04 Ce ești și de ce

Liceul botezat „Iulia Hașdeu” era, este și acum, dincolo de șoseaua-bulevardul Mihai Bravu, dacă vii dinspre gara de Est (Obor). I se spune „colegiu”, dar pe cine amețește denaturarea destinației sale? De fapt tot anii de liceu îi petreci acolo. Înainte să se năruie toate casele și să crească prisme mari pe marginea bulevardului, exista o stradă îngustă de-a lungul clădirii școlii și case între stradă și bulevard. Azi este „bulevard”, atunci se chema încă „șosea”. Dacă privim din satelit[1] imaginea acestei cetăți bine împrejmuite, găsim ușor intrarea importantă, cu scările mari, rezervată atunci exclusiv clasei profesorale și ușa mică, pe colțul opus, aproape de poarta metalică a curții cu ziduri înalte, intrarea clasei (en-gros) de discipoli. O dată cu vârsta a crescut în mintea mea o manie a discriminării. Nu cunosc manie care poate fi ignorată… Atenuată? Probabil. Purtam un costum din stofă subțire, bleumarin, și cămașă bleu, aceasta era uniforma băieților, iar fetele aveau drept toaletă școlară un sarafan bleumarin și o cămașă la fel de bleu. Accesoriu cu importanță crescută, pe care nu i-am bănuit-o inițial, era matricola, un petic de cârpă cu numele școlii și numărul reprezentativ al fiecărui elev. Nu este de mirare că a devenit simbolul obligației și dependenței, iar împotriva lui   s-a dus un război continuu. Împotriva lui și a părului scurt.

În „lumea mare” se declanșase… „beatmania”. A fost o descătușare de tiparele modei clasice, începută cu o isterie de proporții adolescentine și continuată cu o „rupere de nori”. Mutații majore în spiritul „burghez” au pornit alături de nonconformismul formal al vedetelor din spectacole muzicale, s-au anvelopat pe protestele pacifiste care au culminat cu fenomenul hippy și, în fine, după o metastază pe întreaga cultură, au fost vindecate cu afacerea americană zisă „Watergate”. Nu eram prezent în sala lor de spectacole. Un fel de voyeurist pe gaura cheilor vechi, înțelegeam trunchiat, citeam reviste „de-afară”, aduse de unii și răspândite prin clasă pentru a fi frunzărite de toți, comentam prostește evenimente, uneori pătimaș, doream să fiu ascultat și aprobat. Până la urmă doar la atât se limita aprecierea în anii magici de liceu.

Dirigintele clasei de băieți a fost Elena Flondor, profesoară de matematică. Era o cucoană de cincizeci de ani, nevasta unui profesor de matematică la Politehnică, al căror fiu abia fusese admis, unde oare?, la Facultatea de matematică a Universității București. Duhnea matematica la ei acasă ca usturoiul!

După primul an de liceu se permitea o reorganizare a claselor în funcție de opțiunile elevilor (mai degrabă ale părinților) privind conținutul „umanist” sau „realist” al cursurilor, respectiv preponderent Literatură și Limbi străine sau Matematică și amestecul de științe așa-zis aplicate, Fizică, Chimie, Bio și ce-o mai fi. L-am avut coleg de bancă pe Carnaval. Un tip lungan, vorbăreț, simpatic. Nu-mi vine să cred că am pierdut brusc și definitiv un asemenea prieten! Locuia într-un apartament din casa de peste stradă, chiar vis-à-vis de liceu. Îl chema Gabriel, eu îi spuneam Gabi dar ceilalți colegi foloseau porecla. Știu că îi displăcea, însă venise cu ea din școala generală și nu se scapă ușor de asemenea moșteniri. Carnaval. Am fost la el acasă de câteva ori, am învățat, am vorbit, ne-am acomodat foarte bine. Am început binișor școala, am fost notat destul de sus în anul meu bun, 1967. Apoi m-am defectat. După mulți ani am căutat vinovați în exterior și am descoperit că… de fapt exteriorul nu funcționează dacă nu-l accesezi. Să fi pretins atenția seniorei dirigintă? Nu. Madame Flondor a fost sedusă de părinții câtorva colegi. Părinții mei au rămas anonimi toată perioada liceului. La drept vorbind n-aveau ce să marcheze într-o echipă de foști premianți. Văzând că mă întrec cu cei mai buni, doamna Flondor m-a înscris la Olimpiada de mate. A venit într-o zi și mi-a aruncat pe bancă un vraf de „Gazeta de matematică”, să mă pregătesc în consecință. Toți ceilalți patru colegi ai mei, aleșii, au fost, cam la fel, dotați. Pentru o persoană care nu s-a inițiat cu un maestru într-o știință, încercarea de a-i descoperi secretele, plecând din miezul cunoașterii, este o pierdere de vreme. N-am priceput nimic din toată elocința binevoitoare a tinerilor matematicieni care explicau rezolvările. Am fost ca un bou incapabil să rumege. Și le-am lăsat. Am crezut că îmi pot permite să nu mă pregătesc pentru importantul eveniment, Olimpiada de matematică pe sector. M-am deplasat într-o duminică la liceul Mihai Viteazul, am urmat același ritual ca pentru un examen de admitere apoi, am rămas două ore să privesc pereții și am părăsit sala mai devreme. Era… zadarnic. Greșisem inițial să potrivesc elementele unei construcții și problema devenise irezolvabilă. Cea mai importantă dintre probleme. Nu știu de ce îmi părea că se vorbește o limbă necunoscută. Poate greșeau cei ce reproduceau exercițiul! Dar nu. Când au venit rezultatele, doamna Flondor a arătat, pe tablă, rezolvările, aproape lapidar, simplu, vorbind celorlalți. Pe mine m-a ignorat pentru totdeauna. Nici unul nu făcuse mare brânză. Trecuseră totuși de nota șase, eu reușisem să depășesc puțin nota doi. Am ieșit din mulțime! Știam că îi meditase pe câțiva. Era în relații de prietenie cu familia Florescu și Dănescu, domnul Dănescu era chiar președintele Comitetului de părinți, în fine, pe copiii lor îi consiliase, îi pregătise cutra de doamnă profesoară. De fapt nu pot spune că-mi antipatizam colegii și n-am fost deloc în conflict cu vreunul. Dar nu m-am bucurat de prietenia lor. Doar a lui Carnaval, iar Carnaval a fost nevoit să plece după primul an de liceu. Casa lui a fost dărâmată de furia demolatoare a „marelui, colosalului erou național” care-și înălța postamentul statuii pe ruine. 

Intrarea Elenei în familia noastră ne-a aglomerat existența și așa destul de strâmtă. Era o copilă vioaie și veselă care ne binedispunea, dar asta nu ne aducea fericirea. Cinci oameni într-un apartament de două camere – și acela comandat, adică una dintre camere era de trecere (intimitate nu puteau avea decât părinții) –, erau prea mulți. Răscolirea demiurgică a întregii arhitecturi urbane părea o rezolvare a problemei locuințelor, după migrația masivă a țăranilor în orașe. Urmarea logică a devenit creșterea obligatorie a populației. Elena este unul dintre copiii numiți „decreței”. Intrarea ei în viață nu a fost deloc fastă. La început a fost supravegheată de bunicii din Pantelimon care au făcut efortul gratuit să vină dimineață de dimineață câteva luni până a crescut de-ajuns pentru a fi primită la creșa întreprinderii. Apoi a stat doar prin creșe ori cămine de copii. La început zilnice, mai apoi săptămânale. Iar sarcina de a o lua de-acolo îmi revenea cu prisosință.

Tata a hotărât să-mi ocupe duminica. Își construise atelier într-o mică dependință, exterioară unei vile apropiate, pe strada Spătar Milescu, „vila Florian”. L-am cunoscut pe distinsul domn Panaitescu, un bătrân cu mustață, milităros, întotdeauna pus la patru ace și pantofi cu șpiț, cu prestanță de gentleman. Avea obiceiul să iasă la plimbare pe stradă, însoțit de cățelușa sa pechinez, Ciocolata. Purta baston mai mult de fason, îl mișca într-un mod desuet, care fusese cândva „de bonton”. Obișnuit să fie cineva înainte de vremuri, comisar șef al Poliției capitalei, bătrânul se purta cu morgă. Nu mai existau „comisari”, nici „Poliție”, „aparatul” se chema „Miliție” iar șeful Miliției era general. Ex-comisarul avea un fiu pe care-l chema Florian și astfel am dezlegat enigma numelui vilei. Dar nu toată vila îi aparținea. A fost obligat să accepte împărțirea proprietății cu altă familie și a păstrat etajul împreună cu mansarda. Tata a căutat un loc de garare pentru IJ-ul său și a cunoscut-o inițial pe doamna Panaitescu, nora bătrânului, soția domnului Florian Panaitescu, pe numele mic Olga. Era total diferită doamna Olga de ceilalți membri ai familiei. Și de fii. Avea doi băieți, mai tineri decât mine, unul cu un an, celălalt cu trei.

Încet-încet am fost obligat să particip la munca de tălpuire a „balerinilor”, niște pantofi ușori, elastici, de damă. Afacerea era probabil destul de nelegală deoarece tata se ferea și atunci când lua fețele și când ducea pantofii gata finisați. Nu plătea taxe statului sau nu avea dreptul să lucreze privat dacă era angajat de stat, nu știu ce lege a muncii era. Mai târziu și-a găsit un ajutor, pe nea Ghiță, cizmar pensionar, lucrau împreună și în cursul săptămânii, însă nu a renunțat să mă folosească duminica la întins cu pensula soluție de lipit pe tălpi și branțuri. Tata a abandonat această ocupație la scurt timp după moartea bătrânului polițist. Între timp și-a cumpărat mașină, la mâna a doua, un Moskvici bleu.

Lăsând înapoi o lume cum era aceea de la Pantelimon, cu oamenii săi, obiceiuri, ticuri, aceleași mereu și mereu, prinse în ramă, adaptând orice la felul nostru de-a înțelege, am plăcut ce părea plăcut celor care ne semănau. Mai mult de-atât ne scotea din montură și cred că tata a încercat din greu să scape de strânsoarea originii sale. Dar nu a reușit. A apreciat aceleași simboluri, a înghițit aceeași friptură, șpriț, cultură… Tot. Înainte de ciudatul an 1968 când, printre altele, s-a lansat un festival muzical în România, „Cerbul de aur”, nu prea au trecut zidul Bucureștiului mulți artiști străini. Vizita Sarei Montiel, de exemplu, a fost un eveniment excepțional și pentru că, se spunea, avusese o aventură cu un actor român. Sara Montiel a fost cântăreață și s-a arătat lumii în numeroase filme muzicale. Eu o văzusem în „Cielito Lindo”, un film despre o revoluție ca la Mexic. Mult i-a plăcut tatei Sara Montiel. Semăna Ginei Lolobrigida, altă divă europeană ispititoare, mai puțin muzicală. Ce babe cumplite au devenit între timp! Tot pe-atunci se lansase în coproducții franco-italiene o tânără tunisiană, Claudia Cardinale. Că era tunisiană la origine am aflat abia de curând. Părea italiancă. Se produceau filme cu eroi spadasini veseli, șarmanți, nemuritori. „Le capitain Fracasse”, după un roman al lui Théophile Gautier, „Les chévaliers Pardallian” après Paul Féval, „Scaramouche”, apoi, după seria de fantomași s-au rostogolit peste noi jandarmii din Saint-Tropez ori de aiurea. Pe comedia franceză s-a suprapus „westernul spaghetti” și iată expusă în câteva vorbe o ciulama culturală pe care-am ingurgitat-o cu noduri. De râs încă știam să râd până-mi dădeau lacrimi…

Filmele de succes aveau spectatori. Se formau cozi mari de oameni avizi de cultură și, pentru a reuși performanța să vizionezi, fie și fără loc pe scaun, stând în picioare, trebuia condiție fizică la antrenamentul de achiziție a biletelor necesare pentru acces în sală. Cozile „epocilor” de bronz, de argint, de aur chiar[2]… Deocamdată cele pentru a căsca gura la un film. Cinematograful „Patria” de pe bulevardul Magheru a fost patria succesului de casă (de bilete). Continuu acolo se lansau premierele, iar lumea se înghesuia plină de optimism. Îți trebuia optimism pentru a spera să nu se epuizeze biletele înainte de a ajunge la ghișeu. Aici nu se permiteau spectatorii în picioare. Cinematografele de cartier însă nu aveau restricții. Am vizionat cu bilet de rezervă cele mai multe filme de succes, în picioare sau vânând scaune rămase neocupate. Întotdeauna exista un preludiu, de obicei format din filme de actualități. În pauză intrau întârziații și fericiții care prindeau biletele „în picioare”. Aceasta a fost una dintre fericirile acelei perioade. Au venit mai târziu și altele. Părinții mei nu mergeau la filme, nu citeau cărți și nu agreau spectacole de teatru, operă, muzică cultă ori… ce știu? Deși la un spectacol de revistă (foste spectacole de cabaret), la Boema, aproape de Ateneu, au mers. Am fost și eu. Probabil pe la nouă-zece ani… Am văzut chiar două astfel de spectacole. Ceva mai târziu am ajuns și la sala Union a teatrului de revistă Constantin Tănase, de data aceasta însoțit de un amic. N-a fost să fie genul meu preferat. Cupletele îmi păreau facile, glumele arareori comice, iar „bulanele” dansatoarelor cu pene nu mă impresionau. Muzica era de prost gust. Îmi deschisesem antenele spre zgomotul electric venit din vest. Acest zumzet cobora ușor până la cei numiți (de ei înșiși?)… români. Sentimentul național mi s-a destupat abia după 1968. A fost unul dintre cele mai labile sentimente. Îl port și azi… cu rezervă.

Am vizionat pe tv comedii cu actorii clown, care se strâmbau, precum Norman Wisdom, Jerry Lewis. Apropo, uzinele de autocamioane din Brașov au lansat în anii aceia o dubiță, botezată „TV” (poate acronim de la Transporting Van ori, bănuiesc eu, inițialele lui Tudor Vladimirescu). Cu modificări la caroserie de-a lungul carierei, a avut succesul ei – cel puțin ambulanțele sanitare au fost, toate, TV-uri. Eu posedam, zic, o slăbiciune specială pentru clowni, persoane expresive, pentru figuri. Fețe! Deși nu sunt portretist, am momente intense când mă holbez la fețele oamenilor. Surprind flash-uri, îi pozez în minte. Zeci de fațade, pe care le poți forma din câteva tușe, o lume de linii și trasee săpate de soartă. Departe de adevărul existenței lor, luate pe moment din mulțime, sunt… ilare. Fiecare se împodobește cu expresia caracterului său uman. Poți citi pe figură destinul unui bătrân… Stilul clown, accentuat de pantomimă este complex dar tot mai puțin apreciat. Cât am fost copil și adolescent n-am fost interesat de comedia de situații. De fapt nici acum nu sunt. Apreciez mai mult talentul decât o poveste despre încurcături ori neînțelegeri pe care… le ridiculizăm.   M-am temut adesea de spiritul scârbos al vreunui complexat în căutare de proști mai mari decât el. Dar piesele lui Caragiale mi-au plăcut. Nu după prima citire.

Liceul mi-a deschis apetitul pentru cultura generală. Însă deloc ora de „literatura română”. N-am reușit, în toți anii de școală, să cunosc un profesor, al acestei discipline, cu viziune originală. Doar matabazbâze suficiente, acre, rigide, fără metodă. La fel erau toate, bătrâne sau tinere. La fel erau teoriile despre operele incredibile emise de maeștrii români ai scrisului, la fel erau umflații critici literari. Când l-am auzit vorbind pe „marele” George Călinescu, cântat, imitând academicieni de expresie franceză, am crezut că este vârful, modul de a vorbi al eruditul român. Era adulat George Călinescu pentru monumentul său literar dedicat zeului Eminescu. Nu doresc să par mai ipocrit decât am reușit să devin. Mi-a plăcut romanul său „Felix și Otilia”. Când l-am citit aveam șaptesprezece ani și s-a potrivit vârstei mele.

