06 Pierdut Libertatea. O declar nulă

Era 20 octombrie 1972. Mă grăbeam cu trenul de noapte. Destui recruți au coborât în drum și au ajuns în altă parte, eu am fost lăsat cu valiza mea de lemn jos pe un peron al gării din Timișoara. Toată noaptea băieții băuseră și petrecuseră, unii chiar borâseră, însă ni s-a permis o ultimă noapte a burlacilor. Ne însuram cu patria. Dimineața am fost mânați ca o turmă spre câteva mașini de teren și înainte să avem timp să ne trezim am intrat în curtea unității militare și ne-am înșirat pe alee. Subofițerul care ne luase din București ne-a lăsat acolo să fim cercetați de diverși soldați care au râs grozav văzându-ne. „A venit puful! Să ne ia locul la corvezi!” Disciplina lăsa de dorit. Am văzut soldați fără bonete, cu bocancii desfăcuți, tunicile descheiate, total lipsiți de respect față de cadre. Aceștia nu erau interesați de venirea noastră. Eram poate treizeci de tineri. După câteva ore au sosit și alții. Am fost încolonați și ne-am lăsat de-o parte bagajele, apoi trimiși la sala de mese să mâncăm prima noastră fasole. Nu era făcută la ceaunul clasic, mai mult, băieții aruncaseră pietriș de „Bun venit” înăuntru și am făcut o moviliță de pietre lângă farfuria din tablă de aluminiu. Însă eram flămând! Nu mâncasem nimic de-aproape o zi. Oare astfel va fi mereu mâncarea de soldat? Am aflat că ajunsesem la batalionul de transmisiuni al Comandamentului Central din Garnizoana Timișoarei. Comandant era lent-colonelul Constantinescu. Pe omul acela l-am văzut în fruntea trupei de puține ori. O dată la „depunerea jurământului”, o treabă mare festivă, altă dată la o aplicație militară și… o dată când s-a dat la mine că nu salutasem un tovarăș general. Mai deloc altfel. Îl mai zăream prin curte deoarece își consuma timpul de militar în clădirea de birouri. Nu era înalt, se mișca bățos cu burta în față, purta mustață, avea peste patruzeci de ani și de-ar fi purtat bărbuță ar fi fost ca un ofițer de carieră de modă veche. Între toți ofițerii pe care i-am văzut, niciunul nu arăta astfel, de-aceea l-am apreciat! Dar cel care s-a ocupat mai atent de noi, după ce am fost selecționați în urma unui chestionar stupid, de genul: „Ai ureche muzicală?” și am răspuns: „Îm!”, a fost căpitanul Gheorghiescu, un tip chel, cu vocea acută și mereu nervoasă. Adică striga la do-re-mi de sus, electrizant: Ce faaci soldat? Mama ta de putoare! Ieși, ieși de-acolo n-auzi?, că te bag la arest!...” Nu se sfia să ne înjure tovarășul căpitan și se aprindea de câte ori ne vedea umblând prin curte. Nu suporta să ne vadă. Soldatul care umblă singur este indisciplinat. „Un, un-doi-trei-patru, hai-hai, pas alergător! Un, un-doi-…” și așa mai departe, până s-a obișnit cu noi și ne-a cunoscut după nume. Ce băiat cumsecade a fost Gheorghiescu! La sfârșitul armatei am ajuns să ne regretăm unul pe celălalt. „Ifrim, mi-a zis, trebuia să te fac sergent!” „De ce nu mă faceți acum?” „He-he! Ai vrea tu!” Totuși, eu am rămas soldat cu o soldă de 18 lei pe lună, în timp ce el fusese avansat maior, cu o remunerație care-i permitea extravaganțe gen amantă de lux.

Când am ajuns noi în cazarma de pe strada Oituz, leatul dinaintea celui de ciclul doi, nu se eliberase încă. Ar fi trebuit să plece, o lună înainte, și a rămas două luni peste cele șaisprezece legale. A construit, pentru noi, șoseaua „Transfăgărășan”. Primul dintre vechii soldaţi a revenit… într-un sicriu de plumb. Așa se spunea, dar nu cred să fi fost de plumb deoarece a fost transportat de patru băieți. Am auzit despre el că fusese buldozerist, s-a surpat terenul, iar buldozerul i-a turtit craniul. Ce putea fi mai înspăimântător? Imediat au sosit zvonuri despre condițiile cumplite, dar mai ales de victime. Sute de victime, se spunea! După o săptămână au revenit toți. Unii erau jumătate îmbrăcați civil, alții neglijenți și cu moace scârbite, ne priveau câteodată și chiar ne sfătuiau să nu ne punem mintea cu armata, că nu-i chiar așa… Nu știu cum erau ceilalți colegi dar eu eram stresat deja. Fusesem tuns chilug, îmbăiat la dușurile comune, trecusem de botezul iahniei cu pietre, am fost încadrat la plutonul „centraliști-liniori”, în custodia plutonierului adjutant Manolovici, un tip mic, gras, de vreo cincizeci de ani, primisem un pat de campanie într-un dormitor de patruzeci de paturi suprapuse, deja învățasem ce înseamnă echiparea și dezechiparea în toiul nopții, cât arde un băț de chibrit, cum e să plimbi „șopârla” printre paturi și „consemnul” din orele de planton. Ziua cazonă ținea între orele cinci-douăzeci și două. Restul era abuz, incluzând cele două ore de planton pe timpul nopții ce reveneau periodic doar militarilor de ciclul unu (denumiți o vreme „pufi”). Dimineața intra sergentul, deschidea violent ușa dormitorului și urla fericit: „Deșteptarea!”, și după aia: „Hai pifane! Repede, repede, ce…  faci? Zaci în pat? Sari din pat n-auzi? La ușă toată lumea! În formație la înviorare! Mișcă-mișcă-mișcă!...” Eram patruzeci de inși, ne izbeam unii de alții, dormeam pe noi și ajungeam în curte pentru mișcări de înviorare, pe-astea nu le ratam oricum ar fi fost vremea, ne înșiram după trezire să urcăm la loc pentru a freca dinții cu periuțele personale și pasta de dinți Mentol, o porcărie care ne strica dantura, ne ștergeam, ne făceam nevoile, apoi săream în uniformă, mai mereu stresați de fruntașii din ciclul doi și măturam ori ștergeam cu cârpa umezită, numită „șopârlă”, holurile, closetul, dormitorul, camera OSU^[1]-lui, scările, curtea, etc. Când am făcut întâia oară acest tip de șmotru ni s-a servit și gluma: „Femeile de serviciu sînt în concediu așa că trebuie să faceți voi curat până se întorc.” S-au perpetuat glumele astea de proști la fiecare ciclu.

