02 Nu poți urca! De-aici cobori!

Casa din Pop de Băsești era un șir de locuințe de serviciu în care se aflau alături patru familii, acceptând că tânărul Dorel, celibatarul, reprezenta o familie. Îi mai venea mama din când în când dar, se pare, n-a ajuns acolo altă femeie. Omul acela chiar era singur! Dintre toți ceilalți familiști doar părinții mei aveau copii, doi băieți. Curtea îngustă era pavată cu cărămidă roșie și pe mijlocul ei, aproape de poartă, era gura unui canal de apă cu capacul spart. Eu am reușit ceea ce toți evitaseră, chiar Dorel care venise de două ori beat turtă și se făcuse destulă tevatură, pentru că orice colectivitate se teme de bețivi, deci am căzut cu un picior prin gaura aceea și m-am rănit zdravăn. Bine că era încă vară, purtam pantaloni scurți, eram copil, iar rănile unui copil se vindecă repede. Familia mea avea două camere, într-una, prima dintre ele, să-i zicem living-room, s-o facem de râs că merită, exista o sobă de gătit și patul în care am dormit eu, alături era camera interzisă, cuibul perechii parentale, astfel că am cunoscut mai bine interiorul căminului vecinilor, care le erau buni prieteni, soții Danciu. Nu cred să le fi spus vreodată pe nume totuși am fost în bună relație cât am avut ocazia să ne vedem. Erau cei mai joviali oameni de-acolo și am apreciat întotdeauna oamenii sincer veseli, fără ironii ascunse. El avea chelie și era mic de statură, ea ceva mai înaltă și grasă dar nu obeză. Am auzit și mai târziu câte ceva despre ei de la mama. Îi întâlnise de câteva ori și am aflat că prosperaseră, ea devenise șefa cameristelor la hotelul Intercontinental, el conducea o mică afacere, aveau un copil născut mai la bătrânețe, erau fericiți... Soarta!

Să înțelegi raționamentul unei persoane n-ar fi dificil observându-i deciziile și ezitările, iar azi amintindu-mi cum a hotărât tata în privința vieții mele pe care o avea în întreținere, cred că știu de ce m-a trimis la internat. Inițial n-a vrut. Dar situația s-a împuțit. La propriu. Doi copii, între care unul foarte mic, și mama lor, erau dificil de întreținut dintr-un salariu, astfel că tata – doar el gândea în casa noastră – a trimis-o la muncă din nou pe mama și a acceptat să o angajeze pe mamaia de la Movilița ca baby-sitter. Era cea mai ieftină soluție a unei probleme delicate. Frate-meu a fost un „bâzâit”, plângea mai mereu, iar bunica zbârcită ca basmaua de pe cap și vocea de garagață, stresantă, bătrânească, îi producea mai multă neliniște. Urla ca toți dracii, îți venea să pleci, și plecam pe stradă. Cunoscusem niște puști din vecinătate care locuiau într-un bloc alăturat cu trei etaje și curte interioară. Ajungeai în curtea cu pomi, grădiniță și bănci, pe ușa principală, din stradă. În partea cealaltă a casei noastre altă construcție înaltă abia fusese ridicată și era finisată de zugravi. Pe colțul străzii era un spital. De-acolo strada avea alt nume și se vărsa, ca un râu, în strada Călușei. Mergând pe trotuar până pe strada Vaselor și puțin mai departe am ajuns, după 15 septembrie 1960, la școala numărul 50. Acolo am fost înscris de tata, pentru a-mi continua educația, în clasa a II-a.

Începeam anii 60 (din secolul al XX-lea) la frageda vârstă de opt ani și aveam să-i termin la adolescență. Ce ani, câte schimbări, ce speranțe! Motoarele cu aburi decedaseră demult în Europa. Marile motoare funcționau cu motorină. A pornit consumul nelimitat al rezervelor de combustibili fosili care mai țin lumea și azi. Ne consumăm, picătură cu picătură, rudele animale moarte. Și ne înmulțim neîncetat să le înlocuim. Grăsimea umană se scurge în spații găunoase din scoarța terestră și urmașul omului, inteligent sau la fel de prost, va aprinde torța înmuiată-n gaz pentru a vedea în noaptea stelară. „Gaz”? Astfel se numeau mașinile „fraților” sovietici care cuceriseră străzile și șoselele patriei. Peste tot doar tehnică sovietică. Industria românească murise însă dădea semne că va renaște.

Orice război și orice criză a făcut ravagii în țara aceasta bogată doar cu oameni săraci. Suferința românilor mi se pare înzecită comparativ cu a populațiilor apropiate. Am văzut că totuşi se poate mai rău... Drumurile mele de copil cercetător al împrejurimilor m-au dus până la Calea Moșilor. Calea Moșilor, aceea la capătul căreia se găsea Târgul Moșilor, era o stradă pietruită, îngustă, cu prăvălii și case mărunte la stradă, iar pe mijlocul ei circula tramvaiul 1. Acolo, nu prea departe, era și cinematograful „Moșilor”. Singurul film, de mare succes, văzut în sala murdară, plină de lume care stătea în picioare, m-a făcut să plâng în hohote... „Mama India”. Nu m-am gândit la nici o aluzie atunci. Îi călcase musonul pe bieții indieni și se plângea cu patimă, din compasiune, deoarece, iată, era un loc unde oamenii duceau o existență mai cumplită, erau nevoiți să părăsească locurile natale împreună cu animalele costelive care piereau în drum și se cânta, și se plângea, și tot așa... După acest succes major ne-au vizitat „Vagabondul”, „Articolul 420”, and so all. Cultura sărăciei și a smiorcăielii. Pentru noi  s-a născut Bollywood-ul, mai acana, la ocean, lângă origini! Pe sentimentele și banii noștri de ființe credule s-a lăbărțat. Sunt o fire empatică și sentimentală. Lăcrimez ușor sau mă înec de râs. Dispoziția mea ține de spectacol. Dar o schimb repede. Nu m-am priceput vreodată să mă prefac. Astfel am fost de mic și la fire nu m-am schimbat deloc.

Datorită căutării unei soluții pentru situația familială, tata m-a înscris la școală mai târziu, spre începutul lui octombrie, așa încât, atunci când am fost repartizat într-o clasă, nu am avut manuale, iar locul meu a fost în ultima bancă, pe centru. Între mine și ceilalți copii rămăsese o bancă liberă. Fusesem izolat ca un străin, și nu am fost întrebat ceva nici măcar de învățătoare. Eram acolo, dar pentru ei n-am existat. Deși se făcea prezența la începutul orelor, am fost înscris în catalog puțin înainte să fiu mutat din școala aceea. Doar trei săptămâni am fost elevul școlii 50, dar au fost trei săptămâni lungi.

