03 Se scurge orașul...

Anul acela m-am mutat în școală nouă. Abia fusese construită și dată în folosință Școala generală de opt clase nr. 46, pe șoseaua Pantelimon, lângă piața Obor. Era apropiată. Nu se deosebea prea mult de cealaltă, doar că avea forma de „U” nu de „L”, și avea un mic teren sportiv cu porți de handbal. Am participat la inaugurare. A fost spectacol, flamuri, cravate, discursuri, flori-flori și iar flori peste flori. Doamnele profesoare iubesc fără limită florile! Aprecierea pe care o primeau de la părinții elevilor era măsurată în buchete mari și minunate de flori. Reveneau acasă cu brațe încărcate de flori pentru... a le arunca pe toate la gunoi. Doar nu erau florărese! Doamna Ionescu a fost proaspăta mea învățătoare de-a patra. O femeie încă tânără cu doi copii cam de vârsta noastră, iar unul dintre ei ne-a fost coleg. Doar acel an.

Am aniversat un deceniu de viață. Din acel moment viața mea avea să se măsoare în decade. Este mult și o zi dacă ești insectă și trăiești totul într-un ritm fantastic însă, cât de puțin timp înseamnă zece ani, vă pot justifica astăzi eu, omul. Atunci lumea îmi părea veșnică, statică, netrecătoare. Anul 2000? Nu gândeam la el. Abia după zece ani și mai bine am avut cutezanța să mă văd bătrânul care puteam fi în fatidicul an 2000. Aș fi trăit o... eternitate până atunci.

Mi-am cunoscut vecinii și am simțit care-mi sunt prieteni și care dușmani. Când îmbătrânești dușmanii se înmulțesc și se îndepărtează, devin națiuni întregi, dar cât ești copil îți ajung mereu pe-aproape. Trebuie să aparții unei găști, să îți extinzi influența, să fii redutabil, tipul dur. În afara școlii, evident. Chiar dacă venisem dintr-un mediu pestriț, niciodată nu mă speriaseră țiganii cum au reușit să o facă începând cu acel an. Erau puțini pe-atunci însă toți aveau nume de „balauri”. Doi dintre ei erau strigați „Țai”, unul „Găzaru”, iar cel mai prost și mai violent, „Chioru”, fusese poreclit astfel deoarece avea un ochi vătămat. Ăsta mi-a tras într-o zi un bocanc în tibie care m-a ofilit. Și fusese doar o simplă confuzie. Îl văzusem lovind într-altul cu pumnii, cotul și capul în față, pe holul școlii. Cel mai în vârstă dintre cei doi Țai era o eminență cenușie, un șef ascuns de bandă, un tip care aduna banii. Avea cicatrice pe obraz și toți știam că poartă cuțit. Dar între acești indivizi de care mă temeam, cu Țai cel mic am avut o luptă aprigă în parcul din fața blocului. Niciunuia dintre acei copii de țigani nu le-a plăcut să învețe. Doar indulgența sau plictisul institutorului să le vadă mereu figura îi trecea clasa. Nu cred să fi încheiat școala generală, deși era obligatorie, deveniseră adolescenți deja în clasele primare și au rămas semianalfabeți.

Țai Cel Mic (Gheorghe Rotaru pe nume), Pătrățică, frate-său Marinică și Adrian, cel care a devenit poloist mai târziu, locuiau la scara 9, nu ne puteau fi prieteni, ci rivali. Pentru ei eram mucoșii de la opt. Dar m-am bătut cu Țai, aproape de camera transformatorului din parc, la instigarea prietenilor săi. Mă înconjuraseră și voiau spectacol. Probabil citiseră teama în privirea mea și, asemenea unor animale sălbatice, se năpusteau asupra victimei. M-am aruncat peste băiatul acela, l-am dărâmat și l-am mușcat.

–        Aauu, a strigat! Mă mușcă, bă!

Dar nu erau reguli pentru bătaie. M-au tras de-o parte că eram turbat, însă momentul s-a consemnat ca victorie. Altă confruntare cu ei nu am mai avut dar nici prieteni n-am devenit.

Pe scara a opta a blocului de locuințe „F” găsisem câțiva băieți de vârsta mea. Unul era Marinică, băiatul domnului Aiter, ceilalți, frații Brumă, Mircea și Costel. Erau și alți copii, încă mici la vremea aceea pentru a prezenta interes. Au crescut și ei curând.

Frații Brumă erau moldoveni la origine. Părinții lor vorbeau moldovenește, ei nu. Tatăl lor era șofer pe autocamion de cursă lungă. De fapt era mai mult pe drumuri. Eu îl vedeam arareori. Doamna Brumă era casnică. Avea grijă de băieți, iar aceștia erau copii liniștiți. Unul avea 9 ani, celălalt, Costel, unsprezece. Eu eram între. Mergeam des la ei dar nu prea ieșeam împreună pe-afară. Am fost mai apropiat de Mircea. Legătura mea cu băieții Brumă a fost... destul de ciudat coincidentă. Probabil am fi rămas buni prieteni mult timp dar, după câțiva ani, s-au mutat într-un apartament mai mare, departe de cartierul Obor. După alți numeroși ani am ajuns să locuiesc în apropiere însă amiciția noastră nu s-a păstrat. Nici ei nu mai locuiau în aceeași casă. Am schimbat grupul de prieteni, și am făcut-o de numeroase ori până am rămas singur. Aceasta e soarta unui individ care așteaptă viața să-i ofere șanse, nu merge să le caute. Mi-a lipsit un sfătuitor și mi-a fost teamă de oameni. Tata nu m-a îndrumat niciodată. El cum se descurcase? Totuși, mi s-a schimbat această percepție asupra vieții când m-am deșteptat puțin deși... nu sunt sigur că un om poate fi treaz (capabil să înțeleagă în ce realitate se află și ce este cu el aici). Am găsit deja numeroase argumente că nu poate fi.

Un copil nu are sincope spirituale. Posedă un creier avid care-i cere informație, să-l transforme, să-i formeze reflexe noi. Este prietenul nostru acest organ care umple golul de sus al craniului? „Doar nesănătoșii au astfel de suspiciuni”, spuneți? Eu însumi mă bănuiesc uneori. Pe Freud însă, nu l-ar fi bănuit cineva. Herr Professor și-a câștigat destulă faimă să spună orice prostie și să-i fie considerată idee genială. L-am extras pe Freud dintr-un bol în care depozitez astăzi numele unor teorii care au influențat cumva Marea Amețeală (au atașate figuri și biografii care nu valorează ceva). „Secretul visului” s-a chemat una dintre scrierile sale celebre, iar alta „Super (Uber) Coca”. Azi Omul se rupe în simboluri, dar ce a câștigat sau ce a pierdut după sau înainte să-și consume timpul cu noi abureli privind subconștientul nostru? Ce anume se află dincolo de etichete? Instinctele. Pe-astea de unde le-am adus?

Eram guvernat de instincte, prea puțin de mintea mea care se forma. Iar memoria primea o mulțime de note, de liste cu mici bucurii și mari frustrări, o listă cu evenimente. Școala generală a fost de șapte ani până în acel an. Deodată s-a adăugat încă unul. A trebuit să stau opt ani la școala generală. Învățătoarea era prietenoasă, copiii ca peste tot, zilele se trăgeau unele pe celelalte dintr-un sac fără fund. Problema mea erau temele pe care mi le făceam conștiincios, fără supravegherea cuiva. Astfel am reușit să mă păstrez la suprafață și să obțin o mențiune pentru media de promovare la sfârșitul anului. Am primit o cărticică despre eschimoși scrisă de un român. Nu mă interesau eschimoșii nici o fărâmă la vremea aceea. Alte nebunii mă bântuiau. Deși eram singuratic și lipsit de susținere în școala 46, intram în conflict uneori și mă înfruntam ca un berbecuț după ore. Nu am fost dotat fizic. Dimpotrivă. La ultimul control medical ieșisem la cântar pe locul doi într-o ordine ascendentă. Cântăream numai 28 de kile. Olăhuț, unul mic și îndesat, ajunsese deja la 44, dar cel mai gras între băieți atinsese recordul de 63. Ăsta era mai înalt. Creșteam haotic. Nu-mi doream să fiu prăjină, dar înălțimea protejează la o vârstă. Costel Brumă crescuse deja binișor. Învăța după amiaza, orele de gimnaziu se desfășurau după prânz. Acolo, dintrodată, intraseră în viața unui copil fraged prea multe persoane care îl instruiau disciplinar. Costel făcea eforturi să se adapteze. Nu învăța deloc bine dar avea o ambiție care-i compensa IQ-ul. Apoi și-a etalat firea moralizatoare și critică pe care n-am apreciat-o. A reușit să mă înspăimânte privind adaptarea la clasa a cincea și chiar am avut probleme. Mi-am revenit totuși la timp.

Vecinul nostru, nea Mitică, era ciung de mâna stângă și obișnuia să-și prindă o proteză de lemn cu mănușă pe antebraț. Muncea la renumita uzină „23 August”, într-o funcție de dispecer. Era un oltean slăbănog, drăcos, plin de energie. Avea un viciu major. Fuma țigară după țigară! Nevasta și copiii erau nevoiți să suporte locomotiva de fum de Mărășești. Marca asta de țigări nu mai există, slavă Domnului!, dar pe el l-a băgat în pământ devreme. Apoi a omorât-o și pe tanti Marioara, nevastă-sa.

Iată-l într-o poză, la lumina unui bec, la masă în sufrageria noastră, cu Doru în brațe, alături tanti Marioara, tata, mama, domnul Scarlat, vecinul de la utimul apartament pe palier, nea Tănase... Săracii, erau încă tineri!

 Nea Mitică era om bun, prietenos, continuu ocupat, priceput la orice, curios, înfometat și  însetat de cunoaștere. Cumpărase marile volume ale „Enciclopediei” și, la fel de uriașele volume ale „Istoriei României”, toate editate la începutul anilor 1960 și le ținea în vitrină ca pe bibelouri. Nu cred să le fi cumpărat pentru copiii lui. Nici Dan, nici Ica, nu au fost pasionați de cărți. Nici chiar de cărțile de joc. Dan a fost pasionat de alcool, iar Ica de... Viața fetei lui nea Mitică a fost puțin ciudată. A încheiat-o într-un schit mânăstiresc. Dar până să ajungă acolo nu a fost deloc pioasă.

Destinul copiilor nu este niciodată anticipat de părinți. Poți edita o cronică de familie cunoscând două generații, știi care erau speranțele, către ce tindeau și vezi unde au ajuns toți. Pentru cei ce rămân este memorabil și modul în care cei bătrâni au ieșit din scenă. Dar ce mai contează?

La parter locuia nea Tudorică Oprescu împreună cu consoarta lui tanti Tuța[1]. Aveau o fetiță, pe Nicoleta și un televizor. Am devenit neinvitatul lor oaspete la sfârșit de săptămână. Mă așezam direct pe covor și priveam vrăjit spectacolul...

Vizavi locuia familia Breudeanu. Erau doi bătrânei singuri, fără copii. Despre domnul Breudeanu circula zvonul că a fost ilegalist. Vă pare că e vorba de un spărgător, un tâlhar, traficant, contrabandist? Ilegalistul fusese un combatant comunist din vremurile grele când activitatea Partidului Comunist era interzisă. Era un erou, avea privilegii despre care nu știam mare lucru. Destul pentru a ne atrage respectul și teama. Mai era o familie de asemenea „eroi” care locuiau la scara 9, cu apartamentul lipit de al nostru. Pe când mă credeam un talent rock și strigam în dormitor privindu-mă în oglindă, cântând la coada unei linguri, doamna Stoicescu lovea puternic în perete să încetez minunata interpretare deoarece nu-mi era fan. Altfel, domnul Stoicescu îmi vorbea paternal de câte ori mă întâlnea pe stradă. Nici ei nu aveau urmași. Îmi păreau foarte singuratici și triști oamenii aceia. Dar importanți.

Nu știam nimic despre politică. Auzeam la radio, știam numele tovarășilor, cunoșteam chiar și funcțiile lor, iar spre sfârșitul anului școlar am făcut mici conexiuni deoarece în clasa a 4-a ne-am inițiat în istoria națională. Reportajele de actualități dinaintea filmelor și mai târziu jurnalul tv, discuțiile adulților, introduceau în mintea noastră de copii o realitate temporală și spațială din ce în ce mai extinsă. Dar mai ales filmele și cărțile de război, deoarece, mă alfabetizasem și primele cărți luate de la biblioteca școlară au fost despre copiii eroi sovietici din marele război de eliberare a patriei lor. Despre ocuparea patriei noastre de armata lor nu am aflat nimic pe-atunci. Totuși, anul următor am citit în „Tânăra Gardă” că un sublocotenent român spintecase cu baioneta burta unei gravide sovietice și am renunțat la aceste lecturi. Român eram eu, nu aș fi făcut vreodată așa ceva. A fost momentul care mi-a retras dorința de a mă interesa de Maica Rusia. Până atunci văzusem filmul „Toată lumea râde, cântă și dansează” la cinematograful Donca Simo, de pe strada Avrig. Ce succes a avut filmul ăsta nu vă puteți imagina! Am stat la o coadă...! Mai târziu am văzut „Crucișătorul Potemkin”, filmul lui Eisenstein. M-a fascinat scena scărilor. Cineva trăgea cu mitraliera „Maxim” și scările se acopereau de cadavre, apoi șarja cavaleria... Nu înțelegeam suferința și tragedia morții. Când mori cazi și închizi ochii. După, te trezești și mergi mai departe.

Am scris o carte de zece file și am inventat un copil erou, pe Kolea. Partizanul de vârsta mea, Kolea, se ascundea cu partizanii bătrâni în pădure și vâna friți. Am desenat imagini pentru povestea palpitantă și am arătat-o unui coleg. Acesta a luat-o acasă și mi-a spus că a văzut-o maică-sa. Și? A, nu i-a plăcut povestea, dar i-au plăcut desenele. Știu că am fost dezamăgit. Am avut un coleg numit Finkelstein, Emil Finkelstein. Credeam că e neamț. Despre evrei nu cunoșteam nimic la zece ani. Deși am ajuns o dată sau de două ori la el acasă, locuia într-un apartament din blocul „E” de pe bulevardul Dimitrov, asemănător celui în care aveam noi locuința, nu pot spune că am fost amici, dar ne-am salutat de câte ori ne-am întâlnit. Era pe-atunci un obicei al profesorilor, să-i oblige pe elevii „deștepți” să pregătească temele cu cei rămași în urmă. Eu eram „băiatul deștept” și îl ajutam pe Finkelstein la matematică. Dar asta n-a ținut decât o săptămână. Avea totuși profil de neamț, cu nasul subțire și încovoiat, vorbea graseiat și avea o moacă mereu supărată, cu ochi... răutăcioși? Un „hitlerist”, dușman al întregii omeniri! Nu l-am jignit vreodată însă alți copii îl atacau fără motiv. Părinții săi l-au mutat la altă școală sperând să-l trezească deoarece era cam adormit.

Doamna învățătoare a descoperit că am ureche muzicală și vocea foarte bună, astfel că îmi cerea adeseori să solfegiez la ora de muzică. Eram dat exemplu, puțini copii aveau talent muzical, dar, într-o duminică de primăvară când am făcut o excursie de o zi la munte cu camionul și mi-a cerut să cânt, observând că îmi lipsește repertoriul mi-a zis să interpretez imnul național. Imnul național „Te slăvesc Românie pământ părintesc” era cântat adesea la radio și tv, îl învățaserăm toți, măcar parțial, astfel că, pentru un copil fără memorie muzicală era singurul reper. Deși, probabil aș fi putut cânta „Trenule mașină mică”, sau „Lume, lume”, sau alt hit interpretat de starurile vremii, m-am temut de un fiasco. Nimeni n-a reușit să urce la nivelul Mariei Tănase în muzica românească. Eu o asemăn cu Amalia Rodriguez, regina fadoului portughez și, de ce nu, cu Edith Piaf. Amândouă i-au fost contemporane. Iar eu m-am poticnit să iau aer după distinsul vers „E zdrobit al trecutului jug blestemat”. Nu dă bine să-ți înghiți nodul din gât într-un asemenea moment!