Deși camuflat, extrase din carapacea sa plină de evenimente, Istoria fusese încet spartă în numeroase părți. Anevoie să le mai poți lipi într-o singură știință. Fiecare parte era într-atât de extinsă încât devenise o știință aparte și-apoi se dezvoltaseră științe conexe, iar oameni curioși au scormonit, au căutat tot mai adânc adevăruri adevărate. Au fost denumiți savanți, adică știutori, apoi și-au arogat, pentru a se așeza deasupra masei stupide, titluri, la origine comune, ulterior scorțoase, spre ex. „doctor”, cu vagă aluzie la doxă. Există o „istorie” chiar a acestui cuvânt. Pentru a ști ceva despre tot ce poartă un nume și a fost definit de om, s-au întocmit enciclopedii.

Nea Mitică, vecinul familiei mele, de balcon și de apartament, adunase în timp câteva dintre cărțile voluminoase ale Enciclopediei scrise în limba română. Nu achiziționase toate „literele”, îi lipseau chiar primele, dar se fălea cu marile și rarele sale cărți. Erau acolo pe raftul vitrinei. Alături ținea câteva mari volume ale Istoriei României editate în 1961. Devenea evaziv când îi vorbeam despre ele și îi ceream să-mi împrumute una. Erau bibelouri, îmi permitea să le răsfoiesc în camera lor numai. Când a murit, nea Mitică nu a reușit să le ia cu el. N-au folosit nici unuia dintre copiii săi deoarece nu fuseseră dotați pentru studiu. Dan a iubit alcoolul, iar Ica… Ica a părut să-l iubească pe Doru, fratele meu. Asta desigur, după ce s-au mărit destul.

Am intrat progresiv în știința istoriilor literare. Clasa a noua a fost singura în care eu am învățat ceva latină. Nu pot spune că am reținut mare lucru, totuși nu mi-a lipsit curiozitatea. Deoarece studiul limbii latine fusese condensat pentru acel an, iar eu alesem „realul” pe mai departe, deci nu am aprofundat, am parcurs în grabă ceea ce învățam patru ani la limbile străine moderne. Limba latină a fost folosită în vestul Europei destul timp după ce Imperiul Roman de vest s-a prăpădit. Spiritul său a rămas, încă n-a părăsit această parte a Lumii. Pare horror perioada veche în care universul uman era limitat la comunitatea individului, teritoriul acesteia și poate ceva în plus datorită escapadelor de natură comercială, restul era un amestec de zvonuri și sperieturi magice ori religioase. Scrisul a fost un cod grafic stăpânit de privilegiați. Comunicarea alerga verbal de la creier la creier vibrând coardele vocale și timpanele celor ce voiau să creadă. Și eu am crezut tot. Azi mă desprind de această credință. Punct cu punct.

Nu eram lăsat să înțeleg că toată instrucția mea, modul de a fi educat, erau de inspirație vestică și aveau trecutul lor scolastic, roman, la bază. Basmul din cartea de literatură română cu Varlaamii, catehismele, dascălii de stil vechi, cronicarii și mai știu eu ce păcate boierești sau bisericești slavone care au trezit spiritul românesc, este o înjurătură grobiană. Totul s-a șters din momentul în care limba română s-a împodobit de cuvinte și expresii împrumutate de la „frații” noștri de origine romanică. Frați? Soyeons serieux! Rude… bogate? Ha-ha-ha! Studiind „Istoria literaturii franceze” m-am simțit mai apropiat de origini deși… eram departe totuși. Doamna de franceză, înaltă, subțire, brunetă, sprâncenată, foarte tânără, cu o urmă de mustăcioară… în fine, inabordabilă, a fost, după aprecierea mea, o profesoară de vocație. Am găsit pe calea mea puțini oameni dotați pentru această… profesie[3].

Grand-mère însă, nevasta comisarului șef, madame Panaïtesco, era une veritable midinette. Cum de rătăcise biata franțuzoaică în mijlocul sălbăticiei, asta doar ea ar fi putut spune. Presupun că a fost o mică folie pasională din tinerețea consumată în mincinoasele decenii „les années folles”. Cu toții s-au înșelat atunci, iar grand-mère trebuie să fi regretat amar. Încă nu îmbătrânise definitiv, vorba ei, într-o limbă română elegant graseiată, era ascultată cât a fost în viață protectorul său. Cu fiul vorbea doar franțuzește. Nu o făcea cu bătrânul, cel puțin nu de față cu ceilalți. Pe Florian îl mai corecta. Nepoții ei erau leneși la minte. Nu doar că n-aveau habar de franceză, n-aveau chef de școală, erau rebeli. Semănau mamei lor, Olga, o țărancă masivă, certăreață, nepoliticoasă… Cum de o alesese fiul lor? Un molâu… Om blând, bine educat. Am fost uneori martor tăcut, neinvitat, la scene familiale, deoarece m-am împrietenit cu Cici, băiatul cel mare, apropiat de vârsta mea. Ieșeam la fotbal, discutam discuții, umblam teleleu. Cici era mai înalt, depășea un metru optzeci, eu n-am aspirat niciodată la asemenea altitudine. Nu l-am ajuns nici pe tatăl meu la înălțime. Am rămas aproape de un metru șaptezeci și cinci. De puști îmi crestam, când și când, înălțimea pe tocul ușii de la bucătărie, să o pot măsura. Deodată, am renunțat. Ultimul semn este mai jos decât sunt… Dar probabil voi deveni… Nefericită devenire! Îmbătrânind, oamenii descresc.

Duminica dimineața, când ajungeam să dăm viață atelierului, domnul Panaitescu, seniorul, venea să converseze cu Ifrim. Îl plăcea pe tata, poate avusese o ordonanță, pe cineva șmecheros și muncitor ca el. Discutau despre toate, vreme, politică, lume… și fotbal. Tata era susținător al „CCA”-ului, club numit recent „Steaua”. Dar polițistul credea în steaua Poliției (numită Miliție), deci simpatiza fotbaliștii lui „Dinamo”. Și se ironizau adesea. Cu măsură. Uneori venea cu cafea și pentru prietenul său, Ifrim. Apoi ne ura „spor la treabă”. De la muncă plecam direct la masa de prânz. Nu era mereu intens de lucru. Dar această activitate a crescut, anii următori. Atunci, tata a decis să mă plătească, să-mi ofere un… ciubuc.

Vechea școală din spatele blocului fusese demolată și pe locul ei, mai apoi pe tot spațiul amenajat pentru copii, a fost construită o clădire înconjurată de gard. Nicăieri nu se împrejmuise astfel terenul, doar cel privat. Mai târziu am aflat că, într-adevăr, în acel bloc erau apartamente proprietate personală, cumpărate cu bani. Noi eram chiriași ai statului, lipsiți de posibilități financiare care să ne permită achiziții mari. Tata strângea bani. Deși spera să-i primească altfel, existau lozuri, loto, câștiguri la CEC, etc. și visa la toate, a reușit ce și-a dorit, numai muncind, iar ce și-a dorit tata, ne-a afectat și pe noi.

L-am bănuit de legături adultere cu doamna Olga. Aveau un mod de a se tachina destul de… Nu știu. Apropiat, care trăda intimitate… În cv-ul său neoficial mai exista o femeie numită Olga sau Olguța, pe care o cunoștea bine și mama, secretara de partid a întreprinderii „Progresul”. Această… „tovarășă” i-a fost sprijinul principal la serviciu. Directorii s-au schimbat des acolo, tovarășa Olga nu. Au fost și alte femei în viața tatei. Se însurase cam devreme, la douăzeci de ani. Îm! Mi-e gândul la coincidențe acum… Să le alung! Uș! Zvonurile circulau iute și devreme, iar „Progresul” avea faima unui bordel gratuit. Povestea orgiei din ascensorul de marfă, avansuri ale femeilor măritate, strategii răspândite pentru agățat bărbați, perechile scrise pe pereți cu inimioare, scandaluri cu șefi, dar între toate bârfa că „Ifrim trăiește cu una”, de fapt, „alta”, s-a amplificat pe măsură ce mama își consuma zilele de concediu maternal. Și deodată, s-a petrecut o tragedie în familia noastră! „Salvarea” a sosit în toiul nopții și ne-a înspăimântat. Urgență, urgență, medic, asistent, brancardier, mama era în situație gravă, o hemoragie se declanșase, au ieșit vecinii, am ieșit și noi în pijamale,… Au luat-o… Am rămas perplecși. Nimic nu prevestea o criză familială.

Mama și-a revenit într-o săptămână. Versiunea populară, rostită în șoaptă, fusese că și-a provocat singură avort. Era, am spus oare?, caz penal. Ne amețiseră jurnalele tv cu știri despre vrăjitoare prinse cum omoară tinere credule. Se lansase chiar un film cu tânăra frumoasă și talentată, sedusă de directorul libidinos Octavian Cotescu, mâncată, la finalul moralizator, de septicemie. Mai la bătrânețe mama mi-a zis că a fost proastă și a vrut să se omoare. De ce? Venise o fată să-i spună că face un copil cu Ifrim. Tata era numit „Ifrim” de toată lumea. Singura care-i spunea Ion sau Ionică, era mamaia. Ei! Acestea sunt, dragi spectatori, crizele vârstei a doua, pentru că părinții mei depășiseră cu bine tinerețea...  Despre fata aceea s-a zis că era nesănătoasă psihic, iar tata nu fusese primul pe lista ei. Întrebarea e, avusese o aventură cu ea?… Ce să mai dezgropăm?

Odată cu vacanța mare a revenit în obișnuința mea estivală, viața la țară. De această dată, pentru un adolescent, petrecerea timpului avea altă valoare. Am fost dus de Petrică să lucrăm la IAS[4]. Dimineață de dimineață, oamenii erau angajați pentru diverse lucrări necesare unor culturi, în special „plivitul”, sau curățarea de buruieni. Erau numiți „zilieri”, dar angajamentul se făcea de obicei pe o săptămână. La sfârșitul săptămânii omul era plătit pentru cele șase zile de muncă. Dar ce muncă!

Dimineața, ne sculam la ora patru. Nu era dimineață, era chiar noapte… Când venea tractorul soarele abia se ridica puțin peste orizont. Ne strângea răcoarea, aveam un jerseu deasupra, și urcam în remorcă punând un picior pe roată, săltându-ne peste obloanele laterale. Hop! Și-apoi ne echilibram în timp ce tractoristul făcea cursă contra-cronometru pe teren denivelat. Bărbați și femei săream laolaltă. Fete nu prea. Cred că eram cei mai tineri!

La debut am tras cu mâna goală de buruienile care invadaseră cultura de ceapă. Erau atât de mari și multe că ceapa aproape nu se vedea. Am smuls câteva zile buruienile pe tarla, până s-a terminat treaba și mi-a crăpat pielea palmelor, iar mâinile mele fine au prins culoarea mâinilor de țăran. Îmi intrase pământul în unghii și mă simțeam ca un animal dus și adus din țarc. Abia mâncam ceva și se făcea seară. Aș fi umblat după fete însă eram frânt de oboseală. Recompensa, după zilele de muncă, a fost dezamăgitoare. Am zis că nu revin dar anul viitor am încercat o muncă mai calificată și mai bine plătită, „săpatul”.

Când am început clasa a zecea, părinții au găzduit-o pe Florica, vară-mea, deoarece nea Culaie voia să-i clădească un viitor la București și o înscrisese la școala profesională. A dormit pe fotoliul pat, pe mijlocul camerei în patul căreia ne odihneam noi, ceilalți copii. Florica era cu un an mai mare decât mine și a debutat mai târziu în tentativa sa de a se emancipa. Era prostuță, tăcută, zâmbea continuu. Nu știa ce vrea. N-aș face mare caz din asta. Nici eu nu prea știam. Crescusem totuși pretențiile mele pe o treaptă superioară. Ziceam că vreau să mă fac inginer. Ce este inginerul, de ce îmi doresc această profesie, habar n-aveam. Sincer, nu mă interesa subiectul, însă dacă se punea în discuție... Orice se dezbate și se definește. Și prostia… De-aceea i s-a dat nume…

Problema, deoarece s-a declanșat o problemă irezolvabilă, avea necunoscute pentru care nimeni dintre noi nu părea pregătit. Să spună cineva că o femelă umană în călduri nu miroase! Miroase de te trec nădușelile! Împotriva interdicțiilor, în perversitatea mea adolescentină aș fi întreținut alte raporturi… cu această verișoară. Nu era frumoasă Florica. Era ca o văcuță, o junincă de o căpoșenie fără cusur. „Capie”, astfel o numea mama. Noaptea… (pentru ce este atât de exaltantă noaptea?) mă ridicam din pat când dormea și îmi făceam planuri… Și dacă m-ar fi acceptat? Bine că m-am reținut. Văcuța a fost atrasă de taurul „pintenat” al staulului, Cocoșilă. Nu îi stătea mintea la școală. Doar la Cocoșilă. Cocoșilă crescuse destul și avea faimă de crai. Se lăuda. Florica a început să întârzie seara și mama a realizat cu teamă că trebuie să păzească fetia nepoatei sale. Eu, și pe alocuri Doru, am plecat în urmărire. Pe unde umbla Florica oare? L-am somat pe Cocoșilă să-i dea pace, dar fostul meu coleg nu avea chef. Parcă tocmai prinsese în clonț o râmă grasă. O luase-n brațe, Cocoșilă, o smotocise puțin, o amețise, o pregătea… Mama l-a anunțat pe nea Culaie că fata lui deraiase puțin. Întârzia mereu, nu mai venea la masă și era de o candoare idioată sau infantilă. Zâmbea… doar zâmbea când i se adresau reproșuri. Lipsea de la școală… O puteai urmări? Fusese la film. În timpul orelor? Și ce?... Vârsta inconștienței. O luptă acerbă între hormoni și tradiții. Au fost vremuri când fetele erau „date” la doisprezece-treisprezece ani. Măritișul se aconta. Altceva, cu totul altceva, părea să se petreacă în… vestul Europei. Acolo moravurile erau diferite. A fi fată mare nu mai era un criteriu de valoare a căsătoriei. Nu mai râdea nimeni, iar părinții nu sărăceau dacă fata lor fusese… începută. Pentru că, printr-o nedreptate evidentă a societății patriarhale, băieții n-aveau asemenea interdicții. Virginitatea lor nu fusese pretinsă decât… în „matriarhat”. Se pare. Însă pietrele nu vorbesc pe înțelesul nostru deplin.

Nea Culaie a întrerupt aventura bucureșteană a fiicei sale. Și-a luat odorul acasă pentru a-și permite să-l ofere nepătat unui țăran. Și asta chiar s-a întâmplat după un an. Florica nu mai putea să aștepte. Se combinase deja cu viitorul soț înainte de nuntă. Ce mai pacoste! Cât de aproape trecuse glonțul de capul unchiului meu! Cât pe ce să moară de rușine, ori să fie închis pe viață pentru că își sugrumase propriul copil! Pfum! Și gata! Lângă noi, an după an, s-a apropiat de vârsta critică sora noastră Elena…

Au fost doi ani care l-au încercat la maximum pe bietul nea Culaie: 1961 și 1968. Primul, când a fost înglobat pogonul de pământ, cu forța convingerii, în CAP[5], și al doilea când și-a salvat, temporar, fiica din colții tentației. Însă au urmat alte șocuri, mai grave. De prin 1970 a găsit un mod de a-și mări venitul. A cultivat vinete în grădina gospodăriei, mărită după ce a demolat casa bătrânească, o cultură care i-a adus cu timpul frumoase beneficii. Pe mamaia a mutat-o în magazie. Deși starea lui materială s-a îmbunătățit vizibil, Nea Culaie a avut un mare, cumplit, of: copilul său cel mic. Săracul, a fost handicapat mintal. Era de vârsta Elenei.

1968. Un an ca o împușcătură venită din tun în vremurile secolului al XVI-lea. Vezi obuzul sau ghiuleaua, fumul infestând lent aerul și târziu… auzi tunetul. Abia după ce tot s-a liniștit, privești daunele care te-au afectat. Lăsăm dușmanul să pătrundă, ori ne baricadăm definitiv?

