05 Moartea vine când adoarme mintea
Departe-departe, într-o clipă cât o oră de relaș, priveam de la o înălțime scrutătoare câteva vedete ale scenei, ecranului,… pe Nicu Constantin, astigmaticul simpatic cu ochelari de cal, și chiar pe renumitul Iurie Darie, actorul pe care-l știam de copil când făcea desene la tv, așezați la o terasă deasupra clădirii aeroportului din Otopeni. Vedeam avioane pe piste, le auzeam motoarele, muzica restaurantului, strigăte vesele aduse de un vânticel ușor în timp ce seara se strecura tiptil dinspre aeroport către mine. Eram, dar nu prea eram, singur…
Mă înnămolisem pe pantofi, pe pantalon și, cine știe până unde urcasem pământul pe haine, aveam o sinceră rușine că umblu astfel într-un loc pentru… Umilința m-a copleșit. Cel puțin oamenii aceia păreau să aparțină unei rase superioare. Am fugit înapoi lăsându-mi tovarășii, care mă îndemnau să-i urmez, să meargă oriunde poftesc.
În mijlocul verii anului 1971, după ce dădusem greș să intru la „aeronave”, nu reușisem să ating media 7 la admitere, în loc să insist cu cartea am fost nevoit să plec la muncă. Familia trecea printr-o lipsă acută de bani, chiar mâncarea devenise prea scumpă. Frații crescuseră, Doru avea deja doisprezece ani, iar Leni împlinea patru. Dormeam toți trei în același pat și ne hârjoneam dimineața, ne alergam cu pernele. Încă mă copilăream și nu am încetat să o fac nici mai târziu. Pe Leni am dus-o până vara la un cămin săptămânal, pe strada Baicului, aproape de Fundeni. Acolo fusese și Doru. Însă avea vacanță, precum școlarii…
Vărul meu Petrică auzise de la un prieten că în nordul orașului puteam găsi de lucru în construcții. Câștigul era mai bun decât în agricultură, oricum nu am fi fost reprimiți după isprava din anul precedent, așa încât, duminică seara am ajuns în Otopeni la un grup de vagoane-rulotă și am întrebat un paznic dacă putem munci acolo. „Desigur”, a fost răspunsul, „e nevoie de fraieri la săpat.” Ce să sapi? Fundația. Era începută de-o săptămână. Am găsit paturi disponibile în rulotă. Paznicul ne-a primit după ce am promis că nu bem. În seara aceea am sosit foarte aproape de o lume neștiută… Oricât de guraliv era vărul meu care își descoperise rapid amici, eu am tremurat toată noaptea gândind la începutul unei vieți pe care n-o doream. De la examenul acela am trăit o continuă teamă de insucces. M-am preparat mereu incomplet, superficial, provizoriu… Cu lacune. M-am strecurat printre țesuturi, prin cavități, ca o navă rătăcită într-un organism viu. Destinul, vă spun, e destinul, El mi-a vorbit zilele acelea și am înțeles după atâția ani, abia… Iată cum arată Norocul și… care-i fața Neșansei! Ion Creangă spusese „Povestea norocului” și mă urmărise fatalitatea ei.
Când mi-am recuperat actele, după ce fusesem respins în urma examenului, pe holul aproape pustiu și semiîntunecat al facultății l-am întâlnit pe Sandu Mircea. „Salut”, „Salut”, „Ce faci?”, „Aștept să fiu chemat la decan. A intrat antrenorul și aștept.” Sandu Mircea se transferase chiar atunci la noua echipă profesionist-amatoare de fotbal, „Sportul Studențesc”. Îl găsisem și în dimineața primului examen, în fața clădirii cenușii, undeva lângă bulevardul 1 Mai, nu departe de Cimitirul Evreiesc. Toți candidații așteptau. Am vorbit și atunci. SM nu avusese timp să se pregătească pentru examen, dar fusese sfătuit să se înscrie la facultatea de utilaj chimic. Era singura unde „nu s-au completat locurile scoase la concurs”. Eu aveam ambiții. Doream să construiesc aeronave. Aveam oare o pasiune, gândisem vreodată la avioane, văzusem de-aproape un avion?… Deloc. Nici rachetele nu mă pasionau. Din 1969 Lumea aselenizase. Privind retrospectiv – nimic nu pare sigur azi –, atunci am simțit o emoție… universală. Lumea se conectase prin tv la Lună. Între noi, spectatorii unui eveniment unic, și astronaut, s-a petrecut o substituire. Am fost… acolo. Am rostit celebra parabolă. Am văzut praful selenar sărind în jurul piciorului meu când am atins solul… ferm… Fugiți, duceți-vă gânduri îndepărtate! Viuuuup!... SM a intrat la Politehnică, eu nu. Mi-a zis scenariul pe care îl construise deja impresarul său, că va intra la Politehnică, la „Utilaj chimic” și într-o lună se va transfera la „Comerț exterior”, la ASE. „Comerț exterior”? O facultate de cadre! Chiar așa s-a întâmplat cu mărețul SM. L-am văzut, de curând, agitându-și studiile la tv: „Dar am și eu facultate! Am făcut „Comerțul Exterior”, pentru Dumnezeu…!” Cred că invers. Dumnezeu a făcut pentru el „Comerțul exterior”! Aceasta e „Povestea modernă a norocului” sau „Povestea destinului de aur”. E mai bun ultimul titlu. Voi spune alte povești de succes dar… mai târziu.