Vârstele omului nu se mai întorc vreodată. Rareori există un motiv pentru a relua ceva însă chiar și așa rezultatul este diferit. Inteligența, înțelegerea mai comun spus, nu este aceeași, se transformă continuu. Și modifică răspunsul hormonal, sentimentele, adică. Atunci eram într-o mașină cu prelată și urcam pe un drum forestier spre cabana Poiana Izvoarelor. Am luat masa la munte și-apoi ne-am întors acasă. Am revenit, după ani, de numeroase ori la Poiana Izvoarelor, am și dormit o noapte, se pot vedea Colții Morarului de-acolo dar și stațiunea Bușteni.

Nu mai știu dacă neobișnuita mea simpatie pentru copiii eroi fusese inițiată de cursul de istorie sau de spiritul de aventură propriu oricărui puști de zece ani. Atunci mi-au pătruns în memorie numele eroilor naționali, de neam înalt ori mai modest. Cei modești, aproape fără excepție, mureau după fapte entuziasmante. Unul singur, știam, supraviețuise, dar acela era deja bătrân, moș Ion Roată. Sincer, nu prinsesem prea bine morala isprăvii sale, iar măreția unirilor care au metamorfozat „dulcea Românie” nu mă emoționa nicicum. Totuși, Dacia lui Burebista, de la Nistru pân-la Tisa, din munții Slovaciei până la Marița, a fost de mic ținta mea supremă a expansiunii românești în Europa, un fel de pan-românism personal (chiar dacă Burebista n-a fost român decât un strop și poate nici atât. Și-apoi, cine știe sigur ce-o fi fost cu adevărat acum peste două mii de ani?... Doar câteva fraze de la un istoric roman. Și s-au aberat tomuri întregi de speculații. Asta mă duce cu gândul la Atlantida. O mică poveste într-un dialog al lui Platon a creat un univers de certitudini. Și cine a fost Platon, dragii mei? O sumă de scrieri pescuite în timp din locuri diferite, analizate de „experți”, clasificate, atribuite, reformulate... Cultura umană plutește nesigur pe o magmă care o mistuie. Asemenea scoarței terestre. Dar, pe cine preocupă scrupulele preciziei științifice la prima vârstă a omului? Arătați-mi geniul! Rumegăm hrana care ni se dă.). Deci am plecat la luptă împotriva Răului. Am cules Răul din povești, din Istorie, din filme. Ah, cât îmi mai plăceau filmele de război! Cât de intens le trăiam! Le visam și reveneam să le văd. Știe cineva ce a fost Kozara? Un ținut unde făceau legea partizanii sârbi supermani... De trei ori am văzut filmul și încă nu mă săturasem. Filme cubaneze, sârbești, chiar românești, dar pasiunea pe care am făcut-o pentru acest gen cinematografic a atins apogeul în toamna acelui an când am trăit o veritabilă aventură pe drumul către victorie împotriva imperialiștilor francezi, evocată de un important film al fraților vietnamezi. În această aventură l-am implicat și pe frate-meu Doru. L-am întrebat după mulți ani dacă mai știe însă nu și-a amintit nimic. Abia împlinise patru ani când l-am dus la film, deși știam foarte bine că limita inferioară pentru copii era de cinci. Speram să treacă, cine putea să-i numere anii?

Filmul „rula” numai la cinematograful Central, aproape de CCA (Casa Centrală a Armatei), vizavi de magazinul Romarta Copiilor. Fusesem la magazin cu mama. Am făcut și o plimbare pe unul dintre cele mai circulate trotuare ale orașului. Pentru a ajunge sigur nu cunoșteam decât un traseu. Cu tramvaiul până la Piața Unirii, de-acolo două stații pe Splai, urcam pe strada Smârdan, ieșeam pe calea Victoriei, și... mai era puțin. Calculasem totul. Părinții urmau să plece din oraș duminica, eu aveam bani pentru spectacol și călătorie, zece lei primiți de la bunicul o săptămână mai devreme, deci m-am trezit cu această grijă dis-de-dimineață...

Am avut două dovezi în copilărie că Providența există și pedepsește mincinoșii sau hoții. Cel puțin cu mine asta s-a întâmplat. Cu alții... nu prea cred.

Duminica dimineața a fost o ceață cum nu mai văzusem. Dar acest amănunt nu mă putea împiedica. Era ocazia unică și de lipsa căpoșeniei nu mă puteam plânge. Mi-am îmbrăcat frățiorul și am luat-o din loc. Am urcat în tramvaiul 7, ne-am așezat pe scaun și am așteptat să ajungem la Hala Unirii. Intrasem anterior cu mama în Hala Unirii, știam ce puteai găsi înăuntru. Era, oricum, mai mică decât Hala Obor. Am schimbat tramvaiul și am mers cu altul încă două stații. Tramvaiele circulau cu farurile aprinse pentru că abia vedeai la câțiva pași. Ne-am dat jos. Îmi amintesc cum se lăsau treptele și se ridicau, de fiecare dată când oprea și pleca un tramvai. Astăzi treptele sunt rigide, de multe ori prea ridicate pentru copii sau bătrâni și imposibile pentru invalizi. Strada era în fața mea și urca ușor în pantă, atâta doar că se numea strada Șelari. Pe Smârdan ar fi trebuit să ne ducem spre stânga. Această măruntă confuzie nu s-ar fi petrecut dacă nu era ceață. Cred.

Am ajuns pe strada Lipscani fără să o recunosc. Era o stradă comercială, plină de magazine cu mărfuri nealimentare. Și doar m-a luat mama de câteva ori la cumpărături acolo! A căutat pentru mine chiar o uniformă de școlar. Ce aglomerată era de obicei strada Lipscani! Avea să devină tot mai aglomerată, să mergi pe-acolo a devenit stresant. Ziua aceea n-am recunoscut-o. Am căutat un reper și, după o oră de rătăcire, am zărit partea superioară a statuii lui Gheorghe Lazăr. Bătrânul mustăcios privea în jos dar nu spre mine, nici măcar la cartea pe care i-o sculptase maestrul, părea o fantomă ieșită puțin din negură care nu-și zărea picioarele. Cunoșteam cele trei statui din Piața Universității, deși nu aveam habar ce este aceea o universitate sau unde s-ar fi aflat aceasta, știam numai că, foarte aproape se afla magazinul Romarta. Pentru a ajunge acolo aveam nevoie de o bună orientare. Dar nu am cerut nimănui să-mi arate, și am plecat exact în sens opus. După trei ore extenuante am ajuns cu fratele meu, care plângea de oboseală, în parcul Herăstrău. Parcă cedase ceva și ceața însă nu știam cum se poate ajunge acasă de-acolo...

Nu pot compara o rătăcire în ceață decât cu rătăcirea în existență. M-am simțit de atâtea ori dezorientat, singur, prost, bleg, neînțeles și neînțelegător, fără lumină în labirint... până când s-a luminat puțin zidul și pentru unul ca mine. Doamne, ce proiectoare luminează calea altora!

Am văzut troleybus-ul cu numărul 86, știam că ajunge la Foișorul de Foc, iar de-acolo nu puteam rata să ajung cu bine înapoi. A fost o aventură de tot râsul-plânsul despre care părinții mei n-au aflat vreodată. S-a consumat un an plin de aventuri pe care nu le mai trăisem, cum ar fi vizita la fabrica de dulciuri „Delicia”, ori manifestația de ziua națională.

Să fie măcar o zi în clădirea unde se confecționează din miez de semințe de floarea soarelui și halviță fierbinte și apoi se frământă halvaua ca o cocă, să vadă bomboane încolonate în șir indian, să poată lua orice, la discreție, ce copil poate visa mai mult? Un singur desert lipsea din produsele fabricii de dulciuri, ciocolata. Chiar și așa, a fost cea mai dulce zi de care îmi amintesc. Dar spectacolul de 23 August a fost mult, mult mai impresionant.

Am fost trezit de tata dimineața pentru a ajunge pe șoseaua Ștefan cel Mare, la locul deja cunoscut unde se întruneau colegii săi de serviciu. Șoseaua era curată și încă puțin udă (în vremea aceea străzile erau curățate doar noaptea), zeci de oameni se grăbeau spre locurile cunoscute, pe marginea drumului erau mese cu fețe albe și comercianți de sandviciuri și cremvurști fierți. Îmm, nimic nu era mai potrivit și mai gustos decât unul, doi cremvurști calzi, cu muștar, într-o dimineață răcoroasă de august!... S-a pierdut gustul mâncării de-atunci? Eram doar un copil, lipsit de gusturi rafinate. Privite en-gros, trupele de oameni încolonați, aduceau cu trupele de vite duse la abator, însă nu era deloc așa. Oamenii se duceau încolo să-și aclame șefii pământeni, voievozi, regi, președinți de consilii, secretari de partid al muncitorilor, ce-or fi fost. Granzii erau cocoțați pe podiumuri și lumea, marea aceea de oameni, striga „Ura”. Câte un individ zbiera lozinci: „Trăiască tovarășul cutare!”, „Urra!”, „Trăiască lupta pentru pace”,... Dau exemple. Infantilisme. Dar asta pot spune abia acum. Atunci nu erau. Înainte să plece, coloana era înzestrată cu efecte, steaguri, flori de cârpă apretată, portrete ale unor necunoscuți puse pe băț și alte obiecte de celuloză colorată pe care manifestanții le agitau fericiți, fericiți, fericiți, trecând prin fața tribunei. Era oboseală mare. M-au durut picioarele de-atâta mers în salturi. Uneori chiar alergam. Toată pregătirea aceea se făcea pentru câteva minute de buluceală prin fața șefilor care dădeau din mână, „La revedere” sau „Adio”... L-am zărit acolo pe Gheorghiu-Dej și lângă el pe Gheorghe Maurer, alături pe cheliosul Chivu Stoica și alții la dreapta ori la stânga, mai puțin scoși în evidență. Nu mai aveau mult de stat împreună. Un vânticel bătea moderat dinspre nord-est. Pentru mine, un copil care-i vedea din când în când la televizor, care auzea despre faptele lor bune și luminoase la radio, conducătorii iubiți formau un bloc indestructibil, existau dintotdeauna și urmau să dăinuiască fără sfârșit...

Începutul cursurilor gimnaziale.

Aveam o nouă firmă, schimbasem uniforma. Ar fi trebuit și o caschetă... Uram caschetele. Dar domnul Vlăsceanu le adora: „De ce nu porți mă șepcuța”? Nu-nu, ăsta e bancul cu lupul și iepurașul. Vlăsceanu era un tip brunet, gras, cu părul gri, profesor de „lucru manual”, pe care l-am avut diriginte doi ani. Dintr-a șaptea ne-a fost numită dirigintă doamna Dinulescu, profesoara de „bio”. Despre amândoi am amintiri mai puțin plăcute, cu mențiunea că profesoara ne cerea să-i spunem „doamnă”, nu „tovarășă” și era, oricum, mult mai zglobie decât ursuzul tehnician.

Deși era gratuită școala, se pretindeau bani elevilor pentru schimbări de decor în clasă, din motive de solidaritate sau pentru că. Ah ce palmă am primit de la dom’ Vlăsceanu pentru că am întârziat să aduc o asemenea plată pentru niște obiecte de laborator! „Ia să văd! Care n-ai adus banii?” Au ieșit trei din careu și între toți pe mine m-a ales să-mi altoiască una. Eram copil timid. Chiar părinților le spuneam cu sfială despre banii ceruți la școală pentru că, știam, nu o duceam deloc rosé. Dar viața noastră familială se schimba ușor, în mai... bine, cred. Tata câștiga ceva în plus. Fusese promovat „maistru” la întreprindere, funcție care-i crease prestigiu și responsabilități, iar mama, după câțiva ani, a devenit, cu suportul său, controlor de calitate (CTC-istă). Astfel că am fost înzestrați cu primul televizor, „E47-E”, producție autohtonă a întreprinderii „Electronica” din București. Ne-am bucurat sau întristat uitându-ne la el până în anii 1990. Bătrânii au văzut chiar „revoluția” la vechitura aceea! S-au făcut modificări mobiliare și a apărut în viața noastră o „IJ”, motocicleta cu ataș, sovietică, verde, luată la mâna a doua. Pentru a încheia lista neplăcerilor provocate de diriginții școlari, doar privitor la sarcina doamnei Dinulescu am avut obiecții. A fost singura profesoară gravidă din câte știu, iar această imagine de îndrumător al elevilor mi-a părut maculată și neautoritară. De aceea nu am purtat simpatie acestei doamne, ori poate pentru că nici ea nu mă plăcea... Și era tare pisicoasă și pupăcioasă! O femeie de treizeci de ani și-un pic, puțin grăsuță, cu voce subțire și ușor răgușită.

Erau vremuri când „salariatul” făcea cumpărăturile mari, în rate. Ratele se adunau și îl sufocau pe bietul debitor, micșorându-i nivelul de viață. Astfel trăiam noi, după ce cumpăraseră părinții mobila și după ce plăteau lunar căminul în care era internat bietul Doru – undeva, în capătul dinspre Fundeni al străzii Baicului. Eu îl duceam acolo, eu îl aduceam. Uneori, sâmbăta, plăteam și taxa. Doru a început școala când eu am ajuns cu bine într-a opta. Până atunci a stat în acel cămin public (dar pe bani).

Lumea se schimba an după an. Progresa. Nu cunoscusem, în direct, anii de război devastator, însă ceva venea din urmă în viața noastră, ne păstra cutumele și ne compara fără încetare. Am văzut filmul de război „Șoseaua Nordului”, ecranizarea cărții unui scriitor de succes. Filmul începea cu scena asasinării primului ministru Gheorghe Duca, undeva, noaptea, pe un pod. Era chiar podul de la Gara de Est care traversa liniile! Ce căuta primul ministru de nebun, singur, noaptea, pe un pod, în ceață?,... în fine, e treaba scenaristului, nu ne legăm, dar gara din apropiere a fost de câteva ori folosită în filme despre o epocă revolută. Am fost în gară, pe podul vechi, am urcat din tren în tren, pe platforme sau vagoane, am alergat cu trenul... De-ar fi știut părinții! Liniile de cale ferată traversau strada Baicului, se punea bariera cu un sfert până la jumătate de oră înainte să se urnească trenul din gară, iar șoferii turbau așteptând. Am și văzut cum se filma în fața gării. Proiectoare mari o luminau, afișe neobișnuite erau lipite de pereți și actori cu treburi se fâțâiau pe-acolo îmbrăcați după o modă care devenise desuetă. Anii 1950 s-au purtat la nivelul anilor 1940, dar anii 1960 au adus înnoirea în toate domeniile. De la industrie la modă. Civilizația, nu-i așa?, asta se scutura de vechi, de amintirea războaielor și suferinței. Am avut, după ani, posibilitatea să ascult muzica, albumele, unor apreciați interpreți americani. Frank Sinatra, de exemplu. În anii 1950 melodiile sale erau melancolice, monotone, după aceea s-au înveselit. Filmele anilor 1950 erau gri, triste încă, din anii 60 s-au colorat, muzica s-a rostogolit, automobilele populare, mici, au înlocuit vechile dube tip trăsură, distracția s-a mărit, libertățile au bătut și la porțile noastre. Au fost ani optimiști, de avânt și de pace, chiar dacă americanii au antamat conflictul din Vietnam, ori în Africa erau atacuri ale guerilelor finanțate de viitorii autarhi naționali. Pe-atunci a ajuns în lumea noastră, a copiilor, Ciombe. Fusese un prim ministru din Congo, alungat, vânat, și omorât într-un târziu. Dar pentru noi era un personaj de tot râsul. Aveam deja un coleg pe care-l numeam Ciombe. Ciombe trebuia să fie brunet, cu trăsături afro, puțin cocoșat și slab. Ciombe. După ce a trecut moda lui Ciombe, omul a fost re-numit Cocoșilă. Astfel a rămas în memorie. Și pe Cocoșilă l-am „ajutat” fără succes mai spre sfârșitul şcolii generale... Ce puteam face dacă-mi era coleg și vecin și nu-i plăceau cărțile? Pe mine mă captivau..., nu cursurile școlii, cărțile celor ce știau să scrie pe înțelesul meu. Nu-mi amintesc să-mi fi plăcut vreodată școala. Am citit „Poveștile nemuritoare” ale fraților Grimm și Charles Perault, „Basmele” lui Petre Ispirescu și „Poveștile” lui Creangă, basme rusești sau tătărești ori cine mai știe cum, dar între toate, cele „O mie și una de nopți” ale Șeherezadei mi-au hrănit imaginația. N-am fost un bun povestitor, și așa nu m-ar fi ascultat nimeni. Pe copii îi atrăgeau alergarea, jocurile cu pietre, leapșa cocoțat în pomi, sau fotbalul. Uneori rămâneam până târziu afară să vorbim despre... orice excludea ceea ce stă scris în cărți. Am păstrat obiceiul de a conversa în fața scării (deși eram adesea izgoniți de m-me Breudeanu dacă întârziam), până ni s-au schimbat vocile. Am cunoscut miturile Greciei antice dintr-o carte scrisă pentru copii. Lucrarea cuprindea două volume, dar primul dintre ele fusese scos într-o ediție limitată, astfel încât despre zeii olimpieni m-am informat ceva mai târziu. Între lecturile mele fantastice au intrat și „Legendele evului mediu”, o revistă a romanelor cavalerești la modă pe la începutul celui de-al doilea mileniu al erei noastre. De-aceea mi-am botezat paloșul din lemn de brad, „Balmut”. Dar povestea „erei noastre” nu am cunoscut-o atunci. Habar n-am avut despre legendele biblice cât am fost elev. Doar mici inserări în traiul nostru cotidian pe care le-am luat adesea în glumă. Puterea centrală a statului, care impunea educația ateistă, butucul roții sistemului (numit frecvent „orânduire”), ne apăra, pe noi copiii, de ispita divinității. Biserica pravoslavnică se simțea bine-mersi în lumea atee și nu era deloc uimită. Mai fusese și sub musulmani și o duruse în pardon! Lașitatea este o măsură a... omeniei, omenia se câștigă din prea multă echitate (comunistă). Iar sub echitate, de-ar fi să-l credem pe Lao-Tzî, ne gâdilă respectul. Nu se prea potrivește. Am dubii că sentințele greilor lumii pot fi altceva decât jocuri subtile de inteligență care ne provoacă să le aflăm hiba. Dar cine este Lao Tzî? Exact! O sumă de texte adunate de „experți”, etc, etc,... Mintea noastră pare victima „experților”! „Expert” este tipul cu studii înalte. E tobă-tobă de carte. Își pune întotdeauna titlurile și nivelul pompei pe masă.