Timp de o lună ne-au învârtit câțiva „gradați” pe platoul din fața clădirii, pentru a ne pregăti să susținem, în noiembrie, spectacolul de „depunere a jurământului militar”, asta era expresia, parcă depuneam un ou sau un leu la CEC. Am bătut pas de defilare cu piciorul întins, cu colonelul plus drapelul unității în frunte și am rostit în cor vorbele „jurământului”. Le-am uitat a doua zi. „Jur să-mi dau viața pentru…” Mai lăsați-ne! Veniseră la teatru și civili, aveam câțiva colegi localnici. Piloșii!

S-a liberat leatul vechi și noi am fost trimiși la „munci agricole”. Am dormit în paturi de lemn dar mai bune decât cele metalice cu arcuri, am mâncat trei mese gustoase pe zi și am muncit din greu la recoltat porumb cu mâna goală. În decembrie a fost frig, iar știuleții se acoperiseră de brumă și ne înghețau mâinile. Am muncit acolo două săptămâni cețoase în care am fost scutiți de instrucție. Mi-au rămas în memorie ca un interval de libertate deși… nu am fost o clipă liber. Eram serviți de civili și priviți într-un fel compasional, parcă am fi fost infirmi, ori deținuți. Oare nu eram astfel?

La „munci” nu au venit cei selecționați pentru cursul de gradați, erau instruiți mai intens, nici teriștii (TR – Termen Redus), cei care terminaseră studii superioare. Din cei trei teriști a rămas doar unul, un ungur cu ochelari, blond, înalt, slab și speriat, de 24 de ani, care a încercat prin toate mijloacele, subterfugii și relații, să se separe de trupă. Dar până să reușească a fost unul dintre preferații sadicilor gradați de ciclul doi. Tare le mai plăcea să-l umilească!

Cazarma din strada Oituz, în apropierea Bastionului, era împărțită de câteva unități, una de geniu sau Diribaul, unde se desfășura o adunătură de huidume neinstruite și foști pușcăriași, o unitate de securitate, izolată cu un gard de sârmă, noi, cei de la transmisiuni și un corp de ofițeri care nu se ocupau de instrucție. În fapt, transmisioniștii erau stăpânii cazarmei, îi asigurau paza și aveau acces de la un capăt la altul al ei, excluzând zona securiștilor. Pe la clădirea Diribaului am fost și eu. Foarte rar se aduna toată unitatea, doar la aplicații, de obicei erau câțiva. Ceilalți munceau în construcții. Pentru armată. Primeau și leafă. În spatele curții era „parcul auto”, un spațiu îngrădit, cu mașini Bucegi, Aro, câteva blindate nefuncționale și garajul. Acolo se manifestau ca zmeii, subofițerii numiți „maiștri militari”. Toți subofițerii aveau un debușeu de câte ori se petrecea o neplăcere acasă, pe drum, la muncă, oriunde. Se descărcau pe soldați. N-aveau nevoie să le memoreze numele. Proști și idioți erau mărcile lor lipite de frunte.

Cât am fost la „munci” gradații noștri au fost discreți, întorși la cazarmă s-au dezlănțuit. „Drepți, culcat!”, erau iubitele lor comenzi pe care ni le livrau din minut în minut. Iar când li se părea că nu ne mozoleam de-ajuns cu noroi ne mai cereau să ne și târâm puțin.

Despre Niță, un văcar mărunt, cu picioare scurte și curul mare, foarte mândru, altfel spus fudul (cum doar Ceaușescu îmi mai părea), pot crea o epopee. A fost dincolo de superlativ Niță, a fost... S-a sperat continuu că va fi bătut de subalterni, și am auzit zvonul că și-a luat-o când s-a liberat, dar nici o jenă sau teamă nu i-a micșorat fudulia cât a rămas pentru noi sergentul Niță, comandantul plutonului de firiști. Vai cât ne-a tăvălit Niță, pentru că a poftit numai! N-a ascultat de nimeni, nici măcar de superiori după ce unii soldați s-au plâns că după program sunt chinuiți de gradații de trupă. Dimpotrivă. S-a simțit vexat mârlanul. Până nu-l turnăm pe cel care a raportat avem de tras. Deoarece nu știam, iar acesta nu s-a deconspirat, am tras. Am fi tras oricum.

Am avut probleme datorită condiției mele fizice. Nu reușeam să alerg kilometrul nonstop, nici nu ajungeam până sus pe funie. Pentru toate, pedeapsa era 25 de flotări. Flotările nu m-au ajutat să fiu mai bun. Nici altfel de pedepse…

Recruții batalionului de transmisiuni erau originari din trei părți ale țării: Oradea, București, Ialomița. Între șoferi am găsit și moldoveni. Cu unul dintre ei am fost prieten. Orădenii vorbeau de obicei ungurește, chiar și românii, excluzându-l pe Gavriș, un băiat înalt și blond adus de la o stână din apropiere. Pe Barna Petru l-am confundat. Nu înțelegeam de ce vorbește stricat românește – cinismul lui ținea de caracter. Dar nu. Barna e Negru unguresc. Băiatul era negru la nume și la suflet. Nu mă disprețuia pe mine. Pe toți. Chiar și pe-ai lui. Între bucureșteni unul singur era născut loco. Ceilalți 19 veniseră din zone rurale.

După ce s-a scos untul din noi, pufii, în curte, am fost dați afară să pregătim testul de „trageri”, mai întâi pe cel de zi, apoi pe cel de noapte. Am asudat alergând pe străzi, cu ținte, echipament, fugeam transformați în moroi, cu măști de cauciuc așezate pe cap și luam „linia de tragere” cu AKM^[2]-ul din dotare (pe care-l păstram de obicei în rastel). Am fost și satelit, adică am înconjurat trupa în alergare. La tragerea de zi am nimerit, de-aproape și de departe, dușmanul din placaj și am avut punctaj bun, însă la cea de noapte a fost o dereglare a întregului pluton (mai repede a sistemului de ținte), de aceea am fost lăsați să ne întoarcem pe jos de la Giroc, unde se afla poligonul de trageri, alergând până ne sufocăm deoarece făcusem de râs unitatea. Sunt 15 km distanță. Fără cadre, doar cu fruntașul, ne-am cumpărat lichior și l-am consumat veseli în Parcul Rozelor să nu uităm plăcerea de a face o plimbare de noapte împreună. Le-am râs în nas celor care se întorseseră cu autobuzul.

Alcoolul este cel mai parșiv dintre viciile care ademeneau soldatul român. Am văzut atât de mulți tineri făcuți praf de băutură, ajunși în situații mizerabile, că am prins aversiune. Dar asta nu înseamnă că nu am experimentat la rândul meu ori că nu am avut prieteni bețivi. Nu. Pe locul doi erau curvele.

