07 Protecție contra tinereții

1974 a fost un an de schimbări pentru mine. Nici nu s-ar fi putut altfel. Am ieșit din… recluziune… Ca un făcut am găsit renumita carte a lui Henry Charrière, „Papillon”. Am văzut, chiar anul acela și filmul, dar cartea a fost mai bună. O lume inimaginabilă dacă n-aș fi fost obișnuit să citesc puțină literatură. Se spune că ar mai exista mizeria aceea de închisoare. Imaginația nu mă dusese mai departe de Columb în explorarea Americii Latine. Am recuperat ceva… E un spațiu care nu m-a atras prea mult. Îmi părea o lume cu oameni de clasa a doua, ca europenii de condiție modestă. Ca noi, românii, doar că stau cu toții la același nivel. Măcar noi locuim la demisol dar într-o clădire cu destule etaje. Era vorba acolo despre închisori franțuzești. Recluziunea e locul unde stai singur cât poți, sau nu, rezista. Timpul pierdut este irecuperabil. Oricât ai pierde din timpul personal, și o clipă, nu mai poate fi recuperat. Mă pot da mare spunând aforismele altora pe această temă dar n-am să le spun. Am păstrat în cap numai prostii. Habar nu am ce este important. Ar fi bine să știu?…

„Electroaparataj” era o întreprindere așezată pe „bulevardul marelui stadion”^[1]. La orice meci de football strada se aglomera, iar la meciurile importante era îmbulzeală și luptă pentru a nimeri intrările. Dacă am judeca nivelul de spectacol, sportul autohton ar fi trebuit ignorat. Poate spune cineva că ne ducea mintea atât de departe? Orice fel de spectacol în București se accesa foarte dificil. Era bine totuși că aveam de muncă. La Electroaparataj muncea, în atelierul de lăcătușărie, Călin, iar domnul Dobre era chiar inginer. Prietenul meu Călin s-a însurat. A plecat la nevastă acasă și încet-încet ne-am văzut tot mai puțin. Nevasta i-a născut o fetiță,… dar despre el veștile n-au mai fost atât de bune. Nici Panaitescu Cicero nu mi-a fost aproape. Plecase militar. Nu am corespondat cu el. Nici el    nu-mi scrisese. Apoi povestea cu Vichi… Nu am gândit să-i preiau fosta prietenă. Ne vorbeam dar… m-am ținut departe de ea. Cum încerc să tot zic, am fost încadrat la secția „Așchieri metalice”. La raboteză. Îmi trebuia o ucenicie de șase luni pentru a deveni rabotor calificat. Nu era mare brânză de cunoscut. Raboteza este o mașină cu un cuțit de oțel tare, folosită pentru degrosarea pieselor metalice. În sala mare făceau un zgomot asurzitor numeroase strunguri, freze, mașini de rectificat, prese, polizoare, excluzând cele unsprezece raboteze. Un rock metalic orchestrat de om. Am fost „muncitor” din februarie până în iulie.

Mă trezeam devreme pentru a ajunge dimineața la șapte. Trecerea era printr-o clădire din zona porții metalice. Acolo era serviciul de pază format nu doar din paznici. Între funcționari era încadrat, umil pentru cineva cu studii filozofice, domnul Panaitescu Florian. Nu am înțeles teama acestor oameni cu naștere, copilărie și tinerețe fastă, căzuți de la nivel. Domnul Panaitescu părea să aibă figura unui om ce tăinuia planuri anarhiste. A fost mereu slăbuț, cu privirea ascunsă, discret, timid, trist.

Era o clădire relativ înaltă pe stânga, înaintam în curtea asfaltată până aproape de gardul din spate unde era curtea de furdale metalice, resturile muncii noastre. Totul bătea, pocnea, zdrăngănea, huruia, mugea electric… Urlam să ne auzim.     Mi-au fost de-ajuns cele câteva luni să urăsc munca din orice fel de ateliere mecanice. Nu doar din cauza zgomotului neîngrădit. O secție era/este împărțită pe ateliere. Atelierele erau delimitate într-un spațiu destul de mare. Fiecare atelier avea un șef, așa cum secția însăși era condusă de un inginer. Nu l-am cunoscut pe inginer, nu avea birou între lucrători ci într-o zonă unde-și proteja creierul. El gândea pentru noi toți. În sală mișunau furnici și trântori. Între furnici îl puteam integra pe Mihăilescu, un tip care muncea la un grup de opt raboteze dintrodată. Fuma continuu și aproape nu avea timp să discute. Fugea de la o mașină la alta. Fiecare piesă avea valoarea ei, în funcție de timpul de lucru. Această muncă în acord îi aducea un venit de peste 4000 de lei lunar. Cam de zece ori cât al meu. Cristi, un tânăr pentru care lucram eu, mult mai relaxat, reușea să depășească două mii cinci sute însă, de departe cel mai bine plătit muncitor (clasa a 6-a, specialist) era Sterea, un frezor de cincizeci de ani, întotdeauna curat, cu salopeta impecabilă și bască, pentru care lucrau ucenicii și câștiga mai mult decât directorul, care glumea spunând că îl invidiază, aproape 6500 de lei, lunar. O avere. Aș fi strâns banii lui dintr-o lună într-un an și jumătate! Și nu muncea deloc, doar coordona. În schimb avea experiență și vorbea continuu de viața lui, un model de urmat. Mihăilescu era o veritabilă ruină umană comparativ cu el. Primea rar câte un ucenic însă acesta nu putea menține ritmul astfel încât răcea ori se accidenta subit, de aceea, omul care muncea greu fiindcă nevastă-sa își dorea o mașină, se jura că are s-o lase mai ușor după ce adună banii. S-a îmbolnăvit de plămâni, a ajuns în spital… Bietul om!

Mi-am adus cartea de fizică, cumpărasem una care comasa știința din toate manualele, dar cu destule lacune, să-mi pregătesc ieșirea din uruitul greu de suportat. Am citit din carte ca dintr-un roman, când mă puteam ascunde de ceilalți, la adăpostul marilor mașini.

Într-o zi m-am întâlnit cu însuși domnul Dobre, omulețul liniștit și patern care-mi era vecin.

–        Ce faci tată aici?

Ce făceam? Ascuțeam un cuțit la polizor.

–        Muncesc la raboteză.

–        La raboteză? Se câștigă puțin la raboteză. Nu vrei să muncești în altă parte?

–        Aș vrea, dar unde?

–        Să mă cauți după pauză la secția 6. Vorbesc eu acolo.

La secția 6 nu era loc pentru mine.     