Două importante evenimente s-au abătut asupra greu încercatei (încă de pe vremea boului de Zeus) Europa. Primul s-a pornit abrupt, zgomotos, cu manifestații întrerupte de poliție, o bătălie începută de la ceva, un protest la interzicerea unui festival de film, devenită mișcare politică. Inițial, tv-ul nostru vorbea despre manifestații studențești la Paris, apoi de brutalitatea poliției călare. De Gaulle, generalul francez care nu se dăduse cu nemții în marele război, simbolul victoriei franceze împotriva… învinșilor, nu se mai lăsa de putere, iar stânga politică a profitat de scăderea popularității moșului pentru a-l îndepărta. Trecuse mai bine de-un secol și jumătate de când alt general trăsese cu tunurile în mulțime. Acela se chema Bonaparte și era binișor mai tânăr pe-atunci. N-a fost vreodată votat de mulțime, Bonaparte, deși revoluția care l-a crescut, a lansat „Drepturile omului și ale cetățeanului”. Bla-bla-bla-uri! N-au cum să știe proștii cum arată, și cine/ce aduce, Binele.

Pe tema revoltei populare de la Paris, care a fost la o palmă de revoluție comunistă, am văzut câteva articole de presă, comentarii ulterioare despre Sartre și convertirea sa la comunism, chiar un film regizat de Bertolucci, The Dreamers, din 2003, expunerea unei drame sexi-melancolice publicată de un romancier american. Vorbesc despre oameni... doar nume care-mi stau pe cortex, neștiute atunci. De ce? A însemnat ceva pentru noi, românii? Nimic-nimic.

Altceva a fost când au hotărât rușii să penetreze, dureros dar plăcut, Cehoslovacia, când le-a părut că dorește…

Povestea spune că, în țara aceea care ne stătea oarecum în cap, s-ar fi deschis, nu știu în ce mod, ușița comunismului cu față umană. Era bine, foarte bine, putem spune, a… proape ca în China de azi. Este o istorie care se cheamă „Primăvara de la Praga”. Cum tot la Praga s-a consumat și „Revoluția de catifea”, iar toate au venit molcom după „Concilierea de la Munchen” din 1938, în fine… numai vorbe bune despre cehi și cehoaice. Vindeau și armament bun, afaceri Skoda, iar această… i s-a spus „invazie”?, a armatelor Pactului a fost comercializată și ea remarcabil. De-atunci am rămas conectat la politică. Întrebare: Unde este practicată din altruism și cu vocație, Politica? Răspuns: În Rai oare?

A fost momentul care l-a hiperbolizat pe Ceaușescu, l-a transformat în brand. N-am mai avut loc de el. Acest om, dacă a fost om, gigantizat, crezându-se uriaș, a simțit lumea urieșindu-se continuu în jurul lui și a fost obsedat să nu-i înceteze vreodată creșterea. Ceaușescu s-a simțit epocal, mai mult, un erou dotat cu puteri demiurgice, un… Dumnezeu. Credeți că nu știu? Că n-am avut și eu micile mele speranțe? Ne putem imagina extazul marilor învingători ai Lumii... Toți luptăm împotriva Lumii. Aceasta ne este menirea. Se vorbește neîncetat despre performanță, despre competiție,… Ne tot pregătim să învingem! Ce?

Ca bonus la excepționalele „lucrări” ale Marei[6] Adunări Naționale, un fel de parlament care s-a transformat în Marea Adunare de interpretat osanale, lui Ceaușescu i se organizau Mari Adunări Populare pentru a-și adresa, repetând cu obstinație, până la ultima citire, nu le pot numi discursuri, fraze tip despre neamestec în treburli, planurli, pacea, comunismu, socialismu, frați și tovarăși. Dacă nu deviem spre limbaj ori semantică și gândim că existau mesaje diferite, tematice, la fiecare nevoie a lui de a se aerisi și a vorbi în parabole oilor și caprelor sale, prindem o tresărire de bunăvoință și speranță transmisă turmei… Chiar mașina lui Ceaușescu era foarte apreciată când trecea pe bulevard în București. Toți trecătorii se opreau și… ce credeți? Aplaudau! Astfel funcționa mintea și liberul arbitru al românului de la capitală.

„Piața Republicii freamătă de entuziasm”… Pe 21 august 1968, în Piața Republicii, fostă a Palatului, o mulțime strânsă nicidecum spontan, cu steaguri și pancarte, a ascultat cu gura căscată un tip de protest, grozav de curajos, adresat „câtorva state socialiste”, agresoarele altui stat socialist pe care Ceaușescu abia îl vizitase o săptămână înainte și îl văzuse circulând liniștit pe drumul drept către comunismul lipsit de obraz, nu… cu față umană, cum i s-a zis. Totuși. Deschiderea către anumite libertăți ale cuvântului nu putea fi permisă vasalilor URSS. Doar dacă seniorul își dorea, iar atunci nu avea chef. Tovarășul Brejnev! L-am văzut caricaturizat în „Paris Match”, urs de Ural cu o căciulă rusească din blană de iepure sau de pisică. Și pe Catherine Deneuve, blonda cu față angelică din musicalul Les parapluies de Cherbourg. Am deviat puțin…

După ziua inimaginabilului tupeu ceaușesc[7] am simțit noi, românii, adierea primăverii de la Praga. Doar puțin, apoi s-a închis geamul și s-a tras oblonul.

Cuvântarea la ONU a ministrului de externe, Corneliu Mănescu, a fost etern apreciată. Ce domn, s-a adresat Adunării en français, facille, adică simplu, elegant și, credeam, consistent. Urma să se declanșeze o recunoaștere generală a genialității tovarășului (într-un fel, al) nostru. S-a cerut, la nivel ecleziastic, această recunoaștere și Celui Foarte Înalt. La început au circulat rumorile. Rușii au forțat intrarea cu tancuri în țara noastră, peste Prut, dar, armata română deține un laser nimicitor. A topit tancurile dintrodată. Probabil cu oameni înăuntru. Armata sovietică s-a blocat. Prea multe pierderi într-o singură noapte! Pare glumă. Probabil era, însă a circulat ca o certitudine. Avem o armată vitează. Asta cunoșteam deja din cartea de Istorie. Câte victorii avusese armata română… Oho!

Se vorbește azi despre o gravă primejdie în ’68. Despre evitarea invaziei sovietice în România și declanșării unui război paneuropean. România? Ce tot debitați acolo? Care dintre europeni a simpatizat vreodată românii?...

Iubirea de România a fost declanșată de Charles de Gaulle, căruia i s-a dedicat, mult mai târziu, o piață bucureșteană. Bătrânul general a sosit, chiar înainte de criza cehoslovacă, să felicite la el acasă un erou, noul campion al păcii astral-universale…

După 1968 lumea s-a deschis brusc și a părut hotărâtă să privească peste zid România. Ce drăguță, și ce insecte amabile îi umblă prin păr, pe sub haine, munți, păduri, cer senin și prin mare!… Laolaltă cu vizitele și contravizitele Celor de sus, au intrat masiv turiștii italieni, polonezi și poloneze, suedeze, chiar nemți și… nu știu, de altă cetățenie. S-au născut, de niciunde, schimbătorii de valută, „șmenarii”. S-a arătat, chiar în interiorul „bibilicii” mele, numirea de „Comturist”, o agenție de magazine pentru privilegiați cu bani din țările vestice (zise generic, „afară”). S-a fabricat un limbaj argotic sau aluziv despre o lume tot mai interzisă. Deocamdată „Ea” avea acces la „Noi”.

Creșteam în această balonare istorică, cauzată de o fiertură de evenimente fabricate prin birouri, unele federale, pe alocuri de investigații ori de securitate a statului. Suntem foarte crispați vorbind despre supraveghetorii ascunși ai democrației. O caracteristică universală a politicii care promovează orice năzbâtie filozofică este edificarea democrației. Cel mai fioros tiran, de fapt îi oferă nației sale… democrația. Puterea este a sa deoarece îl vrea cu pasiune poporul. Odată democrația definită, trebuie supravegheată în această accepție. Se imaginează strategii naționale, internaționale, strategii duble, rețele strategice. Sunt atrași adevărații patrioți – lipsiții de scrupule inutile, amatorii de oportunități. Am aflat despre existența Securității încă din anii liceului. I-am auzit numele mai accentuat după 1980 și mă bântuie încă. Înainte de socialism se chema „Siguranța Statului”. Agenții Siguranței erau cele mai disprețuite personaje în filme românești cu subiect eroic – de luptă și sacrificiu pentru idealul comunist. 

La începutul clasei a zecea deci, l-am văzut pe Michel ținându-se de mână cu Mihaela Broșteanu, pe bulevardul Dimitrov. Michel purta plete, păr lung, mai bine zis. Se înscrisese la clasa de uman însă după numai două luni a devenit liber de liceu. A fost exmatriculat datorită părului său lung, era un exemplar nociv, prin urmare nu mai avea acces la cursuri. La uman s-a mutat și fostul coleg Pinetta Dan. Pinetta era de neam italian, fusese unul dintre elevii eminenți ai Școlii generale în care învățasem anterior, iar în clasa a 9-a, cât mi-a fost coleg de clasă, l-am cunoscut mai bine. Un băiat fin, distant, graseia ușor cuvintele, avea o soră care semăna mamei… Mama lor era „vinovată” de educația copiilor. Tatăl dispăruse. Doamna Pinetta semăna destul de mult cu renumita actriță greacă Irène Papas, pe la 40 de ani. O veritabilă femeie bărbată. N-am fost prietenul lui Pinetta. Amicul său era Vatau Voinicel. Vatau a rămas mic de statură, plinuț, foarte agitat și foarte implicat în activități școlare. A fost comandantul detașamentului utecist al clasei. O gură bogată! Au existat câteva „vârfuri”. Florescu Dan, un băiat amabil, mărunt, culturist, chitarist, deștept, o mândrie a încrengăturii, familiei și speciei sale, Copaci Costel, tocilarul prin excelență, cu cărți pe bancă, dicționare, compendii, diverse – miop, masiv, antisport –, plus cei doi băieți de mai înainte și încă doi-trei care s-au descurcat pe placul doamnei Flondor. Ceilalți… relativ mediocri. Singura celebritate a clasei nu s-a omorât cu cartea ci cu balonul de football. Este cunoscutul Mircea Sandu, numit de colegi, Traian. Da-da, i-am fost cole… Pardon, mi-a fost coleg – nu cred să-și amintească de mine.

Moda părului lung, pantalonilor strâmți și a fustei mini, a mișcat ușor pământul orașului. Ori poate buldozerele și excavatoarele au răvășit terenul, însă precis perspectiva s-a schimbat. După India Beatles-ilor care a turmentat timiditatea fanilor, parcă au răsărit, s-au înmulțit grupurile băiețești de urlători cu zdrăngănele puse la curent alternativ. Muzica electrică a pătruns ca un tzunami în masă. Chiar furioșii vocali itineranți care luptau împotriva oricui, înarmați cu chitară și muzicuță, numiți „populari”, și-au adaptat sunetul. Și noi. M-a prins foarte tânăr „revoluția beat”. Și foarte român. Tocmai mi se schimba vocea. Vorbeam când acut când mai grav, ceva neplăcut îmi murdărea tonul, iar la mijlocul gâtului îmi apăruse un dizgrațios „măr al lui Adam”. Tata n-a avut așa ceva. Simțeam că mă urâțește dar nu puteam renunța la el. Cel mult să îl acopăr cumva. Tunsul a început să devină un stress. Frizeriile erau mereu aglomerate duminica, iar frizerii își scoteau în față „mușterii”, cei care le lăsau bacșiș. Le lăsam și eu ceva, dar îmi părea rău. Niciodată n-am fost tuns pe placul meu. Mă avantaja părul lung… O mulțime de interdicții populau „lumea mea”. Multe altele îmi erau necunoscute. De aceea poate, comentez azi, nu au fost incluse în... Îmi arog „universul particular”. Nebunul de mine!

Am fost ales pentru cor la vocea a doua, adică un fel de contraalto. Aveam voce de castrat. Într-a unsprezecea am fost promovat la tenori. Doamna profesoară de muzică era foarte pasionată, însă uneori ne lua din puținele ore libere pentru a pregăti repertoriul de cântece folclorice sau marșuri comuniste. Pentru efortul acesta eram recompensați cu nota 10 din oficiu. Nu am mai pregătit teorie muzicală și cred că am pierdut. Muzica corală nu a oferit altă satisfacție. Am participat la „festivaluri liceene”. Pierdere de timp. Aveam o voce de măgar, nu mai prindeam acutele, însă interpretam în fața oglinzii din dormitor, când nu era nimeni acasă, un karaoke atât de convingător, încât vecinii băteau energic în perete, sau calorifer, să încetez. Bătrânii nu apreciază talentul autentic.

Am avut inițiative condamnabile în anii aceia de perturbare comportamentală. Am furat. Erau momente când stăteam singur și puteam cotrobăi. ÎdL[8] controlasem buzunarele hainelor din șifonier. După o săptămână le-am căutat din nou, și după alta… Mintea copilului nu judecă bine consecințele. Tata își păstra o sută de lei în buzunarul interior al unui sacou pe care nu-l purta. O sută de lei! Era… o avere. Am crezut că uitase de banii aceia. Eu visam la un studio de cinema la mine acasă. Să fie doar al meu, să văd numai ce vreau, să… Și am cumpărat de banii aceia, care nu erau ai mei, un diascop. Problema a intervenit în momentul utilizării sale. Avea o fișă (ștecher) tip shuko. Singurele prize shuko erau în bucătărie și pe holul mic. Am avut nevoie de prelungitor. Deoarece lipsea acest accesoriu, am improvizat. Nu puteam arăta cuiva achiziția mea deoarece riscam întrebări. Deci eram singur… M-am electrocutat, n-am înțeles cum, credeam că nu voi atinge sârmele. Am simțit cum mă strânge careva de ceafă și mă zguduie cu o forță căreia nu-i pot replica.

Preameritam o pedeapsă. Niciodată nu m-am bucurat de ceea ce am obținut în mod nedrept. Diascopul mi-a fost inutil, iar tata a descoperit lipsa banilor. A întrebat-o pe mama însă nu a deschis o anchetă. Putea fi Cutia Pandorei. Nu-ți dorești să știi ce e înăuntru.

Televiziunea română nu emitea decât seara. Doar duminica era program prelungit, dimineața, 2 ore pentru copii, la prânz, „divertisment”. Miercuri vedeam filme vechi la „Telecinemateca”, iar sâmbătă, regalul distracției săptămânale, documentare științifice la „Teleenciclopedia” și serialul „de sâmbăta seară”. Au rămas peste timp, chiar în perioadele negre ale TVR.

 M-am pornit greu în căutarea Spiritului uman – un fel de duh îngrețoșat al civilizației, îngropat în caverna trecutului, putrezit la bază, puțind a hoit, arătat curioșilor de nemuritori. Nemuritorii aceștia, care au murit de fapt, sunt un fel de ramuri crescute pe el. E un nonsens… ori numai pare. Da. Despre Homer, aedul orb care interpreta Iliada, unii spun că este cel mai mare poet al Lumii. Dar alții cred că Shakespeare ar fi fost, chiar dacă era și cel mai destoinic dramaturg, în versuri… Virgilius ori… ori Dante, ori Goethe sau, de ce nu? Verlaine,… Pușkin, spun ceilalți, sau… Byron… Poeții au fost indivizi care, neștiind să folosească note muzicale, au cântat utilizând cuvinte. Cei câțiva, pe care i-am scos aleatoriu dintr-un săculeț cu nume, sunt regi cunoscuți în „lumea poeților”. Mulți regi ai poeziei au fost încoronați cu lauri.