Ghiozdanul vechi de carton se rupsese, există o limită a rezistenței chiar la ghiozdanele din carton, astfel că, pentru a face economie, tata m-a trimis la școală cu servieta lui veche de piele vopsită, cu mânerul prins în sârme, îmbrăcat în hainele de anul trecut deja prea mici, eram umil și mă rușinam să stau alături de colegii care mă priveau ca pe... De fapt mă ignorau. Totuși, la școala aceea mi-am cunoscut vecinii care au devenit tovarășii mei de joacă, duminica, singura zi de-acasă, după o săptămână la internat. Am fost internat acolo deoarece bunica nu mă putea supraveghea. Fusese trimisă înapoi la țară după o boacănă de poveste. Podeaua din casă o deranjase grozav. Nu era bună pentru covorul de iută care se strângea continuu, se murdărea și trebuia spălată, scârțâia, îi părea o foarte proastă soluție pentru pardosirea casei. La ea acasă avea pe jos un strat de lut de chirpici, construit cu bălegar de cal și paie așa încât mamaie și-a dorit într-o zi să facă mare surpriză copiilor, după ce descoperise o cantitate suficientă de bălegar pe stradă, pe-atunci umblau vesel căruțașii prin București, astfel că a tras o lipitură strașnică peste podeaua de lemn a camerei. Mama nu a putut replica tatei după această inițiativă a mamei sale și a acceptat că bătrâna era la fel de sigură cum eram eu la opt ani. Așa încât existența tuturor s-a simplificat. Mamaia s-a întors la Movilița să-l toace la cap pe bătrânul ei soț, eu am ajuns la internat, iar Doru și-a început viața la creșă.

Pot spune cu emfază că am stat, aproape un an școlar, la prestigiosul liceu Mihai Viteazul, dar nu am văzut ori nu am cunoscut măcar un elev de liceu. Curtea liceului era fieful nostru, al celor internați, iar clădirea din fața curții era hotelul, locul de cazare. Probabil stăteau acolo și alții dar noi, cei de la cursurile elementare, nu aveam contact cu ei. Școala nu era în același local. Era tocmai dincolo de parcul „Tolbuhin” și aveam de mers în fiecare dimineață și după cursuri, un drum lung în formație de câte doi, pe trotuarul străzii, prin fața liceului, a facultății de instalații, treceam de strada Mătăsari, pe lângă Alimentară, vis-à-vis de fabrica Delicia și traversam strada mare chiar în fața intrării în parc. Destul de departe pentru copiii sub zece ani. Pedagogul ne însoțea și ne cam fugărea, zi de zi. Am avut o lungă perioadă proastă care a luat sfârșit în ziua când am fost mutat la altă clasă. E ciudat că toate problemele mele s-au încheiat deodată prin această simplă schimbare de situație și au urmat rapid altele, mai faste. Era deja 1961. Să spună cineva că nu există o legătură fatidică între destinul nostru și bunăvoința constelațiilor, o legătură astrologică! Să spună: Nu există. E doar întâmplare, bolovane! Ce legătură să fie între dragonul de apă, din anul nașterii mele, și bivolul de metal adică semnul astral chinezesc al anului 1961? M-aș scobi cu unghia degetului mic de la mâna dreaptă între canin și primul premolar, sub maxilar, să gândesc mai bine... Habar n-am. Dar se pot face studii interesante. Probabil iese mai bine pe banda zodiacală caldeeană. O astrogramă. Astrologia nu exista în capul meu la acea vreme. Și eram ceva mai sigur decât sunt azi. Mi se spunea inocent. Eu cred că eram mai curat. Deși... deși... În februarie 1961, a fost în România prima eclipsă totală de soare din viaţa mea. Am mai trăit alta după patruzeci și unu de ani, în 2002. Există oare cicluri astrale declanșate de aceste treceri atât de precise ale Lunii între Soare și Pământ? De fapt nu sunt foarte precise. Eclipsă totală de soare a fost doar pe unele zone ale Terrei, fâșii nu foarte întinse. Doar pe acei terrieni care locuiau acolo i-a pocnit la cap succesul, puțin timp, nu exagerat, vreo zece până la cincisprezece ani. Douăzeci? De ex. pe ruși. Peste numai două luni au bifat marea glorie a lansării primului om în spațiul extraterestru. Le-au râs în nas încrezuților de capitaliști, a spumegat Kennedy, vedeta lor politică pe-atunci. Ha-ha! Și românii au simțit victoria asta de parcă ar fi fost a lor. Și nu era? Învinsese fratele nostru mai mare, CCCP-ul. Cine i-a iubit oare sincer pe ruși? Au fost antipatici tovarășii aceștia, exceptându-le artiștii. Ah! Și femeile.

În ziua eclipsei copiii descoperiseră în curtea școlii niște discuri de oțel zimțate pe care le aruncau, împărțiți în două grupuri, unii împotriva altora. Peste tot zburau obiectele acelea tăioase. Era un război apocaliptic. Apoi s-a declanșat „sfârșitul lumii”. Cum  v-ați aștepta să fie? Începe așa, ca o negreală pe soare. Deoarece n-am avut acces la ochelari speciali pentru a vedea inelul solar din jurul perfidei luni negre, noi, copiii aflați la școală în acel moment, ne-am uitat prin geamuri afumate din timp, la sugestia învățătoarei. A fost o experiență memorabilă! Dacă nu eram informați „științific”, ce interpretare i-am fi dat? Oricum ar fi explicat, rămâne un eveniment uimitor. O coincidență stranie. După ce spectacolul dat de aștri s-a încheiat, armatele de copii înarmați, care suferiseră pierderi umane, bandajate la infirmeria școlii, au încetat fără protocol de pace războiul lor cu toată lumea și au părăsit locul bătăliei. Atunci am reușit să ieșim noi, copiii pașnici și să revenim la casele noastre. Eu m-am întors la internat. Trăisem deja o serie neagră de umilințe personale. Am avut mereu în viață dovezi că sunt inadaptabil și singuratic, dar nu am vrut să cred că port această grea povară pentru un animal social. Deși uneori a fost benefică și m-am complăcut în izolarea mea... de tot ceea ce este sau pare a fi.

Nu am avut măcar un prieten apropiat printre colegii de internat. Eram o oaie neagră, un nesupus.