–        Nu vrei să lucrezi la presă?

Am crezut că se ține de șotii. Cine? Domnul Dobre? Îmi voia binele. Să-mi dau cu barosul în cap de zece ori la minut!

–        Nu domnule Dobre, mulțumesc.

Deși nu l-am simțit băut decât o dată pe domnul Dobre, am auzit că era consumator greu de tărie străină, de vodka. Frate-său, care locuia în blocurile „C” de pe bulevardul Dimitrov, era un bețiv notoriu căruia i se împleticeau picioarele și se lovea, cu semne la față, de drumul contondent. L-am văzut turmentat de multe ori și mai mereu dat afară din casă de doamna Dobre. Cu destul tămbălău. Vecinii mei nu erau foarte liniștiți. Iulică, amicul nostru de lângă familia Dobre, a deținut și el un părinte alcoolic. Tată-său avea nevoie de acțiune, era violent. Își bătea bine nevasta când se întorcea cu chef, pentru a obosi puțin, să doarmă liniștit. Sătulă să umble cu ochii vineți, tanti Gica a divorțat, i-a luat casa și copilul, iar vecinul nostru a ajuns în stradă. Necazul acesta și pasiunea pentru „secărică” l-au băgat devreme în pământ.

Aceeași epopee cunoscuse și familia Martin, de la etajul patru, doar că Nelu Martin, băiatul, era ceva mai mare, iar domnul Martin, un tip cu ceva „ștaif”. Avea școală militară, era ofițer. Cu gust pentru anumite licori spirtoase. Domnul Martin însă, nu își iubise nevasta. S-a recăsătorit și a trăit mult și bine cu altă familie uitând de băiatul său.   

Chiar la baza scării, lângă noi și vecin ușă-n ușă cu Iuli Coman, locuia familia Culea Dincă. Domnul Culea era un tip masiv, cu un defect facial ciudat care îl făcea să semene unui personaj înspăimântător văzut la cinema prin nouă sute șaizeci și… în filmul „Mongolii”. Am văzut actorul american de origine ucrainiană^[2] în alte filme, am citit că suferise operație estetică după o explozie în război. Și domnul Culea a fost operat la naștere, și fiul său, de o boală rară și au rămas cu ochi mici și cicatrice abia vizibilă la colțurile exterioare. Băiatul, Aurel, a primit de la tovarășii lui de petreceri, neinspirat cred, porecla „Chioru”. Incredibil ce succes la femei frumoase au mutanții umani! Doamna Culea… părea o actriță. Cochetă, frumoasă, distantă, casnică. Un fel de Anita Ekberg, diva din „Mongolii”, deși nu chiar un model. Fiica lor, Grigoreta, semăna mamei. Avea cinci ani mai puțin decât mine, deci crescuse ceva când eu mergeam pe douăzeci și doi. Era înaltă. N-aș spune că mă tenta Grigoreta. Vorbea mult și avea gusturi diferite de ale mele. Stăteam la taclale uneori, în fața ușii. Grigoreta… A ajuns prin străinătate. Visa la străinătate, Italia, Anglia, îmi tot vorbea de ele, cosmetice, magazine, alea-alea. Și can-canuri…

Am legat cuvântul „cancan” de „french can-can”, altfel zis de cabaret. Nu-i cunoșteam alt sens. Era dansul în care femei dezinhibate își dezvăluiau dessou-urile. Nu i se atribuia sensul de scandal de lume (cu renume), ori „dessou de vip”. S-a deschis puțin occidentul cu ispite condiționate pentru conștiința omului nou lansat pe ruta spre epoca de aur.

Ceaușescu era aplaudat de trecători când limuzina îl transporta pe bulevard. Toți oamenii se opreau din mers pentru a aplauda. Era personajul principal pe scenă! Noi, figuranți într-o dramă proastă, adoram limuzina și conținutul ei. Succesul internațional pe care l-a avut în anii 70, l-a urcat pe culme. Să nu crezi în „Numerologie”! Uitați! Din 1965 până în 1977, 12 ani, Ceaușescu a tot crescut în fața Lumii. 1977 a fost anul unei catastrofe naționale. Din 1977 până în 1989, Ceaușescu s-a rostogolit din vârf. 12 ani, desigur. Mi-am descoperit chiar mie cicluri dintr-astea, dar la un nivel mai liniștit. E pericoloso sporgersi!

1974 a fost un an cu probleme globale de energie. Am descoperit stupefiat că arabii dețineau energia lumii și puteau dicta prețurile combustibilului. Apoi s-a declanșat o criză mondială pe fondul unei tensiuni arabo-izraeliene după un conflict armat. Aici și-a găsit loc „eminentul nostru tovarăș” să se exprime ca mediator pe înțelesul beligeranților. Ce disputau mititeii de ei? „Pământuri sfinte”! Eternul El dorado, altă smintită năvală umană care ne costă (de niște milenii) pe toți. Sfințenie? Fariseism.

Mi-am crescut anevoie cunoașterea de Lume. Prietenul meu Dan Trandella era un cititor neîntrecut de cărți. Nu cumpăra, dar biblioteca lui se înmulțea zi de zi. Mi-a arătat cum le procura. Pe bulevard, cărțile se vindeau la tonete aranjate pe trotuar. Lumea se aduna să frunzărească și să cumpere. Era important să vezi ce cumperi. Astfel se comporta Dan Trandella. Lua cartea, o răsfoia, o punea la subraț și pleca liniștit. Nu era doar „hoț de cultură” prietenul meu ci și colecționar de sonde de bere. Acasă avea câteva seturi. Îl invidiam pentru curajul de a „subtiliza” orice. În „orice” integrez tacâmuri, solnițe, șervete, etc. Mama sa, o doamnă grăsuță, foarte prietenoasă, nu își bănuia „puiul” de asemenea pasiune (numită printre specialiștii în ciudățenii la cap „cleptomanie”). Trandella nu a avut în minte să atace intrarea la facultate, cum fusesem eu dornic să. De la început a pregătit la cursuri paralele, cu profesor și pe bani, priceperea de a desena. Era total lipsit de talent (eu mă credeam bun, avusesem doar nota maximă la școală, până la desenul tehnic) dar, a reușit să intre la STACO, o școală tehnică de arhitectură. Asta voia, asta a realizat. Desigur ambiția îi era mult mai mare.