Nu învățam doar să tragem cu arma în armată, aveam „cursuri de specialitate”, eu plimbam un mosor cu sârmă prins în spate, pentru legături telefonice pe distanțe scurte și manipulam fișele centralei telefonice din mașină. Aproape toată „tehnica” era sovietică deci și mașinile specializate care purtau centrala ori aparatura radio. Radiofoniștii ridicau antene, noi întindeam fire local. Se numeau „comunicații interioare”.   

Cei de la plutonul de „comunicații pe fir” (firiștii) plimbau „șareta”, uneori numită și „trăsură”, un căruț cu o bobină mare, pe care o desfășurau în alergare pe câmp. Nu era de-ajuns să desfășori doar cablul bobinei, trebuia să astupi firele, iar după ce joaca se încheia să le cureți și să rebobinezi… 1972 era mai aproape de 1945 decât de 2000, cu un an. A murit războiul de transmisiuni pe fir. Sigur, exista și-atunci „radio”, iar cealaltă companie a batalionului cu asta se ocupa. Transmitea mesaje „punct-linie-punct” în eter. De aceea fusesem întrebat de ureche muzicală și, cum mă făcuse mama copil modest, am fost trimis la „centraliști & liniori”. La „radio” se formau „intelectuali” care învățau limbajul lui Morse emis, natural, în alt cod. De copil învățasem semnele alfabetice măsluite de celebrul Morse și făcusem, doar pentru acea zi, o combinație personală de semne.     M-am jucat și altădată cu inventarea de coduri descifrate cu grile, inspirate din lecturile mele, dar nu aveam ce ascunde și nu am insistat după îndepărtarea cu o noapte și un somn bun de aberațiile zilei precedente. 

Pentru a nu ocupa mult spațiu verbal, mai spun doar că, după ce am învățat să mă echipez și să mă dezechipez cât arde un băț de chibrit, să desfac și să refac pistolul automat în timp record, să împușc, inclusiv pentru colegii mei care nu nimereau ținta, să nu mă mai tem de ordine, gradați, arest, chiar de ofițeri, învățasem să tai butuci mari de lemn cu toporul în așchii pentru foc, înghițisem cea mai de rahat mâncare, concentrate cu pesmeți prin care umblaseră viermi până se uscaseră și ei încât abia puteau fi sparți, îmi făcusem câțiva buni prieteni, între care cel mai de apreciat era Stan, veselarul, datorită căruia începusem să mă îngraș când alții slăbeau, primisem o diplomă de calificare în specialitatea centralist de gradul 3, participasem la o aplicație în care văzusem laolaltă atâția generali că obosisem să-i salut și-i ignoram, am fost aproape de a-mi scoate un ochi când m-a izbit în obraz un ciot de creangă după ce îl lovisem greșit cu toporișca, am primit de la bunica o sută de lei și de la mama de Paște un pachet modest cu ceva lucruri și un cozonac de mâncare (de Crăciun m-a ospătat prietenul meu, șoferul), deci, după toate acestea am fost instalat în funcția de centralist al unității. „Ciclul doi” se apropia de liberare, ceea ce s-a produs, inevitabil, în luna iunie, iar noi cei din „ciclul unu” eram obligați să înlocuim băieții instruiți în servicii, pe care eu nu le remarcasem, dar asigurau funcționalitatea cazarmei din strada Oituz. Eu l-am înlocuit pe Lică, un țigan cu fața mare, osoasă, buzat și cu urechi clăpăuge. Avea pasiune pentru farse Lică și a conspirat una care m-a înspăimântat de am crezut că leșin, dar avea și suflet mare. Mi-a lăsat-o moștenire pe Vetuța^[3], femeia lui din Timișoara.

Eram grozav de rămas în urmă cu somnul din cauza plantoanelor de noapte. Picoteam pe mine. La centrala UM^[4] 1197 aveam la dispoziție un scaun și o masă, era să zic „pernă”, pe care se afla perifericul centralei, un panou cu chei și fișe. Cât mi-a zis Lică despre CT^[5] am ținut anevoie ochii deschiși, apoi, după ce am rămas singur, am adormit, și am dormit, am visat,… Visam frumos, o femeie care…

După amiaza, de la ora trei, „cadrele” (ofițeri și subofițeri) își încheiau activitatea, plecau acasă. Centrala era folosită rar, prin urmare, chiar înainte de a prinde experiență am rămas singur. Puteam sta și noaptea. Dacă „lucram” noaptea, de fapt dormeam, aș fi fost trezit de buzzer și răspundeam imediat, dimineața ignoram înviorarea, inspecția și mersul cu trupa la masă, apoi veneam în dormitor să-mi continui somnul până la raportul de după-amiază pe care îl săream, de obicei…

–        Stelică, Stelică,…

Am deschis ochii…

–        Bă, Stelică! Ce faci bă? Unde-i centrala? Bă-bă! Ce faci? Unde-i centrala?

Pe masa din față nu mai era nimic. Înăuntru intraseră Lică și colegul Victor Sălăgeanu. „Centrala”? Unde mă aflam? Care centrală? Masa era goală. Acolo ar fi trebuit să fie pupitrul centralei.

–        Ești nebun? Ai adormit în timpul serviciului? Nu te văd bine. Te bagă osu la Batalionul disciplinar, Stelică!

„Batalionul disciplinar” avea faimă neagră. Era locul unde putrezeau militarii delicvenți.

–        Ce-ați făcut bă, unde ați ascuns centrala?

Nu era nicăieri! Nu era nici pe hol. Dar… geamul spre hol era deschis! În fine. Ideea este că dormisem atât de adânc, așa de dus… Au scos pupitrul centralei pe geam! Puteau să mă transporte și pe mine că nu simțeam! Plantoanele… Dacă sergentul de serviciu găsea murdărie pe locul de consemn, care trebuia șmotruit noaptea, îl pedepsea pe nefericit cu un planton peste rând. Ziua instrucție, noaptea patru ore de somn, intrase oboseala în noi cumplit.      