În societatea omului puteți recunoaște indivizii care se impun. Să manipulezi un grup uman, transferi puterea lui, însumată, în beneficiul tău. Prădătorii au nevoie de susținere fizică pentru a-și mări curajul. Că oamenii sunt animale terestre combinate genetic astfel încât să arate atât de special, am gândit și am transmis altora părerea mea, fără ecou, deoarece nu poate exista o demonstrație științifică, iar lumea noastră crede în Știință, adică în Spiritul Omenirii. Vă asigur că nu există așa ceva. E o himeră. Se blochează la o cercetare mai adâncă. Este obstrucționată de propria logică.

Băieții agresivi se impuneau prin forță. În spatele lor erau acoliți care-i susțineau. Se porneau numeroase conflicte și,  într-o îmbrânceală, un băiat m-a împins cu putere, am căzut pe spate și mi-am spart capul lovindu-mă de rama de metal a unui pat. În seara aceea am văzut încă doi accidentați care-și răniseră capul de pardoseala de mozaic, la baia comună.

–        Uite-l pe-ăsta, zicea infirmiera, dacă se lovea puțin mai jos îi cânta popa aleluia!

A doua zi am ajuns la școală cu un fes de tifon pus pe cap. Am ținut acel pansament trei zile, deoarece astfel mi-a zis dna infirmieră și am ascultat-o. A doua zi era deja murdar, iar a treia devenise o mizerie și se mișcase deja pe-o parte, era șui.

Sâmbăta după prânz venea unul dintre părinți să mă scoată de-acolo. Nu prea știu de ce o făcea pentru că puteam rămâne și duminica – ceea ce s-a întâmplat de vreo două ori. Singura problemă ar fi fost că nu era deschisă cantina, dar păstram ceva de mâncare din ziua precedentă. În ziua când m-a văzut gătit cu „turbanul” de tifon, mama s-a speriat. Accident! Se întâmplă. Dar am avut destule accidente.

Cantina... mirosea bine dimineața. Ne aștepta ceaiul sau lăpticul cu „cafea de cicoare” într-o cană de porțelan mare și gât lung ca de lebădă, greu de manevrat, felii de pâine, unt și dulceață. O sală cu coloane albe și mozaic roșcat, umed, abia spălat. Mirosea a spălat și simțeam aburii băuturii calde. Toată clădirea avea pardoseala aceea. Holurile, dormitoarele și toaletele. Chiar și baia comună, cu dușuri. Acolo erau și grătare de lemn. Pe coridor, lângă ușa dormitorului cu paturi metalice, pentru toți cei din clasa a doua, ne țineam încălțămintea. Înăuntru foloseam „cipici”. După micul dejun ne țineam de mână doi câte doi, să nu rămânem pe drum, și alergam spre școala 56, cea de lângă parc. Este și acum acolo. Doar parcul și-a pierdut numele. I se zice simplu, „părculeț”. Într-o dimineață nu mi-am găsit ghetele. Am zis că le încălțase un copil din greșeală însă nu a rămas nimic pe hol. Cineva le luase intenționat! Nici măcar nu aveam cui să spun. A fost una dintre zilele acelea negre... Am alergat după grup, copiii deja plecaseră și era bine  să-i prind, făceam parte din turmă... Mi s-a întâmplat ceva asemănător după mulți ani, vreo doisprezece. Observați? Doisprezece ani este un ciclu complet în zodiacul chinezesc. Dar eu nu sunt chinez! Iar numerele și înțelesul lor tainic, predestinarea, fatumul, manipularea din umbră, mă revoltă, îmi provoacă o jenă la cap de nu mai pot gândi. Detest confuziile și lucrurile neclare. Ori le ocolesc. Cel puțin asta făceam în tinerețe. Era lupta mea. Cred că m-am puturoșit… Am alergat după copiii conduși de tânărul pedagog și am fost aproape să-i prind din urmă. Abia traversaseră strada. Am privit într-o parte, apoi în cealaltă, din stânga se apropia tramvaiul, din dreapta o mașină Pobeda, neagră, am depășit momentul de reținere și am fugit cu picioarele mele încălțate doar cu cipici, în mijlocul lunii Decembrie. Bine că nu era zăpadă. Mi s-a mai întâmplat o dată să traversez o șosea astfel. Am stat, am stat, am stat și am alergat prin fața unui camion greu care se îndrepta spre Urziceni, trecând pe la marginea comunei Movilița. Atunci era vară, soarele tocmai prăjise grâul și traversasem doar să culeg flori de mac... Eu cred că un copil nu simte viteza vehiculului, nu o poate compara cu propria lui reacție. Și se teme să nu se împiedice cumva deoarece a căzut, a tot căzut până să crească mare. Atunci am primit o palmă de la șofer de mi-a răsunat în timpan. Iarna, când fugeam încălțat cu cipicii de cârpă, m-am împiedicat și am căzut pe mijlocul străzii. Mi-am ciobit incisivul ăsta, și am pierdut două măsele, care oricum stăteau să cadă. Tramvaiul a oprit, iar Pobeda neagră m-a ocolit încet și s-a dus mai departe. Nu fusese o tragedie. Un puști bleg luase strada-n gură!

Toate străzile erau pietruite, nu prea se folosea asfalt pe-atunci, doar că străzile mari aveau pietre cubice și călătoria cu mașina era ceva mai lină.

–        Mamă, când te-am văzut încălțat cu cipici, am rămas uluită! Nu știam ce să spun! Taică-tău s-a dus la director, a făcut o reclamație că ți s-au furat ghetele,... Dar nu le-a mai găsit nimeni.

Am rămas și cu o bubă mare sub genunchi pe care am  rupt-o la un meci de fotbal jucat în următoarea duminică petrecută la internat cu alți patru băieți. Abia atunci mi s-a părut că fac parte din gașcă. Este o binecuvântare să ai prieteni buni, să-i păstrezi aproape, să existe în viața ta. Câteodată însă, prietenii îți provoacă cele mai mari dureri, pentru că nu sunt loiali. Da. Nu învățam nimic la internat. Deși exista o sală pentru studiu, iar pedagogul era acolo să ne supravegheze, nu-mi amintesc să se fi uitat, o dată măcar, dacă mi-am scris temele. Și nu le mai scriam. Învățătoarea, o femeie de aproape treizeci de ani, colerică, după aprecierea mea, a făcut o criză în ziua când m-a prezentat ca pe gunoiul clasei.

–        Asta e foaia ta? Ce-ai făcut aici? Ce este mâzgăleala asta? Ce taci ca mutul? Doi. Ai primit nota doi!