Apetitul său pentru cărți de eseuri în domenii diverse m-a împins către asemenea lecturi pentru a păstra o minimă legătură cu „lumea bună”, deoarece Trandella intrase deja în alte medii. I-am cunoscut prietenii abia în vară. De la tonete puteai avea bucuria să achiziționezi romane în ediții mai de calitate și am cumpărat cărțile lui Dumas-père, „Cei patruzeci și cinci” și „Vicontele de Bragelona”, iar despre Dumas-père nu am avut decât cuvinte de bine, așa cum aveam de Jules Verne, pe care  l-am tot citit de copil și nu am reușit să-l termin. Dar atunci era la vânzare și „Don Quijote” al lui Cervantes, iar pe acesta nu am simțit nevoia să-l achiziționez. Eu încă dormeam.

Trandella avea o carte despre istoria artei care m-a fascinat. Deoarece cuprindea câteva volume, a luat-o, în tranșe, din mai multe locuri. Era infailibil omul acesta, n-a fost prins niciodată! I-am cerut-o, însă n-a vrut să mi-o dea. Nu am citit vreodată „Istoria artei” strisă de Ilie Faur. Ei, n-a fost român Élie Faure! I-am zis eu așa… Și nici Trandella nu era, sută la sută. Dar eu nu am văzut legătura cu latura italiană niciodată la el. Nimic. Tatăl lui a murit curând, iar Dan a intrat în posesia garsonierei sale, într-un bloc pe șoseaua Colentinei, lângă biserica „sfântul Dumitru”. Dar, această tragedie nu s-a comis în 1974. Era un pasionat al curselor de cai, tată-său. Şi-a luat fiul la hipodromul din Ploieşti, fiecare duminică dimineaţa. Dan Trandella spunea că are de lucru acolo, supraveghea, cică, spectatorii, să nu se fure, slujbă pentru care lua nişte bani. Uneori îi juca la curse. A şi câştigat. Avea alte perspective, a avut o viaţă diferită şi aparent mai spectaculoasă decât a mea, Dan Trandella… 

Prietenii mei se cam risipiseră. Cei mari dintre „puștii” care-mi erau vecini crescuseră de-ajuns să împlinească vârsta critică de optsprezece ani. Cristi Dobre își făcea liceul la marină în Constanța, dar ceilalți câțiva nu avuseseră destul chef de școală, astfel că munceau deja. Singurul dintre ei, care mi-a rămas aproape, a fost Nelu Martin. Dar au fost și alții, din când în când. Îi întâlneam seara și ne petreceam timpul împreună, poate la discuții, cu fetele, în parc sau doar în fața blocului. Mulți tineri au fost și s-au împuținat brusc. Îmi plăceau fetele dar nu știam să le abordez. De fapt niciuna nu-mi plăcea într-atât să fac pasiune pentru ea. Deși… Gândeam mereu mai departe. Nu am făcut lucruri pe care le făceau cei de lângă mine dar ceva mi-a plăcut prea mult pentru a renunța (cel puţin l-am păstrat în vis). Drumeția montană. Am avut microbul.

Anii 70 ai secolului XX au adus în prim-plan câțiva sportivi talentați pe care populația României a reușit doar atunci să-i ofere Lumii. Unul dintre ei a fost Ilie Năstase, tenisman-ul, un tip temperamental, dotat pentru performanță. Mass-media română a început să-i transmită turneele, iar românii să-l vadă ca exemplu (deși era puțin vulgar și nestăpânit) de reușită. Năstase purta plete pentru că bărbații tineri nu se mai tundeau ca altădată. Bătea un vânt de nesupunere. Bob Dylan compusese cu un deceniu mai devreme celebrul său imn de răzvrătire a tineretului, The times they are a-changin. Boșorogii sunt niște impostori sclerotici. Au dus Omenirea pe o pistă greșită. Să-i lăse pe tineri la conducere pentru că sunt puri și plini de iubire… Cât de naiv, dar eficient, nu? Fostul meu coleg din liceu, Michel, își lăsase părul mare cu mult înainte, era un gest de rezistență, eu m-am „răzvrătit” începând cu ’74. Când am susținut iarăși examenul de admitere aveam deja o „coamă” bogată. A fost și o contră la autoritatea tatălui meu care mi-a provocat neliniște până am reușit să-l părăsesc. De ce n-am avut tatăl aproape?... A fost în conflict cu toți fiii și a crezut că eu am montat frații împotriva sa. Nici gând. În anii aceia tata era gras, purta mustață și începuse să încărunțească. A fost ceva mai înalt ca mine... Dar asta am spus deja…

Eram îmbrăcat cumplit de strâmt. Atât de strâmt că adeseori mi se desfăcea fermoarul șlițului. Într-o bună zi s-a descusut cu totul și am renunțat la pantalonii mei italieni second-hand. După aceea am adaptat tot felul de alte vechituri aduse de tanti Mimi de la rudele sale. Erau mai moderne decât hainele de „Romarta”. Nu știu de ce s-au modificat tiparele firmelor românești de îmbrăcăminte așa de greu! Pentru ce moșii, probabil se estima că sunt doar moși în România, n-ar fi vrut să se îmbrace elegant? De-ar fi fost numai asta! Să luăm cazul blugilor, emblema Americii, pantaloni din țesătură „denim” folosiți la orice. În România nu s-au comercializat. Probabil de aceea au devenit atât de doriți aici. Contrabanda a existat oriunde a apărut o lipsă. A îmbogățit indivizii care trăiesc periculos. „Cine nu rișca^[3], nu câștiga”, era morala unui banc cu evrei. Eu nu am sfidat regulile. M-am înfrânat. Mintea mea copleșită de limite…

Am zis „Bob”, dar pe el nu-l prea auzisem până la obiceiul ritual pe care l-a instituit televiziunea (cu spectacolul duminicii de amiază^[4]), lansarea anuală a albumelor sale. Ne hrăniserăm sentimental cu Janice, Jimmy, John și compania…, muzica era blues&rock, o scamatorie yankee invadatoare. Am înghiţit până şi disco, era american, prin urmare la modă. Hee! Get-up! Ne-au corupt conştiinţele! Era mult mai atractiv să nu înţelegi bine engleza, deja uram stupidele texte muzicale româneşti, n-aveau decât să spună ce vor, doar să auzi sunetul american şi părea mai spiritual. Concerte la coarde vocale...

Pe când umanii se crestau în pietre, muzica era legată de dans, s-au potenţat reciproc, au invocat zeii înainte să-şi descopere muze individuale, iar după obiceiul aezilor de a acompania epopeile cu miorlăieli şi sunet de liră, s-au născut poeziile cântate, şi… probabil ceva a fost, dacă a fost. N-am ştiut să dansez vreodată aşa cum nu am îndrăznit să ţin un mărunt discurs, am fost pietrificat de teama de ridicol. Tocmai de aceea am fost ridicol şi… ridicol, dar lucrurile cu adevărat bune rămân neînţelese de Lume. Este de neînţeles ceea ce nu e copie, man! Doar ce înţelegi, asta poţi simţi, asta emoţionează!