Am rămas trei la centrala telefonică, eu, Sălăgeanu și Gavriș. Erau suficienți doi, câte o jumătate de zi. Am făcut și astfel de serviciu și chiar două zile nonstop. Mi-a adus veselarul Stan masa. Înainte să fiu scutit de plantoane am avut aroganța să-l înfrunt pe caporalul Opriș care-mi oferise generos unul peste rând. Planton schimbul 2, între orele 0,00 și 3,00, deoarece am fost văzut că „mișc în front”, ori l-am privit obraznic când trebuia să țin nasul jos. Crezusem că mă simpatizează Opriș, însă era o scârbă. Originară din zona Crișanei. Noaptea m-a trezit plantonul din primul serviciu. L-am înjurat că mă deranjează. Văzând că nu am curățat sectorul lăsat în consemn (toaleta), mai mult chiar, nimeni nu îl trezise pe soldatul care făcea planton spre dimineață, Opriș m-a trecut pe lista de plantoane a doua noapte. Am adormit imediat. A hotărât să se trezească el noaptea următoare pentru a mă urmări și a stat un sfert de oră să mă vadă muncind. Cum s-a culcat, am mers și eu la culcare, așa încât a renunțat. Înaintând spre momentul liberării, le-a îmbătrânit puterea. Ce om mic, anodin, țăran, devenise Niță îmbrăcat umil, și cum arăta, ca un cocoș pintenat, cel mai tare din ogradă, pe când manipula tot leatul! Fusese un neîntrecut alergător cu „șareta”. Subalternii săi reușiseră o performanță neegalată la exerciții, când ne-am calificat toți în practica meseriei de soldat. Îi instruise bine, Niță. Se întorcea acasă la păscut vaci! Abia știa să scrie deși, pentru a deveni sergent, teoretic, ar fi avut pregătire elementară de 8 clase.

De cancelaria ofițerilor se ocupau băieții cu studii la liceu, furierii. Ăștia scriau caligrafic, pe înțeles ofițeresc, memorau datele, întocmeau registrele, plimbau foile la semnat și nu participau la instrucție. Unul dintre ei era Dragnea. A fost furierul căpitanului Gheorghiescu. Venise odată cu mine, după armată și-a găsit de lucru chiar la gara Obor și m-a stresat un timp cu telefoane și vizite. Mă certasem urât cu el și nu îl plăceam deloc dar… el mă plăcea. Era ca un ghiuj, mic, diform, cu față de copil ridat. Rânjea mereu. Nepot de șef al sportului românesc, generalul Dragnea!

Deși făceam de serviciu noaptea la centrală nu eram în totalitate scutiți de serviciul de gardă, cu armament și muniție, pentru paza incintei cazarmei. Aveam, pentru situații de luptă, trei sectoare cu nouăzeci de gloanțe reale (în aplicație am folosit și gloanțe oarbe – fără vârful letal de oțel dar cu praf de pușcă). Au fost probleme, am avut și eu. O dată au sărit gardul doi băieți băuți care lipsiseră la apelul de seară… Eu i-am cruțat, dar o santinelă dintr-o companie de la securiști a tras douăzeci de gloanțe după un nefericit asemenea lor. Douăzeci, iar trei l-au atins! Trecuse, fusese iertat de prima gardă. Băiatul care-l lăsase să treacă (asemenea mie) a fost dat pe mâna justiției. Dar n-a fost singura încălcare de consemn… Într-altă noapte de gardă am cunoscut-o de foarte aproape pe Filomena. Spre strada Popa Șapcă era o poartă metalică pentru autovehicule, păzită ziua, care se descuia cu o cheie – pe care am subtilizat-o din camera de gardă. Știam de cheie de la „frate-meu” Lică. Am vorbit Filomenei la telefon despre noaptea mea de gardă. N-am primit, toată armata, decât două permisii în oraș și nici una dintre ele nu a fost în perioada când am avut legătura cu ea. Filo m-a vizitat noaptea de gardă. Mi-a zis că este... somnambulă! Când am deschis poarta m-am speriat. Avea față de zgripțuroaică. Lică nu-mi spusese mai nimic despre amanta lui, doar că mi-o lasă moștenire. Nu știam că are treizeci și cinci de ani. După voce părea de optsprezece. Văzându-mă, femeia și-a amintit cu reproș de „țiganul” care o părăsise fără să-i pese. Știa să mă folosească, avea siguranță și îndemânare. Am tras un „sector” întreg noaptea de gardă, până la epuizare. Era totuși… o băbătie! Am meditat la aventura acelei nopți și încă nu m-am convins că nu visasem. Nu visasem… cred... După noaptea aceea, Filomena mi-a spus că a închiriat o cameră la mansardă peste drum doar pentru mine și ea. M-aș fi rușinat să mergem împreună pe stradă. Păream copilul ei! Dar femeia aceasta îmi rezervase surprize.

Pentru că nu reușeam să primesc permisii, cum primea, spre exemplu, Daniel Vasilevski, un timișorean pe care nu-l prea vedeam la trupă (se spunea de el că are școală de asistent medical și e rudă cu colonelul Constantinescu), Dragnea, am zis ce pilă îl susținea^[6], femeia m-a anunțat că îmi obține ea și într-o bună (poate rea) zi mi-a telefonat din interiorul cazarmei. Viața anterioară a Filomenei s-a dezvăluit deodată. Lucrase la birouri, fusese chiar nevastă de ofițer. M-am temut. N-aveam nevoie să se afle idila, dar nu era nici o idilă, să intervină pentru… Îmi plăceau altfel de femei. Măcar tinere. Femeile tinere nu flirtau cu soldați (doar cele care îi cunoșteau). Soldatul era un pion, sinonim victimei sigure, într-o versiune de strategie. În versiunea optimistă, cel care nu se ratează (de shouteri).

Peste stradă, vis-à-vis de clădirea mare a cazarmei unde aveam dormitoarele, erau câteva blocuri de apartamente, tip vechi, cu mansarde și magazine la parter. Într-unul dintre apartamente locuia o tânără. Am descoperit cu toții această bucurie când și-a dorit să o vedem într-un spectacol de strip-tease lent. Și am văzut… După câteva seri de voyeurism stagiunea s-a închis. De ce? Capriciu, zic! Văzând o adunătură băloasă de labagii holbați de la ferestrele cazarmei, i-a pus la muncă într-un mod decadent să se răzbune pe tagma bărbătească. Feminism, frate! Însă exista deja o poveste despre fata din fereastră. Folclor… Se spunea că fusese amanta lui Gheorghiescu, iar acesta o lăsase, după o noapte cu revelații trăite la beție, în seama unui pluton de militari de trupă. Poate ceva adevăr chiar era în această legendă pentru că o auzisem, puțin diferită, spusă la o bere, mustăcită, de un subofițer… Era vorba despre fosta nevastă a lui Gheorghiescu. Iată motivul pentru care ofițerul chel și urlător a devenit din nesuferit, simpatic! Trăiască marile gesturi de generozitate ale conducătorilor armatei române!

Cunoșteam doi soldați însurați. Unul avea copil, pe celălalt îl tachinam că și-a luat femeie de care au grijă prietenii. Pe ei îi vizitau nevestele, primeau periodic permisii de câteva zile, eu am fost acasă doar în „concediu”. Atunci am revenit pentru șapte (de fapt șase pentru că am pierdut una pe tren) zile. Acasă…

București era un oraș străin. Când am coborât din troleibusul 85, am fost întâmpinat de Doru, frate-meu, care m-a îmbrățișat plângând. Ce mare se făcuse! Împlinise fix treisprezece ani.

