet... mustața i-a încărunțit,... Da. Înainte de culcare m-au îmbăiat. M-am împotrivit însă, neînduplecat, să-mi scot chiloții și m-au lăsat astfel să nu provoace o tragedie. După noaptea aceea tanti Victorița a ieșit din viața mea. Și Tușica, a treia ursitoare de la naștere, avea soțul ungur. Lui îi spuneam, pentru că așa își dorea, Uncu. Uncu purta mustață pătrată ca Chaplin, Hitler și tataie. După ce Hitler a fost recunoscut drept Fiara, sau Anticristul, sau Răul întruchipat, moda mustății sale s-a mutat mai jos. Dar cei bătrâni i-au rămas fideli până la moarte. Imaginea lor purta acest semn și nu-l mai puteau șterge.
Am păstrat o fotografie cu un chef memorabil la sfârșitul acelui an, înainte să plece părinții mei de-acasă. Uncu mă ținea lângă el, în pat. Nu trecuse mult timp din momentul în care descoperisem că pot ajunge cu vârful degetelor la tavan stând pe pat. Crescusem peste noapte! Când ești copil și vezi chipuri de oameni veseli bucurându-se că sunt împreună, îți spui că trebuie foarte puțin pentru a cunoaște sentimentul numit fericire. În timp te prinzi că e ceva mai profund, iar la sfârșit consumi doar amintirea momentelor de bucurie și plăcere. Tușica Niculina era sora bunicului Mitică. Cu el semăna ceva, deși avea un ochi maro și altul albastru. Ochiul albastru-gri fusese atins de o afecțiune oculară și abia mai vedea cu el. Tușica purta și câteva fire de mustață, iar nasul subțire se coroiase, dar, cel puțin era slăbuță, foarte vioaie și plină de umor. Ea locuia la câteva străzi, spre nordul localității și am mers deseori în vizită, singur, atât ea cât și Uncu se bucurau să mă vadă și eu îi plăceam. Aveau o fată, pe Margareta, însă Margareta nu era de vârsta mea și n-avea timp de mine. Tușica a supraviețuit mulți ani lui Uncu. A trăit singură, deoarece Margareta a părăsit-o, cu timpul a orbit și n-a avut o viață ușoară, însă umorul n-a părăsit-o până la moarte. Era tipul de om care face haz de necaz. Sunt puțini ăștia, poate par acri cu alții dar, dacă le intri în grații, sunt cei mai dulci oameni.
Din grupul acesta nu lipsea lăutarul. Unchișoru și Mama Mia îl cununaseră religios, de aceea era „finul” tuturor. El era țigan dar se căsătorise cu o româncă și se integrase în comunitate. Mai mereu se găsea un motiv de sărbătoare, iar finul și acordeonul lui erau invitați degrabă. Uneori venea cu tovarășii de taraf și se pornea o nebunie de chef. Câteodată era invitat și nenea Oană, unul dintre frații mamaii. Nenea Oană era însurat cu tanti Oaia. Pentru ce i se spunea Oaia am crezut că înțeleg după o întâmplare memorabilă petrecută la nunta unchiului Biță, al doilea frate al tatei, în ordinea vârstei. Eram acolo și eu, ziua, înainte să se întoarcă alaiul de la biserică, lăutarul a declanșat o horă, iar tanti Oaia a ieșit din verandă să participe la învârteală, însă o rafală a vântului i-a desfăcut capotul și a arătat tuturor un mare smoc de păr creț și sur, undeva mai jos, sub burtă. Dincolo de haiul declanșat, de veselia și povestea momentului, a rămas concluzia că o femeie are multe de arătat pentru a fi mai bine cunoscută. Unchiul acesta, Oană, un tip solid, cu fălcile mari, nu a fost apropiat de noi, cu toate că nu locuia departe de casa mătușii Niculina. Ne-am văzut de puține ori. Avea ceva mai multă școală, iar copiii săi, a avut doi, au reușit să urmeze școli înalte. Băiatul a urmat cursurile Academiei Militare, iar fata a terminat Medicina, prin urmare s-a intitulat „doamna doctor”. Intelectualii au un drum al lor, un anturaj cu pretenții, mofturi care-i mențin într-o castă, deși... aud că nu orice persoană cu licență universitară se poate numi intelectual. Este și-acolo o interpretare.