 „Drumul spre înalta societate” și „Viața…” Room at the top, Life at the top, John Braine, Man at the top… „Ce le pasă damelor” de Peter Cheyney, englez, policier cu umor… Am aflat că a fost scrisă tocmai în 1937! Totul era demult, totuși părea actual! Ah, cărțile acestea de succes te fac să-ți dorești propria scriere, scenariu, publicație! Bestseller! Apoi alți autori de cărți polițiste – mrs. Agatha și sir-ii… Eram pe tărâmul periculos al literaturii englezești. Snob însemna să surâzi numai. Să te prinzi! Aparent deștept!

Cartea unui bogățel din Zurich, Eric von Daniken urcase everestul succesului. Nu era primul proprietar de hotel care făcea omul să se scarpine cu uimire după ceafă, dar acesta nu-i arăta nota de plată. Scria despre extratereștri… Suntem sau nu produsul unor civilizații super care au străbătut atmosfera să ne creeze, să ne viziteze, să ne influențeze, deoarece? Oare nu se află chiar acum printre noi? Toate artefactele ciudate, scrierile criptate, obiceiurile rituale vechi, amintesc despre… viitor. De ce-au fost atât de discreți și nu se mai pot reține… extratereștrii? „Amintirile” lui Daniken s-au proiectat la televizor. S-au propagat părerile docenților, apoi toată bizareria Lumii a devenit obiect de studiu. Serialele documentare cu mistere neelucidate au devenit deliciul serilor de sâmbătă, pe „siclă”. Alături de thriller-ele lui Hitchcock.

Citisem și cartea unui franțuz, Pierre Boulle, La planète des singes, care servise drept model unei serii impresionante de filme prezentate de celebra casă de producție „20-th Century Fox”, denumite pe limba americană^[5] Planet of the Apes, starring Charlton Heston. Ideea unui recipient care plutea prin cosmos și conținea povestea incredibilă, nu mi-a părut neinspirată, doar aceea că specia umană va fi înlocuită complet de sinantropi. Altfel povestea era palpitantă. 

Prin 70, poate 1971 citisem Love Story, bestcumîiziceam american de mai mare durerea. O carte atât de mică și, pentru moment, exagerat de voinică. Parcă abia auzisem că exista nenorocirea aceea de boală! Iar filmul, cu melodia sa de top, ne-a alienat. Mi-a foarte plăcut. Desigur azi nu ar plăcea tinerimii, dar fiecare generație are slăbiciuni pe care le regretă mai târziu. Fusese o diversiune în perioada când lumea se scutura de vechi. Timpul războiului se încheia. Banii cheltuiți acolo s-au întors la propagandă. Ali MacGrow, actrița, era drăguță, nu?, a fost imaginea Chanel, apoi s-a luat cu Steve McQueen,… în fine, azi seamănă cu o maimuță bătrână. Dar, care-i treaba? „Totul curge”, deci Lumea… Ce poți crede? „Și caii se împușcă, nu?^[6]”, despre „Marea depresie”, cum spun americanii Crizei antebelice și concursurile disperării. Îl poți alătura anomaliei imaginare (de succes!), „Jocurile foamei”? Ne-am prostit! Mereu, în spatele nostru, în față, deasupra, există cineva care ne manipulează mintea. Credem că este normal, astfel trebuie să fie, dar nu. Acționează dintr-o lume paralelă. Eminescu vorbea de cei care petrec ca și în rai, n-au timp nici de-a muri… Îl mai aveți în memorie? Chiar stau în rai, paradis, pe-acolo. Paradisul nu e recompensa pentru bună purtare.

Îmi pare că mă tot întorc. Nu pot acoperi fiecare uimire a unui tânăr devastat de curiozitate și imposibilitatea de a o satisface. Ajunsesem chiar în 1974, anul de final pentru celebrul scandal Watergate. De la înfrângerea în război nu mai cunoscuse America asemenea rușine. Mai înainte au fost groaznicele asasinate la vârf... Nu cred să-i fi fost vreodată rușine cu ea însăși, dezmățata. Nu permitea să fie persiflată, însă era de tot râsul. Găseai imaginea ei pe toate cearșeafurile, pe chiloți, tricouri și pe sticlă.

 

Unchiul Culaie a vrut să-și facă fiul proletar. Petrică era clădit pentru succes. Există și proletari de succes. Marx însuși le-a zis „aristocrații proletarilor” și se referea la muncitorii cu venituri mari, la specialiști. L-am prezentat pe Sterea. Am cunoscut și recunoscut oameni de calibru din această clasă. Fala bătrâneții unui astfel de personaj este realizarea prin muncă. A construit, a răscolit pământul, s-a făcut apreciat de șefi. A fost un monument, o statuie creată din buldozere, excavatoare, doar fiare și beton. Epopeea lui este trepidantă, zgomotoasă, stenică.

L-am revăzut peste ani pe vărul meu Petrică, dar nu ne-am salutat. La vârsta aceea, eu aveam 30 de ani, el era un om realizat. Și-a pornit cariera chiar de la școala profesională printr-o tâlhărie. A bătut un coleg, după o beție, să-i ia banii. A fost condamnat cinci ani și a ieșit din pușcărie după trei. Niciodată nu s-a atins termenul pedepsei borfașilor în România! Spre binele patriei. Apoi s-a ocupat de specula cu valută sau cu intermedierea obținerii de pașapoarte pentru țările vestice. Și, cine mai știe ce? „Meseria” aceasta l-a făcut prosper. S-a însurat, și-a cumpărat o vilă cu etaj, iar mai târziu a devenit „om de afaceri”. Vărul meu, Petrică! S-a schimbat, omul? Nici o clipă să nu gândiţi acest lucru. Caracterul este inalterabil. Nu l-am mai văzut de la sindrofia din restaurantul „Două ciori”, fost palat al prințului Ghica în cartierul Tei, unde frate-meu Doru serbase fericirea de a-și boteza primul copil.