Și acoperise toată foaia extemporalului cu nota ei roșie. Gumele nu ștergeau convingător. Se întinsese tot ce-am scris, ori n-am scris, erau niște socoteli, cu fracții parcă... Știu că m-a afectat zbierătul „tovarășei”. Ce idee stupidă! O consideram tovarășa mea dar eu nu-i eram tovarăș. Pentru că nu m-a numit vreodată, „tovarășe elev”. Era discriminare. Nici măcar o lege a discriminării, în codul civil, nu exista pe-atunci. Sau nu fusese numită astfel. Terminasem al doilea trimestru cu medii de șase. Vai, câtă morală am încasat de la tata! Și apoi reproșuri aduse pedagogului. Acesta s-a apărat spunând că nu este o problemă. Iată, cutare fraier dintr-a patra fusese făcut pionier deși avea note de patru, prin urmare, de ce se frământa bietul părinte? Șase era, evident, notă mare. Nu aveam nicio motivație să tocesc. Pedagogul foarte tânăr, fiu de profesor, își primise această slujbă după terminarea liceului și, pentru că nu reușise din prima, se pregătea de facultate, câteodată cu prietena lui în brațe. Mai venea..., destul de des, și îl trăgea afară din camera de studiu. Hm, ca un magnet, lipici, elastic! Unde mergeau, ce făceau, era o taină. Nu avea băiatul vocație de pedagog. Măcar nu era prea violent. Amical, plictisit, asta era starea lui naturală când nu-i venea iubita, ori nu trebuia să ne grăbească. Copiii au o inerție fără limită. O întind la nesfârșit dacă nu știu de puțină teamă.

Trimestrul al treilea am fost mutat în a doua „I”. Câte clase a doua puteau fi, habar n-am. „I” este a zecea literă în alfabetul român. N-am știut că se folosise „î” din „a”, adică „â”, dar aveam să știu. S-a revenit la nostalgica regulă românească: De ce să fie simplu când se poate (și trebuie) să fie complicat? Nu cred că există alt loc pe pământ cu așa densitate de oameni obtuzi. Dar statistic simpatici, nu-i așa? Cel mai frumos, cel mai inteligent, cel mai cu moț, aici și-a găsit locul nașterii, chiar dacă nu a fost apreciat de apreciatorii de-afară și, ulterior, a emigrat. Cu mine s-a întâmplat o minune. Învățătoarea clasei a II-a I a fost doamna Mirea (să ignorăm apelativul fals egalitar „tovarăș”. N-am înțeles pentru ce nu a rămas un titlu de membru și s-a răspândit în toată masa de locuitori, dar asta e altă nebunie). Doamna Mirea era o femeie în pragul pensionării, chiar a renunțat să profeseze după numai doi ani, avea experiență în educarea puștilor și m-a întors din evoluția mea spre ignoranță și întuneric. Îi datorez mult deși n-am cunoscut-o decât un an și un trimestru. A fost adevăratul meu..., dar nu pot să folosesc termenul „dascăl” pe care-l agită din vechime toate hoaștele, a fost una dintre mamele mele.

„Băiatul tău mai mare va fi ajutat de femei în viață!”, îi ghicise în cafea adevăratei mame, cea  biologică, pre(a)zicătoarea Didina, vecină cu tanti Mimi. A scris pe o hârtie cu pătrățele profeția sa după ce i-a oprit spre studiu ceașca de cafea... Avea un scris infantil,  plin de greșeli gramaticale. Pentru ce ne preocupă știința destinului nostru? Și de ce ne place să credem? La câte întrebări n-am găsit răspuns la momentul potrivit?...

M-a învățat să învăț, doamna Mirea. La sfârșitul clasei a doua, cinci-șase copii erau săltați în rang. Deveneau pionieri. Nu preocupa pe nimeni atunci politizarea copilăriei noastre. Era o recompensă pentru rezultate școlare. Existau și premierile după încheierea anului școlar, însă apartenența la un club select stimulează omul până la senectute. Face parte din existența noastră și ne gâdilă orgoliul de oi cu stea în frunte. Dacă nu cumva suntem educați altfel de indivizi cu gânduri revanșarde... Ce zic eu? M-am îmbâcsit de replici ale gâștelor populiste. Ah: „Câte bordee hatâtea obicee”, avea o vorbă baba Ruda care vindea semințe devale! Am văzut-o într-o zi în spatele magazinului din Pantelimon când ieșea dintre tufe, săltându-și fustele. Acolo era closetul ei. N-am mai luat semințe de la țigancă. Le ținea la cornet de hârtie de ziar ori de caiet și mai plusa cu vârful degetelor din grămada de alături. Uh!

Vacanțele mici din anul școlar le-am petrecut fie la bunicii din Pantelimon, fie acasă. Erau momente când mă simțeam liber. Cu timpul vizitele la bătrâni s-au rărit. Tataie îmi mai dădea câțiva lei de buzunar, mă momea să-i mai vizitez însă, îmbătrânind erau tot mai indispuși, iar legătura nepot-bunic se subțiază treptat. De-altfel aveau în grijă nepoții celorlalți copii ai lor care le-au rămas aproape. Îmi vine în minte drumul cu tramvaiul pe șoseaua Pantelimon. Pe-atunci încă mai erau vagoane americane, mici, cu o remorcă, două. Existau linii de rezervă, laterale, pentru tramvaiele defecte. Nu erau întârzieri, dar nici carambolaje de mașini. Automobilele rusești erau cele mai răspândite alături de vechituri din vest cumpărate după război. Era ceva să mergi cu „mașina mică”. Aveai post important, erai funcționar cu ștaif. Anii ’60 au fost ani optimiști, de visare, de avânt. Nu doar la noi, la români. În toată lumea. Sfârșitul lor însă a bulversat lumea, ne-a bulversat pe noi. În România a urmat un deceniu de cădere și altul de coșmar.

Mi-a displăcut să nu fiu ales în grupul celor care deveniseră pionieri. Era o procesiune, se spuneau niște vorbe, erai întrebat despre statut, se făcea un jurământ. Dacă s-ar fi ținut toată această întrunire la loc secret puteai crede că ai fost inițiat într-un mister. Și brusc, erai promovat, cu stemă, bască și cravată, copil superior. Toți copiii se grăbesc să devină maturi. Însă maturitatea nu le aduce decât îndepărtarea de cei dragi, puțină grandoare și-apoi decădere. Eram departe de a înțelege profund lumea mea. Despre cea exterioară învățam la școală. După ce am încheiat al doilea an școlar s-a încheiat și viața de internat. Am ajuns la țară. Pe drumul dintre București și Slobozia circulau și autobuze cu etaj. Am fost de două ori în asemenea mașini, puteai urca deasupra pe scăriță, însă după ce am văzut una răsturnată în curba de la Afumați, m-a prins teama. Dar când m-am întors de la țară am urcat la etaj. Fusese o vară ciudată. În primul rând baia din Ialomița...