Iliada mi-a fost dată spre studiu într-a 9-a. Cunoșteam ceva din legenda războiului troian, aveam suport pentru a susține o lucrare pe această temă și nu-mi trebuia să citesc o carte adormitoare. De fapt mai toată intriga plecase de la o femeie… Care femeie? În Iliada, Briseis pare mai importantă decât Elena. Una era sclavă cealaltă regină. Zeiță chiar. Asta e. De la vechii eleni au pătruns cumva în cultură, în speranțele noastre… nemuritorii. Dar cine au fost elenii aceștia? Cred că actualii locuitori ai Greciei au cu Elada veche aceeași legătură pe care o au italienii de azi cu Roma antică, altfel zis sunt rude false. Foarte aproape de relația românilor cu Dacia. Din nefericire, pentru ai mei, moștenirea este diferită. Strămoșii aceștia, sau ce erau, deplasându-se din est, au găsit, precum „fețele palide” amerindienii, locuitori vechi sau alți năvălitori care-și fondaseră baze teritoriale. De-aceea dreptul lor la suveranitate, de care ne ancorăm teoria națională, s-a fondat pe violență. În marea carte de istorie a României pe care nea Mitică n-a mai putut să o protejeze după moarte, am citit despre dovezile mișcărilor de populații. Înainte de daci pe teritoriul ocupat de ei fuseseră populații celtice. Și ele tot ariene. Celții s-au înmulțit în vestul Europei. Am aflat mai multe despre ei decât despre daci. De ce oare? Pentru că populații celtice există încă. Sau nu. Între trecut și prezent este tot un pustiu de trecut. De-aceea îmi pare incert. Desigur greșesc fundamental. Sunt mulți români care se consideră daci. Nu știu pentru ce n-ar fi, dacă vor, și nu știu de ce ar interesa subiectul... Nașterea poporului a fost o lecție de neînțeles. Nu era ceva palpitant în a vorbi despre „asimilări” de populații, despre cuvinte dacice or slave, despre coborârea păstorilor românizați și facerea, de la Baas-arab (cumanul) până la Dragoș, inamicul zimbrului moldovean. Dar grecii au fost peste tot. Ei au colonizat „ecumenia” – Lumea, cum ar veni, vechii greci, iar cei noi nu au încetat vreodată să-i viruseze pe români. „Aristocrația” românilor, există o castă adunată în țări europene vestice, este de filiație greacă. Altfel zis, fanariotă. Cu toții se cred civilizatori ai românilor. Nu ei au ținut această națiune la beci.

Imperiul grecilor l-a înlocuit pe cel persan. Înainte de perși au fost asirienii și babilonienii iar primii între toți, egiptenii. I-au înghițit arabii. Și ei vorbesc despre dreptul național și de strămoși cu piramide și temple uriașe. Care nu puteau avea ceva scris din Coran și, bineînțeles nu-l slăveau pe Mahomed. Se spune că această omisiune a semnat sentința Bibliotecii din Alexandria. Pârjolul n-a ajuns până în Giseh ori până în Luxor. Acolo doar s-a jefuit. Stăpânul este deasupra interdicțiilor morale. El le-a născocit pentru slugi. „Să nu ai regrete”, este prima lege a Succesului în Lume. Deci…

Am luat-o domol cu Știința descoperirilor. Nimeni nu mă grăbea. Prea multe Legi, prea multă Cultură, prea multă Istorie și o Actualitate zgomotoasă care mă ținea conectat. Peste toate însă, era o dorință de existență la cel mai înalt nivel, dacă s-ar fi putut la nivel maxim, acolo unde se manifestau idolii. Pierdusem în totalitate simțul Credinței. Eram ateu. Aveam o Conștiință prea crudă. Idoli? Eroii. Am avut idoli fictivi. Personaje de film ori de cărți. Nu-mi amintesc să-mi fi dorit demnități, titluri, să devin o celebritate a zilei. Nu anticipam viitorul, nu aveam de gând să îmbătrânesc. Chiar dacă totul îmbătrânea în jurul meu, deși eu însumi îmbătrânisem, oarecum, îmi doream un status quo, Mișcare în absența Timpului. Paradox! Doar în Trecut există asemenea lucru! Visam la ficțiuni și eroi presupus reali sau fabricați. Nu v-am spus că orice personaj din Istorie, despre care aflăm din documente, și-a pierdut aura de personaj real? Este fictiv deja. Adevărul despre existența sa e fabricat de alții, din acte, mărturii, jurnale personale, orice poate fi manipulat. Nicio Autobiografie nu are simțul realității. Este o degradare privită subiectiv. Un Om se degradează fizic și spiritual. Spiritual? Bineînțeles. Unora li se întâmplă după ce mor. E sigur. Dar totul se petrece în Lume. Universului nu-i pasă.

Au apărut brusc, poate existau și doar le-am descoperit, romane tipărite în serie, SF-uri, aventuri, cărți de un leu, pe care le puteam cumpăra de la ghișeul pentru ziare.  

Amiralul Drake. Fusese căpitan de pirați, de buccaniers, și a devenit un erou al Angliei. Am călătorit cu el urmărit de flota regală a Spaniei să descopăr o cale spre alt ocean, între Terra del Fuego și Antartida, necunoscută navigatorilor, preasudică și preafurtunoasă pentru marile corăbii din lemn. Am citit chiar despre Mafia siciliană, în „Moarte și portocale la Palermo”, un roman al lui Vintilă Corbul și zeci de cărți mici cu ficțiuni de anticipație. Le țineam în geantă și uneori citeam în pauza dintre ore. Prin capul meu fâlfâiseră din aripi faimoase ecranizări, filme despre Quasimodo sau Zorba grecul ori epopei ale lui Charlton Heston printre maimuțe și sarazini. El Cid, Unificatorul! Eroul suprem al Spaniei[9] mi-a devenit mai cunoscut la ora de „limba franceză” când am fost obligat să-l știu pe unul dintre apologeții săi, Corneille. De fapt îi cunoșteam cariera din „Legendele Evului Mediu”, carte citită în timpul școlii generale. Marele vânător de mauri îmi păruse nemilos. Dar nu știusem despre viața sa decât legenda, scrisă într-un roman cavaleresc, iar trubadurii care au răspândit legendele erau niște mincinoși… Cu cât exagerau mai tare, cu atât răsuceau mințile donnelor părăsite de cavaleri pentru vanitoasa Gloria. „A quatre pas d’ici je te le fais savoir... / Jeune presomtieu! / Je suis jeune il est vrai, mes aux ames biens nées la valeur n’attende point le nombre des années…” Din memorie, vă jur. Habar n-am dacă este corect scris. Nebunia asta cu valoarea personală a unui tânăr de excepție, venită din capul dramaturgului clasic Pierre Corneille, se potrivea cu vârsta mea și a altor tineri visători. Corneille dezgropase, cu Jean Racine și mai știu eu cine, ramolitul teatru antic interpretat în amfiteatre, și-l închistase într-o carapace a timpului și spațiului să nu fugă de-acolo. Azi imaginația noastră este la mâna regizorului. A-dieu Corneille, a-dieu Racine! Sunteți niște stafii. Nu vă mai doresc muritorii cum ați fost. Poate un pic, o lună, o zi, înainte să aflu de clasicii dramaturgi ai Evului Mediu, știusem de marii corifei ai tragediei antice, triada Eschil-Sofocle-Euripide. Eroi și zei în fața spectatorului, muzică corală sau doar strigăte, pentru a exalta sentimente, video 3D, sunet învăluitor, mai autentic și mai impresionant decât orice fel de cinema modern. Dar jalea personajelor antice nu mai era de noi. Cât de moarte sunt toate! Îngropate în Timp, nu în Pământ.

Arheologia mă deprima. Începeam să funcționez mintal legat de Trecut. Doar despre Trecut învățam să știu. Și vise despre Viitor. Rachete americane și sovietice se întreceau să scape de gravitație capsulele cu astronauți, le învârteau pe lângă Terra, ajutând să zboare și imaginația făuritorilor de thrillere stelare. Deocamdată ne așteptam să edificăm, în mod cert, civilizația galactică. Omul, ce sculă de ființă supremă! Deschizându-mi orizontul spre spații mai generoase, am găsit persoane dispuse la vorbărie într-un registru divers. L-am cunoscut pe Dan Trandella prin recentul meu amic Călin de la scara 6. Călin era un băiat cu ochi albaștri, frumușel, care locuia împreună cu părinții și fratele său surdo-mut, Gigi, la parter. Mergeam câteodată la film împreună. Luam bilet unul celuilalt. Am spus că erau cozi. Coada a fost un tip de socializare caracteristic socialismului național. Nu mereu și nu oriunde.

Trandella a chelit devreme. La 18 ani era deja pleșuv. Îl moștenea pe tată-său, un italian amorezat de o româncă, însurat cu ea și despărțit, locatar al unei garsoniere, aproape de Obor, pe șoseaua Colentina. Băiatul îl vizita des și îl tapa de bani. El locuia împreună cu mama și o tanti în apartamentul din strada Căminului. Cu Trandella mă întindeam la discuții contradictorii seară de seară. Eram atât de vehemenți în ceea ce susțineam că ajungeam la limita certurilor definitive. Dar noaptea ne aducea noi argumente de obiectivat. Prostii juvenile, jocuri logice despre o Lume ilogică. Trandella a făcut liceul însă Călin nu a reușit. A devenit ucenic la o întreprindere, la fel Cici Panaitescu, apoi mai tânărul meu prieten, Nelu Martin. Părea mai simplu să urmezi liceul la seral. Dar acești amici ai mei n-au avut deloc ambiții profesionale. Se maturizau anevoie. Nu i-au susținut părinții, asta e clar. Totuși, Cicerone Gabriel Panaitescu provenea dintr-o familie cu pretenții. Bunicul fusese cineva în „vechiul regim”, iar tatăl său fusese profesor de filozofie. Hélas, ce decadență! Bietul domn Florian abia își găsise de lucru la poarta întreprinderii Electroaparataj. Nu fusese primit să predea în școli. Ce fel de filozofie făcuse el? Spurca frumusețea de materialism dialectic. Mai avea și mama franțuzoaică! Doamna Olga muncea la contabilitate. Oricum… mai sus, iar cu personalitatea ei i se simțea importanța la fiecare vorbă, pas, intervenție. Tatei îi plăcea mult volubila doamnă. Se tutuiau. Nu l-am văzut rostind mai mult de două-trei parole în prezența domnului Florian Panaitescu, un bărbat slab (fizic și psihic). Un timorat… Învins. Aceeași nedreptate trăia părintele lui Bogdan Paraipan.

Nu cunoșteam tragediile privilegiaților „fostului regim”. Am aflat ceva, încă înainte de „Marea Răsturnare”. „Comunismul” a ștrangulat intelectualitatea. Fusese un afront la intelect, asta nu se iartă! Cum să înțelegi de-aici că șansa de a fi intelectual nu-l atingea pe copilul născut în sărăcie decât printr-o minune? Am ajuns să studiez sămânța de scandal, „Capitalul” lui Marx, după ce aproape toți au uitat de el. Dumnezeul comunismului a scris despre calvarul claselor de jos, citând documente ale vremurilor sale. De ce erau atât de lipsite de valoare viețile acelor oameni? Erau oameni și ei, nu? Probabil. E o împuțită de Lume inechitabilă!

America. Fratele mai mic al lui John Kennedy, Robert, a fost suprimat la rândul său[10]. Apoi negrul acela, regele… cu panterele sale… Un zgomot fremăta din ce în ce mai grav. O lume în care liderii erau uciși, unde exista apertheid, o discriminare rasială condamnabilă, Ku-Klux-Klan, organizație de momâi care agitau cruci și torțe, un balaur capabil să muște din... ziceam pe undeva, Liniștea noastră. După acel an debil, când am simțit ce mare este Lumea și cum mă raportez la ea,  s-a așezat o liniște relativă. Interior însă am devenit tot mai puțin liniștit.

Despre politica internațională nu cred să fi înțeles o iotă. Nu că aș ști prea mult azi, îi aud pe alții analizând, explicând, sunt consilieri incerți, dar atunci nici comentarii nu existau.

Războiul din Vietnam. SUA îi bombarda pe cei buni, iar aceștia se apărau cu succes și protestau la ONU că se simt violați, în timp ce Vietcongul ucidea soldați americani numărați meticulos zi de zi. Evident, trebuia să cunoaștem doar pierderile americanilor, pentru că ei erau și dușmanii noștri. De curând am auzit pe cineva spunând că „nenea Nelu Colonelu” din Mangalia i-a povestit de timpurile când era membru al armatei de rezervă a României. 30 000 de militari au fost antrenați în străinătate și se găseau mereu pe „teatrele de război”. Fuseseră și în Vietnam, dar n-au intervenit direct în luptă. „Era biiine plătit! Foarte…” Ce veselie! Te-ntrebi pe unde zboară bogăția unei nații și de ce ea rămâne mereu săracă. De-aia! Ceaușescu visa să facă dintr-o națiune mică una măricică. Și încă nu intraseră în sală aplaudacii. Apoi au fost emisiunile tv despre cinema cu D. I. Suchianu, un moș cu ochelari, puțin atins de parkinson. Nu mai știu când și-a început lecțiile despre „moștenirea fraților Lumières”… Într-o seară. Am fost un observator al Istoriei cinematografului dar nu am devenit erudit în acest domeniu. Parcă am uitat prea ușor titlurile filmelor, actorii și regizorii… Doar cei uriași, somitățile. Am apreciat evoluția și imaginația. Să vezi ceva cum crește și dă roade, să poți inventa o Lume paralelă din povești, din ficțiuni… Deși e tot șmecherie care aduce venituri, în mintea mea era Magie! I se spunea adesea Magia filmului, Magia cinemato… Mare prost am fost și sunt încă! Atâtea iluzii… la naiba! Ce-o fi Real în Lumea aceasta? Real?... Pe limba spaniolă înseamnă „regal”. Real de Madrid, adică „Regalul” Madridului. Un club sportiv celebru. Mare campion la football… Sportul acesta născocit de englezi, italieni sau coreeni, se potrivește unui animal biped, cu membre inferioare bine dezvoltate, etc. și între toate sporturile a devenit… Real, adică „sportul rege”. Ce spectacol neîntrecut la tv fusese „Campionatul mondial de footbal” din Anglia! Cât dramatism! Ce final bănuit, anticipat! Fabricat, aranjat, dar… A intrat cumva în noi microbul evenimentelor mari, al competiției internaționale. Deși mândria ne lipsise de-acolo.

La intersecția străzilor Eufrosin Poteca și Spătar Nicolae Milescu era un scuar, un mic spațiu pietruit între case pe care „băteam mingea” aproape seară de seară. Aveam parte de proteste grave când mingea noastră de plastic era șutată în curți vecine. O recuperam greu. Un om care locuia acolo era fost pușcăriaș. De el, și de mama lui isterică, aveam teamă. Altfel nu eram deranjați în fuga noastră de viitori „ozoni”. Vedetele fotbalului autohton creșteau, erau cunoscute și dispăreau lăsând alte „valori” să se afirme. Fenta și golul, astea erau apreciate de cunoscători. Uneori și viteza, câteodată un portar de netrecut și, în fine, „stânca” apărării. Talentul în manevrarea mingii mi-a trecut neobservat la școală. Mircea Sandu, colegul meu fotbalist la „SS2”[11], era vedetă, membru al echipei naționale de juniori. Nimeni din clasă nu putea fi pe măsura lui. Băiatul avea valoare, era un tânăr care promitea. A fost achiziționat de cunoscutul club „Progresul”. Acolo s-a făcut apreciat. Apărea uneori la meciuri interne, sau între licee, dar nu avea timp pentru orele de clasă. Lipsea motivat. Venea la teze și nu participa la extemporalele surpriză. Era ascultat la sfârșitul trimestrelor și înțeles, ajutat, iar la final… promovat. Astfel a trecut Traian prin școală. L-a jenat puțin, dar nu a simțit-o. Alții s-au ocupat mereu de cariera sa deoarece… promitea. Dacă vorbim despre „Destin și Divinitate”, ar fi interesant de revăzut viața acestui personaj. Este un exemplu formidabil de devenire a unui om fără „IQ” la bază. Să vorbim despre talent? Știu persoane, cu o cultură anume, care îl denumesc „har”. Este cadou de la Doamne-Doamne oferit unor bieți oameni iresponsabili. Îi privești cum se umflă în pene și ies din turmă. Au rolul lor în Lume, sunt eroi, dau din aripi deși, sunt doar oameni. Nu le poți pretinde să fie modești. Te păcălesc uneori vorbind de începuturi… He-he! Nu. Talentul crește când este cultivat, dacă muncești pentru a-l împlini. Există preceptul că orice om are cel puțin un talent… Să moară mă-sa care minte! Uh! Mi-a scăpat printre dinți! Aveam oroare de înjurături. Cândva…