Rudele tatei erau numeroase în localitatea Pantelimon. Mai avea niște veri de veri, doi dintre aceștia se căsătoriseră cu bulgăroaice din Dobroiești, iar prin ei, copii lor apropiați de vârsta mea, veri cu mine de gradul doi, aveau genealogie cosmopolită... Se înrudeau cu jumătate din localitate oamenii în comunitățile vechi. Și mai era tanti Mimi, sora mică a mamaii. Tanti Mimi a devenit mai apropiată cu timpul și asta datorită unei particularități despre care nu știam nimic la vârsta mea fragedă. Apărea din când în când să-și viziteze sora și era iubită de nepoți care-i spuneau pe nume de parcă le-ar fi fost soră. Lucra pe-atunci la „Întreprinderea de filatură” cu sediul pe Șoseaua Vergului. Am mers acolo într-o zi. Am văzut interiorul fabricii, cu mașinile mari de filat bumbac. Femei multe, zgomot asurzitor și tanti Mimi venind spre mine pe un culoar între mașini. Tata ar fi vrut să-mi găsească loc în căminul de copii al fabricii, îi dăduse ideea această tanti a mea, dar nu s-a putut, nu mi-a plăcut, am plâns continuu. Ceva mai târziu tata a avut elanul de a-mi cumpăra o bicicletă de copii, o vechitură verde vândută de un individ, însă nu ajungeam cu piciorul la pedală. Doar cu vârful piciorului și nu era de-ajuns pentru tata. Cine-a mai văzut copil să crească? Nu am avut vreodată bicicletă și n-am știut să merg pe bicicletă, am păstrat teama să nu cad de pe ea. Este o chestie de echilibru, totuși, cred că aceea fusese oportunitatea pierdută. Asta nu m-a împiedicat să visez mult mai târziu la expediții naționale, cu prietenii, pe bicicletă. Dar am visat și la o călătorie în jurul lumii pe un ipotetic iaht... Au fost discuții aproape serioase, planuri.
Să degajăm puțin această umplutură, să ieșim din substanță! Eveniment esențial în existența omului este debutul educației instituționale, adică prima zi de școală. Dacă până la această primă zi am încheiat ciclul numit „cei șapte ani de-acasă”, inițierea în civilizație, mediată de maeștri pedagogi, ne apropie de înțelegerea lumii și ne inițiază în arta de a trăi independent de părinți și în slujba comunității. De la aproape șapte ani suntem pregătiți de anumite persoane, instruite la rândul lor, să devenim maturi. Totul stă scris în cărți, dar pentru a înțelege acest „tot” este nevoie să poți citi și să înveți să scrii. Când spun aceste „înțelepciuni” utilizez o tastatură și, nu mă îndoiesc, foarte repede va fi de-ajuns doar să se vorbească unui dispozitiv din apropiere ori chiar interior, posibil va fi înfipt un electrod sau altul în creier, pentru a înregistra gândurile omului și a le transfera într-o memorie externă și... adio scriere! Dacă se menține evoluția tehnologică, omul însuși poate deveni un cyborg, un om-mașină. Prioritățile sale vor fi altele. Cultura lui va fi indusă artificial, lumea naturală va deveni o ciudățenie din care se va extrage și va trăi în mediu virtual... în SF. OK! Americanii ăștia ne alienează, ne provoacă o cultură media în stilul lor pervers...