Biblioteca școlii devenise un loc pe care îl vizitam discret. Pe doamna bibliotecară am salutat-o și după ce a ieșit la pensie. Era o doamnă cu perucă blondă, bogată, prinsă în coc, și ochelari, părea severă ca o profesoară, dar, în fine, amabilă. Puțin dezgustată, probabil de venit, de... viață. Luam cărțile acasă pentru o săptămână. Nimeni nu mi-a orientat interesul intelectual. Niciodată. Astfel că am întârziat destul. Și-apoi am continuat să tot întârzii. Am fost ca un tren defazat. Și am înșelat toate așteptările.

De foarte mic, puștiul este chestionat de cei mari: „Ce vrei tu să te faci mă, când vei fi mare?” Să nu răspunzi „om”. Adică ce profesie visezi că ți se potrivește. Măturător, gunoier, măcelar, gâde? „Bagabont”, loază, cerșetor? Geniu, astronaut, mareșal? Ce? Nu am avut niciodată un răspuns. Deoarece nu mi-am dorit să fiu ceva. Cineva poate, dar nu în sensul acela, ptcă am fost absurd de timid și modest.

„Să te faci doctor!”, îmi cerea bunicul rugător pe când nu mă preocupa deloc viitorul... Doctor, doctor!... Am înțeles mult prea târziu. Oricum nu mă ducea ambiția într-atât! Ce face un doctor, sau medic, în fine, nu mă atrăgea deloc – nici măcar astăzi când știu bine cu ce se ocupă mintea unuia din breasla asta. Am înțeles de ce își dorea bunicul un medic în familie. Nu pentru mine și bunăstarea pe care aș fi putut să o ating, ci pentru el. Organic se deteriora cu viteza gândului. De ieri se simțea deja prea bătrân.

În clasa a cincea, „Limba străină” a debutat cu învățarea, din oficiu, a limbii ruse. A venit o doamnă de cincizeci de ani, care vorbea cu accent ciudat și ne-a învățat repede cuvintele cheie: ucenic, uceniță și ucitel, ucitelniță. „Da”, „niet”, „spasiba”, „dasfidania”, pe-astea le știam din cărțile cu eroii lor. La fel de brusc precum ne introdusese în materie, doamna aceea a încetat să ne viziteze și a venit alta să ne învețe limba franceză. O doamnă de aceeași vârstă, mai subțire totuși. Se pofila în cercurile înalte o schimbare de politică, o deschidere de univers. Până atunci toți copiii de gimnaziu erau obligați să învețe rusa. Nu știu spre cine să-mi îndrept recunoștința, dar se pare că atât a ținut obediența politrucilor și providenței românilor față de „Marele Frate de la Est”.

În „Istorie”, una dintre științele Timpului, fusesem inițiat cu un an înainte. Știam să fac diferența între nații. Că sunt „român”, aveam un anumit sentiment de apartenență la comunitate, însă abia de la 10 ani am aflat ce este cu „Republica Populară Romînă”. Nici măcar nu-i spuneam „România”, deoarece părea straniu. Dar bunicul nu știa să povestească, iar tata nu a avut vreodată timp de mine. Doar când îmi consulta carnetul de note. Carnetul de note... era locul unde se puneau doar notele proaste. Plăcerea, sadismul profesorului, bucuria lui majoră, era să te facă de rușine. „Ai nota patru. Adu carnetul!” Nu cerea carnetul pentru un zece. Iar înainte de vacanțe, dirigintele ne trecea cu o culoare stridentă, mediile și se semna. Nu uita să ne ceară observațiile părintelui în scris despre situația școlară. Mai erau și ședințele cu părinții pe care le-ar fi evitat orice părinte al unui copil problemă. Erau vremuri cu diriginții la putere, iar părinții premianților se afirmau fericiți în mijlocul celorlalți și se implicau, își pierdeau timpul cu problemele casnice ale profesorului.

Istoria sau istoriile. Inutil (?!) să vă spun că „istoria” este o poveste despre ceva petrecut (ipotetic) în realitate, pe când „Istoria”, cu „i” mare, este o știință speculativă multiplă, strict bazată pe rezultatele altor științe: arheologie, lingvistică, hermeneutică, heraldică, șamd. Chiar paleontologie, anatomie comparată și, în fine, astronomie. Ah, departe de capul copilului asemenea haos! Istoria cercetează trecutul omenirii. Este timpul să ne simțim ca „omenire”, „puhoi”, membrii unui grup de ființe care produc o civilizație. Pe resturi de civilizație stă cu microscopul și conchide cercetătorul. Ce ne tot pasă de isprăvile neisprăvitului nostru antecesor, strămoș, cumva? La urma urmei fiecare animal își consumă prezentul. Ne pasă, deoarece obsesiile Omului sunt căutarea adevărului ultim și copierea Naturii. Evident nu ale oricărui om, dar curiozitatea există în fiecare dintre noi. Deci... Nu-mi plăcea deloc partea de teorie a civilizației. Lupta pentru putere, locul bătăliilor, anii, numele conducătorilor, campaniile, astea erau pe placul domniei mele și nu le uitam.

Altă știință importantă a membrilor speciei aparținătoare îmi străbătea neuronii și mi se încăpățâna, Mecanica. Și aici vorbeam despre Timp, ca despre o mărime fizică, măsurabilă, combinată, în formule, de savanți[2]. Materia aceasta școlară, „Fizica”, era o combinație de teorie și mici biografii. Dar biografiile nu erau interesante. Oameni și legi fizice. În definitiv (ce-i mai plăcea mamei să spună „în definitiv”, de parcă ar fi fost un mod de conjugare al verbului), legile fizice, legile Materiei, au existat dintotdeauna, indivizii aceia doar le găseau, descopereau ordinea universală, ca într-un joc de orientare pe teren.

Îmi intra, mai mult nu, „știința” în cap, dar nu aceasta era suferința ci modificarea programului zilnic. Mă atrăgeau disciplinele care începeau cu „geo”: Geometria, Geografia,... Astea erau. Teoria de orice fel, vorbăria liniară, profesorală, mă plictisea grozav, mă demobiliza. Am avut serioase probleme de atenție. Am reușit să rețin o poezie de 48 de strofe, „Cetatea Neamțului”, scrisă de Coșbuc, deoarece era comică, o știu la fel și astăzi, dar nu-mi rămâneau în cap texte mici, explicații rigide cu expresii cheie, fără care nu aveau înțeles. De exemplu, teoreme. Formulele însă îmi erau cunoscute și rezolvam foarte bine problemele. Îmi plăceau problemele. Mai puțin exercițiile, calcule pe care le mai greșeam din superficialitate. Se spune că ar fi un defect major, superficialitatea…

Doamna de franceză mă numea Botique. Mă alinta. Evident că îmi displăcea. Eram... bărbat. N-am fost strălucit la „limba franceză”, totuși reușeam să țin pasul. Ei, nu-mi plăcea să citesc din manuale, repetam doar ceea ce scriam în caiete. Dacă nu era nimic scris, nu mă pregăteam. Am funcționat astfel mereu și... am supraviețuit. Altfel evoluează cei care vor ajunge importanți în viață. Părinții le pompează ambițiile lor. Cu toții știu ce trebuie făcut. Ai mei, nu. Intrând într-a cincea le-am depășit educația școlară. Tata avea patru clase iar mama trei. Abia știa să scrie și să citească. Tata însă se descurca bine, iar scrisul său era mai „elegant” ca al meu. Dar nu făcea temele cu mine, nici nu mă controla. Doar carnetul de note. A fost și la ședință cu părinții. De două ori și-a pierdut seara la școală cât am fost elev, iar mama de trei sau patru. Se simțeau stingheri printre oamenii mult mai școliți decât ei. Întotdeauna copiii sărmani creau probleme. Doar ei, exceptându-l pe Marz, care era nebun. Nicu Marz, un tip cu profil de statuie, îmi amintesc, părea David al lui Michelangelo, cu părul tuns. Trăsnit, descreierat. Avea un sclav, pe Marian D., nu i-am reținut tot numele. Marian era handicapat, vorbea greu și mergea precum Antony Quinn în rolul lui Quasimodo. Pe-aproape... Și crescuse mai mult decât noi, ceilalți. Profesorii făceau efort să-l înțeleagă și adesea erau nedrepți cu el, totuși... era un tip inteligent. Uneori gândea mult mai bine, mai profund. Lucru deloc evident pentru Marz care-l umilea în fiecare pauză sau după ore. Era cumplita sa plăcere să-l pună în situații mizerabile. Nu știu de ce se temea continuu băiatul acela mare, bine dezvoltat fizic. L-am mai văzut o singură dată după anii de școală generală și era într-o condiție chiar mai rea. Am crezut că soarta va fi bună cu bietul băiat. Dar am mai cunoscut oameni care au suferit din cauza originii lor sau a imaginii inestetice. Oameni triști, marginalizați. Este greu să rămâi om dacă ești respins de ceilalți. Îi urăști pe toți, le blestemi norocul de a fi normali. Totuși mizantropia se poartă și la case mai mari. La fițe și la snobi. Ori la despoții întunecați[3].

Salvați de clopoțel, care între timp devenise sonerie electrică, reveneam la copilăria noastră. Câte constrângeri suferea un biet copil! Morala părintelui după ce îi privea năucit „reușitele” intelectuale avea urmări sumbre. N-am reținut nimic din ce îmi vorbea scrâșnit tata. Amenințarea cu pedeapsa fizică îmi paraliza rațiunea. „Înțelegi?” „Da... Da... Da...” Cele cinci până la șapte ore de cursuri zilnice, exceptând sâmbăta când erau numai patru ore, și duminica, evident, care fusese, cândva, creată pentru odihna divină[4], plus orele de scris temele și de învățat, somnul de noapte,... Ce mai rămânea pentru liberul său arbitru în lumea pe care abia începea să o descopere? Iar viitorii lui șefi erau chiar mai aglomerați. Încet-încet, aceștia din urmă își câștigau prestigiul în clasă, devansându-i pe ceilalți. Inteligenții clasei și tocilarii, se ridicau peste mulțime precum grăsimea deasupra apei.

În spatele blocului F, chiar la vedere, se lucrase un fel de parc de joacă și s-a îngrădit o suprafață dreptunghiulară, apoi  s-a umplut cu apă iarna, pentru a îngheța. În spatele „casei” aveam un patinoar natural. Dar de unde să iau patinele, deoarece nu se închiriau? Pe-atunci existau patine reglabile care se atașau la bocanc. Se strângeau și... în fine, am ratat să învăț să patinez, cum ratasem să învăț să merg pe bicicletă și... să înot. La înot exersasem în vară, o oră. Tata a avut un acces de generozitate și mi-a oferit o săptămână de o oră zilnic pentru a învăța înotul la ștrandul din apropierea gării. O săptămână cu instructorul... Erau doi instructori, fiecare avea un grup, cel care se ocupa de instruirea mea, nu m-a zărit acolo. Ne-a pasat câte o plută specială de lemn și, după ce ne-a arătat manevrele de condus pluta pe apă, ne-a abandonat definitiv. Învață cine ce-o putea! Avea însă preferații lui. Pe aceștia îi supraveghea, îi arunca în apă, îi cocoloșea. Apoi fetele... Instructorii ăștia de înot aveau un succes la fete de invidiat, parcă erau magneți! Ultima zi, duminica, am îndrăznit să las pluta pentru a înota singur în stilul „bras”, de broscoi. Și am reușit. Este singurul stil de înot pe care îl utilizez câteodată, instinctiv, să mă țin deasupra apei. Aproape toți copiii nu au avut nevoie de vreun instructor și înotau ca peștii, eu nu. M-am ținut departe de ispita apei. Cât am fost copil. Revenind la iarna acelui an, de fapt a fost sfârșitul unuia și începutul altui an, cei care nu aveam patine puteam lesne să declanșăm un meci după altul de hochei. Și tălpile pantofilor alunecă, nu-i așa? Ne confecționam o măciucă drept crosă și alergam furioși o piatră pe gheață. Obiceiul nostru a fost observat apoi de alții mai mari și patinoarul a devenit locul distracției lor. Continuu locul nostru de joacă a fost invadat de tipi mai vârstnici veniți din alte locuri. Astfel, din practică, puteam înțelege sentimentul autohtonilor călcați de migratori. Ne doream să se încălzească vremea și dorința noastră se îndeplinea. Rămâneam doar noi să alergăm pe gheața înmuiată și să ne bălăcim în apă.

Terenul s-a păstrat ca atare și tot anul acolo s-au organizat meciuri de fotbal. În apropiere se montaseră câteva leagăne și alături s-a menținut un corcoduș pe care l-au chinuit copiii neîncetat sărind din creangă în creangă. Ne tragem din maimuțe? Eu n-am urcat decât în dud, iar asta numai după ce am făcut două boacăne și m-am ascuns de tata. Eram rigid, mort de teamă, nu am reușit să comunic cu el decât după ce a fost îmblânzit de boală, dar... am descoperit că nu prea avem despre ce vorbi. Nu mi-a rămas nimic în cap din povețele sale! Nici nu cred că erau povețe. Doar amenințări. „Dacă nu faci asta, ajungi așa...!” Am așteptat de la el zadarnic o dezvăluirea a secretului care îi face pe oameni plini de tupeu și de succes. Pentru că el astfel îmi părea. Era tata! L-am auzit spunând mamei într-o zi: „Ăsta n-o să se descurce în viața lui!”. L-am crezut și am fost nefericit. Nu este bine să tragi cu urechea. Poți trăi revelații care-ți complică viața sau... în cel mai bun caz, poți deveni „sifonar” sau „turnător”. Cuvintele-astea două provin din vocabularul delicvenților. Despre delicvenți nu știam aproape nimic. Toți oamenii păreau... cinstiți. Exceptându-i pe copii. Erau câțiva căpcăuni de care mă temeam și pe care îi ocoleam de departe. Cinstea oamenilor din jur s-a prăbușit într-o zi când am fost furat. Naivitatea mea a fost înlocuită de neîncredere în oameni, iar de afecțiunea aceasta nu m-am vindecat și probabil voi muri bolnav de ea. La cumpărături, în magazin, țineam suta de lei în buzunarul stâng al cămășii, când să o dau casierei, ce să vezi? nu se afla la locul ei. Unde să fie-unde să fie? Tânărul din stânga s-a grăbit să dispară din magazin și... l-am bănuit, dar era prea târziu. Acasă mama m-a bătut cu tocul de la papuc, aveau tocuri dure papucii, iar eu am urcat în dud să mă ascund de furia tatei. Toată ziua m-a căutat mama. Abia seara a aflat unde eram. „Dă-te mă jos de-acolo! Hai acasă să mănânci!” Nu m-a zis tatei.