Am ajuns într-o zi doar cu nea Culaie și nevastă-sa, fără fiu-său Petrică, prin Dridu, localitatea vecină din nordul Moviliței, la o soră a mamei și a lui, bineînțeles. La întoarcere, către seară, cei doi au vrut să profite de apa liniștită și adâncă pentru a face baie. Nu era nimeni în prejmă, hai în apă! Au încercat zadarnic să mă convingă să-mi scot chiloții, eram un copil exagerat de pudic. Dacă au realizat că nici amenințat nu o fac, s-au dezgolit fără jenă. „Lasă-l fă! Da’ să nu te uiți încoace!” Și am văzut doi oameni mari... goi! De fapt eu nici n-am intrat în apă. „Uite-l că să uită!”, zicea Ioana. Sunt altfel decât copiii oamenii mari! Nu doar sunt mai mari, au păr și anumite protuberanțe crescute! Sunt destul de urâți. Oare astfel voi deveni eu mai târziu?... Părinții mei au rămas ca icoanele în memoria mea, îmbrăcați. Dar nea Culaie și nevasta lui Ioana sunt acolo încă oameni tineri, goi, care se scăldau seara în apa caldă a Ialomiței.

Dormeam noaptea în casa lor din cauza puricilor. În patul din bordeiul bătrânilor era teroare. „Ce ai mă”? se lamenta bătrână „Cum să te mănânce puricii, că nu-i nici un purice aici. Am dat cu prafuri.” Făceam o alergie cumplită, de la gât până la tălpi. Însă nici în patul din ultima cameră a casei locuite de familia lui Culaie nu eram prea liniștit. Și puricii săi au aflat că ajunsesem acolo. Erau totuși mai puțini. Concluzia a fost că am sângele dulce.

De câteva zile o stare de neliniște pusese stăpânire pe sat. Oamenii se sfătuiau, erau agitați, iar Culaie își pregătise cuțitul și a plecat să-și apere pogonul de pământ cultivat cu porumb pe care cineva încerca să îl ocupe cu forța. Astfel s-a petrecut, ceea ce mai târziu aveam să aflu că s-a numit „colectivizare”, iar mult mai târziu a primit și un adjectiv, „forțată”. După mulți ani mama mi-a spus că participase alături de colegii tineri de serviciu la campania de convingere a țăranilor să semneze actele de acceptare a înstrăinării terenurilor. Fusese o „campanie” cu cântece, veselie, distractivă pentru ei. Răul de Culaie a fost sfătuit de secretarul de partid  să renunțe la scandal pentru a nu intra la răcoare și s-a potolit. Putea să-și recolteze porumbul anul acela. El era unul dintre săracii satului, la recolta viitoare avea șanse să primească mai mult. Cu timpul s-a înstărit Culaie, a intrat în partid, a devenit șef la staulele colectivei,... Ehe! N-a fost țăran prost, dar Petrică l-a întrecut.

În vara aceea, umblând năuc pe stradă, în apropierea bisericii, am avut nefericirea să cunosc ce poate face o gâză unei lighioane mari ca mine. Am văzut-o venind din față și s-a așezat pe buza mea superioară. Încă din ziua aceea mi s-a umflat falca iar a doua zi nu mai vedeam cu ochiul drept. Nu știu cum au fost anunțați părinții mei, printr-un vecin poate, a apărut mama foarte înspăimântată și m-a dus degrabă acasă. Am fost la dispensarul de pe aceeași cale a moșilor. Umflătura groaznică a fost tratată cu comprese îmbibate de medicamente și în două zile m-am refăcut. Apoi am rămas acasă pentru a mă obișnui cu vecinii înainte să plecăm definitiv de-acolo. Eram totuși destul de singuratic astfel încât în ziua când am fost proaspăt frizat, îmbrăcat pe gustul meu și aveam primii patru lei în buzunarul din spate al pantalonilor scurți, ei bine, nu am avut alături un prieten să ne bucurăm împreună de câteva dulciuri pe care le puteam achiziționa.

Ne-am schimbat adresa la sfârșitul verii. Părinții mei primiseră, prin repartiția întreprinderii „Progresul”, un apartament cu chirie, nu departe de Gara de Est, la etajul doi al unui bloc cu patru etaje. Era un bloc lung, încă în construcție, număram de la ultima scară, zece, nouă, opt, aici: era scara 8. Și sus la doi! Totul era nou, parchetul mirosea plăcut a lemn natur, geamurile mari dădeau spre est, un balcon, coresponda cu balconul vecinului, și încă schelele de lemn prinse de pereți, în exterior, cu muncitorii constructori privindu-ne când ne aduceam cele câteva lucruri, la dreapta bucătăria și undeva, după alt hol mic, baia cu vas și colac de wc, cadă și chiuvetă. Era un bloc conectat la rețeaua de gaze naturale, aveam doar un reșou cu două ochiuri, și vecinul a potrivit câteva fasunguri pentru becuri să avem lumină electrică seara. Tata nu era acasă, era singur la „băi” (astfel se numeau stațiunile de vacanță unde „turiştii” se puteau trata de afecțiuni organice) când ne-am schimbat domiciliul. I-a reproșat mamii că se mutase fără el dar primiseră ultimatum de la întreprindere că pot pierde apartamentul dacă întârzie și nu  l-a mai așteptat. Când a încheiat sejurul și a sosit la noua adresă, tata părea să-și cunoască toți vecinii și toți vecinii ne cunoșteau pe noi, copiii. Doru abia mergea, iar etajul doi era foarte sus pentru copilul de doi ani, dar s-a rătăcit și a ajuns chiar la patru. A intrat în apartamentul vecinei și a cercetat interiorul să își găsească familia.

–        Pe cine cauți mă aici?

–        Gigi... Gigi...

A vrut să meargă mai sus. Mai sus era acoperișul.

–        De-aici nu mai poți urca, trebuie să cobori!

Vecinii noștri se mutaseră de câteva zile. Abia veniseră acolo, erau cu toții o... bandă. „Banda scării 8” din blocul F3, pe strada Căminului. Strada era numită astfel de la clădirea veche, apropiată, fost cămin de fete. În partea cealaltă a blocului, pe strada perpendiculară, încă se afla ruina școlii vechi care nu a mai fost renovată. Dimpotrivă, peste câțiva ani s-a demolat. Era o clădire lungă, fără etaj... Nu i-am aflat trecutul, mai târziu am auzit niște zvonuri, despre un spânzurat acolo..., dar am cunoscut-o pe ultima directoare.