Am dormit într-o rulotă tip vagon, în patul unui tip care abia plecase de-acolo definitiv, mai fuseseră destui, „Unii vine, alții să duce”, era versiunea de concert a paznicului care nu era paznic ci șef de echipă și… Astfel am început scurta mea existență de muncitor pe șantier.
Dimineața am fost duși la locul faptei, nu prea departe. Șeful de lucrare ne-a luat în vedere imediat și ne-a dat pe mâna celui pe care-l credeam paznic. Am primit cazmale, târnăcop și roabe pentru transportat pământul. Acolo nu exista excavator! Am muncit toată ziua într-atât de dur încât seara, când ne-am oprit din treabă mă durea tot corpul și făcusem febră. Petrică nu a tras ca mine. A fost de mic și a rămas, nu mă îndoiesc, pe viață, un „shmeker”. Probabil i-a folosit și în locul destul de select unde a reușit peste câțiva ani să se introducă. Băiat buclucaș dar descurcăreț, nu voi contesta! Și umanitar, mi-a zis frate-meu, Doru. Eu nu observasem. Am ajuns la cantină, dar nu fuseserăm luați la număr deoarece șeful uitase să ne înscrie, exista un tabel, așa încât… m-am decis deodată să plec înapoi, acasă. Pentru ce oare ar fi trebuit să cunosc cloaca aceea și să muncesc pe brânci? Erau oameni de cea mai joasă condiție. Majoritar tineri. Îmi lipsea antrenamentul pentru o muncă atât de grea… Am plecat de-acolo, seara. Când am sosit acasă m-am plâns mamei care m-a primit dar tata nu a fost la fel de concesiv. A zis că nu trebuia să îmi deschidă ușa. M-am întors la șantier după câteva zile de prisos acasă. Îmi revenisem fizic și mă simțeam deja mai puternic. La muncă însă, lucrurile se schimbaseră. Băieții se mutaseră la baracă, într-un dormitor despre care se spunea că fusese deparazitat nu demult și, probabil, încă mai avea păduchi rămași printre scândurile paturilor. Nu l-am găsit pe Petrică, mi-am aflat totuși lucrurile, murdare, scârboase chiar, și am auzit povestea beției, cum a vomitat vărul meu în pijamalele mele. Și cămășile erau murdare… Îmi luasem de schimb și lăsasem lucrurile în rulotă pentru că aveam de gând să revin, deși dacă aș fi avut o alternativă… Dar n-am avut. S-a întors Petrică de la muncă și în seara aceea, înainte de masă, am fost să vedem Aeroportul Otopeni, noul aeroport, construit cu totul în mijlocul unui câmp gol. M-am înnămolit pe drum și am mânjit de noroi asfaltul, apoi treptele, până ce am urcat pe clădire să privim lumea bună care își pierdea vremea înainte să-și ia zborul. Lumea aceea nu ne privea. N-am vrut să fiu îmbrâncit de eventuali supraveghetori și am plecat. Nimic nu trebuia să-mi tulbure melancolia în vecinătatea acelei jucării pe care de-aș fi putut aș fi micșorat-o și ascuns-o în buzunar. N-am mai văzut aeroportul până la plecarea, cu autobuzul, din Otopeni.