Am făcut loc digresiunii deoarece nu doresc să revin asupra subiectului. Un rest, ceva din copilărie…

 

Am reușit în fine să trec examenul de admitere la Politehnică. De data aceasta am lăsat jos-jos pretențiile. Am devenit student la facultatea de electronică, secția telefonie-telegrafie, subingineri, cursuri de zi. Trei ani de studenție la Politehnică. Ipotetic, trebuia să fie simplu. Aveam medie bună la admitere, am câștigat și bursă, e drept, socială. Chiar 8,50 nu obținusem. Am primit 300 de lei dovedind cu adeverințe venitul modest al familiei. Ceva sub salariul de muncitor necalificat, bani buni pentru cheltuieli mărunte. Înainte să fiu implicat în această experiență, aproape intelectuală, am avut prima aventură montană.

Abia aflasem rezultatul examenului când, am fost dat afară de la muncă. Nu am avut satisfacția de a mă retrage în mod voluntar. Motivul a fost… părul meu. În tot orașul se pornise o campanie de vânătoare a tinerilor care purtau păr lung. Am fost avertizat, de aceea am încercat să mă fofilez, adică am întârziat a doua zi pentru a scăpa de prezența șefului de personal care inspecta intrarea „infractorilor”. Am fost reținut de portari, apoi însoțit la respectivul individ. Omul a fost neașteptat de amabil. M-a rugat să merg la tunsoare deoarece este „dispoziție trimisă de sus”. Nu-i venise lui pe chelie moftul acesta. Alternativa este expulzarea din firmă. Oare e bine pentru un tânăr ca mine? „Uite, mai ai o lună și vei fi calificat! Rabotor. Nu e păcat?” Am regretat numai că am fost demis și nu am demisionat eu puțin mai târziu, când intenționam s-o fac. Iar regretele, parcă v-am zis, se plătesc. Totul ține de karmă, ziceam. E bine să ispășim chiar în viața aceasta. Mai târziu poate fi prea târziu. Ratăm Nirvana...^[7]

Dan Trandella, împreună cu alți prieteni, pe care nu-i cunoșteam, se pregătea de expediție în munții Apuseni și m-a întrebat dacă vreau să-i însoțesc. Nu costa prea mult și economisisem de-ajuns pentru a-mi oferi o aventură garantat palpitantă. Prietenii săi lucrau la o editură care își avea sediul chiar deasupra librăriei „Cartea Românească”, numită acum „Universul”, aproape de biserica Sfântul Gheorghe, în curtea căreia se află kilometrul zero al patriei. Numele editurii nu-mi suna cunoscut.

Am pus la cale expediția din munții Apuseni în berăria de pe magazinul Delta Dunării, bdul 6 Martie (sau GheGheDej), colț cu Calea Victoriei. Leader-ul grupului a fost Matei Vâlcu, un bărbos cu personalitate și experiență. Avea aproape douăzeci și șase de ani și câteva fire de păr alb în barbă. Ce poate fi mai impunător într-un grup cu tineri care nu ajunseseră să numere douăzeci și cinci de... primăveri? Trandella împlinise doar douăzeci și doi, dar din cauza cheliei părea mai vârstnic. Ceilalți băieți au fost Virgil și Tudor (Tudor devenise indisponibil, se îmbolnăvise subit). Matei a dezvăluit întreaga strategie de abordare a expediției. Aveam să coborâm din tren tocmai la Valea Drăganului. Acolo ne aștepta o pauză de două-trei zile, la unchiul lui…

Am fost împreună să ne echipăm dintr-un magazin de închiriere material sportiv și alpin, găsit pe strada Covaci. Mi-am luat bocanci și alte lucruri mici. Importantă a fost oala pentru supă. Am închiriat un cort, aveam și eu unul (fără acoperiș impermeabil), l-am luat și pe acela. Tudor a reușit să își procure medicamente în ultima clipă și am plecat împreună.

În seara dinaintea plecării, abia mă despărțisem de băieți, mergeam spre casă pentru a strânge rucsacul și ce mai era, aveam tren de noapte, am fost interceptat de un raid al echipelor mixte de milițieni și activiști care tundeau pletoșii, așa că am fost băgat forțat la frizeria de pe Lipscani, iar amicii mei s-au distrat bine văzându-mă și auzind ce mi s-a întâmplat. Era o tragedie neînțeleasă de ei…

Am călătorit „cu nașul”. Conductorul a fost abordat înainte de plecare și ne-a distribuit într-un loc sigur, pe care-l supraveghea. Am stat toată călătoria pe hol, moțăind cu capul pe bagaje, iar dimineața am ajuns în halta Poieni de unde ne-a luat unchiul în căruță.

Oricare dintre drumețiile mele montane este o aventură și orice aventură este epică, dar nu am destul spațiu pentru povești integrale. Desigur aș putea condensa, doar că importanța stă în detalii (alții spun că frumusețea e ascunsă tot acolo, eleganța, diferența, perfecțiunea, succesul, pericolul, sau… diavolul însuși). Deci:

Am dormit în corturile ridicate în curtea omului, seara am mers cu pipele noastre la cârciumă, să-i zăpăcim pe localnici că asta e moda la București, a doua zi am găsit două nimfe părăsite de un clujean cu mașină scumpă la marginea râului și acestea s-au arătat interesate de oferta lui don Juan Tudor de a rămâne împreună (Tudor avea sculament, sau gonoree, și nu putea urca muntele), le-am lăsat cortul bun, iar noi, ceilalți patru, am plecat dimineața, cu mocănița, până la poalele masivului Vlădeasa. Mocănița era un trenuleț de munte care urca localnici și trăgea copaci pe marginea prăpăstioasă a văii Drăganului. Am ajuns să dormim pe munte speriați de păstori că pe-acolo umblă urși care mănâncă vaci dintr-o înghițitură, apoi am rătăcit să găsim o peșteră numită Onceasa, în noroiul căreia am descoperit un ghețar, oase de urs de peșteră și inscripții vechi de dinainte de anii 1900. La campingul din zona carstică Padiș ne-am găsit alte companioane, trei unguroaice, două din Oradea și una de la Budapesta. Între toate am plăcut-o pe Marta. Am fost destul de prost să cred că și ea mă place. Drăguța de ea, era o tânără curajoasă și deșteaptă, a fost cauza dezbinării dintre mine și Dan Trandella. La prima ploaie torențială pârâul, în vecinătatea căruia ne-am așezat cortul, s-a umflat și ne-a udat toate lucrurile așa că am plecat a doua zi spre casă. Fetele au venit cu noi. Localitatea Beliș era așezată pe drumul spre Huedin. Să ajungem acolo am urcat culmea și am fost înconjurați de câinii unei stâne care nu ne-au permis să plecăm decât după ce au venit ciobanii. Cârciuma satului și Alimentara erau puse dincolo de râu, peste o punte îngustă fără parapet. Probabil bețivii rămâneau înăuntru până se trezeau! Acolo am găsit un om dispus să ne cazeze în pod, pe fânul abia cosit. A doua zi după ce autobuzul ne-a dus în Huedin ne-am luat rămas bun de la unguroaicele noastre, ele s-au dus în Oradea, noi spre Cluj. Marta a lăsat adresa și telefonul lui Trandella, dar când i-am cerut datele mi-a spus că nu le are, astfel că i-am luat carnetul însă n-am avut noroc. L-a căutat imediat și am fost nevoit să-l returnez înainte să scriu adresa. M-a acuzat de hoție și atât. Nici măcar poze n-am păstrat din excursia mea. Am revenit supărat acasă dar hotărât să refac aventura. Nu văzusem destul. Este o minune mondială zona aceea plină de toate fenomenele carstice cunoscute, plus munții frumoși, panoramele, belvederile,…