Existam secvențial între episoadele filmelor seriale ori minunatele filme noi din cinematografe, colorate, proiectate cinemascop, pe ecran lat, în ediții deLuxe. Până să pun mâna pe neprețuitele romane ale lui Karl May, am văzut deja primul dintre filmele „Winetou”. Muzica americană, preeria vastă, caravane de căruțe, atacurile indienilor, mârșăvia albilor, aventuri cu oameni imbatabili, totul vorbit într-o limbă germană curată, cu mici expresii, nume și denumiri locale, americane. Nemții nu ar fi cucerit America, din onoare, de dragul amerindienilor, deși a doua mare naționalitate americană, ca număr de persoane, după cea engleză, este naționalitatea germană. Abia pe locul trei sunt irlandezii.

Când vezi un om bătând cincizeci, de ce să te miri că un erou mitic reușește fapte de proporții uriașe? Să-l scoatem din cutie pe Roger Moore, „The Saint” numit pe omenește Simon Templierul. Un tip care își păstra, ridicând sprânceana dreaptă, zâmbetul ironic în cele mai imposibile situații, cu o mică aluniță vizibilă pe față, indiciul sigur al șarmului masculin, îmbrăcat mereu din magazinele de modă, perfect frizat, având grijă să-și refacă bucla părului după orice acțiune din care nimeni, exceptând un „Sfânt”, n-ar ieși nevătămat. Eram cu toții în fața televizorului să-i trăim aventurile, iar el nu se mai oprea dintr-o joacă periculoasă, spectaculoasă, pasionantă, cu iubiri trecătoare, divinizat de femei și bărbați laolaltă. Când „ratingul” i-a scăzut și ne-am plictisit de el, s-a plictisit și el de noi. Între timp Roger Moore a devenit „sir” și a adunat destui bani să-și cumpere un mare avion. Observați aici dihotomia în splendidul său exemplu! Cum să-l desparți pe actor de erou? Să înțelegi scenariul fără film?... Cum să observi dedublarea... lumii? Să desparți realitatea de spectacol, la vârsta și experiența unui om de unsprezece ani? Nicicum. Eram în spectacol și urma să devin un erou.

De câte ori mă gândesc la momentele bune ale tatei, îl văd ca pe un om cu o poftă nebună de viață, de aventură. Biata mama nu i-a fost decât servitoare. Avea nevoie de serviciul său și o purta după el fie „la pădure”, vara, aproape duminical și, de când devenise motociclist, în călătorii mai îndepărtate. Se desfăta uneori la restaurantul Brateș, în colțul dintre șoseaua Pantelimon și bulevardul Dimitrov. Inițial acolo fusese doar un „bufet”, de aceea i se spunea și „la bufet”. La bufet era activitate de dimineață, se popula cu bețivii din zonă veniți să bea „cinzeaca” de țuică, erau serviți la un țoi de sticlă cu gât lung, până la miezul nopții când se curăța curtea plină de mese unde se ospătaseră comesenii, le cântaseră lăutarii, iar țigăncile îi îmbiaseră cu flori de oferit doamnelor. Am fost acolo de multe ori însă niciodată din proprie inițiativă. Tata nu a fost bețiv, totuși l-am văzut băut, „cu chef”, de câteva ori și de două ori beat turtă, venit acasă mai spre dimineață, după o sindrofie cu, sau ca, băieții. Zvonuri despre aventurile sale extraconjugale am auzit mult mai târziu. Mama i-a fost fidelă. A fost singurul ei bărbat, pe viață, deși tata n-a iubit-o. Fusese frumușică în tinerețe și s-a menținut subțire până spre vârsta a treia. Apoi s-a modificat.

Tata își schimbase prietenii, erau probabil tovarăși de serviciu, dintre ei îl știam numai pe Stănică, locuia aproape și am fost în vizită chiar și singur. Îmi erau simpatici și el și nevastă-sa. Erau tineri, frumoși, veseli,... El a murit devreme, de o boală de plămâni. Pe ea      n-am mai văzut-o de-atunci. Astăzi casa aceea, de la colțul dinspre bulevard a străzii Ziduri, este renovată și locuită probabil de un ștab deoarece are supraveghere video (cu anunț că ești văzut orice-ai face, să nu te împiedici din greșeală pe-acolo).

Uneori, la noi rămânea să doarmă finul din Brănești. Lucra de noapte la recondiționarea drumurilor bucureștene și s-a odihnit într-un fotoliu extensibil care a suportat în existența sa îndelungată multe persoane. Noaptea prin București… Altădată… Am întârziat ori am plecat de cu noaptea-n cap dimineața și orice călătorie cu un mijloc de transport era halucinantă. Străzi goale, abia luminate, farurile puternice proiectau două spoturi mari și dezvăluiau contururi fantomatice, câțiva oameni adormiți împrejur... Era o lume spectrală! Pe alocuri vedeai măturători sau mici șantiere unde se repara carosabilul. Noaptea se făcea aprovizionarea cu lactate, se aducea gheața pentru răcitoare (nu se inventase pentru români frigiderul), miliția circula cu automobile, discret, nici măcar salvarea nu folosea cumplitele sale sirene, doar pompierii, însă nici ei nu făceau tămbălăul de azi. Nu-mi amintesc de o interdicție de circulație pietonală pe timpul nopții. Nici câini măcar nu erau. Hingherii făceau câteodată raiduri. Erau huiduiți ziua, așa că mai bine vânau noaptea. Chiar pe bietul Florea, câinele, îl săltaseră deoarece bunicii obișnuiau să-l lase noaptea pe stradă. Nu l-au căutat, l-au lăsat să piară... Cu toții știam că din grăsime de câine se făcea săpunul. Gospodinele foloseau pentru spălat săpun de rufe și sodă caustică, iar mașinile de spălat încă nu își găsiseră loc între accesoriile care au ajutat menajul.

Nu simțeam lumea evoluând. Era un status-quo, o situație care nu se putea modifica. Dar mă înșelam, desigur. În 1963 lumea s-a cutremurat. „Lumea” nu avea pentru mine un înțeles abstract, universal. Era o masă umană, oricare, un număr de indivizi. Liderii politici erau continuu urmăriți de curiozitatea cotidienelor și emiteau speach-uri memorabile. John Fitzgerald Kennedy, a fost o figură legendară între zecile de președinți americani. Un tip, cum ne place nouă să spunem, „carismatic”. Cuvântările sale aveau ecou și se auzeau până la noi, în văgăuna noastră balcanică. Dar figura sa... hâm! N-am prea înțeles ce a văzut Marilyn Monroe la fața aceea cu ochi bulbucați, lipsită de frumusețe! Avea gusturi la femei. Nici nevastă-sa, Jacqueline, nu arăta prea rău... A știut să se facă auzit, temut și să fie incomod. Și a avut o echipă de buni profesioniști care l-au susținut. Despre oamenii președintelui s-au făcut documentare, apoi acestea s-au reluat și s-au reluat... Dar adevărul despre asasinarea sa la Dallas nu e sigur. Se spune că va fi cunoscut după... Atunci s-a lansat moda celor 90 de ani până la revelarea adevărului, cunoscut bine numai de cei ce știu. Am văzut filmul asasinării sale, am văzut chiar filme artistice, comentarii, explicații, controverse, Lee Harvey Oswald, un filosovietic, spion desigur, implicarea URSS, sau nu, mafia americană sau mafia cubaneză, cine este Jack Ruby, patronul clubului de noapte, asasinul lui Oswald, ce sau cine l-a determinat să, etc... Un „psyho” american, vândut pe dolari buni. Astfel funcționa cea mai temută putere opusă „lagărului socialist”. Psihopatic. Totul părea sigur în lumea noastră neatinsă de Rău. Doar televiziunea ne informa. Știrile despre o lume prea mare circulau mult mai ușor decât în presa scrisă. N-aveam bani să cumpăr ziare. Abia dacă mai făceam rost de mărunți să văd un film. Pentru cei câțiva lei mergeam în vizită la bunici. Mă cumpărau, dar îmi făcea mereu plăcere să-i revăd indiferent de recompensă. Acolo însă, casa bătrânească se modifica. Frații mai tineri ai tatei își revendicau teritoriul. Schimbarea aceea îmi displăcea. Nu anunța deloc un viitor bun. Au mai fost câteva adunări ale neamului și chefuri cu hore lângă fântâna de pe mijlocul străzii. Alături de horă se afla acordeonistul amuzat, atingându-și cu fața prețiosul instrument pe care-l înviase, și eu, copil prost, râzând la aparat, îmbrăcat cu o haină gri și un fes pus strâmb pe cap. Poze... o mulțime de poze...

Mass-media, un ghem, un amestec de sisteme și agenții virusate, ne agita și ne făcea educație. Înainte de Kennedy murise Edith Piaf. Cariera unei „môme”, o fată de stradă oarecare, devenită divă, în special refuzul episcopului cutare să-i ofere o slujbă de adio fiindcă dusese o viață bezmetică, a inflamat populația parisiană care a celebrat-o cu funeralii demne de o împărăteasă[5]. Ce dacă..., vocea ei însă... Ei bine, vocea ei nu mai este ascultată decât de nostalgici. Urmează leitmotivul: Totul curge, se dizolvă în magma care ne-a creat. Iată cum se lărgise orizontul meu muzical! Deveniseră foarte populare, datorită radioului, șansonetele și canțonetele. Nu cunoșteam că însăși trupa Beatles apăruse ca Afrodita din spuma mării Irlandei, a râului Mersey, sau a Canalului Englez (English Channel, nu? Puțin importă cum îi zic francezii!).[6]

Un copil anost, domnule! Nu aveam noroc să fiu talentat, nu știam ce constelații te înalță, nu înțelegeam cum este să devii celebru și bogat, ori cum poate nărui măreția umană un cancer la ficat, declanșat din... Habar n-aveam ce poate fi!

Dificil drum se deschisese înaintea mea. La școală aveam deja mici probleme de înțelegere. Ori școala nu voia să mă înțeleagă pe mine? Nu mă pregăteam îndeajuns pentru teze. Ce înseamnă „teză”? O simplă dezvoltare a unei teme propuse, din nefericire, de profesor. Inerția. Inerția este un fenomen fizic, motivat de o forță. Forța aceasta se manifesta însă și în mintea mea. Nu mă puteam opri. Continuam... să visez. Nu am excelat la vreo disciplină sau materie școlară. Acasă era o tensiune mocnită care nu-mi permitea să „studiez”. Foloseam pauza la școală pentru a răsfoi în grabă notițele. Și am luat-o pe acel drum periculos. Căutând o vină privind calitatea educației mele am găsit în fine răspunsul. Este vorba de calitatea educatorilor. Fie măcar unul să-ți arate o cale și vei rămâne luminat mult timp. Fără lumină, orbecăi. Numiții „profesori” n-au vocație. Metoda lor este retrogradă.  Citesc și ei manualele. Să știi mai mult este nociv. Îți predau plictisul lor... Căscam la orice oră. Cred că nici programul de după amiază nu-mi pria.

Ceva nu se învăța în școala românească. Curajul de a vorbi liber, de a improviza. Nici să fac o simplă compoziție literară folosind bietele mele idei n-am reușit cât am fost copil și adolescent. Am înțeles anevoie această filosofie a vorbirii și n-o stăpânesc prea bine nici azi. Nu invidiez marii vorbitori de limbă română, pe aceia care te umilesc permițându-și stiluri elegante, care pot cuprinde într-o frază metaforică esența. De aceea sunt „mari”. Primeam note lamentabile pentru știința mea de a compune. În timp am încercat să rețin câte ceva din textele introductive ale cărților, iar mai târziu să înțeleg ce aberau diferit și complicat criticii literari. M-am născut să fiu de cinci și șase la literatura română. Dar până la liceu m-a salvat gramatica. La reguli mă descurcam de minune. Profesorii se schimbau anual, alteori reveneau după o pauză de un an, niciodată doi. De exemplu doamna Erugan, cea de limba română. Mi-a fost profesoară într-a cincea și a șaptea. Știu că dădea extemporale fulger la gramatică. Întotdeauna terminam primul, fără greșeală, însă regretam. Îmi dădea nota nouă pentru că îi părea facil. Erau câțiva copii, de fapt fete, care vânau doar zece. Doina Stănculescu și Mihaela Broșteanu. Mihaela Broșteanu era mândra și frumoasa clasei. N-am îndrăznit să-i vorbesc vreodată cât am fost colegi. Fetele se grăbesc să se împlinească fizic și îi lasă pe băieți să-și dezvolte complexe de neputință. Asta până mai cresc și ei. Dar instinctul sexual există din fragedă copilărie și ne manipulează ciudat, ne ordonă un comportament rebel, greu de controlat mental, cu plăceri delirante. Suntem mașini complexe prin care umblă substanțele chimice, se amestecă periculos, fără concursul conștiinței personale, se grăbesc prin rețele și legături să ne dea impulsuri și dorințe care ne individualizează. Mă plac, te placi, dar nu ne plăcem, sau, eu te plac, iar tu nu mă placi,... Permutări.

Doamna Erugan l-a bătut într-o zi pe Marz cu rigla triunghiulară. O isterizase. Au venit părinții să pedepsească „bestia”. Noi știam ce se întâmplase. L-a rugat să tacă, apoi să se așeze și să tacă, apoi să stea în bancă, să se așeze și să tacă, în fine l-a poftit afară,... după care și-a pierdut controlul. A fost o femeie liniștită până în acel moment critic, o profesoară ca toate celelalte. Buum! Și a luat foc! Cu toții avem drăcușori la domiciliu, mansardă, cucui,... La cap. Oameni cu calm olimpian[7] n-am văzut decât în filme. Iar Marz..., a fost un copil problemă. Nu l-am mai avut coleg într-a opta și nu l-am mai văzut vreodată. El nu mă remarcase oricum. Din fericire.

Am început studiul „Istoriei antice” cu domnul Dancău. Acest domn care ne-a fost profesor și în clasa a șasea, a fost cel mai mare chiulangiu și, spre bucuria generală, nu a avut suplinitor. Era un tip cu chelie mare, grozav de bun povestitor. Chiar era talentat, ne lăsa cu gura căscată și nu se auzea decât vocea lui. Ne hipnotiza. Dar o făcea prea rar. În fine, calitatea lui esențială era că n-avea timp să ne asculte și ne aprecia după rezultatul primei lucrări scrise. Luai o notă, astfel îți încheia media. Domnul Dancău... Avea poate vreo funcție politică, cine știe?

Într-a șasea, după ce marcase o serie neobișnuită de ore la cursul de „Istorie medievală”, a hotărât să ne mai și noteze, astfel că a întrebat un coleg: Care au fost cauzele „Războiului de o sută de ani”? Îl știți, ăla dintre franțuji și ingleji cu Jeanne d’Arc, „la purcelle” sau ceva pe-acolo. Băiatul le-a bălmăjit și, cu ajutor, suflări, îndreptări ale profesorului, a terminat toate cele douăsprezece puncte. Le aveam scrise în caiet.

–        Ifrim, a citit domnul Dancău în catalog. Ia să văd! Hai! Spune-mi cauzele „Războiului de o sută de ani”!