Când am devenit școlar, în clasa I-a, părinții mi-au cumpărat rechizite, uniforma, ghiozdanul de carton pe care-l purtam în spate și cele două manuale, abecedarul și aritmetica. Câțiva ani mai târziu, statul, generos, a oferit manuale gratuit. Atunci nu. Era un efort pentru o familie tânără, salariile erau foarte modeste, însă tot sărbătoare rămânea. Nu-mi amintesc numele învățătoarei, îi păstrez imaginea totuși. O femeie de cincizeci de ani lipsită de culoare, asemenea pozei mele gri. În clasă erau mulți dintre foștii colegi de grădiniță și câțiva în plus pe care nu-i știam. Era o cameră înaltă, cu tabloul trinității MEL[3] prins de peretele din spate și tabla, inițial neagră, pictată cu dâre mari de cretă, niciodată bine curățată, mare, în fața noastră. Creta aceea ne mudărea hainele, iar cerneala mâinile, caietele și cărțile. Părinții mei folosiseră tăblița de lut și condeiul. Eu foloseam caiete imprimate pentru scriere și tocul cu peniță. Era evoluție, nu-i pot spune altfel! Țineam călimara cu cerneala albastră într-o pungă de cârpă ce atârna în afara ghiozdanului. S-a întâmplat să o sparg. Punga aceea trebuia spălată foarte des deoarece o pătam fără voie, din neglijență, dar aveam numai șapte ani, iar tentațiile erau nenumărate. În clasă eram un îngeraș cuminte, fusesem tuns respingător, cu o măturică de păr pe creștet, stăteam supus cu mâinile la spate și încercam doar să nu atrag zbieretele învățătoarei care avea învoire să ne pedepsească. Îi lovea pe copii cu liniuța de lemn la palmă și îi așeza la colț pe cei mai obraznici, pe unii chiar în genunchi. N-am auzit să se plângă vreun părinte de rele tratamente aplicate copilului. Pe mine nu m-a pedepsit vreodată. Dar nu-i plăcea cum scriu. Nu am reușit să închei școala cu notă mai mare de șapte la caligrafie. Am avut probleme cu materia asta. Nu mi-au ieșit semnele bine, penița le zgâria, se pătau cu stropi de cerneală, radiam cu o lamă de ras a lui tataie aproape uzată, rupeam foile și caietele mele se subțiau, mi se micșora nota chiar la dictare din cauza scrierii. Dar îmi scriam întotdeauna temele. Uneori după joacă, până seara târziu, la lumina lămpii cu gaz. Fusesem mutat într-o odaie mică, la capătul dinspre drum al casei. Acolo dormeam singur într-un pat. Îi arătam întotdeauna mamaii temele.
– E bine, mamaie?
Bunica privea foarte atent ce scrisesem și, dacă nu mâzgăleam, mă lăuda:
– E bine, mamaie. Bravo.
Am aflat târziu de la mama, după moartea bunicii, că era analfabetă.
„Ana are mere”, cu asta am început, iar între timp am cunoscut-o pe Ana, pe Maria și chiar pe Ana-Maria. Am continuat să desenez fata cu păr ondulat și am învățat tabla înmulțirii până la zece, fără cusur. De-atunci o știu. Încă.
Școala nu m-a obosit și nu mi-am neglijat prietenii din copilărie. Eram mai liber pentru că nu aveam alături părinții, iar bunicii erau totuși permisivi. Cel puțin tataie, era cel mai blajin om pe care l-am cunoscut. Oricât de supărat ar fi fost nu alerta lumea și nu speria pe nimeni cu temperamentul său. Câteodată părea lipsit de chef, de vitalitate. Avea un loc personal în fața casei, pe scaun, își fuma țigările și gândea. La ce gândea omul nu făcea părtaș pe nimeni. Dar era respectat modul său de a-și proteja mintea. Nu mi-a spus vreodată un basm, probabil nu știa, nu m-a învățat ceva să țin minte, nu m-a îndopat cu înțelepciunea lui și pilde despre ce-a trăit, iar eu, puteți crede? am apreciat discreția existenței sale în viața mea. Despre el, dinainte de mine, tot de la mama știu câte ceva.
Lumea asta, așa cum a fost la nivelul de jos al plebei, este judecată nedrept de oamenii educați. Când nu poți simți, ești privat de raționament corect și disprețuiești. Disprețuiești mintea omului, condițiile existenței sale, cultura, civilizația sa, îi contești apelativul de homo sapiens. Te crezi, indiscutabil, superior, demn de un destin înalt. Chiar el este obligat să îți respecte calitatea. Privești de sus...