 Am locuit mulți ani în apartamentul cu două camere, comandate, se trecea din dormitor prin sufragerie spre bucătărie sau ieșire. O familie de două persoane ar fi putut locui mulțumitor. Noi am fost chiar cinci după câțiva ani. Sufrageria a fost dormitorul copiilor. Totuși s-a încercat o mobilare de living-room, cu canapea extensibilă, masă extensibilă, comode, fotolii, scaune, vitrină pentru bibelouri și o mare oglindă să ne vedem în perete. Începutul a fost însă mult mai modest.

Tata era mare amator de chefuri, adică mici întruniri cu amici, cunoștințe, la șpriț și muzică lăutărească. Sunt două expresii românești care îl caracterizează pe tata: „om de lume” și „i-a plăcut să trăiască”. Începuse deja să se îngrașe, a fost mereu gras, cu burtă, uneori voluminoasă, rotund la față și mustăcios. L-am văzut în poze tânăr, subțire, fără mustață, și-mi părea străin. Își lăsase mustață din armată și doar astfel l-am cunoscut eu. Pe la 60 de ani și-a ras-o gândind că va întineri dar, probabil nu s-a recunoscut și a modelat-o iar. Era un Clark Gable bătrân. A și cănit-o, adică a vopsit-o neagră, însă nu s-a plăcut. Suntem robii imaginii pe care ne-am clădit-o singuri pentru a ne acomoda cu noi înșine. Ori pentru a ne iubi... Dar sunt și nebuni care-și urăsc imaginea.

Dansa, îi plăcea mult să se dea în spectacol, să fie văzut și ascultat. Duminica, dacă era acasă, trebuia să se simtă bine la masa din sufragerie, cu o friptură în sânge la grătar pe care o prepara chiar el, nu voia să uite că a fost bucătar în armată, era maestru doar la felul ăsta de mâncare, sticla cu vin alb și muzica lăutărească de la pick-up, reprodusă din plăci negre de vinil. Aceasta a fost muzica pe care am ascultat-o eu, copil fiind. Adeseori, ascultam radioul. Televizorul a fost achiziționat mai târziu, după câțiva ani. Universul muzical era foarte redus în mintea mea fragedă de limita pe care o aveau propriii mei părinți. Dar nici părinții lor nu știuseră altceva, nici frații. Totuși, tata a fost un bun dansator de tango și a apreciat chiar „muzică ușoară” (contemporană) românească. Mai departe nu... deși îi plăcea „Besame mucho!” și apoi Sarita Montiel... Avea o privire încântată ascultându-și muzica preferată, iar încântarea sa trebuia respectată. Am învățat de mic să mă tem de nervii tatei. Un tip autoritar care scrâșnea dinții dacă-mi permiteam să crâcnesc. Iar forța lui mi-a părut mereu redutabilă. Știu că l-am admirat, era un tip descurcăreț, cu personalitate acolo unde-și permitea să o manifeste, dar nu mi-a fost model, nu am dorit să-i semăn.

Mi-am făcut prieteni printre vecini. Copii de vârsta mea. Ne puteam vizita, aveam ce vorbi. Nu am schimbat școala. Era ceva de mers, traversam șoseaua Mihai Bravu, însă am început să fac trasee mult mai mari, cu tramvaiul. La nouă ani devenisem deja băiat mare! Am început cu vizite la tanti Tudora, sau tușa Tudora, o soră a bunicului. Am fost de câteva ori singur, pe-aproape de șoseaua Dudești, iar, după ce Doru a fost dus la o creșă săptămânală în cartierul Floreasca, am învățat să-l iau acasă la sfârșitul săptămânii. Pe-atunci tramvaiul 5 mergea pe calea Dorobanți, mult mai târziu linia sa a fost mutată pe calea Floreasca. Făcea un ocol inutil, a crezut arhitectul principal, omul cu sistematizarea orașului. Astăzi circulă pe străzile Tunari și Barbu Văcărescu. Ce au cu tramvaiele? De ce le tot schimbă? Să le scoată! Oricum ne plictisesc, trec din douăzeci în treizeci de minute, niciodată la ora exactă... Corăbii pentru naufragiații... pensionari. Dar atunci circulau mult mai bine. Era un asemenea freamăt peste tot în oraș! Îmi părea mult mai populat, deși, conform statisticii, se pare că nu era. Calea Dorobanți pe care ajungea „cinciul” dinspre centru, avea clădiri mari chiar la confluența cu șoseaua Ștefan cel Mare. Acolo tramvaiele treceau uruind, iar clădirile tremurau de fiecare dată. Am fost în interiorul unei asemenea construcții cu unul dintre părinți, se pare că erau magazine, îmi amintesc de o frizerie, și de rezonanța geamurilor la fiecare trecere a tramvaielor. Trotuarele erau prea mici, iar clădirea foarte aproape de carosabil. Dar era o zi însorită, oamenii erau veseli și nu aveau sentimentul că se poate nărui lumea lor.

Creșa unde era îngrijit fratele meu mic era în apropierea stației de tramvai, înainte de lac, pe care dealtfel nu l-am văzut atunci, la capătul unei alei umbrite de copaci. Am ajuns în acel loc după mulți ani și nu rămăsese nici o urmă din fostul peisaj. S-au construit case până în apropierea lacului. Doru a făcut progrese și a învățat să folosească olița, la creșă. Altfel plângea mereu când era dus acolo. Erau destui copii și părea un loc curat... După ce a împlinit trei ani bietul meu frățior a ajuns la un cămin de copii și a tras-o astfel până la școală. Deoarece mai târziu l-am putut supraveghea și mai apoi a crescut de-ajuns să poată rămâne singur, a scăpat de locurile nesuferite în care spațiul vital îi era limitat la aceeași cameră, alături de aceeași tovarăși, certat continuu de aceleași femei străine. Dar era un copil frumușel, cu ochi mari, albaștri. A fost mult mai iubit ca mine frate-meu, însă nu l-am invidiat pentru acest succes. Poate puțin de tot, pe când aveam douăzeci și ceva de ani... Doar puțin.   