Le-am zis, lins, întins, ca pe o poezie, fără să mă poticnesc. Profesorul abia își scosese ochelarii să mă privească mai bine. Atunci a bătut cineva la ușă și a intrat un băiat să îl cheme la cancelarie deoarece fusese solicitat de domnul director, a ieșit puțin, a vorbit tânărului să transmită nuștiuce... Am stat cuminte în picioare așteptând să fiu întrebat altceva. Oare ce ar fi putut să mă întrebe? Știam datele bătăliilor de la Azincourt și Poitiers, în fine, nu-mi aminteam ce fel de Charles fusese delfinul... Domnul Dancău a închis ușa, a revenit și m-a privit puțin, apoi a întrebat:

–        Ce este tatăl tău?

–        Muncitor.

Nu aș fi putut spune „maistru”. Muncitor...

–        Priviți, a zis domnul Dancău (fie-i țărâna ușoară! – avea poate cincizeci de ani, nu cred că mai trăiește), un fiu de muncitor! Astfel trebuia să se răspundă. El s-a pregătit exemplar. Bravo!, a mai spus domnul Dancău. Ai nota zece.

De-atunci mi-a pus doar zece. Niciodată nu m-a ascultat, niciodată nu am mai vorbit cu domnul Dancău, nici de extemporale nu a mai avut vreme. A fost singura medie anuală de zece exceptând-o pe aceea de bună purtare. Profesoara de Istorie care l-a urmat m-a făcut de râs. Totuși... ce treabă au femeile cu „Istoria”? Că sunt otrăvitoarele, intrigantele, că în spatele oamenilor de stat, hotărârilor epocale, trebuie să căutam „la femme”? Nu. Evenimentele au fost, sunt, create de bărbați. Damele apar în mod excepțional în Istorie, deoarece, umflate de testosteron, arată ca niște bărbați și se confundă. Cu doamna aceea profesoară nu m-am împăcat fiindcă nu știa să predea. Ne cerea să citim manualul, iar manualele mi-au displăcut. Pentru ce să-mi fi plăcut? Am fost unul dintre aceia care strigau din răsputeri: „A venit vacanța cu trenul din...” „Din Franța?” Așa se potrivea rima. „Să nu mai citim, că ne-mbolnăvim,...”. „Dărâmarea școlilor, moartea profesorilor”, constituiau amenințări și cazuri penale. Nu le doream cu adevărat, era simplă retorică. Îmi imaginam totuși cum ar fi să ungi zidurile cu untură de cățel. Scârbos! Mă bucuram de venirea vacanței deși nu aveam ceva palpitant de făcut. Profesorii ne dădeau zeci de teme, de probleme, de recapitulări. Ei ce făceau pe timpul vacanței?

Aveam vecină o doamnă învățătoare, doamna Dobre. Doamna Dobre era o femeie foarte sobră. Vorbea superior, important. Așa a rămas până la senectute. „Păstrează distanța!”, părea să spună, de aceea o ocoleam. Cu doamna Popescu, o vecină mai vârstnică de la scara șapte, aveam altă relație. Știam despre ea câteva lucruri: că era basarabeancă, fusese directoarea școlii vechi și că era profesoară de muzică. Deținea un pian și dădea lecții. Nu cred să fi avut copii, oricum nu i-am cunoscut, iar soțul era mai tânăr. Avea o grijă deosebită de ea, era fragilă și se mișca destul de greu. Mă purtam cât puteam de respectuos și îmi părea că sunt favoritul ei. Era o profesoară pensionară. Și domnul Popescu fusese profesor la vechea școală care a fost demolată înainte să se prăbușească. N-am intrat în școala aceea. A fost bine blocată pentru a nu pătrunde careva. Este de neimaginat azi, în aceste vremuri de cumplit jaf național, că o construcție veche, nesupravegheată, a rămas intactă până să fie demolată în mod legal. Doamna Popescu ar fi dorit să facă din mine un muzician dar, vai, deschiderea dintre police și auricular nu a acoperit, nici în adolescență, o octavă pe claviatură, calitate determinantă pentru cariera de pianist. Oare aș fi vrut să fiu pianist? Din primul an gimnazial, când am început să cunoaștem ceva teorie muzicală, am aflat cât a putut studia „geniul” național, George Enescu, încă de la cinci anișori, și cum n-a avut el copilărie, bietul băiețaș! Ce destin tragic! Vedeam o poză a lui, în carte, cu vioara aceea infamă în mână... Despre Mozart și cariera sa juvenilă am aflat totuși mai târziu, chiar Beethoven a luat-o din vreme, Chopin la fel,... Copiii minune ai Muzicii au împins-o spre ceea ce a devenit azi. O colecție de pârțuri și zdrăngăneli.

Doamna Dobre avea un fiu, pe Cristi, un băiat cu patru ani mai mic decât mine, și un soț a cărui fațadă purta masca nepăsării și plictisului. Uneori ținea să execute o conversație:

–        Ce faci, tată?

–        Merg de colo până colo...

–        Bravo-tată, bravo, bravo!

Aceasta era conversația cu omul care privea, când avea chef să vadă, lumea, cu tot plictisul. Îm, le cam bea! Să fi avut o nevastă precum a sa probabil oricine se plictisea de viață. Îi auzeam, pentru că duceam o existență aproape... în comun. Îl punea la punct din două-trei vorbe: „Taci! Te rog să taci!” „Familia ing. Dobre Ion”, era inscripția pe frontonul ușii principale. Cristi însă, era un băiat grozav. Am fost prieteni mult timp, apoi a devenit inginer mecanic pe o navă comercială.  Ne-am întâlnit tot mai rar, până în ziua când m-a salutat în trecere, iar mai târziu nu m-a recunoscut.

Jucam fotbal și „șapte pietre” împreună. Nu doar cu el. Deoarece era nevoie de parteneri, ne cunoșteam tot mai mulți. Din păcate, frații Brumă erau foarte împiedicați la astfel de jocuri. De aceea nu participau cu plăcere. Mie îmi plăcea să alerg. Însă nu și la ora de educație fizică. Aveam o teamă teribilă de „cal”. Săritura peste aparatul numit „cal”, mă paraliza. Mă temeam să nu mă împiedic și să vin în nas. Și dacă nu-mi ridicam fundul destul? Pentru a ne ajuta, se specializase o doamnă profesoară. Doamna Săndescu. Când stăteam în cap venea să-mi susțină picioarele. Nu știu de ce îmi părea că se uită prin chiloții mei!

Mulți copii exersau football, cea mai populară fugă după o bășică, la cluburi sportive. Pe când eram într-a patra unul dintre colegi fusese înscris de tată-său la clubul „Granitul” care finanța o secție pentru copii. Dar, am înțeles că se plătea o sumă de bani antrenorului. Dacă aș fi avut banii aceia și aprobarea lui tata... Merita cu prisosință. Băieții pricepuți la fotbal și-au clădit în societatea masculină un statut și au avut destui admiratori și susținători. Am fost mediocru și în fotbal. Doar energia personală a întărit continua mea zbatere fizică. Așa am crescut.

În vacanța de vară din 63, după obișnuita perioadă la țară, am mers la mare, pentru două săptămâni, cu IJ-ul. Mă îngrășasem mâncând pepeni în vara aceea. Pepenii altora pe care-i găseam în bostănăriile cunoscute de Petrică. Ne ascundeam între rândurile de porumb să îi consumăm. O plantă mică, întinsă pe sol, umflă un fruct cât un balon! M-au luat „bătrânii” în ataș. Atunci am ajuns pentru prima dată la tanti Vasilica în localitatea Techirghiol. Tata a cunoscut-o prin telefon. Avea cameră de închiriat și aflase de ea de la un client. O femeie masivă, guralivă, cu fața lată de tătăroaică. Locuia într-o casă foarte asemănătoare celei din Pantelimon, iar femeia aceasta i-a plăcut lui tata. Aveau aceeași fire. Și soțul ei, nea Ștefan, era o figură. Fusese un pasionat consumator de șpriț, o mai comitea încă, nu își asculta doctorul deși suferea cu ficatul. Din Techirghiol se ajungea ușor la Eforie Nord, dar părinților mei le plăcea la curte, să se îmbuibe cu „grătare”, ori mergeau la sanatoriu să stea împachetați în noroiul negru, renumit, al lacului, până devenea tare ca o armură. Ajunseserăm totuși la mare. Orașul Eforie Nord era la doi kilometri. S-a modificat ceva în ultimii ani dar hotelul Belona își continuă existența pe faleză. Eforie a fost mereu o stațiune pentru „buget redus”. Turiștii se puteau caza la localnici care închiriau camere. Plaja era mare, nisipul bun, iar în apă te puteai răni de pietroaie pe care nu le-a clintit nimeni, niciodată, deoarece s-au spart prea puține capete. În august era festival de obiceiuri tătărești, cu trânte și sacrificii de ovine. E spectacolul lor de forță. Când îi vezi pe tătari, au fost aduși de turci din Crimeea să populeze Dobrogea, persoane pașnice, mai fac pe berbecii câteodată și se prind la trântă, este imposibil să gândești la ferocitatea strămoșilor, din anii de expansiune și năvală a „marelui hanat mongol”. Câți mai stau azi în pustietatea lor mongolă? Vreun milion de pierduți. Nu. Oameni ca aceștia n-au fost vreodată violenți. Deloc. Și nici nemții. Ce persoane agreabile!

Am visat la vara aceea mult timp. Luaserăm masa într-o seară pe plajă. Sunt și acum restaurante în apropierea mării dar s-au schimbat cumva în rău. Muzica..., servirea... Nu știu. Este o evoluție culturală dintre cele mai ciudate. Un melanj de cultură americană și culturi ale Orientului apropiat și indian. Care pleonasm? Columb a căutat și a găsit indieni în occident pe când Pământul abia fusese umflat de Copernicus. De mic am avut în minte această expresie pe care n-am priceput-o deloc: „Ne aflăm la confluența marilor drumuri comerciale și culturale dintre Vest și Est.” Nu am crezut și nu voi crede vreodată. Istanbulul poate, Bucureștiul nu are voie. Din nefericire nu și-a ales bine conducătorii și influențele. Aș fi stat seara pe nisipul cald încă, să văd cum se lasă ușor întunericul pe mare. Și Marea Neagră este o deschidere către Orient. Pe partea cealaltă era altă mare, marea URSS, și întinsa Turcie. Doar Bulgaria ne stătea pe-aproape. Teritoriile acestea au o Istorie. Dar, consultând Istoriile naționale, descoperi că adevărurile nu coincid. Probabil nu sunt adevăruri. Și atunci, pentru ce studiem „Istoria”? De-am putea privi dincolo de interese! Ce interese are un puști? Mândrie națională? Habar n-are ce poate fi. Orgoliu de neam? Hu! Mă prăjise puțin soarele și spărgeam bășicile pe umăr. „Vacanță” egal „Libertate”. Mă temeam că se vor năpusti iar toți acei indivizi, să mă îndoape cu știință. Că există o stratificare a oamenilor, e sesizabil devreme în viață, dar lipsurile, dorințele nesatisfăcute, posibilitățile altora, se estompează în momentele de libertate și dezmăț ale copilăriei. Alergi să uiți de griji! Totuși ceva ne cere să ne maturizăm. Suntem ființe care se metamorfozează într-un mod ciudat, independent de voința proprie, la fel, însă diferit totodată, suntem purtați spre legături, situații, prin care trecem toți și experiențe particulare în care ne definim ca personalitate în...

I se spune „societatea umană”... Am plonjat cu capul înainte în „cruda realitate”. Părinții mei, IJ-ul, drumul înapoi, blocul lung de locuințe muncitorești, cu zece scări, apartamentul 29, ușa lui de lemn vopsit crem, ocheanul, inscripția pentru rătăciți, „Fam. Ifrim Ion” și cheia care se învârte de două ori în broască. Ne-am întors la muncă. Întâi prietenii, apoi colegii de școală, în sfârșit criticii minții mele. Totul ține de acceptarea unor evidențe. Capacitatea de a cuprinde lumea-n cap ne face să avansăm. Ne-am obișnuit să o numim „inteligență”. Este un franțuzism înlocuitor al cuvântului vulgarizat de români din latină, „înțelegere”. Credem că poate însemna altceva. I s-a desenat o aură, o legătură cu persoane superioare, a fost creată o scară, un punctaj și s-au construit mituri. Genialitatea stă perfect pe un vârf al intelectului. Aiurea. Civilizația, indiscutabil, un mediu sau ceva natural din obișnuința mea și a domniei voastre, este creația oamenilor excepționali despre care am fost obligați să ne documentăm. Cine erau și ce au făcut? Pitagora a emis o teoremă, o potriveală găsită la triunghiului dreptunghic. Pare puțin pentru celebritate, dar, despre acest personaj s-au găsit destule alte informații. A fost filozof ori poate șaman, a stat ascuns sub pământ, fără provizii, luni întregi, și a supraviețuit, a fost stăpânul lui Zamolxis, marele zeu dac și... ce-o mai fi fost. O mulțime, niciodată atinsă, de genii a avut poporul elen cândva, dar și cel chinez, romanii, arabii, francezii, italienii, germanii, englezii, amer... Românii au avut puține genii, iar genialitatea pare să fi secat definitiv în această restrânsă arie. De fapt eu nu cred în existența indivizilor cu adevărat excepționali. Cine sunt eu, cine sunt eu... Și dacă ar spune acest lucru un mare critic român, ar fi mai de efect? Am cunoscut mereu, continuu, oameni superiori, le pot accepta oricând ascendentul, sunt persoane care au însumat nu doar aroganța proprie dar întreaga aroganță a unui arbore genealogic. Iar adevărul lor este la fel de puternic. Un mic prieten al meu de-atunci, Bogdan Paraipan era de neam boieresc. Bunica sa, o femeie destul de zgomotoasă, de certăreață, era câteodată înconjurată de copiii care o strigau, jignitor: Boieroaica, boieroaica,...! Astfel fusese, nu mai era. Locuiau patru persoane într-un apartament la parterul blocului. Într-o zi le-au spart geamul. N-au fost deloc fericiți oamenii aceia. Poate Bogdan. Era un băiat nostim, curajos, a trecut peste șocuri.

Am mai cunoscut o familie de foști... dar mai târziu. Acești „boieri”, un fel de... nobili din lumea slavonă a timpurilor medievale, n-aveau bun renume decât în lumea lor și nu au nici astăzi, totuși, despre vechile familii boierești unii vorbesc cu venerație, vrând să spună că au fost civilizatoare pentru noi, cei ce suntem. Ce fel de civilizație au realizat boierii în România? Poate pe Lună sau pe o planetă în Canis Minor, unde, se spune, este viitorul umanității. Când suntem atinși de necazuri suntem toți umili și merităm compasiune, dar când adunăm privilegii, au revoir à l’égalité.

Am fost cu clasa într-o ciudată vizită la Golești. Am vizitat conacul boieresc, ne-am învârtit prin împrejurimi și am văzut celebra fântână unde au fost aruncate trupurile lui Tudor Vladimirescu și ale tovarășilor săi uciși de Eteria, trădătoarea frăție pentru independența Greciei. Parcă vedeam cumplita profanare înfăptuită de niște venetici împotriva eroului național. Cum de ajunsese bietul de el la mâna „grecoteilor cu nas subțire”? Moartea bântuia acea localitate și n-am putut scăpa de greață cât am stat în așteptarea întoarcerii. N-a fost întâia oară când am cunoscut-o pe „Doamna cu coasa”[8]. Colegul meu de-a patra, Nistor, îmi era și vecin, a murit cu capul strivit de o autobasculantă pe șantierul din fața blocului. Se agățase de bena mașinii, iar șoferul a dat cu spatele. Nu l-a văzut. Am fost toți la înmormântare. Este emoționant să vezi suferința atâtor oameni mari. Fusese și Banu cu el dar numai pe Nistor îl prinsese roata. Niciodată nu l-am plăcut pe Banu, nici după ce s-a maturizat. A reușit, cu școală militară, să devină ofițer. M-a disprețuit deși nu l-am provocat vreodată. Dar n-a fost mereu în preajma mea și... n-a fost singurul. Nu departe, pe aceeași scară opt, locuia un tip mic de statură, Albu Mihăiță. Ăsta a făcut un cuplu de tovarăși cu Osu, un băiat solid, flegmatic și lipsit de etichetă. În general inabordabil. Nu știu de unde avea porecla, o purta nonșalant de copil, răspundea dacă-l apelai astfel. Osu era fiul unui chirurg. A devenit chirurg la rândul său. Mihăiță în schimb, căruia o vreme i-am zis „Pici”, până a crescut, a devenit inginer constructor. Am aflat târziu că era evreu, ceea ce mă face să cred că Osu avea aceeași origine. Se simțeau aparte. Astăzi unul trăiește în Franța, celălalt în Canada...  Dacă n-au murit cumva.