Am avut puțin timp pentru a reveni la „lumea veche”. Copiii pe care-i știam crescuseră. Chiar și vecinii mei, frații Chiriță, Ica și Dan. Ica era o domnișoară fină și drăguță, iar Dan… un zăpăcit. Dar se iartă pentru că fusese născut prematur! Tanti Marioara, mama lor, se consolase cu amantul după moartea soțului. Nea Sică era un bețiv de succes. Nu l-am văzut treaz vreodată, de câte ori l-am găsit în vecinătate. Omul era „angajat”^[7], cum zic englezii, de altă femeie și avea copii mari. Nu s-a grăbit să renunțe la cealaltă familie și bine a făcut deoarece tanti Marioara a decedat după doar patru ani. A luat-o cu el nea Mitică, ciungul, fumătorul greu de Mărășești (fuma și trei pachete pe zi!). Și el și ea au murit de cancer la plămâni. În zilele acelea de concediu militar am primit o veste care m-a îngrozit. Prietenul meu Călin se îmbolnăvise grav de diabet. Nu știam că era un consumator exagerat de zahăr. Își crease de mic obsesie pentru dulciuri. Înghițea zahăr cu lingurița pe ascuns. Părinții nu au aflat decât în momentul în care băiatul a colapsat. Glicemia din sângele său era catastrofală. Imediat a primit tratament insulină și i s-a interzis să se apropie de orice fel de aliment dulce. Dar nu a fost tratat de obsesie. Asta e boală la cap! Călin a învățat să își facă singur injecțiile. Râdea, vorbind de boala lui. Mi-a arătat cum se înțeapă și mi s-a făcut rău. Săracul! La doar optsprezece ani și ceva să ai asemenea handicap în viață! Da…

Cicerone Gabriel Panaitescu se pregătea, mental, de mers în armată. Era cu un an mai mic, a plecat militar după un an. Devenise sportiv, practica rugby la o echipă de juniori, poate la Dinamo. Era fanatic susținător al clubului și mergea pe stadion să încurajeze echipa de fotbal.

Am fost o dată, pe la 10 ani, cu tata pe stadionul „23 August”. Un circ mare, bănci numerotate, oamenii veneau ca la sărbătoare, în incintă erau bufete, tinerii angajați aduceau sandviciuri, suc ori cafea în timpul spectacolului, gazon verde, niște momâi alergau departe, iar aproape circulau zvonuri… „A fost Constantin?” „Cred că el!” „Cine-i pă dreapta, că nu văd!” „Fault! Uo! Uo!” Pasionant, nu?, deși… Ce să vezi de la sute de metri? Atmosfera însă făcea toți banii. Cu timpul s-a modificat și acest tip de spectacol.

Am urcat în podul vilei „Florian” să văd într-un scrin comori cum nu am mai văzut vreodată. Grand-mère era într-atât de senilă încât fusese total abandonată într-o cămăruță vecină din pod și era probabil sedată cât ne-am uitat la rochia ei de nuntă, la uniforma de ceremonie a comisarului general, cu epoleți auriți, pantalonii albaștri cu vipușcă roșie, chipiul, în stil franțuzesc, nu se mai purta, și săbiile de paradă, din oțel de Toledo încrustat, ornamentat, cu mâner în formă de vultur cu coada în cioc și ochi de rubin veritabil. Hèlas, apuseseră (definitiv?) timpurile de altădată. Grand-mère încă avea rude en France, fratele, patron de hotel la Nisa, cel puțin asta înțelesesem, îi trimitea pachete cu cosmetice. Exact ce-i lipsea! Probabil corespondau, iar bătrâna visa aromele Franței…

Mi-am vizitat și bunicii din Pantelimon. Ședeau la umbră plictisiți și bâzâiți de muște ca într-o zi obișnuită de iulie. S-au bucurat văzându-mă. Tataie îmi păru mai absent dar mamaie era în bună formă deși chinuită de flebita care își arăta existența pe piciorul stâng. Cumplite boli grevează aparatul. Se declanșează ușor, aproape neobservat, apoi îl invadează interior. Sistemele imunitare sunt ținta unor vrășmași pe care nu-i știm. Viruși, bacterii, microbi, sunt agenții lor. Desigur, orice se degradează, nu doar sistemele vii. Dar există un timp de expansiune. Gândim la energie și forță, la originea mișcării. Mișcarea ne creează și ne corupe.  Brusc, se sparge borcanul cu nostalgii și-mi umezește ochii...

Extras cultural cazon.

Artistul plastic al unității era Pavel Ștefan, un băiat brunet, foarte interiorizat. Pictase panourile mari, cu tineri sportivi și mesaje încurajatoare, pentru ființe permisive, puțin pretențioase. L-am întrebat doar atât: „Tu ai lucrat panoul acesta?” Da. Ștefan dorea să fie întrebat, voia să-și arate vocația, să o transmită. M-a dus în podul clădirii unde își aranjase atelierul plastic. Marea lui mândrie era bustul în cretă al lui Eminescu. A vrut să-mi spună când l-a lucrat, în răstimpuri, tehnica, de unde s-a inspirat,… Îl iubea… mult… Era capodopera sa. Eu n-am fost prea entuziasmat, totuși m-am abținut să spun ceva nepotrivit. Nu avea cui să vorbească de pasiunea lui. Nu poți face artă în armată decât în mici momente de liniște. Am auzit că a fost „lăsat la vatră” devreme deoarece suferea de o afecțiune cardiacă.

Unitatea militară a avut cor – în prima parte a ciclului unu. Participasem și eu în calitate de tenor. Am pregătit, după amiaza, cu un dirijor plutonier adjutant, câteva cântece corale cu temă patriotică de partid și două-trei de „moș”, pentru tinerele vlăstare ale cadrelor noastre și ale nevestelor lor. Ne-am bucurat, aproape de Anul Nou, să vedem o festivitate, desigur nu pentru noi, ci… Am păstrat amintiri de film despre sărbători fericite de Crăciun ale fritzilor în locuințe ocupate, când erau serviți de fostele gazde sărăcite. Așa am resimțit momentul. Citisem deja cartea lui Hašek, „Peripețiile bravului soldat Svejk” și aveam această imagine a armatei vechi cu ofițeri și ordonanțe, văzută într-un conflict destul de hazos, diferența nu era dată de epocă ci de mentalitatea mea. Nu am acceptat ascendentul cuiva, oricât și oricum m-a comandat. Întotdeauna am gândit că există o limită și am văzut libertatea dincolo de ea. Am căutat legături în viitor deoarece prezentul a fost… Este, natural, prezentul ESTE în chiar această clipă.

 Tradițiile orale ale soldatului.