Cantina era o clădire mare și cenușie care își deschidea ușile la ora șase apoi se închidea la nouă. Era o cantină de seară, pentru oameni care lucrau 12 ore și mâncau o singură masă. În această primă seară am trăit binecuvântarea unei fasole iahnie pentru sistemul meu digestiv, nu prea fericit de obicei. La intrare erau grupuri, înăuntru oamenii s-au așezat alături tot pe grupuri. Nu munceau în același loc, dar unii dintre ei erau temuți de ceilalți. Între toți, mai de spaimă era unul zis Cuțitaru, un tip frumușel dar nu prea tânăr, avea poate 30 de ani, cunoscut pentru că intrase la „mititica” pentru tentativă de omor cu șișul. Cuțitaru nu era țigan, dar între zilierii aceia era și un grup de țigani, destul de agresiv. Petrică avea deja prieteni, colegi de muncă pe care își permitea să-i înjure și cărora le permitea, la rândul său. Dar nu comanda el în grup. Erau destui cu ascendent asupra sa. Se dăduse grav în spectacol din câte aflasem, nu ținea la băutură și se îmbătase ca porcul. Petrică avea doar șaisprezece ani și o carieră de prestigiu personal înainte.
Am muncit o săptămână încheiată fără să mai simt durerea musculară care mă izgonise de pe șantier. I-am cunoscut pe toți și am acceptat că fac parte din „gașca” lor. Erau câțiva tineri în echipă, doi-trei cu experiență și doi bătrâni. Unul dintre bătrâni era o femeie care muncea cot la cot cu noi și uneori o făcea mai bine. Își permisese o curiozitate. Să știe cât de mare ne-a crescut sexul, punându-ne să îndoim indexul pe palmă și plecând de la semnul acela decretase că orice om are penisul lung cât dublul indexului său. Vă imaginați ce dotat este, conform aceste teorii, un biet suferind de „boala lui Marfan”, acela cu falangele exagerate!
După toate zilele de condus „limuzina” (astfel îi spuneam roabei), peste viaducte din scândură grea așezate pe tranșee, plină cu pământ, nisip, sau beton proaspăt, deasupra „munților” de pământ, apoi direct pe zid, într-o joi, am fost îmbiat de doi oameni să lucrez la instalații deoarece am conformația corespunzătoare. Atunci eram, încă, mai înalt decât Petrică, mai târziu m-a ajuns din urmă. Să umblu cu țevi metalice, să fiu un jolly-joker al muncitorilor calificați până ce aș fi fost calificat la rândul meu,…? Am ezitat și oamenii nu au revenit. După ridicarea fundației s-a încheiat și nevoia de zilieri a șantierului. Am mers să ne luăm banii care au fost ca de obicei prea puțini. Petrică a câștigat dublu dar nu aveam ce-i reproșa, evident, excluzând hainele mele.
Înainte de a eșua a doua oară, la concursul din toamna lui ’71, mă raportam tot mai îndepărtat, la Lume. Mă extrăgeam datorită insuccesului, mă ascundeam chiar de prieteni. A fost un an teribil! Mai prost nu cred să fi fost decât anul următor și apoi… s-a mai schimbat percepția mea. Am învățat puțin să fiu ce sunt. Cred azi că omul este ceea ce devine în perioadele de maximă decădere. În rest e susținut de altcineva (ori altceva)[1].
Aveam o percepție bipolară a influențelor mondiale. De-o parte America și acoliții săi, de cealaltă URSS-ul și copiii. Când venea vorba de America îl vedeam pe Elvis Presley și celebra sa revenire, trăită și de noi la tv, pe Richard Nixon, vizita lui prezidențială în România și moartea invincibilității imperialismului american, în fine compensația înfrângerii militare, descinderile pe Lună și zeci de „vise americane” pătrunse subconștient la „cutia craniană”. Am văzut și un film biografic despre Elvis, dar au fost câteva dintre filmele sale la cinematografe în București. Eu am vizionat[2] doar „Girl happy” – „O fată fericită”[3]. De cinci ori. Am mers și la cinematograful Cosmos, din cartierul Pantelimon pentru a-l vedea o ultimă dată. Aproape două ore de fericire pe care le doream repetate pe viață. Un film naiv! Evident că nimic nu este astfel. N-am fost sărutat niciodată de frumoasele femei de la Hollywood, pe nici un fel de plajă, cu atât mai puțin la Miami, iar tupeul meu muzical… Of! Pe cine consolează faptul că s-au boșorogit încet și au pierit cu toții? Pe mine, nu.
URSS-ul era ca o redută a progresului și viitorului de aur al omenirii. Deși într-o ușoară controversă cu China lui Mao, ne arăta drumul spre comunism. Deja atinsese această grozăvie incredibilă a civilizației mondiale. Superficial, însă o simțea tactil! Leonid Brejnev supraveghea patern, pe sub marile sale sprâncene, opera sa. Lagărul! Așteptam și un om sovietic pe Lună. Dar n-a mai ajuns vreodată. Orice organism viu se prăpădea trecând prin centura magnetică a Terrei. Cum oare au reușit americanii?