Nu a trecut mult timp și s-a prăpădit bunicul de la țară, moș Alecu. Păstrez o poză cu el, bunica, frate-meu, Petrică și Aristița. Ne-a făcut-o tata înainte să o luăm pe drumul spre mare. Următoarea fotografie din seria aceea a fost cu mine călare pe cal. Atunci a fost unica dată când m-am aflat sus, pe crupa unei iepe (calul era iapă). „E cuminte, e cuminte, nu-ți face griji!” N-avea frâu, șa, dârlogi, înainte să fiu pozat a lăsat capul jos să tragă de un smoc de iarbă și s-a întins un tobogan între mine și pământ. Am prins-o bine de coamă și am rânjit de teamă... Bunicul fuma. Era bolnav de plămâni dar nu a renunțat deloc la țigară. Cu fatalitatea nu te pui. Când vrea să te răpună, pentru ce să mai tragi de timp? Au fost și mama și tata la înmormântare, iar mama a purtat o vreme doliu. Câțiva ani n-am mai mers la țară. Când am revenit am făcut-o pentru bani. Bunica a trăit încă mult după aceea, dar bătrânețea ei a fost cumplită. Recunoaștem cele câteva vârste ale omului, toate par să ne aducă momente de împlinire și satisfacție existențială, însă agonia prelungă, marginalizarea și uitarea, sunt triste și dureroase. Astfel se închide viața noastră. Dacă există ceva, dincolo de ea, păstrăm doar concluzia: Viața este suferință[9].  

Credeam că voi rămâne pitic însă m-am deșirat și eu încetișor. Alții au început devreme și se făleau cu bărbăția lor. Unul, Iliescu Ștefan, un coleg plin de mușchi, ne-a arătat mândru părul pubian. Ehei! Spre bătrânețe chelești și de ăsta! Dar este un moment de triumf al copilăriei. Se aseamănă aventurii Sinelui care urcă din bezna Incoștientului spre lumina Cunoașterii de El Însuși. Probabil. „Aventurii Si...”! Trăiesc murdărit de mocirla în care am ajuns. De ce aș vrea să virez către lumi spirituale? Am avut coșmaruri de-atâtea ori că nu pot fugi, că nu mă pot întoarce și că nu pot scăpa... Nu pot scăpa! Când privesc Lumea de Ființe Superioare (măcar se cred astfel), înțeleg că stau în Buricul Disprețului. Cum să mă eliberez de El? Nu reușesc să mai pot.

Drumul înapoi s-a blocat. Am început să fug de copilărie. Stăteam câteodată în ușa scării blocului și priveam fetele. Și fetele mă priveau, însă... am suferit de rușine. Nu știu cine mi-a vârât în cap virusul ăsta! Este o variație pe tema lipsei de încredere în șansa zisă și noroc. Credeam că pot sta astfel, iar frumoasele acelea cu gene lungi vor aștepta, ori îmi vor oferi o șansă. De așteptat au așteptat, pe altcineva. La scara patru ieșea la ocheade Ileana, era cu un an mai mică doar. Mă zăpăcise într-atât că o visam. Doar o privire îmi era de-ajuns. Pe Nuți o plăceam mai puțin, dar și ea mă privea... Da. Copil prost! Corpul fusese programat, jur, nu de mine, să funcționeze așa. Venise vremea să mă bântuie hormonii.

Înainte să devin puber, Lumea a pulsat exterior. Brusc a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, eroul „Liniștii noastre”. Mă obișnuisem cu fața lui zâmbitoare, cu vocea sa calmă, privirea sa umană. Am privit îndurerat pe sticla televizorului înmormântarea acelui tovarăș al meu, al națiunii și al universului. Un fluviu uman de bocitori au trecut zi și noapte în apropierea sicriului să-l vadă mort pentru ultima dată și apoi s-a declanșat alaiul mortuar. Oh! Pe afet de tun, spre mausoleu[10], într-o preumblare prin mulțimea zguduită de plâns, distrusă, cutremurată. Eroule, erou...! Fusese un mare om! Trecutul său de luptă cu sălbaticii burghezi a fost reiterat[11]. Fusese ilegalist... Nu m-am întrebat o clipă dacă ilegalismul era permisibil, și de ispravă, în perioada copilăriei mele. Ce credeți? Ilegalismul politic a fost mereu o „treabă mare”! GG-D fusese deținut de pușcăria Doftana un timp, a instigat la grevă muncitorii din atelierele bucureștene de reparat locomotive „Grivița”, în fine, a fost. A fost ales. Comentatorul ne-a atras atenția că este interpretat „marșul mortuar” al lui Beethoven. Coruri, muzică patriotică, muzică tristă, un cer înnorat,... Martie, 1965. Am ieșit să bocesc. Însă Dănuț, vecinul meu cu nume de drac, Chiriță[12], a pornit să-l râdă și să-l ridiculizeze. Pe erou! L-am șutat puțin, l-am repezit, cu vorbe deloc amicale: „Mă, tu-nțelegi ce s-a întâmplat?”

Povestea vieții lui Ghe Ghe-Dej a fost, într-alt fel, revelată după destui ani. Am îmbătrânit și habar nu am ce interpretare să dau unor aventuri politice. Nu pot. Comentatorii politici însă... pot. Pledoaria lor se adaptează la Istorie. Istoria... O combinație stranie de coincidențe, clișee care se leagă, evenimente create de persoane sau de interese numai. Câteodată, când stau cu capul gol și-l umplu încet de ceea ce este, când meditez, îmi pare că ordinea pe care-o suportăm e inumană, dar nu o pot numi divină. „Divin”, e doar de bine... Nu?

Nu m-am schimbat doar eu. Spectacolul avea să se schimbe odată cu mine. Atunci nu pricepeam că nu-i de-ajuns să întorc privirea, să văd, și să cunosc. Întotdeauna există cauze, motive, premize. M-am ferit să mă implic. Eu i-am lăsat pe alții. Și-am decăzut, şi-am fost târât, ca într-un western, de calul meu.

Oamenii erau înlocuiți de oameni. Prietenii, rudele, profesorii mei, politicienii, apropiații și îndepărtații. E dificil să te desprinzi de lume. De fapt, este aproape imposibil sau... nebunesc. Aș detașa psihoza de demență, chiar dacă amândouă se cheamă „nebunie”. Domnul Breudeanu a murit, a dispărut aproape neobservat, iar biata doamnă s-a țicnit. Demența bătrânei doamne a fost prima mea întâlnire cu un fenomen uman sfidător, urât de lume și ascuns. De teamă, omul social se tratează cu sarcasm... Și crede că poate scăpa! Cei doi bătrâni erau singuratici. N-aveau copii, n-aveau prieteni. Păreau uitați de lume, izolați, deși, se spunea, avuseseră un trecut de activiști politici. Ce comiseseră în tinerețe, cui îi păsa? Cred că știam asta de la vecinul lor, nea Tudorică Oprescu. Lui nea Tudorică, apropiatul, amicul nostru, îi plăcea să clevetească. Și pe el îl speria femeia transfigurată, cu privirea pierdută, care-și plimba pe străzi sacoșe voluminoase, striga noaptea, se certa cu o mulțime de strigoi pe care-o găzduia în garsoniera sa. „Nebuna ar trebui să plătească mai mult la întreținere...” Ha-ha-ha! „Nebuna”, era deja renumele nefericitei femei.

Prietenii mei, frații Brumă, s-au mutat într-un cartier îndepărtat. I-am vizitat de două ori, cu Mircea m-am întâlnit încă, ba chiar am participat la aniversarea lui de 16 ani. Deja „îmbătrânisem” și eu. Abia de atunci am renunțat definitiv să ne mai întâlnim și nu a fost o despărțire cauzată de vreo ceartă. Pur și simplu nu mai aveam ce ne spune. Lumile noastre s-au despărțit. Lumile...? Să existe oare mai multe „lumi”? Ire-levant!

Tata și-a găsit de lucru suplimentar. La început mergea să muncească la un atelier, nu știu unde, cu timpul și-a luat de lucru acasă. Mai făcea mici servicii altor persoane, sustrăgea materiale din fabrică și lucra pantofi, a fost un cizmar priceput, astfel încât situația materială a familiei a crescut pentru o vreme. Am început un ritual de duminică, vara, la sfârșit de săptămână. Ne deplasam în zonele numite pompos „de agrement”, la periferia orașului, aproape de lacurile din zonă, la Snagov, Pustnicu sau Cernica. Întindeam un cearșaf, ne adăposteam de soare, mâncam mici perpeliți la grătar și beam bere. Berea nu era pentru copii, dar copiii au crescut și au preluat obiceiul. Nu mergeam cu familiile vecine „la pădure”. Tata descoperea mai mereu cunoscuți, se întindeau în comun la un chef vesel și se pozau să păstreze amintirea că au fost împreună. Nu pot uita cozile nesfârșite la bere sau mici. Cozile acestea, grămezi imense de indivizi care așteaptă să cumpere ceva, au continuat să crească în timp, au ajuns de coșmar! De câte ori îi însoțeam, și eram obligat să o fac, eram trimis la cozi. Nesuferită distracție! Dacă rămâneam cu toții acasă tata mă trimitea după gheață. Luam gheață de la tonete speciale în care se depozitau dale mari de formă paralelipipedică, sparte apoi pentru a putea fi transportate în găleți ori sacoșe. Bucățile de gheață erau introduse în răcitor alături de sticlele cu băuturi. Mâncarea nu se păstra în același loc deoarece gheața se topea și în final apa era scoasă. Era datoria mea de copil. Uneori mergem la piață să ajut la transportul hranei. Vechea hală Obor fusese renovată, câțiva ani în urmă. Atunci chiar arăta civilizat, era curată, azi a devenit o mizerie, un pericol pentru sănătate. Cu școala mergeam tot mai rău și evoluam încet către prăpastie. Pe drumul acesta cred, puțin înainte să cad, am găsit o răspântie. Acolo  m-a așteptat sfântul Petru, în travesti...

Am început să prind gustul filmelor franțuzești. Chiar a fost un timp când și-au făcut de cap în peisajul cinematografic din oraș. Comedii, filme de capă și spadă, aventură veselă, galantă… în general. La tv mă uitam la filmele vechi, din anii treizeci până prin cincizeci. Am învățat să recunosc don juanii și divele, să simt fiorii unei drame, să mă bucur de sfârșitul fericit. Însă nu eram doar cinefil. Citeam cărți de acțiune. Atunci am „devorat” romanul lui Dumas-père, „Cei trei mușchetari”. Am devenit fan d’Artagnan, nu e clar?, și dușman declarat al perfidei Milady, împreună cu eminența sa cenușie Richelieu. Citeam ficțiuni continuu, chiar în pauze la școală, renunțasem la obiceiul de a repeta măcar o dată temele. S-a văzut pe „carnețel” – astfel era alintat carnetul de note proaste.

Au trecut zilele și nopțile. Am încheiat un ciclu de viață înainte să încep clasa a opta. Cei dinaintea noastră, copiii mai mari cu un an, avuseseră neșansa susținerii examenului de absolvire a școlii generale. Uniformele școlare aproape negre erau respingătoare, dar obligatorii. Dădeau un cadru de doliu sărbătorii școlare. Am fost impresionat de îmbulzeala de la intrare, dezordinea, strigătele, nervii, încordarea și așteptarea părinților,... Era un examen dificil, la șapte materii! M-am temut degeaba. Am avut privilegiul să scap de el. Nu s-a mai ținut acel examen începând chiar din anul absolvirii mele.

Deși am „învățat” ceva despre anatomia umană, abia într-a opta, și nu avusesem curiozitatea de a mă diseca, operație efectuată sub ochii noștri pe o broască la „biologie”, aveam noțiuni privitoare la ceea ce sunt, corporal, și cum am ajuns în lume. Iar „lumea” era o mulțime de indivizi asemănători. Civilizația, ceea ce ținea de existența lor, avea o legătură imanentă. Oricare ar fi fost prestigiul ei istoric, n-am simțit dimensiunile timpului. Nu-l simțeam nici în adâncime, nici în expansiune. Nefiind copil „minune”, n-am pus nimănui întrebarea „ce sunt stelele și ce este universul?”. Am văzut poate expozeuri tv, numitele „documentare”, despre oamenii mari și experiențele vieții lor. Unii vorbeau și despre stele, astre, sau... sori. S-a născocit un entuziasm referitor la cosmos. „Cucerirea cosmosului”, asta era expresia, înainte chiar să mă nasc a doua oară.  Să fim sobri, cine să cucerească... Cosmosul? Mama mare, probabil! Omul? În romanele lui Asimov sau în „Planeta...”? Se pare că maimuțele sunt mai dotate pentru astfel de isprăvi decât oamenii! Încă din ’57 ruso-iudeo-americanul Isaac Asimov a „fundat” între stelele universului său neuronal un imperiu nesfârșit al umanității. Această literatură de aberații visătoare bazată pe o anumită speculație logică privitoare la expansiunea tehno-logică, a fost numită de avansații lumii, „literatură de anticipație”. Nu zău? Și-atunci Biblia, cu mesajul său iubitor că perpetuu, adică în viitorul fără sfârșit, ne paște o eră a îngerilor[13], ce poate fi? Literatură de anticipație. Despre nebunia viitorului îndepărtat nu aveam prea multe în mintea mea la treisprezece ani. Totuși, în inconștient, departe de tumultul lumii, ceva a stat mereu ascuns, la pândă. A așteptat să-i vină timpul.

Am fost într-o tangență timidă cu religia creștin ortodoxă. Mama, bunica, în general femeile, au avut o puternică și pioasă legătură cu Cel de sus. Nu mi-a făcut nimeni cultură religioasă, deși, mama a încercat să îmi transmită ceva din credința sa. Și mamaia. Mă descânta cu rugăciuni, îmi spunea „Tatăl nostru” atât de des că am rămas măcar cu această rugăciune în cap de la ea. Și de la mama. Cât am fost copil eram dus la împărtășanie și sărutam icoanele catapetesmei bisericii cum făcea toată lumea, iar după zece ani, împlinisem deja unsprezece, la ultima mea împărtășanie (catolicii îi spun „cuminecătură”, ei mănâncă și o mică turtă, i se spune „prescure”, pe scurt eu beam vin cu lingurița din sângele Mântuitorului și eram miruit pe frunte de popă), a trebuit să mă spovedesc. „Spovedania”, mi-e imposibil să o asemăn „confesiunii”, se făcea într-un mod pe care azi îl consider înjositor, îngenucheat înaintea unui preot, cu patrafirul acestuia pe cap, spunând îndeajuns de tare, să afle toți cei aflați la mică distanță, alienarea care mă bântuie. „Drăcui, mă?”, a întrebat cu evlavie tata popa. „Nu”, am zis. „Înjuri, mă?” „Nu.” Totuși l-a rugat pe Dumnezeu să mă ierte de aceste imbecile greșeli ale robului care-I sunt.

Ieșind din copilărie am abandonat taina sfântă a Împărtășaniei. Nu am legat Biserica de înțelesul Lumii. Este simplă Tradiție, obicei care se tot moștenește. Am învățat să accept sărbătorile bisericești, aduc bucurie în familie, mai târziu le-am căutat justificări și am încercat explicații deloc religioase, apropiate momentelor noastre de spaimă existențială. Dualitatea ființei e definită prin multiplicarea fizică și singurătatea spirituală. Restul e poveste care se pierde. La fel se pierdea Credința creștină. Despre Isus nu se vorbea nimic la școală. Se promovase alt Mesia. Deși aveam pe toți pereții din clase diverse poze și citate din înțelepciuni dificil de reținut, scrise cu litere mari să ne intre cumva în minte, nu se făcea altă reclamă, nici nu se prezenta „religia materialistă” în școala generală. Ceva-ceva se cerea la Istorie, însă fără accent. Lucrurile au luat-o razna după ce eu am scăpat de școli.