Orarul cursurilor și seminarelor era scris pe un panou, neobișnuit, sub forma unor grafice, în sediul corpului „A” din complexul vechii Politehnici (strada Polizu). Cursuri de două, patru ore, seminarii de numai o oră, laboratoare,… Atunci am aflat că la cursuri se predă, iar la seminarii se ascultă. Fostele teze trimestriale s-au transformat în examene semestriale, activitatea s-a întins pe toată perioada zilei, uneori până seara la opt. Dar aveam și zile foarte lejere. Colegii mei erau veniți din toată țara. Puțini bucureșteni, iar între ei era fostul meu vecin Costel Brumă. Costel terminase școala mai devreme, dar, cum s-a văzut, nici eu n-am strălucit în pregătirea viitorului meu. Deși fuseserăm amici, n-am mai fost deloc apropiați. Din câte știu, despre mine, n-am reușit să fiu primul care face pasul într-o relație. Costel m-a ocolit. De ce? A fost un tip ciudat care a murit devreme. Am auzit că s-ar fi sinucis. Destinul…

Cei mai mulți colegi locuiau la căminul de băieți „303”, dincolo de „Regie”, pe Splai, la intersecția cu strada Ștefan Furtună. Aflasem că acolo își ținea regele caii în vremurile sale. În fostele „Grajduri regale” locuiau studenții săraci ai Politehnicii. L-am vizitat de două ori în cei trei ani cât m-am acomodat cu campusul unui „Institut de învățământ superior” (numit mai târziu „Universitate”^[8]). Se vorbea mult de „locul dezmățului”, discoteca „303” însă n-am ajuns vreodată înăuntru. Costa numai să pătrunzi acolo, apoi era necesar să comanzi o băutură și… M-am plâns destul că eram un dansator stângaci! Nu simpatizam femeile care se doreau învârtite și amețite, nici bărbații care posedau abilitatea de a le satisface.

Primul an de facultate mi-a adus un prieten care m-a purtat, cum a vrut, în lumea sa, Gheorghe Geboiu. Am fost amici exact un an și după aceea ne-am mai văzut, accidental, de două ori. Nu ne-am certat vreodată și cred că, dacă ne-am revedea, am fi aceeași buni prieteni. Dar… a dispărut. I-am găsit numele pe Internet. După unele date primite ar locui într-un orășel, South Gate, din California și poate chiar acolo este, deși o statistică a numărat 290 de persoane cu numele acesta doar în România…

Un nebun aventuros, o fire expansivă… Un zăpăcit care m-a turmentat. Am fost la limita repetenției în acel prim an. El a repetat anul, eu am reușit să mă salvez. Am fost ego şi alterego.

Gigi avea două hobby-uri, motocicleta și fotografia. Își făcuse un mic studio pentru developarea filmelor într-o debara acasă, iar acest microb a fost moștenit de mine într-un mod foarte stângaci. Am stricat filmele făcute cu aparatele mele, inferioare calitativ celor deținute de el. A fost o greșeală, un fiasco. Era proprietar al unei motociclete „Jawa”, defectă, la care tot meșterea, și al unei motorete „Mobra”, care a devenit mijloc de locomoție și pentru mine cât am mers împreună la ore sau prin oraș. În fine… Roxana. Și ea a fost darul lui Gigi. Și țigările… Nu fumasem până atunci. Aveam o pipă dar o foloseam pentru a mă prosti și-atât. Nu trăgeam fumul în piept și n-am făcut-o mult timp. Am păstrat acest viciu după Gigi, partea drăcească a întregului pe care îl formam împreună. Părinții lui însă, erau convinși că eu îl contaminam. După ce a repetat anul Gigi s-a redresat, cum am făcut și eu, astfel că ne-am încheiat cu o licență modestele noastre „studii superioare”. Doar că el a beneficiat de un an în plus de studenție. Și probabil a meritat. Nu există perioadă mai frumoasă a vieții. După aceea se strică tot. Prieteni, libertate, curaj,… Tot.

Între studenții la „inginerie” și cei la „subinginerie” era o diferență calitativă care se manifesta printr-o respingere superioară. Un vecin al meu obișnuia să mă salute și să îmi vorbească binevoitor de câte ori ne întâlneam pe drum, pe aleile noii sau vechii Politehnici, dar a încetat această bunăvoință aflând, pentru că era băiat curios, ce cursuri urmez. El… avea… altă… statură… Am început să ascund adevărul privind studiile mele și mai târziu privitor la funcție. Exista părerea că un om cu Școala tehnică are cam aceleași studii și, la urma urmei, subingineria era o făcătură lipsită de rost, fără echivalent în lume. De fapt un subinginer nu avea acces la funcții înalte și nu putea evolua de la starea sa către inginer decât reluând cursurile de la zero. Mai târziu s-a permis continuarea din anul trei, după un examen compensatoriu, dar mulți au ales o idee mai bună. Cursuri serale sau fără frecvență. Atunci am cunoscut doi băieți care intenționau doar să prindă ceva experiență în primul an, deoarece aveau să încerce din nou la ingineri…

Nici ingineria și nici subingineria nu erau de mine. Am cunoscut foarte puțini, de numărat pe degetele unei singure mâini, colegi cu intelect valoros. Toți au încheiat cu medie bună fără să tocească exagerat și au devenit ingineri mai târziu. Cu unul am avut o scurtă relație amicală spre sfârșitul facultății, dar, am beneficiat prea târziu de simpatia lui și am regretat. Puțin.