Cât se modificase ideologia în timp! Atunci părea mult timp, mai apoi, mai acum, parcă prea repede. Eroii s-au schimbat ușor, Lumea s-a lepădat și s-a împovărat cu alții, mai tineri sau mai vii.
Balalaika, Katiușa, Matroșka, Ka-Kalinka maia, chestii de-astea, știți? Lenin și crucișătorul Aurora, plus Palatul de gheață. Panoramic pe asaltul poporului. O lume a furnicilor de tundră. Ce suntem noi? Cât putem cuprinde în mintea noastră minusculă de români, neobișnuită cu imensitatea? Cu imensitățile...? Un ins chelios, asiatic, vorbind crispat mulțimii. Bărbuța lui foarte chic, destul de burgheză, era semn de intelectual, de filozof. Lenin a fost creat să explice, să traducă vorbele Bazatului, Marelui Zeu... Ulianov, Ulianov a fost uitat… Zeitățile nu poartă nume omenești. Lenin, Troțki, Stalin, centrul exploziei, forța, barosul…
Nu s-au așezat românii aproape ci s-au apropiat ei. De la mongoli nu mai lovise brusc furtuna din est… Sau de la turci… Nu vorbesc de crivăț…
Am văzut căzând o lume, dar poate n-am simțit dezastrul, disperarea, fobia… Am trăit vremuri mai bune. Alături de alți idioți, asemenea. Trăiască revoluția pe timp de pace!
Lumea e mică… Și o restrângem cât putem, la micul nostru habitat. Și ne vedem deodată ca și cum ne-am ști din altă viață. În jurul nostru stau doar cunoscuți.
Priviți-i pe italienii aceștia! Ne amețiseră cu muzica lor nouă, cu Rita Pavone, Gigliola Cinquetti, Remo Germani și alte tele-țepe, trimiseseră vedete în provincia lor aproape latină, Romania, ne contaminaseră atât că ne imaginam armata ca pe o veselă adunare cu Gianni Morandi și ne așezam la tv să le admirăm festivalul de la San Remo. Dar aveam chiar noi, românii, fereastra spre lumea civilizată, festivalul internațional de muzică ușoară „Cerbul de aur” de la Brașov. Din mulțimea de concurenți minori, unul a devenit vedetă și s-a întors mai la bătrânețe, nu ne-a purtat ranchiună deși nu fusese remarcat de juriu. Este normal, foarte omenesc. Niciodată un geniu nu va fi descoperit la concurs. Exclus. Ar trebui să fie exact cum sunt cei care îl judecă și atunci… n-ar mai fi genial. Da. A fost renumitul Julio Iglesias. Restul… apă de ploaie. Nu remarcați vă rog faptul că n-am vreo competență în domeniu deoarece nu intenționez să tac. Nu încă. Au concertat și vedete consacrate, cântăreți francezi de șansonete și de cabaret: Josefine Baker, Juliette Greco, Jacques Brel, Charles Tren… Ne-au iubit deodată pe noi codașii, încuiații,… țiganii Europei! Iar actorii francezi ne „descuiau” din filmele lor vesele și triste. Francofonii de noi! Cultura costă! „Viața costă”… Nu atinsesem această înțelepciune la 19 ani. Eram supărător de prost. Supărător, pentru ce am reușit să devin azi. Urmașul acelui tip.
Am citit în timpul liceului literatură franceză, am îndrăznit să încerc Antoine de Saint-Exupery, „Citadela”. O carte de sentințe. Mi-am notat niște fraze inspirate. Am descoperit, nu atunci, că erau inspirate din „Cartea lui Toth”. A fost chemat de Osiris, contele Antoine. De aceea s-a prăbușit, cu avionul său, în Sahara.