„Grigore, treci în frunte! Tonul la cântec!” „Dimineața când se scoa-a-ală… – aici se răcnește ce se scoală –, printre flori a le uda, și udând din floare-n floare, fru-umos știe a cânta! Păi a cânta!” Ăsta cu sculatul era hitul trupei. Împotriva lui s-au pronunțat cadrele deoarece soldatul avea tendința să îl interpreteze la orice ieșire în grup pe stradă când bătea pas de defilare. La defilare trebuia cântat al doilea mare hit: „Douăzeci de milioane… Stau de veghe la hotar”, etc. În 1973, populația țărișoarei noastre se rotunjise! În 1938 fusese de optsprezece milioane,  s-a mai risipit anii următori, dar, după ce avortul a fost declarat ilegal, a tot crescut natalitatea-a-a…

Exista o „sală de cultură”.

În această cameră se putea organiza festivitatea de An nou, ori se aduna corul pentru repetiții, se viziona (inițial obligatoriu) la ora 20, la singurul televizor, jurnalul de actualități al zilei; duminica, eventual, puteam executa jocuri de societate, spre exemplu țintar, dame,… Șahul era pentru intelectuali, iar tablele fiind prea zgomotoase, instigau la indisciplină, deci nu.  

Înainte să ne lase nesuferitul „ciclu doi”, de la care am învățat  să-i asuprim pe alții, Daniel Vasilevski a deveni bibliotecar și principal utilizator al stației radio, prin difuzoarele căreia se făcea auzită în cursul zilelor de instrucție vocea severă a comandantului sau comenzi emise de OSU, iar duminica marșuri sau, în cazuri speciale, de sărbătoare, când și mesele erau ceva mai bune, piure de fulgi de cartofi cu bulane de pui, deci, programul 1 de la Radio-ul național. Deodată, în duminica dinainte, când vechiul leat se echipa de plecare, de la difuzor s-a rostogolit Highway star – Deep Purple și-apoi Genesis, Firth Of Fifth cu… Greșise cineva? S-a prostit OSU într-atât, să permită desfrâul auditiv? Bătea vâtul… Praf și hârtii mari, un ghem de ierburi rostogolindu-se  prin fața clădirii, nimeni, doar „Autostrada Adânc Purpurie de stele”…

Pe Daniel Vasilevski l-am găsit în sala bibliotecii. Nu mai fusesem acolo și, mă întreb, a fost altcineva, exceptând bibliotecarul? A fost uimit să cunoască un cititor! Am privit cărțile și am ales „Leonardo da Vinci”, o carte biografică de două volume a editurii Meridiane, colecția Orizonturi… sau invers. Din chiar acel moment am deviat curiozitatea mea spre domeniul cultural. Este o lume selectă, închisă. Nu pare așa dar nu e accesată de mulți oameni. Să vezi un film sau altul, să citești o carte, mai multe, să asculți, să vezi o piesă de teatru, un spectacol artistic, ori să placi muzica modernă… nu este același lucru. De ce se face arta și de ce Lumea îi oferă valoare? Inconștient m-am implicat în descoperirea unei enigme. Vă spun de-acum ce am reușit. Nimic. Dar s-a deschis un drum, o destinație.

Leonardo da Vinci este sau… cel mai mare creator uman? A fost artist de renume, vizionar, inginer, filosof. Geniu rătăcitor și pedofil (de băieței). Se purta și la antici, a purtat-o și mărețul Leo, dar Lumea nu îi recunoaște decât genialitatea. Totuși… cam cât de mare a fost Leonardo da Vinci? Ca pictor e vestit pentru Gioconda, câteva picturi cu madone și Cina cea de Taină – frescă văzută în magazia de lemne, fostă sală de mese a unei mânăstiri din Milano, într-o condiție aproape compromisă apoi re și re, în fine re-staurată –, sculptura sa de marcă este cea a ducelui condotier al Milanului, Lodovico Sforza, călare, se mai cunosc imagini din caietele sale, desene despre elicoptere, arme fanteziste, corpul uman, etc, gravuri și un celebru eșec într-o competiție cu Michelangelo, restul… legendă.

O carte scrisă plictisitor de o doamnă, italiancă. Știu că nu am citit-o până la capăt…

M-am întors de la București cu două cărți de studiat pentru a reuși, anul următor, admiterea la facultate. Voi avea timp în orele de serviciu, am gândit, însă, abia am revenit în armată și am fost expediat la „muncile agricole de vară.” Ceilalți doi și-au păstrat serviciul la centrală. După o negociere cinstită. Am fost un fan al libertății neîngrădite, dar nu chiar un martir. La muncă, pe câmp, mă simțeam liber. Și chiar am fost o lună și câteva zile. Am făcut mușchi la stivuit șire de paie și fân. Pentru început am participat la recoltarea baloților de paie rezultați la seceriș, pe sanie, și am fost ajutorul unui meșter șvab din Lovrin, cel mai priceput confecționer al șirelor de paie. Tare se mai lăuda meșterul cu priceperea sa nemțească, învățată de la alți meșteri vestiți și perfecționată. Îi plăcea să vorbească și nouă să-l stârnim. O singură zi a lipsit iar locul său a fost luat de un român de aceeași vârstă. În timp ce meșterii mânuiau o cange cu cârlig asemenea pescarilor de pește mare, noi luam baloții în brațe și ne zgâriasem mâinile, dar… Meșterul Costin a venit puțin băut în ziua aceea. „Puțin” e puțin spus. Băuse vin, un vin din care  ne-a adus și nouă. La baza șirei era un tractor și remorca sa. Tocmai se desfăcuse remorca, iar tractoristul își îndepărta tractorul când nea Costin a ratat să prindă cu cangea un balot și s-a prăbușit de la înălțime exact între remorcă și tractor. A fost dus degrabă la spital în stare gravă. O întâmplare nefericită! Ne-am mutat la șirele de fân. Luam cu furca fânul din clăi, îl mutam în remorcă, și din remorcă îl săltam pe șiră. Tot mai sus. Șirele astea erau pentru turmele de oi ale IAS-ului. Fânul are un miros care îmbată. Deși e plin de insecte, să stai pe fân este plăcut. Din când în când ne agresa un tăun dar… după muncă ne permiteam să ațipim. Aveam un radio portabil și ascultam muzică. Atunci am auzit pentru prima oară și am îndrăgit cântecul „Angie” interpretat de Mick Jagger. A fost legat de momentele de repaus, vara, în fân. Eram sus pe șira înaltă, vântul adia ușor, dinspre tractor auzeam pianul, parcă adus de mireasma fânului, ondulat, mai ușooor, maai taarrrre, mai… Să nu înțelegi textul decât pe alocuri e mai bine. Vocea umană este un instrument muzical în concert, fără altă valență.

Am văzut cum sunt mulse oile la strungă și am băut din laptele proaspăt, iar la sfârșitul muncii noastre am fost recompensați cu o bucată mare de brânză.