Problema, importantă, a conectării mele la știință a fost frecvența. Nu aceea măsurată în herți ci frecvența măsurată în ore/curs. Gigi m-a plimbat oriunde avea o necesitate. Era timid și bâlbâit, iar prezența mea îl descătușa. Am cunoscut-o pe Vicky Asa^[9], o mititică blondă cu garsonieră într-o casă pe strada Horei. Evident că am fost la ea, și nu o dată, de zeci de ori. Chiar singur, în căutarea lui. Nu existau comunicări radio, pe sateliți ori altcumva, iar telefonia fixă, exact ceea ce trebuia să cunosc, ne amăra viața. Vicky nu era o frumoasă și avea mereu nervi cauzați de gelozie. Mai târziu a rămas gravidă. Să scapi de o sarcină nedorită era periculos pentru propria viață… Gigi ar fi părăsit-o însă nu a avut alternativă. Într-un târziu a luat-o de nevastă. Am aflat de la el când l-am întâlnit din întâmplare acum... niște ani. Femeia cu care ar fi înlocuit-o un timp, a fost Roxana.

Mi-am sărbătorit aniversarea într-o noapte când părinții n-au fost acasă. Mai lipseau, arareori, și de data aceasta o luaseră pe soră-mea, iar Doru era la prieteni. Am fost singur cu Roxana și Gigi. Gigi, mai înstărit decât mine, avea și magnetofon. Eram doi băieți, o fată, un magnetofon, iar fata a rămas cu mine după ce el s-a simțit în plus și a hotărât să plece.

Se purtau blondele. Și Roxana era blondă, mai păpușă decât iubita lui, dar nu avea „ogeac”. Oricum, Gigi n-a uitat să-mi spună că a avut-o, dar mi-a lăsat-o – adevărat prieten! – deoarece eram lipsit de multe. Idila mea cu Roxana mi-a încălzit iarna. Era o prostuță independentă cu obiceiuri tactile, prea puțin etice, seara pe străzi. Îi plăcea să se expună public, mă săruta pasional în tramvai, oriunde se holba lumea... Spunea că e puțin „truli”, eu cred că era mai mult. Când am aflat de fostul iubit, un arhitect (mi-a arătat unde locuiește) care o numea Roxi-Cioxi, am respins orice atingere a ei și am ajuns aproape de violență înainte să ne despărțim. Se spune că orice sfârșit este un început, și poate ar fi ceva adevăr aici dacă ar exista sfârșitul. De fapt este o revenire, modificare, transformare,... Nu sfârșit.

Sexualitatea corupe simțurile când îi vine timpul să ne domine. Omul este animalul care își rafinează plăcerile, le intensifică. Existența acestei rutine, a cărei finalitate este concepția, nu ne deosebește de rudele noastre care ființează pe Terra. Ea ne marchează maturitatea. Ne poate aduce fericirea sau nefericirea, ne împlinește ori ne ratează, ne face monștri ori ne umilește, ne obsedează, ne îngroapă ori ne scoate din mulțime. Câteodată îmi pare că „am fost creați”^[10] pentru ea și nu invers. Este feminină, este o zeiță, manipulează Lumea. Grecoaică sau extraterestră, născută în mod cert din spuma mării, Afrodita e un simbol înnăscut.

Deși trăiam într-o societate închisă găseam cărți ori reviste decente sau indecente despre sex. Unele achiziționate în vest, altele, cu sfaturi de specialiști, puteau fi cumpărate din librării autohtone. Ne aflam departe de isteria pornografică actuală. Erau limite ale abordării și ciudate zvonuri despre libertăți umorale pe care și le permiteau occidentalii. Dar, în lipsa unei locații sigure, a fondurilor necesare unei perechi să se separe, nu exista timp de experimente. Întâlnirile erau scurte și intense. Existența se spărgea ca un caleidoscop și exploda în artificii multicolore. Creierul era dopat de hormoni… Încă e, cât stă în viață.

Îmi creasem un motto luat din cartea unui scriitor belgian, Jan Timmermans, o monografie despre pictorul Adriaen Brouwer, unul dintre micii maeștrii flamanzi: „Viața este o supă în care fierb patru oase cu măduvă: alcoolul, fumatul, jocul de zaruri și arta”. Poate le-am amestecat greșit, dar găsisem formula existenței până la 32 de ani. „Mai bine să mori tânăr și plin de foc decât bătrân și neputincios cu gândul la sicriu!” Credeam asta? Nu știu, însă teribilist eram. Toți erau.

Creasem dintr-o agendă cu coperți plastice un jurnal… de creație. N-am adunat vreodată oracole sau altceva în caiete cu însemnări particulare, dar mă modificam, probabil influențat de Matei Vâlcu, care ținea jurnalul de drumeție. Nu am citit nimic din el, nu aveam habar ce nota acolo, dacă nota, dar știam că trebuie să existe. Am desenat și am scris toate prostiile de care m-am jenat mai târziu, de aceea am aruncat la gunoi jurnalul meu. Ceea ce se întâmpla împrejur începuse deja să-mi displacă. Avansam către o melancolie dezarmantă cu finalitate funestă…

Fumam țigări Amiral pe care mi le oferea generos prietenul meu Gigi și lipseam de la cursuri. Aveam profesori anoști, indiferenți, nu știau să zâmbească, îmi părea că ne urăsc, cursurile lor, de o monotonie adormitoare nu erau decât citate din scrieri de manual. Fiecare își lansase culegerea de cursuri, o sursă adiacentă de câștig, chiar copiată avea preț (de aceea niciodată nu se preda tot), doar Constantin, profesorul chelios de mate, rârâit și pedant, avea o slăbiciune pentru fostul său mentor Roșculeț și preda cursul acestuia. Vorbind despre profesori avem în minte niște spectre îmbătrânite, copaci ofiliți de iarna existenței, stagnați în evoluție. Oricât de tineri, par bătrâni. Exceptând asistenții. Domnișoara asistentă care ne iniția în engleza tehnică era atât de… bună, încât nu puteam să ratez orele pe care le ținea în corpul D al noii Politehnici. Mare lucru nu făceam la engleză. Visam cu ochii deschiși… Se spunea că trăiește cu un student, prin urmare, ipotetic, fiecare avea o șansă dintr-o sută de mii… Când mi se adresa îmi amintea, e deplasat ce vreau să spun, de un sergent cu diagonală pe care-l cunoscusem în armată. Băiatul acela era elev ofițer și a susținut examenul practic la plutonul meu. Un tip cu figură de fată, serios și plin de draci, care mă distra oricât de dur voia să se afirme. La sfârșitul perioadei de instrucție a venit la mine să se scuze că a fost prea aspru^[11]. Ha-ha! Simpatic! Nu, n-am avut vreodată atracții sexuale pentru bărbați… Nici gând! Dar, exista o asemănare, spun. De abordare, cred… ori la figură… privire… Evident că domnișoara nu m-a notat foarte bine și se cam răstea drăgălaș când ziceam o prostie…