Tataia a lucrat la fabrica de cărămizi, „Granitul”. Nu pot ști ce va fi mâine sau mai târziu acolo unde se afla întreprinderea „Granitul”, dar azi, pe locul acela, este hipermarketul „Cora”. Muncise necalificat, iar retribuția a fost mizerabilă. A avut o pensie foarte mică. Nici mamaia nu s-a angajat în industrie astfel că a primit de la stat un ajutor după moartea bunicului, deloc satisfăcător. Totuși făcea economii din acest nimic așa încât a reușit să mă sprijine cu o sumă de bani când mi-am cumpărat apartamentul în care am locuit până în anii ’90. Din ziua în care am plecat de la ei, am revenit tot mai rar și mai mereu îmi dădeau zece lei de buzunar. Am fost nepotul preferat spuneți? Posibil. Erau oameni cu suflet bun. Ar fi ajutat pe oricine dacă puteau.
Când am ajuns școlar am descoperit că am alt nume decât cel pe care mă obișnuisem să-l consider al meu. Toți îmi spuneau Gigi, iar la școală eram numit Stelian. Nici măcar acela nu era numele meu adevărat, dar astfel am fost înscris în catalogul clasei I. Mai târziu mi s-a dezvăluit că pe nașa o chema Steluța, iar în cerificat, apoi la biserică, am fost înscris „Stelică”, nume pe care mamaia nu l-a putut suferi. Pentru ea am rămas, până la moarte, nepotul ei drag, Gigi. Încă mai sunt numit Gigi de apropiați. Pe nașii de botez i-am vizitat până pe la patru-cinci ani, după aceea am uitat de ei și ei de mine. Am avut ce reproșa bieților oameni, dar nu cunoșteau importanța numelui în societate. Suntem ceea ce suntem datorită portofoliului, iar în prezentarea noastră numele este un plus, ori un minus... De fapt ne putem ascunde în spatele unui nume de împrumut, unui alias.
Prioritatea unui țânc rămâne joaca. Lipsa unei preocupări recreative îl necăjește. Copiii obișnuiți iau un avans important dacă se nasc în familii de intelectuali. Am cunoscut astfel de puști. Sunt uimitori și juri că sunt înzestrați cu genialitate. Sunt ca puii de leu, învață să fie lei. Eu am fost prostuț, iar în grupul meu de prostuți eram mai mare și ceilalți mă ascultau. Ce dacă eram sărac? Toți erau săraci, dar soarta ne-a schimbat norocul și ne-a pus în alte tipare decât pe părinții noștri. Mitică Muciosu era fiul lui Ciortea, partener de table al lui tata. Ciortea era țigan, negru ca tuciul, dar nevastă-sa, fiică de țăran, era albă astfel că fiii lor au fost mai deschiși la piele, exceptând-o pe fată. Mitică era mai mic cu un an decât mine. Aveam ce face, ori ce ne spune, astfel că ne întâlneam adesea pentru activități comune: de la modelarea pocnitorilor de noroi, până la confecționarea de sarbacane, arcuri de lemn ori crăcane cu scoabe pe care le încercam asupra trecătorilor din stradă sau pe alți copii. Toți făceau la fel. Ne păzeam cu succes teritoriul. Mitică avea acel mic defect. Maică-sa nu-l dota cu batistă dar se enerva de câte ori dădea cu ochii de el:
– Uite mă, ăstuia nu-i curg mucii deloc! Tu nu te simți?
Nu-l deranja pe Mitică la vârsta aceea. După ce a mai crescut și a mers la școală s-a vindecat de mărunta lui tară. Mai târziu am aflat despre el că reușise în viață. A fost elev al unei școli de muzică, devenise clarinetist și s-a angajat într-o orchestră folclorică. A făcut turnee, chiar afară. Mi-a vorbit despre cariera lui, Gheorghiță, frate-său mai mare, handicapat și rămas pitic. Și sora lor era retardată mental. Sandu și Aurel, cei doi frați cu tatăl șofer de autocamion, vecini, gard în gard cu Unchișoru, au plecat din Pantelimon un an înainte să plec eu. Se mutaseră la o casă pe șoseaua Pantelimon, nu departe de spitalul 23 August. Pe-atunci, la „Granitul” întorcea tramvaiul 7 și mergea pe șosea, apoi cotea la stânga pe Dimitrov, mai departe, până la Piața Unirii. Ulterior s-au tot schimbat numerele tramvaielor și traseele lor. Erau case de-a lungul șoselei, nici măcar un bloc de beton. Astăzi vezi doar construcții masive și nesigure. Schimbarea din temelii a fost declanșată de Ceaușescu. Prietenii mei s-au pierdut repede însă i-am întâlnit de câteva ori, accidental. Ne-am revăzut și după ce îmbătrânisem, aveam peste 20 de ani! Ceilalți puști au rămas acolo. Pe Nicu l-am întâlnit de câteva ori și, spre rușinea mea, eu nu l-am recunoscut. A rămas un om... prietenos...