Nu m-am priceput să emit precepte. Nici n-am simțit impulsul. Am avansat ascuns de penumbră. Nebunia m-a prins din urmă în toamna lui 1969. A fost un octombrie ploios. Purtam o canadiană bleu-marine, o pelerină. Am făcut plimbări lungi pe străzi și am vorbit cu... Am rezerve că eram eu însumi, nici nu auzeam voci, nu era un alter-ego… Visam, vorbeam fără glas, gândeam… Îi recunosc pe oamenii care sunt pierduți în gânduri. Deși nu e bine, iar sfatul sen-sei-ului este să ne concentrăm exclusiv pe ceea ce întreprindem, pe clipă, trăiește-ți frate al meu clipa!, cel mai adesea omul trăiește în trecut ori anticipează momente inevitabile: „Trebuie să cumpăr asta, asta și asta… Oare nu mai e nevoie de ceva?... Ce mi-a spus domnul cutare?... Dacă îmi iese lucrarea? De-aș fi promovat cum   l-aș pune la punct pe… I-aș zice… Ce ar răspunde?... Cred că n-am închis aragazul…” Dar nu. Ceea ce îmi umbla mie prin cap era o discuție filosofică. Cine sunt, cum de-am picat în universul acesta, cum de există Lumea, cum să dețin controlul persoanei mele, chestii de-astea. Aberații. Căutam un debușeu pentru libertate-independență, obsesia existenței umane. Mă simțeam manipulat, iar când am avut libertate, m-am simțit singur. Mergeam prin ploaie, călcam în bălți, apa mă pleznea pe față, mașinile aruncau apa din drum pe trotuar, pe mine… Pe Lume. Scăpasem de familie, de problemele sale banale, de furia zilnică a tatei, de nervii și plânsul mamei, de frate și soră, de… și de prieteni. Ploaia îi ștergea pe toți cu toate ale lor din memoria mea. Umblam rătăcit într-o urbe părăsită. Cred că a fost, subconștient, prima mea întâlnire cu Sinele. Probabil nu cunoașteți povestea Stafiei din Corp. Englezii îi spun „The Ghost in the Machine”. Așa-i că sună mai cunoscut? Ironiile sunt întotdeauna mai puternice decât teoriile. Sunt mai… bineînțelese. „Cunoașterea de Sine” nu este ceea ce se cheamă „Conștiința”. Nu cred că poate fi cunoscut acest „Eu” profund. De-asta spun că e „poveste”. Dar ce oprește Omul să vorbească despre tot ce nu poate simți? De metafizică. Iarăși am luat-o pe căi lăturalnice. Zic…

Marile blocuri au crescut asemenea munților după o ciocnire orogenetică (între plăci continentale). Un zgomot continuu și un praf care nu a încetat să se tot depună de-atunci. Macarale, betoane și fier-betoane, materie sau… revin la mentorii noștri, strămoșii englezi, care spun betonului concret… Ce poate fi mai concret decât betonul, o descoperire… a constructorilor romani? Și sticla, se pare, tot de la ei ne umple de cioburi. Nu întrebați de unde știu fiindcă nu știu de fapt. Spun alții, eu repet. Papagal-papagal, dar am un pic de orgoliu. Scriu o carte din ceea ce pot reproduce. Am mari rezerve privind adevărul ei, însă spiel-ul existenței este riscul. Privesc pe geam o cioară care se așeză pe un cablu electric în balans. Își găsește greu echilibrul dar când îl capătă își permite să privească liniștită strada. Ciorile mă înveselesc toamna când sparg nuci aruncându-le de sus pe pavaj. Să fie dovadă de inteligență au ba? Știu și eu? Gândesc că da.[12]

Cartierul Obor a fost refăcut. Toată arhitectura zonei, tot-tot, s-a modificat. Oamenii au fost relocați. Unii au plecat, alții au venit. Poate cineva să definească altfel exodul? Obișnuitele localuri și magazine, așezate în „buza” străzii, au încetat să ne obosească memoria. Altă realitate a intrat în obiceiul nostru. Însă nimic nu crește deodată decât prin vrajă. Și au trecut anii. Atunci abia, am aflat de biserica baptistă din apropiere, o casă mare fără etaj, la intersecția bulevardului Dimitrov cu șoseaua Mihai Bravu. Când șoseaua s-a lățit, clădirea bisericii a ajuns în drumul mașinilor. Nimic nu rezistase buldozerelor, biserica însă, a rămas. Seara, tinerii cântau. Îi auzeam cântând… Cu chitara în biserică! Îmi părea neserios. Vorbind despre ei, comentând, am auzit că nu au preoți. Și-atunci cum?... Cum, ce anume? Nu văzusem deloc enoriașii baptiști înainte să fie amenințați cu demolarea, clădirea îmi părea goală și s-au înmulțit  grămadă, subit, să arate atașamentul de biserică, de Casă. Într-un târziu căsoiul a fost dărâmat, iar lor li s-a clădit alt lăcaș de cult, mai mare și mai pustiu decât anteriorul templu (sau catedrală) unde s-a manifestat încercarea supremă a credinței și ajutorul preponderent divin. Baptismul din casa de pe stradă, filială a unei secte creștine americane, a fost sprijinit vocal și printr-un lobby în Congress de Mamă-sa. Cum să nu pupi undeva SUA după ce însuși președintele Nixon și-a manifestat o simpatie cum parcă n-ar mai fost și a oferit României, cu generozitatea sufletului său candid, darul fără preț pe Lume, „clauza națiunii celei mai favorizate”[13]? Știți ce-i o clauză? O…, o tocmeală, o dispoziție specială, o prevedere condițională (dacă ne ținem de vergeaua democrației... primim felicitări). Mare brânză! S-au redus niște taxe la importuri și exporturi ale mărfurilor de ambele părți. Da. Au plecat organe, organisme și specialiști români în America. Mulți/multe, definitiv. Richard Nixon s-a ajuns președinte într-un an formalmente obscen, 69. „Mandatul” său a devenit un story cum nu s-a mai povestit[14] despre setea de putere totală a unui președinte american… Mamă-mamă, ce thriller politic! Roosvelt fusese president patru mandate la rând și nu s-a plâns nimeni, dar… a fost război, iar „Infirmilor li se iartă orice exces”[15].

Drumul către Marea Neagră, „Calea Soarelui”, cum urma să se cheme șoseaua Colentinei, a fost bordat de construcții grele. Mașini italiene, mai mici sau mai mari, au pornit o aventură pe șoselele înguste ale României în căutare de femei ușor de plimbat. Ușor-ușoare, nu-i mare lucru de apreciat sau de interpretat. Am crescut odată cu ei. În anii aceștia s-a petrecut un eveniment neverosimil. Tanti Mimi, sora mamaii, mătușa mea, a fost descoperită în țara noastră de fiica ei devenită italiancă pe când era copilă. Nu ea și-a găsit fata, o considerase pierdută, fata și-a găsit mama după treizeci de ani. Fostul soț îi răpise copilul și ajunsese cu el în Italia. Era singurul ei copil. Avea cam cinci ani mai puțin decât vârsta tatei. Tanti-mea locuia în cartierul 23 August, o zonă de case modeste la marginea orașului, în apropierea marilor uzine, mândria industriei românești, „Republica” și „23 August”. Datorită acestei vecinătăți se răspândea smogul adesea pe quartier[16]. L-am respirat și eu de două-trei ori. De trei. O ceață bolnavă! S-a întins și peste întreg orașul. Trebuia să-l înghițim mândri deoarece industria… Republica Socialistă România devenise o țară industrial-agrară – observați unde a fost introdus cuvântul „industrial”, în față, deci nu mai putea fi de tot disprețul… „înapoiat-agrară”! Cum credeți că i-a zis, nu de multă vreme, un om cu glas puternic, regimului comunist? Jugul de lemn. De la limbaj i l-a tras. Prin urmare tanti a plecat să-și viziteze fata, pe Jeni[17], iar când s-a întors, a venit cu povești frumoase[18] și daruri pentru rudele apropiate, în rândul cărora m-am încadrat. Tocmai se împodobise cu apelativul „nona”. Pe măsură ce îmbătrânea tanti Mimi a reușit să își atragă neamurile mai des la ea. Cum poți fi popular dacă nu oferi ceva? „Cere și ți se va da” poate fi asociat lui „oferă și vei fi iubit”. Nu există asociativitate între silogisme. „Cere și vei fi iubit” nu se verifică decât în cazuri de forță majoră. Schimbarea peisajului impunea o schimbare comportamentală, o mai mare circulație pe străzi și parcă… prosperitate. Constructorii câștigau, industria avea ce să lucreze, toți oamenii valizi erau obligați să muncească. „Munca înnobilează pe om – și îl face liber”, un aforism celebru oferit de Marx[19] să ne țină de cald și de urât.

Am început să cunosc bine centrul orașului dar nu ajungeam pe-acolo decât accidental. Mai mult duminica, pentru un film. Distracția de duminică s-a acutizat într-atât că abia se mai putea circula pe marile trotuare ale străzilor sau bulevardelor centrale. Să achiziționezi un tichet pentru a intra în sala cinematografului a devenit un calvar. În scenă a pătruns bișnițarul, cel cu „bilet în plus”. Nu cred să existe insectă mai nesuferită decât țânțarul. Ia te uită ce rimează! Acesta e, la scară mai mare, bișnițarul, și nu este deloc un personaj comic. Este unul agresiv, lipsit de sensibilitate, de o răutate vecină cu ferocitatea. Suge sânge scârba asta! Este individul care nu respectă nimic, te sfidează, te jignește și te bruschează, este gata să îți calce pe cap și pe umeri pentru a se așeza înainte, ori te atacă, pregătit cu scule ascuțite să te înțepe. Toți bișnițarii de cinema erau țigani. Anarhia evidentă la îmbulzelile cu acces la cultură a fost cauzată de lipsa unor agenți de ordine și a generozității lui Ceaușescu, cel care anunța public, la diverse ocazii jubiliare, grațieri masive ale deținuților de drept comun din penitenciare,. Nu același lucru se petrecea la teatru dar, febra spectatorului de teatru m-a cuprins mai târziu și n-a fost deloc inițiativa mea.

Îmi amintesc barul „Cireșica” de lângă Cișmigiu. Nu-l vedeam decât ziua. Se știa că noaptea femei tinere fac streep-tease. Până la mustață! Era atractiv dar nu pentru mucoși. Mai târziu asemenea spectacole s-au mutat la barul „Melody”, chiar lângă cinematograful „Patria”. Acolo își petrecea minunata sa viață copilul răsfățat al perechii de stat, Nicușor. Nu avea acces oricine.

Cel mai laureat film al timpului, „proiectat” aproape o jumătate de an pe ecranul panoramic al cinematografului „Patria” la același interes al publicului, a fost „Sunetul muzicii”, cu renumita actriță și cântăreață de musical, Julie Andrews. O coadă uriașă, un fluviu de oameni, necontenit. Îi auzeam la ieșire comentând extaziați: „Ce spectacol! Ce muzică! Ce actori frumoși!”

L-am revăzut, nu de mult timp! Nu mi-a mai părut la fel? Am văzut ceva mai târziu un film la fel de celebru, ba chiar mai mult, „Pe aripile vântului”. Ce-i drept citisem deja cartea renumitei romanciere și… nu. Niciodată o ecranizare nu a reușit să cuprindă complexitatea sentimentelor transmisă de original, de carte. Am făcut și invers, am citit cartea după ce am vizionat filmul, iar efectul a fost același. Am preferat cartea. De aceea încă mai cred că o carte deschide alte sinapse în creier, ne dopează cu plăceri mai rafinate, expresie, stil, punctează mai bine ce este important, spune întotdeauna mai mult, în fine, are savoare de original. Înțeleg trendul cauzat de industrie. Înainte de papirus ficțiunea s-a transmis oral, direct de la sursă. Cu cât ne îndepărtăm de Ea, de Sursă, se va pierde, mai mult, sensibilitatea autorului. Fiorul individual, trăirea directă, experiența umană prin excelență. Operele colective sunt… distante, artificiale. Dar practice pentru grămada aceasta de indivizi ce viermuie pe Terra. Când sunt învăluit de sunet, iar imaginea are volum, așezat în mijlocul acțiunii, uneori particip conectat cu toate simțurile, este solicitant, palpit. Adrenalina? Bonusul pentru performanța „mașinii” mele! Tot un drog.

Doamna Breudeanu a fost evacuată din propria garsonieră. Biata femeie! A fost luată de agenți sanitari și dusă la o casă de nebuni. Interiorul apartamentului său a devenit comentariul horror al vecinilor. Au scos-o de-acolo în urlete: „Casa mea… E casa mea…” A încetat să mai fie casa ei. A încetat să mai existe doamna Breudeanu… fostă militantă ilegalistă sau… Scoți din Lume, aduci în Lume,… Mă intrigă jocul divin. Într-un joc de șah n-aș fi decât pion. Totuși, pot da șah la rege! E drept, cu șansa unui jucător de elită… Atunci nu mă simțeam „mutat” de forțe obscure ci de oameni.

Acțiunea la care am participat în adolescența ființei mele, a fost arareori voluntară. Am reușit performanța să nu-mi găsesc un mentor[20], un îndrumător. M-am sfiit să strig „Ajutor!”. Singurele lucruri pe care le făceam de capul meu erau mici escapade la un spectacol, la football, plimbări fără orizont ici-colo și taclale până ce adormea lumea.

Anul al treilea de liceu a fost fiasco-ul educației mele. Deodată am încetat să mai înțeleg logic. Ceva a secționat legăturile dintre mine și inteligență. M-a buimăcit. N-am înțeles esența „Analizei matematice”, lucrul cu funcții. Într-atât de opac am fost la simple comentarii pe domenii de valori sau cine mai știe ce asocieri suplimentare că am renunțat să-mi doresc să înțeleg. Îmi era necesară o persoană să aprindă lumina. Doamna Flondor? N-am cunoscut ființă mai scârbită decât femeia aceea. Peste ani i-am urât amintirea. Am considerat-o vinovată de ratarea mea. Profesor mediocru… Nu era o excepție. Doamna Radu, profesoara de fizică. O doamnă tânără, de treizeci de ani, cu picioare puternice, voluptoase. Când s-a lansat moda maxi, o replică de babe la fustele mini, a fost exagerat de receptivă. Întrebată de ce poartă maxi a zis: „Să nu vă mai uitați la picioarele mele!” Egoismul ei nu s-a manifestat doar în limitarea imaginației unor tineri discipoli. Păstra cunoașterea fenomenelor fizice pentru sine. Nu știa să predea, se încurca în rezolvarea problemelor, avea un stil nonșalant de a trece de inexplicabil. Ne dădea temă să rezolvăm orice lapsus al științei sale.    N-am priceput deloc „inducția magnetică”. Citeam în manual și nu se prindea nimic. Și-apoi am ignorat Optica… N-am studiat-o deloc la școală, n-a mai fost timp… și nici acasă.

Nu am ales bine să studiez „realul” la liceu. Teama de „uman” a fost cauzată de lipsa înțelegerii acelui domeniu. Nu aveam curaj să inventez o biată compunere. Dacă azi îmi permit să critic ceea ce nu mă mai dirijează, atunci, când ideea de educație îmi era neclară, chiar nu puteam să aleg cea mai bună cale. Și-apoi, ce devenire aveam după liceul umanist? Doamna Ichimescu, profesoara[21] de franceză, m-a ajutat să-mi însușesc ceva. Metoda, sunt sigur, împrumutată de la maeștrii ei, consta în obligația de a citi (în română) operele cunoscute ale scriitorilor francezi pentru a le comenta la ore. Trei elevi aveau temă să scrie rezumate, în limba franceză, ea le citea acasă și le nota. Unul doar reproducea oral tuturor opera sa, apoi îl desființam noi care, ipotetic, cunoșteam bine subiectul cărții. Profesoara nu uita să-și aducă Larousse-ul pentru a discuta pe termeni și făcea din ora ei un spectacol. Astfel am reușit la liceu să citesc și eu din clasicii literaturii franceze. Nu cred să mai fi reușit să o fac vreodată. La limba engleză însă nimic n-a fost așa. Doamna Bender era evreică. Nu știu de ce ora ei de curs a fost tulburată, pulverizată, distrusă în asemenea măsură încât unul dintre colegi a adus magnetofonul să înregistreze nebunia unei ore de limba engleză. Oricât ar fi strigat doamna Miriam Bender, și era o femeie blândă, nu era auzită. Nu ne auzeam nici între noi prea bine. Zbieram să ne putem înțelege. De două-trei ori a fost ceva liniște la orele sale. Când a adus textul cântecului marinăresc „My bonny is over the ocean” și ne-am apucat să-l cântăm, în fine, după ce a venit cu „lirica” unor cântece ale formației Beatles, încă populare, Lady Madonna și Let It Be. Am fost orbi. Nu vedeam din ce parte bate vântul. Desigur, doamna Bender nu avea personalitatea doamnei Ichimescu…

Un singur domn profesor îmi amintesc din liceu, nu pentru că a reprezentat ceva în educația mea sau a colegilor. A fost și un mare chiulangiu. Domnul profesor de chimie, Eugen Rotaru. Era un tip tânăr, blond, înalt, avea șarmul unui domn cu educație. După mulți ani domnul acesta și-a descoperit altă vocație, aceea de scriitor de texte pentru schlagger-e, niște cântece interpretate de vedetele muzicii lejere. Nevasta lui, actriță, l-a introdus în lumea spectacolului care i se potrivea mult mai bine decât obligația și plictisul unor discursuri pe tema mizeriei organice sau anorganice. Apoi… Ce fel de germeni nevăzuți ai unor groaznice boli transportau caietele higrofile de teză, și foile de extemporal? Profesorul Rotaru era mereu bolnav. Boli grave, la ficat. Și de-asta s-a făcut textier de succes. Locuia într-un bloc apropiat, era vecin liceului…

Rotaru îl chema și pe țiganul bătrân de la scara 9, tatăl lui Țai ori Țae. Avea mustața oală, stufoasă și părul negru, ședea câteodată în fața scării, vizavi de stradă, pe un scaun cu spătar, să vadă lumea defilând prin fața sa (și pentru că își urnea greu cele 3 chintale). Nu cred să fi avut vreun grad de rudenie. Mai repede o potriveală de nume.