„Cu-minte” nu înseamnă „inteligent”. Am fost prostuț și ascultător. Oamenii maturi erau organizați în structuri pe care le acceptam fără curiozități. Astfel era mediul, astfel era Lumea, cei mari vegheau să nu fie modificate. Nimic din ceea ce puteam ști nu atingea subteranul tenebros al criminalității politice. Astăzi nu este cunoscută decât lumea temnițelor. Cea exterioară a fost declarată lipsită de valoare umană, ridiculizată și anatemizată. Din când în când sunt prezentați victimele și câinii purtători de torță. Altceva... Doar murmure.

Păstrăm în memorie amintirea experienței senzitive. Tot  ce-am gustat, am mirosit și-am pipăit poate dezvălui un univers minor. Cât am fost copil am ignorat înțelesul realității sensibile din mintea unui handicapat mental, locomotoriu, lipsit de unul sau mai multe organe de simț. „Handicapat” a fost, este, un cuvânt de dispreț. Universul major este dezvăluit de auz și, în principal de văz. Omul pare o maimuță ridicată biped pentru a mări orizontul vederii sale. Sunt destui cei ce înțeleg această calitate drept principalul atu care i-a permis hegemonia terestră. Depinde ce poți vedea.

Poate-am fost influențat și de Milimetru, profesorul de matematică, un tip înalt, de doi metri, foarte-foarte miop. Îi făcea plăcere să schingiuiască elevii, să-i audă strigând de durere:

–        Mai faci? Mai faci?

Îi trăgea sus de perciuni, uneori îi ciupea de gât, alteori le trăgea o castană. În cazuri exagerate le făcea pe toate unui singur elev. Niciodată nu a pedepsit pe nedrept. Nu cred să-i fi cunoscut cineva numele adevărat. Auzise și el care-i este porecla, s-a amuzat dar nu i-a părut potrivită. Milimetru a fost un profesor de excepție. Am învățat matematică exact când am avut nevoie. N-a dat notă mai mare de nouă, iar eu am luat nouă chiar la teză. Cea mai mare notă a clasei! E drept cu minus, dar s-a pus fără.

La începutul clasei a șaptea, la prima lecție de geografie[14], o lecție recapitulativă, am luat nota maximă – nu am mai reușit performanța tot anul –, la orientarea pe mapamond. Am uluit-o pe profesoară. I-am arătat toate mofturile, tot ce-a dorit, pe hartă. O știam de parcă fusesem călător, cumva, prin Lume. Mări, insule, orașe, capitale de stat, munți, râuri... Aveam colegi care nu cunoșteau punctele cardinale.

–        Arată-mi „Tropicul Capricornului”!...

O știți? Cartea lui Henri Miller. Am o poveste despre ea spusă mai târziu. Totuși. Vorbind de erotism într-un context pedagogic, probabil trebuie translatat momentul spre anii de liceu. Atunci se schimbă o anume percepție. Eu cred, și nu sunt singurul, că orice copil are curiozități și dorințe sexuale de cum învață să recunoască diferența dintre om și femeie. Să nu credeți că îi spun „om” bărbatului din orgoliu masculin! Dumnezeu i-a zis astfel – ori a înțeles eronat autorul Torei, Moise!

Cât am fost la Pantelimon, până pe la șase ani, am jucat toate jocurile de societate cu Lenuța, vecina mea apropiată, „de-a mama și de-a tata”, „de-a doctorul și pacienta” sau „de-a asistenta și bolnavul”, etcetera, să știm o dată pentru totdeauna ce anume ne diferențiază.

Într-o vară, pe când eram la țară, am ajuns pentru câteva zile la sora mamei din Roșiori, nu departe de Movilița. Am mers de câteva ori pe drumul prăfuit, sunt cinci kilometri între sate, și măsuram distanța după fântânile cu cumpănă construite la marginea lui. Vara ne răpunea soarele degrabă și ne opream să ne răcorim cu apa rece. Și vitele erau adăpate acolo. Se scurgea apă într-un troc. Toate puțurile au fost abandonate și lăsate să se părăginească. Drumul a fost recondiționat și asfaltat. Nu prea mai circulă oameni ori vitele pe el. Autovehicule. Mătușa avea trei copii mai mari ca mine. Și ea era mai vârstnică decât mama. Pe Vasile l-am întâlnit și în București. Locuia nu prea departe de gara Obor, peste șine, am trecut podul metalic de câteva ori să-l văd. Ne simpatizam. Când am fost, în prima mea vizită la Roșiori, sigura dată când am stat o săptămână acolo, era militar la Marină. Venise în permisie și-i admirasem ancora tatuată pe braț. Pe-atunci am crezut că doar marinarii au mania, și dreptul, de a-și tatua pielea. Am dormit noaptea cu Pena, verișoara mea cu doi ani mai mare, în același pat. Eram doar un copil de zece ani! Pena, sărmana de ea, fusese lovită în joacă de celălalt frate, Costel, cu un cui în ochiul stâng și rămăsese cu infirmitate. Altfel era o fată vioaie și muncitoare. Noaptea, când nu aveam somn, o căutam disss-cret prin chiloți. Dormea și cam simțea, se mișca, ori se scărpina, însă... plecând de-acolo m-am salvat de rușinoasa bănuială de tentativă de incest asupra unei verișoare de gradul unu, la o vârstă... destul de fragedă. Este singura amintire pe care o am cu Pena. Mult mai târziu am auzit că a avut o soartă infernală, a suportat o pedeapsă continuă de la un drac de soț bețiv și violent, o mulțime de plozi neascultători și mereu flămânzi, o casă mare cu grădină de legume pe care doar ea o avea în grijă, păsări, oi și vite, plus o soacră rea și nemuritoare.

Mama avea încă două surori. Una locuia în satul Sărindari, din comuna Dridu, aflat la câțiva kilometri la nord și cealaltă chiar în Movilița, pe o stradă lăturalnică, unde am ajuns de câteva ori cu Petrică. Era „proasta” familiei, rămăsese analfabetă și foarte săracă. Se numea Petra. Copiii Petrei au reușit mai târziu să se realizeze și au schimbat mamei lor condițiile de viață. Aproape nu i-am cunoscut pe acești veri ai mei care s-au ridicat din mizerie și au fost luminați de șansă. Pe ceilalți doi veri, copii ai sorei din Sărindari, i-am cunoscut mult mai bine. Stan și Milică. Au locuit amândoi în București. Mătușa era măritată cu un om șchiop, nea Gheorghe. Am stat și pe-acolo, în fiecare an câteva zile, deoarece Ioana, mama lui Petrică, mă trimitea la celelalte rude, să se bucure și ele de existența mea. Mătușa aceasta era o persoană binevoitoare și veselă. O plăceam până la un punct, iar acel punct se chema... „tăiatul găinii”. Adică eram pus să ucid o biată pasăre care se plimba și cânta prin curtea ei, „ograda”, cum o numesc țăranii. Mătușa justifica această jertfă prin faptul că pasărea se îmbolnăvise și decât să sucombe de la sine, să fie aruncată, era mai de folos dacă o ucideam, în viață fiind, pentru a o putea mânca. Și dacă îi tăiam gâtul, nu era tot moartă? Vai! Am fost un criminal în serie încă din copilărie. Cum s-a introdus frigiderul în viața noastră, au apărut păsările refrigerate și posibilitatea de a scăpa de supliciul vieții de călău. Cât mă ruga mama și cum mă amenința deoarece nu voiam să tai păsările cumpărate vii din piață! Uneori, după sudălmi, ieșea cu ele în spatele blocului și trecători, mai puțin fandosiți ca mine, o ajutau să curme viața bietei păsări, alteori, nu puteam să mai refuz... Niciodată nu tăia cuțitul îndeajuns de bine... Crescând, am devenit expert în bătutul covoarelor, mai apoi, după ce tata și-a cumpărat mașină, am cunoscut corvoada curățării săptămânale a caroseriei și roților. Nu este întotdeauna bine să creștem... mari.

Un pic de politică. Deși se vorbea, se scria, se făcea zgomot pe o temă existențială din care s-au creat triluri, imnuri și marșuri, ode și povești de toată uimirea, nu am descoperit burghezi, chiaburi, capitaliști, în lumea copilăriei mele, de aceea comparația „exploatatori – exploatați” nu avea înțelesul scontat. Erau niște răi ce acționau din culise. Fuseseră în trecut și aveam faimoase lucrări literare și filme despre ei. Un trecut sumbru, o istorie neagră, din care s-au smuls oamenii eroi care conduceau țara. Țara, ce era țara noastră, Republica Populară Romînă? Un loc mai întins, însă cât de întins putea să fie? Aveam norocul să fim înconjurați doar de prieteni. Și I. B. Tito se împrietenise cu noi, romînii. IB Tito nu era el singur un popor, dar era știut mai bine ca poporul său amețit. Popor, națiune, norod,... Hm! Nici măcar noțiunea „statul” nu avea ceva semnificativ. Țara însă, era clar! Iar „țara” avea conducător un „prim-secretar de partid”. Destul de ciudat, dar, în fine, neimportant. Nicolae Ceaușescu a devenit prim-secretar în 1965 și atunci l-am văzut pentru prima oară, am ascultat discursul interminabil, rârâit și destul de agramat, precum și faimosul final „Multă sănătate și fericire, tovarăși!”, rostit apoteotic. Despre cel ce-a fost, Ghe Ghe-Dej, se spunea, la timpul acela și zvonul s-a păstrat pentru mai târziu, că fusese iradiat de ruși, la ultima sa vizită în URSS, deoarece „tăiase” conducta prin care se trimitea petrol în contul unei datorii de război. Că eram datori de război aliaților noștri tradiționali și iubiți, apărea puțin nepotrivit! Acest stres politic pătruns subit în lumea mea, s-a amplificat zi de zi. Ideea clasei muncitoare conducătoare nu avea evidență, altfel spus, era doar teorie. Ce ar putea conduce un biet muncitor sau... proletar?[15] Familia sa, probabil. Tata era exemplul evident. Avea și o funcție de mic șef la întreprindere. Însă, deja nu mai era „muncitor”. Era brigadier cu funcție de maistru. Cu timpul s-au pretins studii pentru funcția sa. Atunci s-a instaurat o nouă inginerie: absolvirea unei clase într-o săptămână. Studiile au scos în față intelectualul. Că provenea din „popor” adică, avea origini modeste, ori absolvise o facultate muncitorească, pretențiile intelectualului au atins nivelul nemulțumirii egalitare. Dreptatea lui „merit mai mult datorită pregătirii superioare și timpului cheltuit să cunosc”, a erodat dictonul marxist „Proletari din toate țările, uniți-vă”. Strategia anticomunistă a fost desființarea proletariatului. Și a ținut. Ceaușescu n-a fost vreodată muncitor, a fost politruc pe viață. I s-a spus „cizmar” deoarece avusese tentativa să învețe meserie când era copil. Cizmarul era un muncitor, evident. Disprețul manifestat la sfârșitul domniei sale pentru această meserie a fost disprețul pentru ideea „clasei muncitoare conducătoare”, un mit prăbușit deodată, năruit. Puteam anticipa un astfel de sfârșit? Nici o fărâmă. Cel puțin, nu eu. 

Am fost persuadat să cred în progres, iar la capătul progresului mă așteptam să descopăr, fără dubiu, comunismul. Până acolo trebuia să ajung! „Societatea fără clase, în care toți oamenii...” Exista un refren. Cred că mulți români au văzut intrarea în Istorie a lui Ceaușescu un început de epocă. Deschiderea spre Lume, inițiată de Ghe Ghe-Dej, părea o politică bună și pentru „pupilul” său politic. Totuși, senzația că era o persoană rudimentară, un țăran needucat, plăcerea acestuia pentru discursuri mari, atotcuprinzătoare, au introdus neliniște chiar de la instalarea sa. A fost să fie o domnie lungă. La sfârșitul ei copilăria, adolescența și tinerețea mea, muriseră.

Ultima clasă gimnazială m-a schimbat structural. Vara precedentă am fost două săptămâni la Olănești, fără Doru, frate-meu. Am călătorit cu motocicleta. Nu erau obligatorii căștile, însă aveam ochelari ca de scafandru. Tata își luase anevoie permisul, nu prea avea stabilitate pe motocicleta clasică, i se potrivea o tricicletă, cu mine în ataș. Viteza ei de croazieră, 50 de kilometri pe oră, încurca celelalte autovehicule. Nu și-a grăbit vreodată mașina. Când a urcat Dealul Negru, pe drumul către Olănești, a fost o călătorie de coșmar, demnă de renumele acelei înălțimi. Zeci de serpentine ascunse, după care apăreau subit masive autocamioane „Steagu Roșu”, iar acestea tăiau întotdeauna mijlocul șoselei. IJ-ul nostru lupta greu cu înălțimile. Gâfâia, se oprea, însă nu a cedat definitiv, ca un veritabil partizan sovietic atacat de năvălitorii români mult mai bine echipați. Tata a găsit gazdă în sat, la periferia stațiunii, și a fost alegerea perfectă. O familie prietenoasă, cu o fată drăguță, cam de vârsta mea, cu gospodărie mare, impresionantă. Ne-a implicat în viața ei cotidiană. Pe fată o chema, neenglezește, Cati, de la Ecaterina. Chicotea, era veselă și plăcută la vedere. Cred că s-a distrat cel mai mult privindu-mă din josul scării de lemn când am urcat în pod. Aveam pantaloni scurți, destul de largi, și probabil nimic altceva dedesubt. Problema mea a fost degustarea tuturor izvoarelor cu apă vie pentru care veniserăm acolo. Unele aveau miros de ou clocit!... Am căutat un wc în oraș pentru că am fost la un pas de explozie în stradă și am explodat la toaleta unui restaurant. Ce-mi trebuia mie cocktail-ul de ape bășinoase? Tata descoperise că are o suferință stomacală și făcuse acea călătorie în speranța că se va tămădui fără intervenție medicală.

Într-una dintre zile am fost în piața de alimente a orașului, unde vindeau țăranii produsele lor originale. Am cumpărat unt, servit pe o frunză de ștevie. Nu cred să fi mâncat, vreodată, unt mai gustos. Hrana, de natură animală sau vegetală,... toată avea gust bun în 1965. Nu era nevoie de-atâtea condimente.  

Mi-am dorit să mai ajung pe-acolo, dar nu s-a întâmplat. Am crezut că voi păstra legătura cu Cati, dar nu m-am priceput vreodată să corespondez. Mă înălțasem, deveneam lung și subțire și am început să visez la fete.

Înainte de a începe anul școlar am fost într-o ultimă plimbare cu motocicleta, la munte, spre masivul Bucegi. A fost o zi rece, cețoasă, ploioasă. Tata a abandonat IJ-ul în Sinaia și am urcat pe platou, apoi, mergând pe cărarea îngustă, pe pietrele umede și alunecoase, ținându-ne de cabluri prinse în stâncă, am ajuns să vedem marea Cruce a Eroilor de pe vârful Caraiman. Un tip din grupul de care ne atașasem în drum a zis că fusese ridicată de legionari. „Legionari”?...

Am urmat anul patru de gimnaziu pe timpul dimineții, împreună cu picii din școala elementară. Mergeam cu Doru la școală, atât de mare crescuse. Dimineața este perioada mea bună. Sunt mai inspirat. Câteodată și noaptea. Am avut noroc să îmi revin cu școala.