Nu am reușit să mă pregătesc mai bine pentru examenul de toamnă. Zece nu a fost nota mea preferată. Nici… Media de intrare a fost aproape 9,0 (nouă). M-am înscris devreme, iar la final se îmbulziseră toți la secția facultății de electronică pe care am ales-o. Erau peste opt concurenți pentru un loc. Nu mă justific. N-am fost un tip performant. Niciodată. Totuși… a trebuit să îmbătrânesc pentru a reuși să ignor performanța. Și să regret că nu am făcut-o mai devreme. Să regret?... Tot ce a reușit performanța umană a fost adorat sau ridiculizat, după posibilități intelectuale. Și avere… Fetișul Lumii este Civilizația. Orice membru al mulțimii își însușește civilizația comunității ca pe un bun subînțeles. Tot omul lucrează la menținerea și creșterea prestigiului civilizației. Obiectul muncii este produsul ei neperisabil, deși se pierde oarecum. Se transformă continuu pentru a exista, ca omul și cultura lui. De fapt se metamorfozează. Catastrofele îl modifică[4]. Se prognozase sfârșitul Lumii. Deocamdată pentru anul 2000. Anul 2000 era… Oho! Doar imaginația creatorilor de sf trecea dincolo. Totul zboară, oamenii sunt imponderabili, îmbrăcați în costume extravagante, cosmosul este o rută umană, să dezvolte puteri magice este la îndemâna oricui! Anul 2000 se anunța a fi un prag de vis al… performanței umane. Un tânăr neperformant, ca mine, poate visa că totul vine de la sine, cel performant visează cum să realizeze… Nu? Este posibil să îl intereseze altceva. Banul. O unealtă cu valoare de schimb. Economiștii au niște concepte care mi-au turmentat bunul simț al celor șapte ani de acasă. Să fiu cuminte, să nu mint, să nu fiu lacom, să fiu respectuos… Vedeți? Nu se mai prinde nimic de om când ne înhață monstrul acesta bălos, fetid, venal… N-am vrut să pricep ceva din economia politică. M-am opus cunoașterii ei, prin urmare drumului către un institut mai accesibil, ASE-ul. Și bucuriei de a privi că bila din vârful clădirii va rămâne perpetuu la locul ei. Era un mediu preponderent feminin, o speranță de a scăpa de uscăciunea singurătății masculine. Economia însă… Nu. Am fost de cinci. Cinci, cinci, cinci, doar cinci.
Îmi cădea părul cum nu mi se mai întâmplase. Orice îmbăiere mă speria. Vedeam că se umple cada de păr. Chiar și la duș! Era părul meu, ori… fusese. S-a rărit pe frunte și am schimbat cărarea de pe stânga pe dreapta. Se zicea că este pieptănătură de damă însă am văzut destui bărbați ținându-și astfel părul. Problema era vârtejul din creștet dar am lăsat părul să crească mai lung. După aceea s-a descuamat pielea capului, a început să-mi ningă mătreața pe umeri și, parcă deodată, m-am umplut de coșuri… Mi s-au întâmplat toate după șocul unei deșteptări târzii. Nu mai suportam să fiu întrebat ce fac, ce-am făcut, ce intenționez… Oricum nu frecventam tineri excepționali. Toți porniseră ca din tun. Copaci intrase la „medicină”, Florescu la „automatică”, Popa la Academia Militară, până și Cărbuneanu luase admiterea la Institutul de construcții… Viitorul le surâdea tuturor. Ciudat însă, Vatau Voinicel nu reușise la admitere! Asemenea mie. Avea totuși alte ambiții. Dorea să devină medic. Începusem liceul printre deștepți și îl încheiasem mai aproape de proști. Dar nu mă plâng. Alesesem rău de la început, îmi lipsea intuiția sau numai știința ei, Intuiționismul. Halal filozofie! Gândită bine, ce pot spune? Habar nu aveam să mă pregătesc pentru examenul vieții. După frumoasa mea aniversare, la care participasem singur, fără pereche, s-a schimbat și răbdarea tatălui meu cu mine. Abia începuse anul celălalt și în ianuarie m-a angajat, pentru a nu sta pe drumuri, la întreprinderea „Progresul” în nemaiauzita (și nemaivăzuta) funcție de „cantaragiu”. La întreprinderea „Progresul” fusesem de numeroase ori. Când eram pici frecventasem anual (de trei ori la rând) sala de festivități, pentru cadourile de sfârșit de an. Îmi amintesc de antreul mare cât sala, cu mozaicuri impresionante cu pâlcuri de muncitori musculoși pe peretele care le despărțea... Apoi, când a crescut de doi ani soră-mea, am mers de câteva ori seara să o iau de la creșa întreprinderii. Într-o astfel de seară am luat în plus câțiva pumni de la un puști pentru tupeul de a trece printr-un grup de tineri puși pe rele. Nu puteam să fug, eram cu copilul. Dar… am intrat zilnic și am ieșit după opt ore pe ușa întreprinderii până a sosit vacanța. Exceptând duminica.