În cei câțiva ani de liceu am simțit o deteriorare progresivă a speranțelor de liberalizare. Manipularea bietelor noastre conștiințe cu propaganda media s-a intensificat pe măsură ce în exterior era prezentat un regim tolerant, deschis la minte și binevoitor, cu un lider popular. Oare cum a părut Ceaușescu simandicoasei Queen Elisabeth the Second? Plimbat cu caleașca, făcând princiar cu mâna lui de gherțan din Scornicești publicului englez… Sunt tentat să ironizez, e folclor pe tema asta, dar știu că nu pot simți nimic valabil. Nu este de-ajuns imaginația să atingi nivelul lor. Mai ales al castei aristocratice care trosnește rigid din articulații, distant, disprețuitor. „Plictisitori mai sunt dragă… oamenii!”

La telejurnal, seara, liceenii erau prezentați, scandalos!, la bar. Nu deranja esențial prezența lor la o „drojdie” în timpul afectat orelor de clasă ci faptul că nu purtau matricole. Nici eu nu suportam matricola pe haină. Ar fi trebuit să prindem una chiar pe mâneca paltonului… Deci n-o suportam. Mă minimaliza, și eram… adică… crescusem mare, nu? În fiecare dimineață erau controale la intrarea în școală. Și tunsul… trebuia să fie cât mai proaspăt. Controlul a devenit un abuz, distracția portarilor. Am avut un coleg care-și îndoia părul și îl prindea dedesubt cu agrafe astfel încât să pară scurt. Nu l-au depistat vreodată însă evita aglomerația de la prima oră și a tot întârziat. Era unul dintre cei amenințați cu exmatricularea. Dar a scăpat. Eu prindeam matricola cu ace și o scoteam imediat cum ieșeam în stradă. Aproape toți făceau astfel. Cu părul însă mi-am luat permisiunea mult mai târziu. Și cu fetele.

Este greu, chiar imposibil, să asediezi o redută cu teama de a fi respins. Eram voyeurist de carieră. Priveam și mă simțeam privit. Știam una roșcată, puțin cam rotundă la față, de la clasa vecină, de fete. Era acolo în fiecare pauză. Ieșeam să o văd și mă privea… Dar s-a plictisit. Fetele se maturizează mai repede. Serios. Vecinele mici creșteau ușor și ele. Cici își găsise iubită, pe Vichi, tipul de femeie ușor vulgară, subțire și înaltă. Vichi nu era frumoasă și nici deșteaptă, era… Era prietena prietenului meu. Părinții ei, niște oameni mohorâți, continuu certați, nu îi permiteau prea multe. Nu avea învoire să rămână peste noapte la un „ceai”, acesta era cuvântul eufemistic al unui chef cu alcool, muzică rock sau lascivă, iar celălalt, cuvântul argotic, era „bairam”. Cum de ajunsese numele sărbătorii mahomedane apelativul serbărilor laice (grotești)? Îm! Dar Cici Panaitescu o scotea în oraș, o arăta lumii și se mândrea cu podoaba sa. Erau pe potrivă. N-am reușit să fiu la fel de stabil în legăturile mele grăbite cu fete și de altfel ideea că primul sărut nu se uită îmi pare un panseu de domnișoară bătrână. Habar nu am care a fost prima fată pe care am sărutat-o. Au fost mai multe. Nu asta e important. Important este că devenise obsesie o dorință trupească, un impuls irezistibil, o atracție greu de controlat. Toți cei de vârsta mea erau montați în aceeași măsură. S-a creat o competiție pentru care exista un premiu, iar premiul venea la pachet cu responsabilități. Se contura personalitatea unui om. Să fii frumos, chipeș, era important, să ai personalitate, să te impui, era determinant. Și este, nu mă dezic.

Pe Abi am cunoscut-o în miezul unui meci de fotbal. Eram roșu la față, asudat, și plin de energie când o fată m-a întrebat de o adresă. Căuta un tip la blocul de proprietari, am și condus-o până acolo dar, spre șansa mea, individul nu era acasă. Nu știu de unde naiba venea ciudatul său nume, era roșcată, cu mulți pistrui pe față și pe corp și s-a lipit de mine ca o ventuză. Am condus-o pe Abi, stătea bine și era singură acasă, dar… era mai mare decât mine, iar băiatul de la parterul blocului de proprietari reprezenta pentru ea „cocoșul cu ouă de aur”[22]. Nu-l puteam concura. Dar i-am furat o dată frumoasa!

L-am cunoscut pe unul Bogdan (zis) Colonelu. Cognomenul era datorat tatălui său colonel la Securitate (se vorbea codat despre el: Bubu, Moșu, Capo). Bogdan Colonelu era un tip mărunt, exagerat de agitat, vorbea tare, doar celor care-i meritau atenția, locuia la vilă, avea mașină și un morman de femei. Despre femei turna ca moara defectă.

–        I-am tras-o, la maieu, și am transpirat d-am stors maieul de apă… Hă! După aia am dus-o cu motorul!

Băiatul poseda și motocicletă… Am cunoscut-o, tot atunci, pe Vicky blonda. Avea părul lung, de obicei purtat pe umărul stâng, uneori împletit. Avea și un mic astigmatism ocular, totuși îmi părea superbă. Îl însoțea pe-acest Bogdan[23], probabil îi era rudă nu amantă, deși câteodată aveau tandrețuri. Apărea și neînsoțită pe la Panaitești. Prietenă, așa cum Bogdan era bun amic al lui Cici și poate nu doar atât. Bănuiesc o legătură… profesională între doamna Olga și tatăl băiatului. Pe domnul, sau tovarășul, colonel l-am văzut puțin când am împlinit 19 ani, la serbarea de aniversare. A fost o noapte petrecută acasă la frații Panaitescu, cu aprobarea părinților, și domnul colonel  ne-a arătat cele mai terifiante imagini ale timpului. Poze cu victimele celebrului criminal în serie, Râmaru. Chiar și cu Râmaru în pielea goală, fotografiat din față și lateral. Știam toți de crimele groaznice, zvonurile erau mult mai teribile. Am avut privilegiul să aflăm de la persoane avizate care era adevărul și că sinistrul asasin tocmai a fost prins. După ceva timp a fost și executat. Pe-atunci au apărut cărțile de succes despre cei mai cunoscuți criminali din Istorie. Apoi despre jafurile celebre… Erau atât de bine scrise încât le-am consumat într-o viteză.     N-aș spune că am fost atras de literatura horror, însă nu m-a înspăimântat, să visez noaptea. Cei care se tem de Moarte au motive bune să o facă și este bine să se ferească de cei care nu se tem de Ea. Și aceștia, se pare, au motive (psihice) să nu le prețuiască viața. Nu fiți prea siguri de aforismele pe care le rostesc deoarece nici eu nu sunt. Mi se întâmplă să aflu că alții au rostit ceea ce spun și devin sceptic, mă îndoiesc de tot. Când oare le-am citit, ori auzit? De ce-am uitat? Nu am capul mare, nici o inteligență să pietrifice de uimire. Asemenea Meduzei[24]! Și jur că m-am speriat privindu-mă-n oglindă după ce am văzut la tv peștele cu dinți ca de om!

Înainte să devin amator al cărților de cunoștințe enciclopedice am fost amator al revistelor de benzi desenate. La chioșcuri găseam revista franțuzească „Vaillant”, pe românește „Cutezător”. I-am cunoscut pe Pif și Hercule, apoi pe Rahan, pe Nestor sau ce… i-am mai uitat! Costa un leu. Cumpăram și timbre, câte un plic, apoi le grupam în clasor… Avusesem și „ierbar” într-a cincea, la botanică, dar… Nu am fost un colecționar. Îmi lipsea simțul ordinii. Atenție, cu „ordinea” nu este de glumit! A fost descoperită de Lao Tzî alături de alte cinci-șase calități umane pe când hoinărea între Haos și Cale. Der Dao[25]…

Vaillant! Era numele tipului căutat zadarnic de Anton Lupan în „Toate pânzele sus”? Am citit și răscitit cartea lui Radu Tudoran. Apoi am văzut serialul tv de dragul actorilor, nu pentru că ar fi fost o realizare. Totuși în topul cărților recitite, pe primul loc este „Aventurile lui Tom Sawyer”, iar pe doi „Aventurile lui Huckleberry…”, celălalt șmecher inventat de Mark Twain, un individ cu mustață mare a cărui viață este un exemplu de șansă în cel mai pur stil american. Am râs mereu citind cărțile sale, am visat mereu. Aș fi vrut să fiu Tom deși crescusem puțin peste vârsta lui. Sau nu prea?

Când a împlinit 16 ani, fostul meu vecin și prieten Mircea Brumă, m-a invitat într-o seară la sărbătoarea organizată acasă, undeva pe-aproape de bulevardul Șulea[26], vizavi de bisericuța cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Am ajuns spre seară la stația Veteranilor, înainte de strada Fizicienilor. Eu aveam deja 17 ani dar nici o prietenă. Mircea avea o mulțime. Își făcuse numeroase cunoștințe apropiate ca vârstă. Nu știam să dansez. Ce să faci cu mâinile și picioarele, unde să le muți, cum să le înnozi…? Erau două metode de a dansa la distanță, cu mâinile așa, întinse bleg în față, ca la înot, sau mișcându-le din umeri în față și în spate, ușor îndoite. Restul era joc de glezne. M-am simțit caraghios. Un intrus. O groapă atât de mare s-a săpat între noi, în acele câteva ore, că… ne-am mai văzut întâmplător după treizeci și cinci de ani. Pe Costel Brumă însă aveam să-l revăd mult mai devreme, printr-o, cred că am spus deja, coincidență ciudată.

Anatomia și fiziologia umană ne-au fost prezentate într-a unsprezecea. Ceva-ceva știam din școala generală, atunci am avut parte și de prima inițiere sau, pretențios spus, educație sexuală care ne-a făcut pe toți să chicotim auzind niște lucruri despre cum se fac copiii. Cum se fac copiii? Eh, ce literatură nesimțită, exagerată, pe o temă misticizată în trecut! Copiii? Cine vrea copii? Fata doamnei Prundea de la etajul patru…

Doamna Prundea locuia lângă familia Brumă. După plecarea familiei Brumă, a venit acolo doamna Chelu cu cei doi băieți ai săi, Marius și Sergiu. Sergiu era cel mare. Fata doamnei Prundea era tipul de femeie purcel. Avea picioarele ca doi butuci greu de doborât. Cred că este o lege a Lumii în care femeia urâtă își găsește mai ușor partener decât femeia frumoasă. Este posibil să dezvolte calități nebănuite care-l orbesc pe omul nostru ori… frumoasele dorite de toți sunt precum sirenele, cântă minunat dar nociv. Deci s-a măritat fata doamnei Prundea cu un coleg de serviciu, un bărbat simpatic după aprecierea mea și fidel. Fata doamnei Prundea a născut doi copii, unul după celălalt, și brusc s-a prăpădit. Ce boală necruțătoare a ucis-o, nu știu. A pierit de parcă asta avea de făcut pe Lume, doi copii. Motivația pentru a avea copii este legătura familială, obligația de tată, sau mamă, să te întorci acasă mereu ca o pasăre care aduce puilor gureși hrana în gușă. Fata doamnei Prundea însă nu s-a bucurat, sau întristat, de această existență și a plasat soțului iubitor un handicap, creșterea și educarea celor doi copii. Destinul…

Înainte să se emită decretul interzicerii avortului, se găseau de vânzare la standurile ori magazinele de „mercerie și parfumerie”, pliculețele cu prezervative chinezești numite simplu „fluturași”, deoarece aveau pe ele desenul colorat al unui fluturaș albastru sau mov. S-a restrâns vânzarea lor la farmacii și curând au dispărut de-acolo. După aceea s-a declanșat vânătoarea de vrăjitoare ce întrerupeau sarcina și te băgau în mormânt, sau de asistente care o făceau ilegal, moașe, doctori ratați, babe din cartier,… Femei nefericite! Cum să nu faci copil? S-a inventat bișnița cu medicamente anticoncepționale și prezervative din „vest”. Printre altele. Însă natura ființei umane, vai, aducea o maturare ovulară aproape lunar fiecărei femei apte sexual!

Există o ruptură, o crevasă între științe, anatomia, fiziologia, zoologia, botanica și biologia. Biologia studiază generarea și dezvoltarea vieții terestre. Dacă am privi distant am înțelege „Anatomia” drept studiul cadavrului uman. Legătura cu viața pare să fie oferită de „Fiziologia umană”. Fals. Fiziologia umană studiază funcția perfectă a unui organ perfect. Este studiul androidului creat de… Dumnezeu. Dincolo de ele există Anatomia comparată, Semiotica medicală, dar să ne limităm la științele comune, populare. Zoologia și Botanica studiază regnurile și le clasifică, iar Biologia prezintă învelișul „viu” al planetei Terra. Generarea ființei vii și dezvoltarea seminței (oului) sunt mistere pe care nici o explicație „științifică” nu are cum să le deslușească deoarece nu poate trece de bariera unei probabilități. „Dacă”, „probabil”, „în cazul că”, tot la necunoaștere ajungem și la nedemonstrabil, oricât ne-am extinde în micro și macro Univers curiozitatea noastră, a umanilor sau neumanilor[27]. Dar asta e o limită a paradigmei contemporane sau dacă vreți a epistemei actuale și în sistemele noilor filozofii observăm un optimism care ne gâdilă inteligența. Dacă nu este cumva inteligența aeriană și îndepărtată de muritori a sutelor de mii de filozofi tereștri. Tot clasa a XI-a a cuprins în programă și această materie școlară, Filosofia. Am avut o profesoară absolut ștearsă. Filosofia este prima dintre științe. Ea este monstrul apelor, Hidra, din ea au ieșit asemenea unor capete toate științele, cu cât au fost mai bine însușite, cu atât s-au multiplicat. Femeia aceea bătrână, plictisită, deranjată de orice, a refuzat un dialog cu clasa. Strict manualul și nici acela. După profesorul de chimie a fost următorul chiulangiu de la ore. Ne-a trecut pe toți clasa în funcție de mediile celorlalte discipline. Pentru un elev să poată evada o oră din tensiunea examinării e descoperirea raiul școlar. Vorbeam toți, deodată, strigam, ne exprimam cu patos dreptul de a exista. Desigur îi deranjam pe cei din jur și trimiteau personal din cancelarie să ne tempereze excesele.