Școala a devenit un loc unde îmi plăcea să merg. Acasă aveam un colț la masa din sufragerie să-mi fac temele și eram bine apreciat la ore de doamna Mirea. Acea femeie a venit să-mi cunoască părinții, a vorbit de bine cu ei despre mine. Evoluasem. Îi păream un copil isteț. La sfârșitul celui de-al doilea trimestru am trăit o criză cumplită chiar în timpul școlii. Am vomat pe culoar, am fost oprit la infirmerie și apoi a venit ambulanța. Medicul școlii, o doamnă cu ochelari, îmi zgâriase ușor pielea pe corp. Aveam pielea roșie, dar pe drumul zgârieturii se făcuse un râu gălbui... Scarlatină! Am fost dus repede la spital și nu mi-a scăzut deloc febra ori starea de greață ziua aceea. Treisprezece injecții cu penicilină am suportat în cele trei săptămâni de spitalizare. A fost un record dureros pe care nu l-am mai atins. O mulțime de indivizi zăceau în salonul de spital, nu doar copii. Se formaseră găști de salon. Copiii se contrau, oamenii mari se înjurau, între noi se consuma o tensiune absurdă. Am purtat aceeași pijama cât am rămas acolo. Oricum nu m-a vizitat nimeni de-acasă pentru că eram contagios. Abia m-am întors dar am rămas la pat fiindcă adusesem din carantină câțiva viruși de varicelă. M-am umplut de pustule și de o mâncărime insuportabilă. Între toate neplăcerile de-atunci, cea mai mare a fost că vecinul Dănuț, un puști de vârsta lui frate-meu, a luat de la mine vărsatul de vânt. Am pe conștiință fizionomia copilului de trei ani care și-a spart bubele și a rămas cu semne pentru totdeauna. Dar obișnuiam să trecem de la unul la altul sărind paravanul dintre balcoane. De multe ori ne-a salvat corespondența aceasta. Am rămas în bună vecinătate până la moartea lui nea Mitică Chiriță. Dar până atunci am continuat să creștem. În perioada aceasta prelungită de pauză școlară am fost înaintat la gradul de pionier, în contumacie. Era bine că scăpasem de memorarea statutului, de prezența șefilor detașamentului, a directoarei și a întregii liote de indivizi care obișnuiau să-i chinuie pe copii într-o zi, aparent, festivă. A trebuit să recuperez absența de la școală, iar în vară să închei cu bine a treia clasă elementară. A fost ultimul an în școala aceea.

Pe drumul spre școală, nu departe de intersecția dintre bulevardul „Dimitrov” (actualmente „Ferdinand”) și șoseaua „Mihai Bravu”, se aflau două puncte de mare interes pentru măria mea: cinematograful „23 August” și stația, respectiv depozitul PECO. Înainte de a fi împodobit cu porecla aceea, cinematograful se chemase „Florida” – evident că nu mai puteam lega de viața noastră fericită orice amintire a dezmățului capitalist. Iar Florida cu Miami-ul ei ce putea să reprezinte? Decadență în cel mai respingător, americănesc, mod. Dar la „23 August” am văzut filme americane mute, cu muzică interpretată la pianină mecanică și comentariu contemporan: „Când comedia era rege” și „Vârsta de aur a comediei”, două compilații de mai mare râsul.

„Priviți-i, nu se vor mai naște alții ca ei!”[1] Atunci nu simțeam melancolie în mesajul comentatorului, la finalul unei secvențe dintr-un film cu Stan și Bran. Astăzi, când îmi permit să fiu nostalgic, nu mai simt că acel copil am fost eu, îmi imaginez, numai, o poveste... Nu m-am gândit că se putea realiza alt tip de film mut decât comedie. Pentru că totul părea rizibil mutește. Pantomima era o performanță în sine. Astăzi este desuetă. Nici clownii nu mai sunt ce erau odată. Sunt jongleuri, acrobați de mare clasă, cu fațada pictată... Totul curge... Știți parola? Filosoful avea un fix cu apa, iar eu cu lumea presupus reală. Mișcarea a fost clou-ul spectacolului. Suntem animați de viteză, de năzdrăvănii petrecute în cavalcadă, de aventuri stenice, bătăioase, amețitoare. Stăm pe scaun dar ne umflăm de adrenalină. Asta au înțeles producătorii americani de film din anii 1920, asta au servit publicului, două ore de alergare, iar eu mă bucuram în anii 1960 de viteza exagerată a filmelor de altădată. Mirajul cinematografului a început să mă atragă. Era cel mai ieftin spectacol pe care mi-l puteam permite... uneori. Apreciam comediile și filmele de capă și spadă, uneori westernurile cu John Wayne și filmele de război. Dar, abia îmi începusem cariera de spectator. Filmele erau prezentate pe frontonul fiecărui cinematograf printr-un mare afiș pictat. Erau artiști cei care desenau drăciile acelea colorate, atractive, mult mai impresionante ca pozele din reviste de benzi desenate. Când au dispărut filmele din vest s-a încheiat și cariera pictorilor de afișe pentru cinematografe. Dar până atunci mi s-a părut că au evoluat, că picturile arătau tot mai bine. Nu am cunoscut vreodată un astfel de artist. Erau anonimi.

Alături de cinema se afla stația de petrol și benzină. Acolo eram trimis duminica de mama, cu un bidon de tablă să cumpăr petrosin și, arareori, gaz lampant. Trebuia să fiu la rând dimineața deoarece stocul se epuiza rapid. Era preambulul unui supliciu în care aveam obligația să frec toată podeaua cu petrosin pentru a se menține curată, când își dorea mama să facă o curățenie generală. Și avea cam des cheful acesta, iar parchetul era jobul meu exclusiv. Înțelegeți, sper, că nu existau numeroșii detergenți de astăzi. Apoi ștersul prafului, geamurilor și, mai târziu, bătutul covoarelor și... alte mici corvezi cum ar fi să cumpăr borș de la baba de la șosea, lângă strada Zidurilor și dacă tot ajung acolo să cumpăr pâine de la brutărie, etc. Mama era într-o grabă teribilă, iar eu eram „ajutorul” ei. Tata nu s-a implicat niciodată în operațiunea „menajul apartamentului”. El făcea aprovizionarea grea, cu carne, din Obor, alteori însă avea de lucru, își procurase scule de cizmărie și confecționa încălțăminte pentru anumite persoane. Pe-atunci încă se purtau țoalele largi și încălțămintea cu placheuri, niște întăritoare metalice pe talpă, la toc și șpiț. Încălțămintea era făcută din piele de vită sau de porc. Era durabilă, se purta cât mai mult. Pentru confecționarea „la comandă” și reparații, au existat dintotdeauna meseriași. Astăzi au dispărut. Când ai timp să meditezi asupra modificărilor mediului nostru de viață, cauzate de modă, tehnologie, politică, schimbări climatice, influențele culturilor străine, parcă întrevezi viitorul. S-a format o tagmă de asemenea profeți. Numele lor este „futurologi”. În anii 60 de-abia se trezeau. În lumea mare a fost o continuă separare a coloniilor de stăpânii care le creaseră și cărora le-au rămas vasale, o trecere de la antichitate spre moyen-âge la nivel de stat. Dar între toate isprăvile, cea a lui Fidel trebuia răsplătită cu filme de bravură nemuritoare. Sunt grozavi eroii care nu mor deși sunt ciuruiți de mitralierele răilor. Când reușesc „să pună steagul pe crâncena redută!”... Ce, nu ați citit „Peneș Curcanul”? Și nu v-a plăcut dramatismul ei? Băiețeii visează războaie perpetue în care sunt mereu biruitori. Din bradul de iarnă, după ce era aruncat, îmi confecționam paloș și mă duelam pentru glorie cu ceilalți copii. Muream, înviam, eram continuu acolo să apăr dreptatea mea.