Singurii mei ani cu rezultate școlare bune: 1966 și 1967. Deși a existat un intermezzo hibernal cauzat de o bronșită acută, mi-am revenit. Doctorul îmi recomandase o săptămână la pat și chiar a doua zi am ieșit la fotbal pe terenul din spatele blocului. Cam pervers medicul acela de policlinică. Mi-a băgat termometrul în fund pentru a fi sigur de temperatura intestinelor mele, altundeva era pericol. Am reușit o performanță. Am citit „Cavalerii teutoni”, romanul lui Sienkiewicz, în două zile! Acțiunea mă copleșise, nu cunoșteam renumele autorului. De fapt văzusem deja filmul cu bătălia aceea grozavă de la Marienburg, cu zecile de mii de cavaleri în armuri și șarjele, și... victoria oștilor regelui Iagello împotriva prearăilor cruciați. I-am tot așteptat pe ostașii moldoveni, armata vestitului Sandu Băiat Bun, doar în film am văzut ce prăpădiți erau, cum fuseseră făcuți surcele de crunții cavaleri căliți pe drumul spre Ierusalim, la rândul lor călcați în picioare de viteazul popor leah, prietenul și protectorul nostru minunat.

Doamna Stănescu, noua mea profesoară la matematică, a gândit, într-o zi, era început de an școlar, să o pună de un extemporal serios, pe rânduri. Pentru că eram în prima bancă, iar în spatele meu se afla Marinică, băiatul femeii de serviciu, am încasat un „1” deși rezolvasem bine și credeam că voi fi notat cu „10”. Apoi am înțeles că am copiat de la Marinică, pe care îl ajuta, șoptindu-i, când și când, să-și continue lucrarea. Nu el copiase ce scrisesem pe hârtia mea, ci eu de la el! A înțeles doamna Stănescu pe cine ducea capul între mine și Marinică.

Nu am putut să mă ascund după colegi, am rămas în banca întâi tot anul. Uneori este mai bine. Profesorii privesc mai departe. Nu-mi explic schimbarea percepției acestor oameni asupra performanțelor mele. Nu eram altul și nu am fost motivat de ceva anume. Poate apropierea examenului la liceu, nu exista altă opțiune...

Deși nu se declara oficial, în București liceele erau, clar, structurate pe categorii. Cele de categorie extra, unde se fasonau genii, aveau media de intrare foarte ridicată. Pentru acces într-o astfel de instituție era necesară pregătire extrașcolară susținută, în general, de alți profesori, cu cheltuieli. Uneori meditațiile cu părinții, licențiați la rândul lor, erau suficiente. Urmau liceele cu standarde mai joase, unele destul de bune, altele mediocre sau cu faimă proastă. Se înființaseră grupuri școlare tehnice, licee, școli profesionale, toate legate de complexele industriale care se extindeau. Era loc pentru aproape orice copil interesat de studiu, pe care părinții îl puteau suporta financiar. Chiar Statul susținea familia cu mica lui alocație, până se majora copilul.

Din august 65, PMR-ul a fost rebotezat, la cererea imperativă a lui Ceaușescu, PCR, astfel încât am fost și eu promovat de la pionieri la uteciști (nu, utemiști) pentru rezultatele mele bune la învățătură. Copiii nu pricep politica. Erau implicați fără să înțeleagă vreun substrat, ca și cum ar fi fost recompensați, în timp ce promovarea în Partid crea niște privilegii. În PCR nu era acceptat... oricine și oricum. N-am fost demis oficial din UTC și nu mi-am cerut demisia. Oare mai pot fi încă utecist... la vârsta de-acum? Nu prea cred. Organizația a fost interzisă legal, parcă... Ședințele de UTC erau de o plictiseală fără precedent. Nici măcar nu puteai chiuli! Se aleseseră secretari, responsabili sau însărcinați, participau la adunare directorul și secretarul de partid pe școală,... Nu știam unde să mă ascund, să nu fiu remarcat acolo. M-am fofilat.

Între toate decepțiile acelui an școlar, nimic nu s-a putut compara cu celulita preamândrei Mihaela Broșteanu. O vedeam la ora de sport – deși băieții nu făceau sport împreună cu fetele, erau curioși. Arăta mai bine îmbrăcată. Dar nu era de nasul meu. Am văzut-o și după anii de școală generală. De vreo două ori ne-am salutat de departe, altă dată am întâlnit-o parteneră a fostului meu coleg nonconformist Mișel (sau Michel – Mihai zis altfel). Atunci am avut pentru singura oară un mic dialog, iar din zâmbetul pe care mi-l adresa, vorbindu-mi, trebuia să înțeleg că știe ce sentiment îi port. O admiram?... Mi-a trecut văzând-o amorezată de Mișel.

Spun azi că… într-un mod… straniu, pe care nu-l mai pot întoarce, am introdus în mintea mea o lume de statui pe socluri, de personalități încremenite sfidând o mare furtunoasă cu nave care naufragiau. Vedeam și auzeam că sunt, probabil-oameni, recunoscuți de Lume. Numele lor avea rezonanță, o poveste chemată pe-atunci, și-acum, notorietate. Nu înțelegeam celebritatea, era doar mereu acolo, la cap, îi cunoșteam existența. Dar căutându-i sămânța, văzâdu-i „simbiotul”, beah!, m-am îngrețoșat. Este un răget împuțit al vanității educate, trufia de a călca pe umeri și pe capete. Lyndon Johnson, o statuie pozată, filmată ori caricaturizată, Brejnev, noul lider al CCCP, Harold Wilson, Mao, „de Gol” sau cancelarul… Vorbeau, arătau, acuzau,… Și-apoi mulțimea de lideri pitici… și Ceaușescu… Împrejur orbitau bande lacome de putere, multiple cercuri de influență și, adiacent, într-o schimbare mondenă, se afirmau artiști, vedete, oameni de lume. Această rețea transcendentă avea o vagă legătură cu pionul, persoana măruntă introdusă într-un punct terestru. Cu mine, adică.

Din lumea artei internaționale un nume era mai des rostit, iar o figură chelioasă cu ochi exorbitați îl purta, Picasso. Nu știam nimic de el, era cineva, nu știam ce face. Mai târziu am aflat și mult mai târziu m-am deșteptat puțin… Eram confuz în această trilemă: frumos-la modă-estetic… Reguli și înțelesuri, personaje care ne uimesc, legături, rețele, vise,… Nu apreciam valoarea de schimb dar am învățat treptat să-i cunosc rostul. Pictorul, în prima viziune a percepției mele, se chema Nicolae Grigorescu. Avea și un tablou care genera întreg efortul acestei atenții, „Atacul de la Smârdan”. Nefirescul mișcării rigide, fum, negru, morții și figura soldatului central, asemănătoare celei a tatălui meu din portretul de militar încadrat cu rame mari, arămii, pe un perete al dormitorului. Era într-atât de clasic stilul său, încât dacă n-aș fi știut de Octav Băncilă îi atribuiam și tabloul „1907”. Aproape toți artiștii români erau… retro. Arta modernistă, avangarda, nu se promovau. De parcă mi-ar fi păsat! Se lansaseră filme românești vesele, muzicale, cunoșteam interpreți de muzică ușoară românească, gravitam într-o acceptare fără fițe a lumii apropiaților mei. Abia așteptam să ies în decor, să fug, să transpir. Învățam repede. Am lăsat pregătirea de examen pe „ultima sută”. Oricum nu mă grăbea nimeni. Am folosit o singură culegere de probleme de algebră și exerciții de tot felul, iar cu geometria a fost mai simplu. Am recapitulat probleme din cărți. Literatura română a fost încercarea mea maximă…

Examenul s-a desfășurat în două manșe: una scrisă, cealaltă vorbită. Materiile erau „Limba și literatura română”, „Matematica” și „Istoria”.  Istoria numai oral. A fost, parcă am zis deja, anul meu bun. Nu am repetat acest succes la admiterea în facultate.

Experiența oricărui tânăr pus în situația de a concura pentru întâia dată, fără vreo emoție anterioară asemănătoare, este un test ca moartea, pe care-l susține singur. De-aici teama, presimțirea unui examen fatal și amintirea grea a fiecărui pas pe un hol mare, apropierea de ușa cu o foaie lipită ce conține numele său scris undeva, ascuns parcă, o sală imensă cu bănci școlare, tabla neagră și catedra pe un podium, de unde era urmărit cu privirea de o doamnă care-l îndemna: „Ei, hai, hai! Ești pe listă? Ia loc!” Sfânta Petra! De-aici s-a pornit un protocol, ca o tradiție sumbră și veche. S-au împărțit foi mari, albe, cu o mică etichetă în colțul ce trebuia îndoit, lipit și ștampilat, unde aspirantul și-a notat datele personale… „Alea au fost aruncate”, dacă se poate spune astfel. Pentru ce să mai fi fost păstrate? Arhive? Beciuri? Tenebre? Vorbele au zburat, la fel și scrisul. Mă obsedează traducerile imperfecte. Parcă te privează de spiritul emitentului. Cezar ar fi zis „zarul[16] este aruncat”. Se pare că barbutul antic folosea un singur zar. Și examenele, tot un fel de barbut. E nevoie de ceva știință dar mai ales de „giochi di mano”. M-am scos bine cu notele la oral. M-au plăcut doamnele, au fost doar doamne profesoare în comisii – este un domeniu destul de efeminat… educația. Doamna de Istorie a pus caimacul pe… știți ce: Văd că ai fost notat foarte bine la celelalte materii! Ar fi păcat să-ți stric media!

Am fost admis la liceul „Iulia Hașdeu”, fost liceu de fete, reprofilat, care și-a păstrat încă rudimentele o vreme, cel puțin cât am fost elev acolo. A IX-a D a fost clasă, exclusiv, de băieți. Mai erau două clase de fete și câteva mixte. Două sute de copii au intrat atunci la liceul „Iulia Hașdeu”. Aproape o treime dintre concurenți. Cu media notelor obținute nu aș fi reușit la „Mihai Viteazul”, dar aici am fost în prima jumătate! Erau încă vremuri când liceul avea valoare. Mai apoi s-a banalizat, în fine, toată educația s-a făcut de bull sheet, fie-mi iertată licența!

Am observat că reușita mea, nesusținută de părinți, a produs oarecare mândrie tatei. Era totuși un eveniment de familie. Dar nu am sărbătorit o victorie. Nici din vorbe. Curiozitate a existat, totuși. Apoi s-a dus. Continuarea studiilor însemna cheltuială pentru uniformă și rechizite. Deși… probabil sunt nedrept. Imediat după acel examen am mers cu mama și fratele meu Doru într-o stațiune montană să ne relaxăm, la Tușnad. Mama era gravidă, în șase luni, cu sora mea care s-a născut în octombrie. Tata nu a putut veni, biletele de stațiune fuseseră procurate pe moment prin sindicatul întreprinderii, astfel încât plecarea a fost absolut neașteptată. E posibil, nu risc nimic făcând această presupunere, să fi fost o recompensă pentru efortul meu. În tren, pe drumul spre Tușnad, am cunoscut-o pe Irina. Irina era… Acestea sunt vorbele mătușii sale, care o însoțea:

–        Până aici a călătorit cu noi un tânăr student. Credeți-mă, nu și-a luat ochii de la ea tot drumul! A fost uimit când a aflat ce vârstă are!

Irina avea unsprezece ani și părea de paisprezece. Prin urmare părea mai bătrână dar… nemilos de frumoasă și ageră la minte. Locuia în Timișoara, iar trenul făcuse ocol prin București. Am vorbit, ne-am împrietenit. Apoi ne-am căutat… un timp.

N-am stăpânit deloc în biata mea existență știința seducției. Nici la începuturi și nici mai târziu. E dată de un cumul de calități, tupeu, imaginație, inteligență, stăpânire de sine. Nu trebuie să fii preafrumos, dar o figură atractivă este un atu. Irina m-a sedus și… m-a abandonat. Meritam din plin. Eram, laolaltă, rușinos, gelos, mândru și sărac. Toate aceste defecte transpar ideea unei prostii severe. Ah! Oricum n-am pierdut ceva de marcă. Un sărut? Hm! Sex cu Irina la vârsta ei fragedă… Nu puteam avea iluzii. Dar, fata aceea a fost o zână care-mi arăta drumul către lumi superioare. Strălucea. N-am fost cazați aproape și a găsit ușor prieteni împrejur. Un tânăr ungur, blond și foarte insistent, a însoțit-o mereu. Nu eram deloc xenofob, deși avusesem atunci un conflict ciudat pe care n-am reușit să-l uit. Cunoscuserăm o doamnă localnică, devale, aproape de Olt – acolo și-a găsit vad renumitul râu pe traseul lui spre Dunăre. Ne-a vândut câteva borcane cu ghebe conservate. Pe o stradă, înainte să ajung, un căruțaș și-a cabrat caii și a vrut să-mi pleznească una cu biciul. Apoi mi-a strigat ceva ungurește, cu fața plină de ură și reproș. Eram totuși de-o parte, nu-l cunoșteam, nu-l jenasem și nu-i înțelegeam furia. Nu s-au prea iubit ungurii cu românii decât dacă au fost de sexe diferite. Bărbații s-au înfruntat pentru teritorii. Cred că instinctiv l-am simțit rival pe tânărul căruia îi mijea mustața galbenă. N-am reușit să accept să împart favorul unei femei cu altcineva. Sunt turbat când vine vorba despre dreptul de proprietate. Un zid opac îmi obturează mintea. De aceea, cred, nu am păstrat vreo proprietate (de ex. simpatia preafrumoasei Irina). Și ar mai fi fost câteva detalii între care faptul că îmi crescuse ceva păr pe coapse și îmi păream… dizgrațios, mă împiedica să merg la ștrand cu ei…. M-am plimbat cu barca pe lacul din stațiune și am urcat alături de un grup, până la lacul Sfânta Ana, singurul lac vulcanic despre care citisem și pe care știam să-l arăt pe hartă. Se spunea că este adânc de peste o sută de metri! Aproape de lac era o terasă. Am luat masa acolo. Mama nu putea urca, am fost doar cu Doru. Au urmat câteva zile ploioase apoi… s-a încheiat sejurul nostru la Tușnad. Înapoi acasă!

---

[1] Mi s-a înfundat într-o zi cu apelativul acesta franțuzit pentru oricare femeie trecută de o vârstă. I-am zis „tanti” unei farmaciste iar aceasta m-a întrebat:

- Mă, tu știi ce înseamnă „tanti”?

- Da, „mătușă”.

- Îți sunt eu mătușă?

[2] Ciudații lumii, vânați de alții deoarece invocau puterile întunericului pentru a lumina, paradoxal, calea cunoașterii

[3] Despoții nu pot fi iubitori de oameni. De femei... posibil.

[4] Nu am înțeles dacă după acea zi de odihnă, a șaptea zi, Dumnezeu a continuat repausul ori ... a făcut altceva universal, demn de a rămâne în memoria iubitului său Om nerecunoscător. Nu mă zăpăciți cu scoaterea evreilor din Egipt!

[5] Poftim coincidență! În același an a fost lansat renumitul film „Cleopatra” cu, la fel de celebri, dar din altă epocă: Elisabeth Taylor și Richard Burton.

[6] Tot în acel an se prăpădise vestita Maria Tănase, la aproape 50 de ani. Și pe ea o răpusese cancerul.

[7] Nu știu de unde am luat expresia asta – dealtfel e falsă. Toți zeii din Olimp au fost agitați.

[8] Este o imagine extrasă din picturi ale dansurilor macabre pe vremurile Marii Ciume.

[9] Este ideea lui Budha, evident. El mai susținea că și corpul este suferință, și primul adevăr nobil... Avea un fix.

[10] O clădire colosală, roșie, cu trei toarte, inventată de greci pentru odihna unui… rege

[11] Acesta îmi pare un cuvânt redundant. „Iterat” înseamnă „reluat”, prin urmare „reiterat” ar trebui să fie „re-reluat”. Dar se utilizează mai des, prin urmare îl reiterez și eu.

[12] Ion Creangă i-a zis Chirică, pe-acolo deci.

[13] „Ev-anghelia”, re-numită, mai românește, „Timpul îngerilor” când se instituie „Împărăția Cerurilor”.

[14] a fost anul cu cel mai plictisitor manual, „Geografie fizică”

[15] Cu noțiunea „proletar” m-am împăcat mult mai târziu. Profesoara de „limba română” cerea elevilor să consulte dicționarul, însă biblioteca nu avea dicționare, iar librarii nu ofereau cărți gratuit. 

[16] dacă n-o însemna cumva „norocul”, „hazardul”, „jocul șansei”…!