Șefii politici ai județului au anunțat încheierea secerișului deși mai era mult până să se termine campania. Chiar a doua zi armata s-a retras în cazarmă.

Ne-am întors mai viguroși. La primul marș către un imaș din Giroda am alergat în fruntea trupei grăbind noii pufi, iar la urcat pe funie am ajuns din câteva mișcări și totul îmi părea deodată foarte ușor. Am făcut flotări pentru a primi scrisori de la două femei. Una era Vichi, prietena lui Cici și îmi cerea, în mod neașteptat, să-i răspund, deoarece îi cam plac, a doua, cineva cu numele Maria Popescu. N-o cunoșteam. Maria Popescu! M-a costat zece flotări însă am câștigat o sută de lei. Bătrâna doamnă Popescu, profesoara de la scara șapte s-a gândit la mine. I-am mulțumit doamnei, a fost mereu amabilă, credeam că sunt preferatul ei – am avut slăbiciunea să-mi doresc să fiu unic, nu doar într-o demonstrație elocventă pe tema existenței ci în aprecierea altor umani. M-am înșelat întotdeauna. Ori nu am înțeles bine funcția de simpatie a memoriei sentimentale. În mintea mea fiecare este unic. Dincolo de merite și poziție socială.

Pe 9 septembrie am fost trimis din nou la munci agricole. Muncile de toamnă. La început am cules tomate roșii pe câmpurile aflate în vecinătatea satului Viișoara. Militarii au locuit, în majoritate, la Căminul cultural, în dormitoare improvizate. Dar cadrele, și nu doar ele, locuiau în gazdă. Tot acolo și Vasilevski. Își adusese motocicleta, iubita – o femeie… nu cred că văzusem mai frumoasă – și se îmbrăca civil. Vasilevski n-avea legătură cu munca noastră, era în vacanță. Ce mai sculă de individ! Bărbat bine, presupun… Din cunoștințele mele de vârstă apropiată doar Bogdan Colonelu îl egala în fală!

Satul Viișoara… Un sat de șvabi cu stradă lată, centrală. Cantina era în câmp, la mese lungi din lemn, mâncam fasole la cazan și roșii mari, strângeam recolta în lăzi, aveam normă 10 lăzi pe zi, pe care o terminam până la ora 12, uneori completam cu lăzile pline, rămase peste zi, ale vecinilor, în timpul liber plecam în raiduri la furat struguri din viile apropiate, cu prietenul meu Stan, am fost prinși de paznicul neamț, amenințați cu pușca: „Cum te cheamă?” „Gică Petrescu.”, „Pe tine?” „Stan Păpușă,” „Vă spun la colonel!”, vânam iepuri de câmp, am suferit de dureri de măsele și am fost spectator la marea sărbătoare germană a localității, meciul de handbal dintre echipa locală și una dintre echipele Timișoarei. Eram doar muncitor străin într-un sat nemțesc…

Din octombrie am fost mutați la dormit în case vechi din câmp, lângă localitatea Tomnatec, în care locuiau doar foști olteni. Oltenii noștri se instalaseră în casele altora. Erau mulțumiți. Aveau de lucru acolo. În locurile natale bântuia seceta. Vechii localnici fuseseră strămutați ori plecaseră de bună voie. Cu noi munceau pe câmp femei venite din Crișana. Deși erau românce vorbeau repede, în dialect, fără să pot înțelege ceva. A! Și mă ironizau. „Ce-o z’ pruncu’ nio?” Erau femei măritate, venite la muncă fără soți. Nu prea tinere.

Am muncit la recoltat porumbul și sfecla de zahăr. Munceam toată ziua, ne înghețau mâinile la smuls sfecla din pământ, dar… asta ne-a fost ocupația. Am muncit cu un tractorist care își lua în fiecare seară câte ceva în remorcă, altfel zis, fura. Porumb, sfeclă, orice putea fi aruncat înăuntru fără să se vadă. Ducea tractorul peste noapte în curtea sa. Într-o seară a adus o mașină de arbori tăiați din pădure și mi-a cerut să rămân pentru a-l ajuta. Am fost la doi pași de moarte în seara aceea. Datorită unei neînțelegeri oblonul remorcii a fost desfăcut și arborii s-au prăvălit peste mine. I-am luat în brațe. Am ieșit greu de sub ei și am șchiopătat până când am ajuns înapoi în cazarmă. N-am zis nimănui ce pățisem. Lemnele acelea fuseseră „subtilizate” de omul nostru, cu ajutorul pădurarului, nu se putea altfel. 

Am revenit la cazarmă și de data aceasta. Mi-am reluat funcția de centralist. Am devenit favoritul căpitanului Gheorghiescu. Puștiul său de clasa a șaptea îi punea mari probleme… la algebră, pe care nici el și cu atât mai puțin copilul, nici furierii, natural nici subofițerii, nu reușeau să le rezolve. Cum spuneam nu algebra fusese problema mea ci analiza matematică. I-am rezolvat toate problemele și am devenit prieteni. Eram aproape imun dar… Gheorghiescu, protectorul meu, a plecat la cursul de pregătire necesar înaintării în grad. Șef de companie a devenit lent-majorul Ștefan Marcoci, un tip albinos, cu ochi albaștri și privirea sfredelitoare. Tipul avea uniformă albastră, de marinar. Mai știam despre el că era ofițer de contrainformații, se mai spunea că e ceva mare în partid (nu am participat la ședințe UTC în armată, dealtfel nu-mi amintesc de asemenea întruniri după liceu) și că avea funcție de maior. „Funcția doboară gradul” a fost o lege care trebuia bine cunoscută în armată, sau „Regulamentul a fost dat să fie interpretat și nu aplicat”… Regulamentul militar, o carte mică și roșie invocată de câte ori ne simțeam asupriți era folosită ca argument și de gradați ori cadre. „Dacă ai fi regulat ca la carte, ai muri pufule”!

Pufii, înlocuitorii noștri la planton, au avut tupeul să se plângă de sergent, unul dintre foștii mei colegi, devenit mult mai important după ce „muncise” două luni, separat de trupă, pentru a primi tresele. De la noi suporta înjurăturile, nu însă de la pufi. Și i-a antrenat după regulament. Pas alergător, atac inamic, culcat, târâș pe coate, jos-sus, jos-sus,… până i-a amețit.