Filosofia studiată la liceu în anii aceia era filosofia materialist-dialectică. Pentru filosofiile anterioare (nu contemporane) au fost rezervate 2 (două) ore dintr-un an, fiecare la o săptămână, de parcurs iute, cu mențiuni speciale pentru materialism, oriunde putea fi detectat, și am înțeles că, sigur, toată filosofia și-a găsit finalul într-o explicație riguros științifică, dialectică și istorică. Dialectica asta, „metoda” care ne-a prostit atât (pentru că avea în definiție introdus cuvântul „revoluționar”), o vorbă împrumutată de la un filosof virtual, Socrates, e doar un dialog contradictoriu pe o temă de justețe. Ce ne doare adevărul unei controverse? Povestea vieții și obsesiilor lui Marx a rămas distracția celor care-i studiază existența. La vremea aceea însă nu aveam permisiunea să atingem cu antenele noastre alte lumi decât pe a Lui. În trinitatea comunistă, Lenin ar juca rolul Fiului, iar Ceaușescu poate fi un fals Mesia local. Tatăl tuturor a fost Marx. Trinitatea comunistă s-a estompat cu trecerea anilor. S-a introdus studiul „Socialismului științific”, o materie cumplită, ineficientă, imposibil de apreciat. Când am reluat studiul Filosofiei, tot cu un profesor absent, materialismul s-a împodobit de citate din cuvântările ocazionale emise de gânditorul național, Ceaușescu[28]. Nu mi-am compromis memoria cu ele.

Am cunoscut gânditori lipsiți de cultură și am ascultat filosofi care vorbeau în citate. Observ că suntem imitatori până la moarte, cu diferențe personale cauzate de fire și capacitate cerebrală. Progresul este blocat. Toți marii filosofi au decedat…

Am ieșit la film. Îmi plăcuseră filmele cu Paul Newman. Actorul mi-a părut destul de rigid, însă filmele în care a fost distribuit au fost bune. Îl văzusem în „Hombre”, „Butch Cassidy & Sundance Kid”, chiar și cel cu Liz Taylor, „Pisica pe acoperișul fierbinte”, un film mai vechi. Și au mai fost. A avut o filmografie remarcabilă, Paul Newman. Era unul dintre cei mai apreciați actori hollywoodieni. Însă nu a făcut parte din noul val de actori care se străduiau să se insereze în peisajul cinematografic. A fost o vechitură. Nu și Robert Redford partenerul său din „Butch & Sundance”.

Am tot visat, dar nu oricum. Am citit „Mizerabilii”, o carte atât de mare! Am sărit de părțile istorice. Nu le vedeam rostul în poveste, deși erau un act de erudiție. Nu, Jean Valjean nu doream să fiu, însă Edmond Dantès, cam da, și… mi-a plăcut Julien Sorel din „Roșu și Negru”. Cărțile secolului trecut erau încărcate de drame pasionale și răsplata lor a fost întotdeauna moartea. Cum reușeau acei grozavi demiurgi să nască lumi asemănătoare?...

Renumiții actori de film, idolii, starurile, prezentau un dezavantaj major. Divele dispăreau o vreme, uneori definitiv, precum celebra Greta Garbo, iar junii primi se ramoleau văzând cu ochii.

„Strange case of Doctor Jeckyll and Mr. Hyde” este un renumit horror scris de Robert Louis Stevenson. O carte celebră pe care o citisem și o văzusem la tv ecranizată într-un film memorabil cu Spencer Tracy și Ingrid Bergman. Cărțile lui RLS, un tip care s-a prăpădit cam devreme, mi-au fost tare dragi. „Săgeata neagră”, „Comoara din insulă” și aceasta. Toate au fost și sunt cărți de succes.

Friedrich March s-a distins în rolul psihopatului și a luat statueta Academiei americane de film. L-am văzut pe March într-o interesantă bandă a carierei sale de la frumosul june prim din filme mute la bătrânul laș din „Hombre”, și mai târziu în „Tick… tick... tick…” Sfârșit de carieră pe toboganul personajelor negative care se rostogolesc în infern. Îmi pare că Epoca de aur a cinematografiei s-a dus demult. Acum nu se mai face actorie. Ca altădată. Dar, în asta constă frumusețea fiecărei perioade a evoluției. Și dinozaurii au fost uimitori! Și Spencer Tracy…  Tracy n-a fost actor comic deși era simpatic și a fost distribuit în comedii. „It’s a Mad, Mad, Mad World”, o comedie burlescă în ritmul anilor ’60.[29] Broscuțele VW ajunseseră deja pe străzi!

Erau cinematografe unde filmul se relua. Aș fi putut sta toată ziua acolo. Și noaptea. Să revăd non-stop „O lume, nebună, nebună, nebună”! Comediile americane ale filmului mut s-au repetat color și cu mult zgomot. Chiar aș fi vrut să fie un asemenea spectacol, Lumea. Dar nu e…

Abia se lansase deceniul opt, era primăvară, după ore, eram încă împreună când unul dintre colegi a fost atacat de trei indivizi pe scările mari ale liceului. Era un coleg nou, brunet, din cartierul Colentina, destul de tăcut și singuratic, înalt, bine clădit fizic. Repeta anul. Băiatul a ripostat, iar ceilalți, din solidaritate colegială i-au sărit în ajutor. Agresorii au fost repede înfrânți și au fugit. Pe drumul spre casă, în apropierea străzii Avrig am fost asaltați de o… armată de țigani. I-am auzit îndemnându-se, strigând adunarea, i-am zărit venind din mai multe locuri, în pâlcuri… Era halucinant. Niciodată nu am văzut asemenea mobilizare în zece minute. A fost întâia oară când am simțit bine o teamă legată de această… i se spune etnie, eu cred că este o rasă în plin progres. Colegii mei care intraseră în conflict au fugit. Am rămas doi. Nu am fost agresați, doar întrebați cine le-a lovit cunoștința. „Nu știu, n-am văzut…”

Războiul acesta rasial care s-a manifestat și se manifestă în ciuda legilor pacifiste, e cauzat de particularități. Prejudecățile sunt necesare pentru a reuși să nu schimbăm educația doar bătând din palme. Când obiceiurile se prescriu, civilizația celui care a creat-o este modificată pentru a-l primi pe individul care impune drepturi egale. Acea civilizație se bazează pe opera unor antecesori și între ei, ultimul venit nu își va găsi un înaintaș. De aceea o va ignora, o va contesta. La fel e și războiul social. Legile îi avantajează întotdeauna pe oamenii care le fac. Legiuitorul protejează, în interesul său, o clasă a nelegiuiților. Legile penale și civile definesc Abuzul ca regulă de stat. Abuzul se modifică doar provizoriu când se reia un ciclu.

A treia materie la Bacalaureat a fost Istoria. Istoria este justificarea cronologică a jafului și agresiunii criminale. Om contra om. Întotdeauna s-au inventat motive, susținute imbatabil de cei ce pun condiții.

Istoria Republicii Socialiste România. Ne aflăm pe un teritoriu suveran. Un loc unde s-a închegat o națiune fragilă într-un mod original. Suntem ce a rămas din urmașii ultimilor născuți într-o lume superioară. O lume ruinată de sute de ani de năvală a barbarilor, care a uitat civilizația veche și s-a sălbăticit, mai apoi a devenit exemplu negativ de arătat cu degetul de indivizi care aprind lumina dinspre Vest. Din ce își justifică civilizația râzgâiații din Vest? Din lumea pe care „noi” am pierdut-o. Multe populații i-au supus pe români. Rapace, nemernice. Vorbind de trecut ne fălim cu victorii mărunte. Le facem grandioase. Prezentul însuși e uriaș. Suntem umflați de demagogi, suntem conduși de demagogi umflați, etc… Nimic din obsesia actualității mele nu avea obiect când eram elev de liceu. Eram destul de curat la creier. Istoria se preda în documentare tv, în cărți de analiză ori de prezentare, în manuale și chiar la știri. Bătăliile se susțineau pe stradă, în parc,… Buf, pac, eschivă, croșeu, directă, buf-percut, pac-pac, eschivă, înapoi… Dans… Astfel se distrau puștii…

„Dacii” erau barbari, însă nu de temut. Dictatorul Cezar din ginta latină Iulia a vrut să-i supună dar a fost „țepuit, înțepat, tăiat, împuns cu lama” de-ai lui la idele lui Martius și nu l-a mai ținut cheful, apoi dorința sa a fost reluată de alt cezar, de Diocletianus. Dacii au fost lăudați de istorici, deloc excesiv. Chiar Ovidius, exilatul cu naso de poet, s-a întristat grozav să apună într-un loc bântuit de o grupare de ființe nerase, supusă, bețivă, uitată la minte, deci barbară. Geții ori dacii, aceeași populație numită grecește sau latinește precum Istros sau Danubius, avuseseră regi buni, crezuseră în Zamolxis, zeitate venită din Grecia care le revelase o lume grotescă, subterană, de unde, murind, reveneai negreșit, săgetaseră zeii răi din ceruri, practicaseră sacrificii umane și apăraseră cum i-a ținut puterea, bogăția stăpânilor tarabostes. Declar filmul „Dacii” cu marele Amza Pellea în rol de Decebalus per Scorilo o făcătură aproape contemporană. Desigur, i-am bătut de ne-a luat dracu’! În rolul principal, două vedete franțuzești, în rolul regizorului a fost chiar „Actoregizor”-ul! „Cantautorul” s-a etalat zece ani mai târziu fără să-și conteste vreodată numele de struțocămilă[30]. S-a lansat moda filmelor românești de ficțiune istorică. Să vorbărești cu totul imaginar despre eroi și evenimente, îm! nu era o invenție românească, dar minciună, a fost și este. De succes financiar.

După dacii și romanii (a fost chiar un joc de copii[31]), deci au venit în vizită toate popoarele migratoare ale lumii, în fine și-au găsit răgaz valahii și moldavii să se organizeze în mici formațiuni conduse de niște regi cu nume deloc daco-roman, aș spune, bizar: voievozi. Nu sunt istoric dar contest influența importantă a populației slave asupra daco-romanilor. Biserica însă… Biserica pravoslavnică sau chirilică, ai cărei preoți predicau într-o limbă străină, a impus tot: nume de localități, nume de conducători, nume de ape, lucruri, și toate celelalte cuvinte slavone împrumutate de babe. Fiind singura instituție alfabetizată, a influențat topica vorbirii românești… A slavizat într-atât limbajul că primul dicționar românesc întocmit de un rus a găsit aproape juma-juma cuvintele de origine slavă cu cele de origine latină, iar al doilea dicționar românesc, întocmit de un român, a numărat mai multe originar slave decât latinești. Românii, spun aproape toți ştiutorii, sunt urmași ai colonilor (veteranilor) aduși din lumea cucerită de romani și ai dacilor ori tracilor romanizați, care au fondat o populație stabilă. Ei nu au moștenit excepționale vestigii ca italienii care au devenit artiștii lumii (nici nu se putea altfel), nu au avut o inserție germanică precum francii deasupra galo-romanilor și nici influența unei biserici inspirate de o civilizație puternică precum cea latină. Au fost mereu săraci și nedreptățiți. Dar au rămas. Influența externă s-a manifestat astfel… Inițial triburi slave, apoi cumanii, bulgarii, ungurii, turcii, polonezii, grecii, rușii, francezii, germanii, iar rușii, în fine americanii. Deci plaga s-a manifestat dinspre sud, est, vest, sud-est, nord, nord-est, vest, nord-vest, nord-est și vest-atlantic, exact ca fronturile atmosferice. Cei mai constanți „prieteni” ai românilor au fost turcii. Deoarece nici turcii nici grecii puși de sultan să ne guverneze nu sunt englezi, nici românii nu s-au descurcat în stilul, să zicem, neo-zeelandezilor. Dar, privind cu un obiectiv mai profund, putem înțelege de ce unele colonii englezești sunt prospere, altele nu. Cele prospere au populație majoritar de origine engleză și investițiile de la metropolă au fost și sunt… bune. Englezii nu au avut interes într-o țară îndepărtată mintal, nici azi nu prea au, dar păstrează un ton acid, grețos, la adresa românilor, în special la nivelul consumatorilor de news-uri. Răul și prostia românească sunt distracția snobului englez, purtător de trench, pălărie melon și umbrella și băutor de english afternoon tea strict la ora cinci. Deși azi vorbim englezește și am uitat că suntem popor de francofoni, cândva eram turcofoni, cântam gazel și-l dansam din buric. Aferim, bre![32] Mamaie spunea „bre” tuturor oamenilor vârstnici și cât am fost mic le spuneam și eu astfel. „Bre, m-a trimis mamaie să-i dai un pahar de ulei…!” Vecinii se împrumutau cu mici cantități de alimente până se aprovizionau. Încă se mai spune „bre” la țară bătrânilor surzi. A scăpat românul de vorba asta dar n-a scăpat de „manea”. Fenomenul „manea” este marca noilor stăpâni ai românilor, țiganii. Există în literatura SF, un mit al procreației printr-un ou sau embrion introdus în corp străin, uneori cu consimțământul proprietarului. Oul/embrionul este numit „simbiot”. Știm numeroase exemple de simbioți în natură, în general la insecte, dar și în istorie. Simbiotul se maturizează și ucide gazda, o ființă și ea. Un exemplu istoric este reprezentat de azteci, care s-au format în interiorul altui popor, distrugându-l sistematic. Niciodată nu a intervenit cineva să salveze gazda, decât în filme.  

Nu este deloc uimitor că subconștient ne vedem corpul sub forma unei case. Națiunea își vede imaginea sub formă de arbore, de… stejar. Un arbore se poate dezvolta continuu ori se veștejește[33].

Turcia înghițise hulpavă teritorii și popoare până a devenit obeză. Toate imperiile au trecut la dietă cu timpul, dar fostele (ori actualele) metropole au rămas strălucitoare. Marile bogății ale umanității sunt tezaurizate acolo. „Sabia lui Ștefan cel Mare și Sfânt” este păstrată la Istanbul. Captură de război, ori semn de supunere. Un „Ștefan cel Sfânt” au avut și maghiarii dar mai puțin curvar și ucigaș. Clerul își declară sfinții, niciodată poporul. Sfințenia micului om mare, cu mustață înainte de a-i sosi moda, vine de la bunăvoința arătată preasfinților prelați ortodocși. Ștefan cel Mare s-a plecat oricui. Și lui Ivan cel Groaznic. S-a aliat și cu dracul (Vlad) pentru a domni 47 de ani. Sub autoritatea lui, Moldova a fost vasală când ungurilor, când polonezilor, când turcilor, dar s-a distins în ambuscade împotriva tuturor acestor stăpâni. Este o legendă națională Fane Babanu’! Alți asemenea principi români cunoscuți în Lume, sunt Vlad Dracula, și Mihai Petrașcu zis Viteazul, și… ce mai contează?

Despre casta dominantă ne învață Istoria. Uneori o scutură de pe umeri masa de fraieri convinsă de mari frustrați care se cer la balcon. Îi vedem crescând și pe aceștia fiindcă au destin istoric. Să te salți pe soclu, poți fi ajutat, să-ți ții echilibrul, trebuie să te lepezi de omenie. Astfel au ajuns toți șefii, de la cel mai neînsemnat până la Papă. De ce Papa? Deoarece este unul dintre personajele cheie ale castei dominante ce pare să stăpânească Lumea.

La începutul anilor 70 de-acum un secol, papa și patriarhul erau ca și inexistenți în conștiința tinerilor români. Se forma o generație perfectă de atei. Tinerii erau motivați cu exemple contemporane de realizați în profesii, iar mai departe, cu imaginea unei societăți expansive, care progresa către scopul suprem al… omenirii. Suprem nu putea fi decât comunismul. Să fii tocat de toată mass-media, în manuale, la „marile cuvântări”, pentru a nu uita Adevărul despre ce va fi negreșit, avea efect contrar. Românul educat manifesta superioritatea individului care își controla inteligența ușurată de superstiții. „Comunismul” era totuși o superstiție. Unii spun utopie dar „utopia” e doar un „loc necunoscut”. Tot ce resimțeam erau constrângerile. Scriam undeva despre calitățile umane Daoiste, respectul, echitatea, ordinea, virtutea, calea… Calea lui Ceaușescu a fost Comunismul. Însă n-a vrut să ajungă singur acolo. Și-a dorit să ne fericească pe toți. Avea puterea, ne-a sechestrat și ne-a târât spre Dao al său. În 1971 a făcut renumita lui vizită în două țări ale Orientului îndepărtat: China și Coreea de Nord. Amândouă înfloritoare republici populare. În China, Mao declanșase faimoasa lui Revoluție culturală, iar Coreea de Nord era o țară cam ca România, doar că oamenii aveau ochi oblici. Nu contează distanța, nu contează tradiția, nu contează diferențele mentale, cultura trebuie să fie aceeași. Nu înțeleg cum poate fi convins definitiv, irevocabil, la o vârstă, un om că și-a descoperit scopul vital! „Bolovanul” acela s-a întors contaminat cu conceptul chinezesc al omului nou, iar de microbul lui Mao n-am mai scăpat decât prin operație grea. Am revenit la boli degenerative.