Despărțirea mea (aproape) definitivă de Pantelimon a fost precedată de vacanța la țară. Mama era la origine țărancă din Movilița, o localitate nu prea îndepărtată, iar părinții ei, ceilalți bunici ai mei au acceptat să mă găzduiască. Eram prea copil și nimeni nu avea încredere în mine. M-aș fi plictisit grozav pe timpul vacanței. Trei luni de făcut nimic! Bunicii de la țară, Lina și Alecu Stoica, aveau o curte mare și locuiau împreună cu unul dintre fii. Bătrânii au avut șase copii și toți se răspândiseră, exceptându-l pe Culaie. Mama era copilul cel mic, nea Culaie avea doar doi ani mai mulți.
Adeseori, auzind unde m-am născut, unii colegi mă credeau țăran. Ce vorbiți? Eram un adevărat burghez pe lângă oamenii aceia! De atunci până am devenit adolescent, principala mea destinație de vacanță a devenit „țara”. Nu e dificil de înțeles cauza. În toate aceste reprize de pauză școlară l-am avut tovarăș de isprăvi pe vărul meu Petrică. Petrică este mai tânăr cu trei ani decât mine, deci la șapte ani și jumătate când l-am cunoscut el avea deja peste patru ani. Să vorbesc despre Feng Shui acum? Doar puțin. Chinezii care au creat nebunia asta, obsedați de distribuția energiei, masculină, feminină, bla-bla-bla, au observat că unii oameni au vitalitate excesivă, alții minimă, inerțială, de aceea calitatea esenței a fost îmbogățită cu această marcă a energiei personale. Foarte interior, eu sunt un dragon de lemn cu energie slabă, născut în zodia dragonului de apă. Sunt doar un dragonuț. Dragonul este singurul animal fantastic din mitologia chineză care ne-a prins și pe noi europenii. În gheare... Petrică ăsta era tipul care primise de la providență energie în exces. Oamenii cu mare vitalitate sunt dotați pentru succes în lumea asta, ceilalți pentru eșec. Nu mă aventurez mai departe în bălăceala de amulete, medicină chinezească, pietre sclipitoare și povețe de viață lungă. E de-ajuns să spun că Petrică m-a influențat mult mai mult decât ar fi fost cazul, iar eu nu l-am influențat nici o fărâmă.
Culaie avea și o fată, pe Florica, puțin mai mare decât mine, dar mai deținea pe-atunci și un cal, și-o vacă. Pe vacă, să vedeți coincidență!, tot Florica o numise. Vaca Florica mi-a fost o vreme companion prin șanțurile de la marginea drumurilor comunale. Până în ziua când am pierdut-o. Au regăsit-o ei, însă... trăseseră cu toții o spaimă bună. Nu eram dotat pentru viața la țară, n-am fost niciodată, eram stângaci, nefiresc, eram... prea orășean. Prima amintire importantă în legătura mea cu vărul Petrică este momentul în care mi-a arătat cum se fumează. La cei patru ani și jumătate, îl imita pe taică-său, a rulat foaia de ziar, a umplut-o cu tutun, pe-atunci cultivau tutunul și foile se uscau pe funii prinse de pereții casei, a aprins-o la foc și a tras câteva fumuri: „Așa se face. Încearc-o și tu!” M-am înecat cu fumul. Dar... nu puteam fi laș, deși ne ascunseserăm într-o groapă. Petrică a făcut țigări și din cânepă uscată, şi din mătase de porumb. Pe mine acestea nu m-au interesat...