Jurnal de filme vechi, sirena care anunță ora de intrare, apoi șuvoaie umane ce curg spre întreprindere, muncitori, muncitori, o mulțime de oameni amețită de somn, devreme… Directorii aveau altă intrare. Nu i-am știut și cred că nici n-am auzit vorbindu-se de ei. Într-o mare întreprindere cum era aceea, Directorul e sacrosanct. Inginerul e mâna lui, îngerul care veghează, iar maistrul sau brigadierul cel care rânduiește animalele să aibă activitate. Nu oricine poate fi îndeaproape supravegheat. Cum ar fi Marina. O tânără jucăușă, volubilă și naivă. Era iubita lui Stancu Dorel. Dorel muncea la „ștanță”. Să-i vină iubita la masă era un răsfăț zilnic, ca o joacă. Ștanțorii, erau doar bărbați, utilizau niște prese care loveau puternic piesele metalice ascuțite pentru a tăia crupoane groase în formă de talpă pentru încălțăminte. Microporos, bovină, porc. Apăruseră și tălpi turnate, tălpi numite EPA. Acestea nu ajungeau la ștanțori. După ce tăiau un număr suficient de mare, băieții le aduceau la cântar. De-acolo ajungeau la mine. Vedeam împreună greutatea și o treceam în registre. După datele acelea erau remunerați, de trei-patru ori cât mine dar, normal cred, continuu nemulțumiți. Îmi părea că mă vorbesc, că anteriorul cantaragiu fusese mai… performant.
Marina a vrut să ștanțeze o talpă și a pus arătătorul mâinii drepte deasupra ștanței. A împins râzând cu genunchiul maneta și… s-a produs o dramă! Jumătate din degetul fetei a căzut pe culoar. Dorel a înghețat. Optimismul relației sale cu Marina a fost înlocuită, fulgerător, de un complex. Vina de a fi fost cauza invalidității sale.
Munca la ștanță era periculoasă. Chiar unul dintre bărbați avea un deget lipsă. Orice neatenție îi putea mutila. Se temeau de beție și, uneori, preferau să lipsească decât să vină turmentați. Între ei Romică era cel mai mare băutor. La treizeci și opt de ani trăia singur și nefericit. L-am văzut mahmur. Purta perciuni lungi până aproape de bărbie. Semănau cu pantalonii evazați. Au fost la modă și perciunii, și pantalonii…
Viața mea de cantaragiu era de o monotonie agonizantă. De două ori l-am întâlnit pe tata în fabrica aceea, doar o dată a venit la „locul meu de muncă”. Ce muncă? Fabrica, organizarea ei, necesitatea existenței sale pentru viața miilor de angajați, au rămas străine. Niciodată n-am avut nostalgie pentru amintiri cu întreprinderea „Progresul”, deși a fost capitală pentru părinții mei. Într-un fel mi-a determinat copilăria. Mama fusese avansată la CTC, control calitativ al produselor în sectorul ei de lucru. Își scria datele pe caiete și eu întocmeam săptămânal, seara, fișele. Adunam, împărțeam,… aveam ceva activitate în plus. Începeam ziua la patru și jumătate, îmi luam în pungă un sandvici de pâine cu parizer și fugeam cu tramvaiul 14. La „Granitul”, unde era capătul, uneori urcam pentru o stație în tramvaiul 28 care avea rută până în comuna Cățelu. De acolo alergam la poartă. De două-trei ori am întârziat dar mă știau portarii. Eram „băiatul lui Ifrim”. La ieșire „salariații” erau controlați, cei suspectați erau căutați, într-o cameră apropiată, la piele. Fiți convinși, se fura într-o fericire din fabrica „Progresul”! O făcea și tata uneori. Auzisem despre strategii pentru a scoate ceva afară, iar unii dintre cei care riscau erau prinși. Imediat se înființa și Miliția. Portarii de la fabrica Progresul erau persoane importante. Aveau vocea puternică, erau grași, severi, temuți. Dar puteau fi mituiți, ca orice persoană cu nevoi umane.
Când am reluat loteria concursului pentru un loc de student, am încetat să frecventez fabrica. Nici tata nu a insistat. Recrutasem deja, cu un an înainte, și era sigur că mergeam în armată dacă nu luam examenul. Încorporările se făceau toamna. Deși eram foarte tânăr, îmbătrânisem deodată!
Îmi rămăsese prea puțin timp pentru a face o recapitulare a pregătirii anterioare. Măcar atât. Am încetat serviciul când m-am înscris. Și am făcut acest lucru în ultima zi când știam numărul celor înscriși până în acel moment. De fapt chiar atunci am hotărât să caut o facultate cu speranțe de admitere. „Instalații pentru construcții” era o facultate a „Institutului de construcții” și avea sediul lângă Liceul „Mihai Viteazul”. „4,35” a fost media pe care am obținut-o la matematică și cu asta am terminat distracția concursului. E ca și cum tragi continuu maneta unui automat la jocuri mecanice[5] și apar două poze de un fel, două de altul și alte două diferite, apoi una de un fel trei de alt fel și două altcumva, dai din nou… și tot așa îți pierzi timpul, nervii și banii, dacă e cazul. Nu s-a potrivit deloc știința, din memoria mea, cu subiectele impuse. Nu trebuie minte pentru asta. Doar noroc.