Într-o dimineață am ieșit la inspecție cu trupa să merg la masă. Mă aștepta renumitul ceai cu bromură și un fel de mâncare leșinată care-mi ținea de foame până la gustarea de ora zece. Pentru prânz mergeam mai devreme să îl ajut, chipurile, pe Stan să ia mâncarea de la bucătărie în olurile mari de aluminiu. Toată vesela, inclusiv tacâmurile erau de aluminiu. În felul acesta reușeam să mănânc și carne. În magazia lui, Stan își ținea pâinea și marmelada. Astea două, pâinea neagră caldă și marmelada mi-au distrus dantura. Există o pedeapsă, de sus dată, vă spun. Fără patimă, deci... În dimineața aceea, plutonierul Lungu, un fumător de carieră, se spunea că ar fi bolnav de plămâni dar nu renunța, nemulțumit că sunt indisciplinat și nu am ac cu ață la bonetă, mi-a cerut să ies la raport după amiază pentru că îmi oferea, generos cum îl știam, o zi de arest. Nici nu m-am gândit. Astfel că m-am ascuns așteptând să plece de la serviciu. Dar „bica colectivei” de Gavriș s-a pornit să urle pe holuri: „Ce cauți acolo Ifrim? Aha! Crezi că scapi dă la arest?”. „Unde e? Unde paștele mă-sii e?”, s-a auzit vocea spartă a lui Lungu, care trecea exact în acel moment prin apropiere. Și în loc de o zi am stat două zile la arest. Gavriș? Un bou. Știți renumita demonstrație logică numită „demonul lui Maxwell”? Un element neutru așezat paznic la intrarea într-o incintă să permită trecerea elementelor încărcate, să spunem, electrostatic pozitiv, se va încărca în timp cu acest tip de energie, prin urmare își va pierde neutralitatea. Deci lăsând doar boii să treacă, Gavriș a devenit încet-încet un… Eh, nu-mi spuneți că era vorba despre transfer molecular de căldură sau altceva!… Asta cu transferul de boi se potrivește fără cusur.

Datorită războiului din Orientul Apropiat s-a schimbat legea TR-ului. Studenții abia admiști au fost încorporați din octombrie. Au început nouă luni de armată înainte de școală. Au fost îmbrăcați „ștoc”^[8] și valea, la câmpie! Abia veniseră bieții și au învățat cum e să alerge cu masca obturată pe muian până leșină. Veneau morți noaptea după instrucție și ne păsa de sănătatea lor. Vă asigur, pe noi, cei din trupa regulată, teriștii ne disprețuiau. Oricum nu eram împreună.

N-am avut măcar o dată îmbrăcăminte nouă – ștoc, în timpul armatei. Mereu am suferit datorită bocancilor. Au fost mari, diformi, tari. M-au torturat. Magazia de efective era gestionată de un toa^[9] (ori numai „ta”) major cu față de copil prost. Înjura mereu și nu avea minim respect pentru noi. Nu știu cum a reușit individul acesta să îl convingă pe Marcoci să mă trimită din nou la arest? Nu era foarte neplăcut la arest, chiar mă puteam duce unde vreau, și mâncam mai bine deoarece arestații erau privilegiații soldaților din gardă, în orice situație. Într-una dintre zile însă, după ce am încheiat perioada mea de arest, s-a întâmplat să dispară unul dintre „arestați”. Pur și simplu a plecat din cazarmă. Ei, atunci a fost o problemă! S-a lăsat cu procese…

„Arestatul”, cum ar fi Eu, avea de efectuat diverse sarcini pe timpul unei zile, dacă prindea un OSU scârbos. Eu am curățat cartofi pentru bucătărie, după ce fuseseră trecuți prin mașina electrică de curățat. Nu degeaba se numea „bărbieritul” cartofilor. Era nevoie de a doua mână. Seara am spart lemne, după aceea am spălat antreul și camera OSU-lui. Ofițerul se îmbătase. A băut toată noaptea. Când e beat, omul revine la instincte primare. Pentru acel OSU, eram un șoarece. Urla: „Ieși! Arestat! Spală aici! Bea și tu!” Dimineața a fost lăsat să doarmă până se trezește… Cauza, o feme… Cui îi păsa?

Și Marcoci m-a îndrăgit. A intenționat, pentru o vină închipuită, să mă trimită din nou la arest, dar, în dimineața următoare, văzându-mă…:

–         Ce ți-ai făcut? Te-ai pedepsit singur, a conchis.

Eram „cap de piele – skin head”. Mă făcusem chilug cu mașina de tuns și l-am rugat pe un coleg să mă radă pe cap cu lama. Apoi  m-am dat cu apă de colonie pe chelie. „Uhuuu, ce arde!” Am sperat să scap de mătreață. Nici gând! E o boală nenorocită cauzată de o ciupercă a pielii. Se pare. Alții spun că e cauzată de stress. Oricare   i-ar fi cauza este o pacoste.

Am fost trimis cu documente la „Comandamentul Garnizoanei” de pe Corso. Astfel era numit bulevardul central care se bifurca la Operă. Pe Corso era interzisă preumblarea militarilor în termen, exceptând misiunile de serviciu. La Operă am fost de două ori în armată. Nu la inițiativa mea. Cu trupa. Prima oară am văzut ansamblul cultural al armatei maghiare prietene, a doua oară spectacolul „Frumoasa mea doamnă” cunoscut mai ușor după denumirea englezească, My fair lady, de Fritz Loewe. Am văzut filmul mai târziu. Apoi am citit piesa lui Bernard Show… Total anapoda! Piesa se cheamă altfel… Alegorie plecată de la o legendă greacă. Suntem sus când atingem măiestria perversiunii numită erudiție. E dincolo de noi, transcendență. Pe zei nu i-a văzut nimeni. Nici marele Moise. Doar poze care nu spun ceva… Mi-a plăcut. Cui nu place My fair lady? Doar „bolovanilor”.

În puținele ieșiri de duminică am fost la film. Plecam la prânz mă întorceam înainte de închidere, la opt seara… Atât!

Hainele mele de civil erau modeste, am renunțat să umblu îmbrăcat astfel prin cazarmă. Fusese o iarnă blândă, cu puțină zăpadă. Iarna anterioară n-a nins deloc. Am revenit acasă la mijlocul lunii februarie. Chiar la Centrul militar de sector, când m-am prezentat pentru a primi Livretul militar, am fost angajat la întreprinderea „Electroaparataj”. Munca, în societatea de tip comunist nu era opțională, era obligatorie. „Fiecăruia după nevoi”, deocamdată era propagandă, dar s-a lucrat continuu la realizarea acestei ordonanțe. Am fost la o… „lungime de băț”. Nu așa se spune?

---

[1] Ofițer de Serviciu pe Unitate

[2] Automat Kalașnikov Modificat

[3] n-o chema Veta ci Filomena

[4] Unitate Militară

[5] Centrala Telefonică

[6] A vorbit într-o zi de la centrală generalului în stilul acesta: „Nu bă! Nu-mi trebuie bă! Mai scutește-mă!”

[7] engaged - însurat

[8] Țoale noi (cel puțin astfel se pronunța). Se spune, în dicționare urbane, că e o vorbă în ebraică și s-ar traduce „taci prostule!”

[9] prescurtarea cazonă a cuvântului „tovarăș”