Imediat, în iunie chiar, după ce s-a încheiat anul școlar, am fost o săptămână în „tabăra de pionieri” de la Snagov. Și aceasta fusese o recompensă pentru rezultatele mele școlare bune din acel an. Se construise în vecinătatea pădurii o tabără de corturi grele, cazone, iar în corturile acelea dormeam noi, pe timpul nopții. Dimineața eram deșteptați de trompetă, ne așezam somnoroși în careu și suportam un întreg protocol paramilitar, cu transfer de serviciu, rapoarte în gura mare și continuu saluturi cu mâna la bască. Activitățile de seară se făceau la lumina lanternelor și torțelor deoarece nu aveam lumină electrică, eram puțin temători, însă totul fusese bine organizat și singurele probleme au fost cauzate de o ploaie torențială când apa s-a scurs înăuntru. Asta s-a întâmplat abia cu o zi înainte să plecăm. S-au udat toate lucrurile noastre și le-am întins la uscat afară, pe sfori. Luam masa la cantina restaurant de la motel, pe terasă. Era grozav. De-acolo se vedea lacul, iar între motel și lac era o frumoasă grădină în care s-a organizat serbarea de sfârșit de tabără. Mai era un băiat de-a patra, de la aceeași școală, în cort cu mine, Mărgărit, care mi-a zis că toți elevii școlii 56 mi-au mulțumit pentru cele trei zile libere datorită carantinei când m-am îmbolnăvit de scarlatină. Am fost mândru de notorietatea mea. Înaintea ploii fusese organizat un concurs de orientare în pădurea Snagov, pe grupe. Mi-a plăcut și m-a inspirat să fac la rândul meu acasă asemenea distracție. În fine, s-a votat, cu urale, încheierea taberei printr-un bal (i s-a zis „reuniune”), nu foc de tabără, astfel încât am umblat ultima seară prin parcul bine luminat ascultând muzică de dans. Erau destui dansatori, copii și maturi laolaltă. Cei mici, ca mine, au rătăcit până s-a dat stingerea încurcându-i pe cei mari și astfel s-a terminat prima mea expediție cu cortul.

Apoi din nou la țară, cu Petrică. La țară nu există odihnă. Nu există duminică decât pentru babe. Babele țin credința trează. Sărbătorile religioase, sărbători legale și tot felul de alte sărbători, sunt corelate cu lucrările agricole. Eu nu aveam permisiunea să stau pur și simplu, să mă uit la lună, să fluier, să dorm în fân, ori să am o activitate recreativă. Nu. La țară tot poporul muncește. Nu m-am împrietenit vreun moment cu vaca Florica. De cal, Culaie se dispensase. Îl dăduse cu tot cu căruță la CAP, dar vaca i-a mai trebuit. Ioana ținea pe sobă ulcele mari cu lapte bătut, de pe care aduna smântâna.

Mai la bătrânețe, unchiul meu Tănase mi-a zis o poveste care m-a înveselit. Fusese în vizită la țară cu părinții mei, împreună cu mine foarte mic, mult prea mic să-mi mai amintesc ceva.

–        Mă tată, rămăsesem cu copilul, adică tu, în casă, iar copilului i-a venit să îşi facă nevoile. Oliţă nu luaserăm cu noi şi, m-am uitat prin casă și te-am așezat pe una dintre ulcele. După ce ai…           mă-nţelegi, am aruncat tot, am spălat ulceaua și am așezat-o la locul ei. Seara am văzut că Ioana a umplut-o cu lapte şi a vrut să ne servească. Am refuzat să mai beau lapte din ziua aia!

Tanti Ioana se ocupa seara de muls vaca în grajdul împuțit, rău mirositor.

Mergeam cu vaca uneori împreună cu Petrică. El îi cunoștea pe ceilalți copii care socializau la jocuri cu pietricele. Nu m-am alăturat vreodată grupului și eram luat peste picior ca orice individ lipsit de înțelepciunea minimală, țărănească. Eram un orășean prostănac și acest lucru îi dădea imbold lui Petrică să fie mincinos și plin de răutate. L-am bătut într-o dimineață și m-a pârât lui Culaie. Îmi era teamă de nea Culaie:

–        Cum? Futu-i paștele mă-sii (era înjurătura sa preferată)! Să-mi bată el băiatu’?

Mă ascunsesem după revoluția mea de-o zi, stăteam printre porumbi, le priveam de-acolo mișcările și deodată m-am decis să plec. Să revin la București. Am ieșit bâzâind spre șosea, după care am plecat încet-încet, la marginea șoselei, pe lungul drum al întoarcerii acasă. Nu sunt decât patruzeci de kilometri între Movilița și centrul Bucureștiului, prin urmare, cât timp mi-ar fi putut lua? Între zece și douăzeci de ore, depinde cum reușeam să mă grăbesc. Nu ieșisem din comună când am fost ajuns din urmă de nea Culaie.

–        Un’ te duci mă? Futu-ți paștele...

Aflase în ce parte mergeam și luase căruța de la colectivă. Nu a îndrăznit să mă pedepsească. Nici conflictul cu Petrică nu a durat mai mult decât ziua aceea, iar părinții mei nu au aflat de întâmplare. Știam bine cum ar fi judecat-o. Nu mă amăgeam că mi-ar fi luat partea.

---

[1] De fapt mesajul era: „Cortina se lasă, clovnii se duc, nu vor mai fi văzuți vreodată aici. Salutare și adio! Acesta e sfârșitul memoriei”, iar muzica nu era interpretată la pianină, fusese refăcută pt a susține comentariul.