Vara am fost la munte cu amicul meu Călin. Am cumpărat bilete, prin ONT, pentru stațiunea Valea Vinului. Pare ceva cu iz bachic? Poate, însă nu pentru noi. Stațiunea asta era tocmai în nordul țării, în munții Rodnei, pe drumul spre vârful Ineu. Am mers îndelung noaptea cu trenul și l-am schimbat dimineața la Suceava. Era un frig înspăimântător în Suceava, deși ziua se anunța însorită. Când am ajuns la Ilva Mică se schimbase și temperatura. A fost mai suportabil. Acolo am schimbat iarăși trenul și am mers la Rodna Veche, apoi am urcat vreo doi kilometri cu un localnic. Valea Vinului era… Am văzut câteva cabane și am vorbit cu o doamnă care se ocupa de administrare. „Nu se poate”, a zis femeia. „Stațiunea este ocupată de scriitori. Nu există un loc liber.” Era pentru întâia oară când priveam în față „Sistemul” fără să cunoaștem ceva despre El. Plătiserăm biletele, acolo erau clar scrise toate datele, deși, probabil, asta nu însemna nimic… „Stațiunea este a Uniunii Scriitorilor. Înțelegeți?” „Și-atunci, ce să facem?” „Ce știu eu? Mergeți la Sângeorz-băi, acolo este sediul „Biroului de turism”. Ei v-au încurcat, ei să vă descurce!” Scriitori! Ființe transcendentale, cu inteligență supraumană! Au fețe omenești, chiar corpuri deși plutesc într-o lume… o lume absolut superbă… Chestia asta cu „absolut superbă” am văzut-o ca pe o apostilă pusă pe creația unui astfel de domn, iar eu sunt… observați vă rog, „superb” este de un superlativ relativ prin urmare nu poate fi asociat cu absolutul, iar eu sunt doar un cârcotaș cocoșat de invidie. Ba nu, sugrumat. Sângeorz-băi era/este, pe drumul spre Ilva mică, doar la 11 kilometri distanță de Rodna. De mers la pas. Pe drum ne-am simțit recunoscuți. Toți ne salutau: „Bună ziua” și le răspundeam: „Bună ziua”. Ce obicei? Nu-l mai întâlnisem. Dar în oraș lumea nu a mai fost la fel de amabilă. Tânărul de la „Biroul de turism” era foarte încurcat de problema care se ivise. A vrut să se convingă omul cât de naivi suntem. N-aveam limită. Ne interesa numai să găsim un loc de cazare. Între mine și Călin eu aveam un mic ascendent datorat vârstei. Eram cu doi ani și, mai mare. El abia trecuse de 17 ani și nu avea stresul liceanului. Învăța la școala profesională să se transforme în lăcătuș-montator, sau ceva… Mai fusesem cu el, de Paște, la Cota 2000, mai sus de Hotelul Alpiniștilor din Bucegi. Acolo era o cabană nouă, închisă pentru public dar ni s-a permis să stăm o noapte. Ningea cu fulgi mari, eram „pantofari”, îmbrăcați de stradă, nu puteam merge mai departe. Am mai dormit o noapte în gara mică de la Poiana Țapului… Revenind la Sângeorz, am fost integrați la regim și cazați două zile într-o vilă, mâncarea de regim era nesărată, cu carne puțină și fiartă, dar nu ne-a fost deloc rău. Plouase câteva ore, localitatea devenise udă și noroioasă, ne-am plimbat, nici o oră nu ne-a luat să vedem tot plus consumarea unei prăjituri la cofetărie, și… Ce mai puteam face acolo? Toată lumea era venită la tratament. Am fost trimiși pentru restul perioadei la Colibița, o localitate din munții Bârgăului. Sunt niște munți pitici din Carpații orientali. Lângă Colibița curgea râul Bistrița și se spunea deja că stațiunea va fi acoperită de lacul acumulat după blocarea râului cu un baraj hidroelectric. A fost o minune localitatea aceea, cu oameni plăcuți și locuri de poveste. Am trecut pe munte la Mureșenii Bârgăului și am văzut un sat aranjat ca un târg deschis pentru turiști. În București era la modă portul țărănesc, în special iile, dar se purtau sacoșe din lână colorată drept genți, în dormitor păturile mițoase (cergi), farfurii colorate de lut ars și obiecte ornamentale din lemn. Știu că am cumpărat câteva lucruri mărunte și inutile. Apoi am cules gălbiori, niște ciuperci pe care le-au preparat fetele de la bucătărie:
„Cum știu dacă sunt sau nu otrăvitoare?”