Bunicii erau mai vârstnici decât cei din Pantelimon. Mamaia însă... era imaginea groazei. Din toată dantura îi rămăsese un colț pe mandibulă, purtat mai mereu la vedere, în afara gurii. Asta îi crea probleme cu saliva, mă scuipa continuu când îmi vorbea și avea o fire rea, arțăgoasă, certăreață, lipsită de bunăvoință, de înțelegere, amabilitate. De câte ori zâmbea o făcea cu răutate. Cel puțin asta îmi era părerea, de copil. Nu suporta comparație cu mamaia mea. Baba Lina era mamaia lui Petrică. Însă nici pe el nu-l plăcea. Iar Petrică o necăjea, o alerga, îi încurca lucrurile, se purta infam cu sărmana bătrână. Totul pleca de la nora ei Ioana, o țărancă proastă și fudulă, care nu suporta să o întâlnească, nu putea să-i vorbească și o repezea imediat cum îi apărea la retină.
În curte erau două case. Una mare, cu trei camere spațioase și alta mică, aproape să se năruie. În cea mare locuia familia fiului, în cea mică bătrânii. Casa mare fusese construită tot de cei bătrâni, dar băiatul Nicolae o acceptase ca dar de nuntă când s-a însurat cu încrezuta sa nevastă. Am cunoscut și rudele noii mătușe Ioana, între care Aristița, o tânără de 12-13 ani și Țampurică, nu i-am știut niciodată numele adevărat, un băiat de vârsta mea, din București, care locuia aproape de casa din Pop de Băsești. Erau niște pomi fructiferi în curtea rudelor lui Petrică și mergeam să ne umplem buzunarele cu ceva de rumegat deoarece acasă la bunici nu erau decât corcoduși și salcâmi. Ne-am pierdut vremea să urmărim fustele Aristiței, să vedem cu ce băieți se întâlnește, dar ne izgonea fiindcă era vigilentă, apoi făceam turul satului și al micilor terenuri cultivate. Într-una dintre acele veri am furat niște pepeni de pe o astfel de tarla. Fusese o vară cu recoltă mare la pepeni. Ce fruct generos! Din păcate nea Culaie nu cultiva fructe, doar porumb, tutun și creștea viermi de mătase. Ținea viermii de mătase într-una dintre camere. Acolo strângea și coconii albi din care se scotea mătasea. Era o afacere, nu știu ce venit le aducea, nu prea mare deoarece au renunțat după câțiva ani.
Nu m-am acomodat niciodată cu viața la țară. Dintre toți oamenii de-acolo doar pe tataie l-am simpatizat. E drept că fuma mult. A fost viciul care l-a exterminat, i-a mâncat plămânii. Omul acela deja ramolit de munca istovitoare a vieții sale știa să și glumească și mi-a ținut partea. Pentru că am avut conflicte cu ceilalți.
Mi-am cunoscut de-a lungul copilăriei toate rudele din partea mamei. În afara ei un singur frate din cei șase s-a stabilit în București, nea Gheorghe, cel mai mare. A locuit în cartierul Colentina și a avut cinci copii. I-a ținut pe toți, și pe nevasta casnică, din ciubucul său de taximetrist. Am stat câteva zile cu familia lui când aveam aproape cinci ani. Doar atât și după alți zeci de ani mi-am cunoscut un nepot, fiu al unuia dintre acești veri. Pe ei însă, nu i-am revăzut. Îmi spuneau „carne-cărniță” deoarece eram carnivor și ei probabil vegetarieni. Ceva, ca o imagine veche pe creier, îmi arată o curte vopsită alb, cu niște oameni fără chip, niște umbre care-mi vorbesc, și nu este însoțită de un sentiment de plăcere ori de respingere. Nu, nu cred că mi-a plăcut să fiu printre ei.
Cât am fost copil părinții au tot încercat să mă paseze. Ei munceau dimineața și după-amiaza, în ture diferite, pentru a mă avea în grijă. Dar pe tata, până pe la nouă ani, nu l-am simțit niciodată în apropierea mea, iar atunci când l-am simțit aproape, mi-am dorit să-l îndepărtez.
Comentarii
Trimiteți un comentariu