„Tezele din iulie”, astfel a fost definit debutul paranoiei ceaușiste, ne învățau cum să fim pentru a deveni ceea ce își dorea noul El. Nu era opțional. S-a introdus un stalinism de rit chinez. Câteodată îți vine-a râde că tocmai noi, românii, în plină speranță de revigorare, am fost supuși unei operații la mentalitate. Părea o farsă… Mai târziu tinerii educați s-au scurs,    s-au pierdut… afară. Românii? Dictatura potențează fals naționalismul. Ego-ul are dimensiune națională. Și vrea mai mult. Revoluția este alt fetiș al dictaturii. Un tiran de rang regesc nu digeră revoluțiile însă tiranul care nu deține sânge albastru va fi legitimat de revoluție deoarece îi este tare dragă prostului de popor. Dă bine să spui că lupți de te sufoci în revoluție. Ne-a tâmpit cu revoluția sa inexistentă, Ceaușescu. O revoluție non-stop, eternă.

Viața noastră înainta pe drumuri întretăiate. În vacanțe muncisem la țară. Am pus îngrășăminte la rădăcina porumbului abia răsărit. Manipulam saci grei cu azotat de amoniu și împrăștiam câte un căuș de palmă. Când bătea vântul ne mai îngrășa și pe noi. Dacă era periculos? Poate. Însă luam 36 de lei pe zi! Comparativ cu 15, cât se plătea plivitul cu mâna… era ceva! Vara următoare am supralicitat. La 40 de lei zilnic, aveam în față câteva rânduri de porumb pentru curățat cu sapa de buruieni. Erau niște rânduri nesfârșite, se întindeau pe kilometri. De dimineața până seara. Cu noi, eu și Petrică, mai munceau doi bătrâni. Să tai buruienile cu sapa este mai meticulos decât să scrii cu stiloul pe o foaie albă. Și mai obositor. Bătrânii noștri, dezinvolți, vorbind despre neveste, fii și nepoți, s-au îndepărtat ușor, iar noi, mai ales eu, am rămas în urmă să-mi plâng de milă și să blestem ideea de a lua sapa în mâini. Ziua aceea a fost interminabilă. A urmat alta. Deși aveam mâinile umflate, uimitor, mi-a fost mai ușor. A treia zi mergeam alături de bătrâni și chiar ne permiteam să-i devansăm ușor, iar a patra ne-am mișcat în ritm de rachetă… Când nu am mai văzut țipenie împrejur, Petrică a zis să mergem în pădure pentru pauza de masă. De obicei mâncam la locul de muncă. Era o zi superbă de vară… Vântul foșnea frunzele pomilor, gâzele ne bâzâiau, ciripelele privighetoreau… și ne-a luat puțintel somnul. Ne-am trezit când soarele dădea semne că vrea să apună. Am fugit să mai săpăm puțin și să ne înapoiem acasă. Uneltele erau ale noastre, le plimbam cu tractorul. Ziua următoare ni s-a spus că nu mai este nevoie de noi. Nu zău? Încă mai era de muncă! Am aflat că fusese în vizită șeful de câmp chiar atunci când am lipsit. Nu obișnuia să controleze. Am mers să luăm banii și am fost plătiți pentru o singură zi de muncă… A naibii fatalitate!

În timpul școlii munceam seara cu tata la tălpuit balerini. Plecam din atelier amețit de toxicitatea soluției de lipit. Mi-a dat chiar 15 lei într-o săptămână. Și el lua bani tot săptămânal. Aveam ceva de găsit prin buzunare. Îmi permiteam să văd un film, sau altul… Biletul la film era 2,50 lei la „Aurora[34]”, în timp ce la cinematografele centrale ajungea la 4 lei și chiar mai mult. Mâncam o plăcintă la unul dintre localurile aglomerate de pe bulevard și gata munca mea de o săptămână! Am învățat să fiu sărac de mic. De îmbrăcat îmi mai lua mama câte o haină când se rupea cea veche, iar de pantofi se ocupa tata. Aveau totuși trei copii, iar alocația nu era suficientă. Tata însă a fost destul de egoist, aduna bani pentru mașină. După ce a cumpărat Moskviciul a strâns în continuare pentru una mai bună. A cedat motocicleta fratelui său mijlociu. Nu peste multă vreme nea Biță a abandonat-o. A preluat-o nea Tănase dar n-a folosit-o nici el. Era o rablă care cerea prea mulți bani pentru întreținere. În mod ironic astăzi s-ar fi vândut la un preț bun, ca orice relicvă. Atunci s-a dus la fiare vechi.

Doamna Flondor și-a scos clasa să guste dintr-o bucată de cultură la Opera de Stat. Ne-am așezat comod în scaune s-o vedem pe „Rătăcita” lui Verdi, să-i ascultăm euforia și lamentația. „La, la-a-a-a…”! Îi știți ariile, e cea mai populară. Am încercat eroic să rezist. Am ațipit ușor. Peste mai bine de zece ani am văzut un film biografic despre acest mare Giuseppe. Am lăcrimat ascultând un quartet vocal din „Rigoletto”, interpretat de maeștri. Nu poți invidia genialitatea. Toți oamenii par să aibă inspirație în momente ale existenței, depinde la ce o folosesc. Este cadoul oferit de cel care le supraveghează efortul de a trece prin experiența vieții. Verdi a avut darul de a crea compoziții spectaculoase, iar eu am moțăit la prima întâlnire cu opera lui.

Ca tânăr al timpurilor sale eram orientat spre muzica electrică interpretată de „bande”. Ei! Românii le spuneau, mai cuminte, grupuri, trupe sau formații. Descoperisem pe scala de unde radio ultrascurte, căutând ca un spărgător de seifuri, sunetul bruiat, care se pierdea și revenea, al „faimoasei” emisii „Music by request” de la „Europa Liberă”. „Europa Liberă” a fost un renumit avanpost CIA înfipt în urechile cu dopuri de ceară ale ascultătorilor ilegali, izolați în turnuri comuniste îndepărtate. Nu mă atrăgeau defăimările politice, nici știrile imposibil de verificat, ascultam doar muzica anglo-americană la zi. N-am fost un ascultător prea pasionat. Nu mă ajuta nici „tehnica”. Cea mai bună, calitativ, audiție am avut-o la ziua aceea de aniversare în casa fraților Panaitești. A venit Mircea Marici, Miciu, apropiatul lui Bogdan, erau împreună la orice beție, aduceau magnetofonul și muzica hard-rock. Am ascultat acutele electronice ale bandelor „Rolling Stones”, „Deep Purple”, „Led Zeepeling”, „The Doors”, etc., o dată, de două… Sweet child in time începea ca Simfonia destinului (e drept, cu trei măsuri, nu patru), chiuiturile lui Coverdale nu puteau fi interpretate de nici un cântăreț de operă,... Oh, frați întru suferință!, atunci s-au inventat „confruntările” între chitariștii pletoși, atunci s-au rupt chitările și s-a pornit „stage diving”, dezmățul... dezmățul... Hip-hip-hip-hippy!... Aceștia nu erau agreați de redactorii români de muzică radio deoarece se purtau agresiv, cu plete mai lungi ca femeile și afișau o libertate sfidătoare pentru un om… nou, un bebe ceaușist. Dar „Credence Clearwater Revival” am auzit chiar la radiodifuziunea română. Le-am văzut poza într-o revistă și mi-au plăcut, și mi-au plăcut, și… le-am împrumutat puțin figura în fața oglinzii. A-aș fi vrut să pot cânta astfel! Dar n-a fost singurul lucru pe care nu mi l-am permis, pentru a rămâne doar cu un regret. Știți cât de rău atârnă la karmă regretele astea?

Înainte de a încheia viața de liceeni am dus-o parcă într-un vals de vis sau invers, un vis amețit, nu asta vreau să zic… A fost ca un final adevărat de viață. Ca o epuizare… 

Am chiulit pentru prima oară de la școală. Am fugit la cinematograful „Festival” unde se programase un… „Festival al filmului italian” și voiam să văd măcar unul dintre cele 4 filme contemporane italiene. Al doilea dintre ele avea în rol principal o cunoscută actriță, cu păr blond, Jean Seberg, întinsă languros pe afiș în mijlocul unui deșert nisipos. Am ratat-o la mustață pe aventuroasa Jean, a avut o viață de roman de succes pe care a sfârșit-o ca Merilyn, altă divă aparent nefericită. Unii spun că „nefericirea” divelor este legată de psihologia modificării fizice. Fusese un deceniu cu dive sexy de poveste pe care le-am ratat ori le-am putut vedea în filmele lor de referință mult mai târziu. Totul se perimase. Calitatea filmelor, calitatea… divelor… Tot. Dar pe Sofia Loren o văzusem destul de aproape în Madame sans gene și Ciociara. Sofia Loren era o femeie prea agitată pentru gustul meu de mascul tânăr. Partea artistică nu mă atrăgea destul, sau îmi lipsea bunul gust, cultura,… cam asta. După o luptă epopeică la coada colosală am prins bilet la filmul „Copilăria și adolescența lui Casanova”. Tot era ceva să vezi un film acceptabil calitativ. Toate celelalte aveau pelicula învechită. Casanova… o poveste cu femei. Rămăsesem siderat aflând că Giordano Bruno, cel pârlit de papă deoarece s-a zgâit la stele pentru a profera blasfemia că Terra e o biată planetuță într-un ocean de astre, nicidecum centrul Universului, fusese un mare cuceritor al cochetelor vremii lui. Italienii aceștia, nu sunt doar maeștri ai artei concrete ci și a artei seducției! Pot scrie cărți imense despre amorul pentru o singură muză…

Am păstrat momente în amintire din timpul liceului: excursia cu autobuzul la Muntele Roșu cu trecere pe la muzeul lui Iorga din Văleni (am urcat pe vârful Zăganu din masivul Ciucaș); emisiunea radio din pauza mare, pregătită de câțiva colegi, înregistrată și auzită la difuzoare (stilul nonconformist clasic – noaptea, se aud pași, zdrăngăne ceva și apoi un strigăt bestial trezește toată strada: Gunoiul!, etc.); performanța pe care am avut-o la „Limba și Literatura română” în prezența doamnei profesoare Muscă, o babă uscată, rea, nesuferită, când i-am redat toată opera literară studiată, excluzând înțelesul acesteia – poezia lui Eminescu „Lacul”; ziua în care, din simpatie, unul dintre băieți a dorit să facă educație muzicală profesoarei de fizică și i-a pus la magnetofon renumita cântare a Beatles-ilor „Hey Jude”, pe care madame Dorina Radu a părut să o aprecieze; serbarea de adio în care s-a dat în spectacol trupa rock a clasei instituită chiar atunci, cu fiul doamnei Flondor, matematicianul, la chitară acustică, numită, cum nu se poate mai inspirat, „Dip-Dip” și… cam atât. Apoi a venit examenul finalului de liceu și mai apoi cel de admitere la altă instituție pt a studia o disciplină… Am murit. Nu cred să mai fi înviat.

---

[1] deocamdată pe Google

[2] Cea din urmă i-a revenit lui Prâslea cel voinic!

[3] Se așteaptă dispariția profesioniștilor umani o dată cu specializarea computerizată. Profesorii vor fi înlocuiți de roboți. Să ne învețe ce, roboții? Mai lăsați-mă! Am înțeles multe explicații perfecte privind la un monitor de computer, la tv,… Spectaculosul viitor tehnologic îndepărtează contactul dintre oameni. Am citit „Soarele gol”, cartea lui Isaac Asimov, despre…? Cărți? Au fost un mijloc de informare... Eject!

[4] Întreprinderea agricolă de stat

[5] Cooperativa agricolă de producție

[6]azi s-ar zice „Marii”; babele-șefe lingviste au diverse capricii, modifică declinarea adjectivelor, pluralul unor substantive, introduc regula lui „â”, pentru că așa a fost, „ehe, pe vremea când eram la mama fată” (metoda Alzheimer), adaugă niște vorbe comune englezești scrise cum se-aude, primenesc…

[7] Am văzut și revăzut filmul acelei adunări, nici un pic de tensiune, de teamă, nici măcar numirea unui responsabil al agresiunii. „Dragi tovarăși nu vă amestecați în treburli partidului!”, acesta a fost mesajul. Chiar imaginile oferite de televiziune privind „intervenția (armată?) în Cehoslovacia” au fost nesemnificative.

[8] Înainte de Leni

[9] spaniolii de azi îi contestă moștenirea și doresc să o destrame

[10] De un arab creștin, antisionist!

[11] nu avea treabă cu SS-ul nazist, era Școală Sportivă

[12] Este un exemplu de rimă topârceană. Cu ce vervă scriau poeții poezii acum un secol! Ce frumoasă părea mintea oamenilor! Arta s-a scrântit de-atunci. Mașinile de scris, fotografia și filmul, apoi războaiele, au tocat buna inspirație… Războaiele europene din secolul XX nu pot fi comparate decât cu epidemia de ciumă din secolul al XIV-lea. Atâtea victime, fatalism, teroare și suferință aproape cincizeci de ani! Sau mai mult. Arta s-a erodat. Poeții noștri scriu în „versuri albe”. Ce înseamnă asta? Fără rimă. Și Marele mare scrisese „Oda în metru antic” fără rimă, iar criticii au criticat că poem mai grozav nu s-a rostit încă. Pe românește. Fusese o excepțiune a Sa. Pe Topârceanu însă… hm! tare l-am mai plăcut!

[13] Evident, România nu poate fi o națiune, este o țară, sau în cazuri de derută politică un stat zis național. Dar să nu înecăm în semantică…

[14] Tot ce-i american este unic. Și visul…

[15] Titlu de best-seller (caresevinde-multpreabine)

[16] Import de Paris, o pătrime de raion, arondisment, mai nou sector. Cu timpul, după numeroase modificări și resistematizări nu s-a mai potrivit, însă locurile dragi nu se uită, se însușesc, sunt perpetue.

[17] neenglezit

[18] Una dintre povești a fost despre comuniștii italieni. „Și unul lăuda comunismul și m-a întrebat: E bene in Romania, nona? Ce era să zic? E bene, am zis. Iar comunistul italian zice: E bene, e! E bene! E bene!”

[19] fără partea sa finală care stătea (și încă stă) pe frontispiciul porții lagărului de la Auschwitz

[20] mă tem de vorbele grecești care conțin mai mult de o semnificație în ele

[21] Îmi par oribile prescurtările „proful” sau „profa”. Sunt țigănisme.

[22] și cocoșii au „ouă”

[23] Bogdan e un nume slav cu înțelesul de om cu credință în Dumnezeu. Bogdan Colonelu era ateu, chiar blasfemiator.

[24] Cred că am interpretat bine legenda

[25] Astfel zic nemții Căii chinezești pe care, într-o bună dimineață, ne-a trezit Ceaușescu și pe noi, sărmanii de români

[26] Nu se mai numește astfel, azi

[27] Priviți la fenomenalul Stephen Hawking! Cam cât la sută vă pare uman?

[28] ori, mai degrabă, de trepădușii săi

[29] „Burlesc”? E de două ori comic, iar legătura cu „burlacul” este… potriveală între două vorbe împrumutate din alte limbi.

[30] Pardon, „struțo…”

[31] Mai dragi ne erau dacii, oamenii-lupi, care agitau un fel de drapel în formă de, unii zic șarpe-lup, alții dragon. Priviți arcul de triumf al lui Galerius din Salonic să vedeți dragonii din sec IV și să vă întrebați ca bezmeticii noștri istorici: Ce caută acolo? Nu cumva dacii se mutaseră la poalele muntelui Vitoșa, ori au dat o fugă din Carpați pentru a se răfui cu vecinii lor, parții…?

[32] Bravo, nene (omule)!

[33] În Lume există numeroase națiuni deposedate de țară. Și-au creat chiar o Ligă în speranța că ajută

[34]fostul cinematograf „23 August”, rebotezat