„Mănânci și după aia aștepți. Dacă sunt otrăvitoare o iei noaptea pe munte…”
Mult am regretat zilele acelea, după ce s-au sfârșit. Și încă nu simțeam teroarea trecerii Timpului. Însă curând avea să vină. Omul resimte dureros Timpul când îi este redusă libertatea și când îmbătrânește. În primul caz timpul se dilată, în al doilea se contractă, dar, despre timpul psihologic aflat într-o strictă legătură cu timpul somatic (al funcționării organice) s-au pronunțat căutătorii (numiți și „cercetători”). Departe de noi filosofia Sa. Aveam de refăcut ce am greșit. Am ieșit mai des cu Dan Trandella și Călin. Mergeam și discutam. Despre ceea ce mintea noastră tânără adunase ca imagine a Lumii. O mie de controverse aveam de lămurit, strigate pe străzi, pe alei ale parcului și în fața scării. Despre război, despre revoluții de toate felurile, despre egalitate, filozofie, literatură, oameni de cultură, fotbal, modă, multe… Călin nu avea nici o părere, Trandella însă era dușmanul meu, criticul minții mele. Îmi desființa orice părere, nu exista nici măcar un punct amiabil în discursul fiecăruia.
„Știi ce?” „Nu e nimic etern. Nimeni nu face o teorie despre eternitate. Tot ce există în lumea asta, e finit. Și gândul, și existența, și fenomenele,… Tot, știi?”
„Eu nu știu. De unde să știu? Timpul universului, nu este etern? Cum poți să știi că nu este?”
Încă nu își lansase George Nicolescu, cel mai cunoscut dintre orbii români, hit-ul „Eternitate”. La-la, la-la-la-a-a,… Noian de vise-e-e, măreață stea… E clar, „eternitatea” are o treabă de etimologie cu „eterul”, iar eterul, pe alt plan, cu imensitatea. Nu? Credeți că nu? E încurcată rău „teoria sensurilor”. Dar nu e nevoie să pricepi. Principalul este controversa. Ea ne face să simțim că avem opinie, cât există cineva să ne contrazică. Trandella mă contrazicea cu o vervă care atingea apoplexia. Exploziv. Ne certam dar ne plăcea. Are vreo importanță adevărul? Dincolo de logică?...
N-am fost croit astfel încât să mă maturizez devreme. Am rămas fragil la minte și superficial. Încă mai cred că dacă aveam un maestru valabil aș fi fost bun la matematică. Mă stimula căutarea, oriunde. Am simțit curiozitate, o atracție a descoperirii. O chemare. Iar visul și imaginația m-au amăgit până târziu…
Am cunoscut finalul primului mare eșec intelectual în 1972, ultimul examen de admitere. De data aceasta am coborât nivelul. Am vrut să intru măcar la subingineri, erau cursuri de trei ani la Politehnică. Am crezut până la final că voi fi admis. Când am intrat la examenul oral, una dintre doamnele examinatoare a admirat siguranța pe care o afișam. Nu. Am avut o medie puțin mai mică dar îndeajuns să nu fiu chiar primul sub linie pentru a spera într-o contestație, astfel încât am așteptat plecarea în armată. Aveam un unchi, șef chiar la încorporarea recruților, colonelul Tudor. O pilă. Când am plecat, tata m-a condus la centrul de încorporare. A vorbit și cu vărul său, iar acesta l-a asigurat să nu își facă probleme în privința mea. A fost prima dată când mi s-a părut că tata are lacrimi în ochi. Am urcat în autobuz și apoi în tren împreună cu grupul masiv de colegi necunoscuți. Devenisem o paiață! Eram tras de sfori, manevrat, condus, comandat de… Nu mi-au părut vreodată serioși militarii. Deși puteau deveni feroci. Erau seci, guturali, falși, nenaturali, iar când auzeam de junte militare ori lovituri de stat, îi vedeam farsori, corupți, trădători. Lichele. Nu mi-au plăcut nici ei, nici ceilalți din structuri militarizate. Armata națională, armata populară... Ne!
Comentarii
Trimiteți un comentariu