Am chiulit, s-o spun pe bune, și am avut de tras din acest motiv. Zeeke Adinomou însă, singurul nostru coleg de culoare, pentru care să vorbească și să scrie românește era principala problemă, făcuse cu Olga, gospodina tip, mică și bondoacă, o înțelegere să-i copieze la indigo toate cursurile. După ce s-a terminat anul i-a plătit cu o pereche de blugi de proastă calitate achiziționați de la un magazin Comturist, nu de-„Afară”^[12]. Magazinele Comturist erau singurele care făceau comerț cu străinii, în valută. Românii nu aveau dreptul legal să dețină bani străini^[13] și valori de interes… național(!?). Zeeke a ajuns, datorită lui Gigi, în casa iubitei sale. Vicky avea o verișoară, mai di la Moldova, brunețică. Deși gravidă în trei luni, întâlnindu-l pe Zeeke, Carmen a gândit că și-ar dori să simtă adânc diferența de culoare. Femeia aceea nu dorea o legătură sentimentală cu negrul, doar o împreunare și-atât! Isprava aceasta, s-a lăudat, a satisfăcut-o tare.

Din iarnă am susținut primele examene și colocvii. Fuseseră și examene parțiale care puteau aduce un punct două în plus la notare, însă nu m-am obosit. Am fost la un minut distanță să pierd examenul la matematică, dar – există revelații! –, așezat la tablă, neinspirat, am privit pe fereastră fulgii răzleți de zăpadă, ningea ușor… apoi brusc, mi-a venit ideea și am rezolvat problema. Am crezut că pot fenta astfel toată facultatea. Existența este un joc de relații și șanse cu un popic echilibrat magnetic, deplasat pe o suprafață întinsă, o perioadă limitată a timpului. Ce să complici acolo? Merge de la sine. Lucrurile vin și pleacă, să le aștepți este activitatea principală. Apoi îl deplasezi… Oare nu suntem altundeva, în afara trupului, când ne mișcăm prin Lume? Și ne simțim înăuntru. Hm!

Am trecut la fel de greu colocviul de fizică. A fost un curs de fizică atomică pentru care nu aveam deloc chemare. Nu-mi amintesc mare lucru, doar că profesorul a murit în timpul ultimului an de facultate. Era puțin cam neîngrijit. Părea un individ rătăcit într-o funcție care nu i se potrivea.

Să supraviețuiesc unei sesiuni după un semestru facultativ a fost bine și nu prea. Celălalt semestru a fost chiar „mai” facultativ. Deoarece exista o limită a absențelor, am fost atenționat, dar secretara facultății mă simpatiza și mi-a zis cum le pot anula. Am făcut rost de scutiri medicale false… Ce făceam în orele libere, deoarece nu rămâneam acasă? Nu-mi amintesc. Îl însoțeam pe Gigi care avea activități auxiliare cauzate de firea lui nestăpânită, amenzi, un proces, probleme cu iubita, drumuri, interese, fițe, aiureli… O viață îmbâcsită al cărei observator m-am găsit să fiu.

Îmi petrecusem sfârșitul anului 1974 cu prietenii din bloc. Este un ritual petrecerea Revelionului. Deși Roxana îmi era prietenă intimă n-am fost împreună în noaptea dintre ani. Atunci am văzut-o pentru prima oară pe Lenuța, ruda prin alianță a vecinului meu Iuli Coman. Mama lui se remăritase cu un șofer originar din Bucovina. De-acolo venise și Lenuța, o fată cu nasul mare și strâmb, șatenă, cu plete, destul de înaltă dar nu mai mare ca mine. A luat pulsul capitalei iarna aceea. Îmi amintesc revelionul precedent. Am fost în tură la centrala unității militare, singur și trist. Am adormit cu capul pe masă și m-am deșteptat îngrozit de un coșmar… Dar n-a fost prea rău! Avusesem un an bun. Începând cu Revelionul am înaintat ușor spre finalul celuilalt an.

Familia a avut un nou salariat din 1975, și acela a fost Doru, fratele meu. Deoarece a terminat cele zece clase și s-a împotmolit la continuarea liceului, tata i-a găsit de lucru la atelierele de reparații Dacia din apropierea întreprinderii „Progresul”. Era un loc unde circulau banii. Băiatul de 16 ani a început să le simtă mirosul. A fost momentul din care fratele meu s-a modelat rapid în tipul care este și azi. Probabil se schimbase deja însă eu i-am cunoscut caracterul abia de-atunci. Tata i-a pretins să pună salariul pentru a contribui la cheltuielile familiei, fără să-l convingă. Au fost certuri, chiar scandaluri care au degenerat într-un târziu. Dar, suntem oameni și ne afirmăm mândria când n-o mai putem reține în gât. E bine să se declanșeze devreme povestea fiului rătăcitor deoarece legătura părinte-fiu se întărește.

De la mine tata nu a pretins nimic. Eram fiul său student și probabil, nu mi-a zis, îi gâdila cumva orgoliul. O dată am auzit totuși părerea tatălui meu despre mine și aceea a fost că n-am să mă descurc în viață. M-a urmărit mereu, ca un fatum, ieșirea lui nervoasă, pe când folosea încă atelierul de lângă vila Florian. A intuit bine ce fel de personalități avem, eu și frații mei. Și norocul. Iar mama… a muncit continuu acasă. Biata de ea, a fost servitoarea noastră. La serviciu îi era mai bine.

Cu Nelu Martin am început o amiciție. Până atunci nu avusesem prea multe de împărțit, sunt mai bătrân cu trei ani jumate dar, împlinise băiatul 18 ani, era mare, avea deja un trecut și multă energie de oferit. Un tip cu tenul devastat de acnee, aparent fără complexe. Fusese un fumător pasionat până fix la 18 ani și tot la această majoră vârstă intrase în partid, iar partidul l-a făcut... om. Nelu a fost o persoană construită pentru a socializa. Educația lui precară a fost compensată de această calitate, iar perseverența l-a ajutat să progreseze.

Am citit „Biblia hazlie” scrisă, ehe!, de un fost iezuit francez, Leo Taxil. Să-ți însușești critica unei lucrări necunoscute e cam strâmb, nu? de aceea am împrumutat o Biblie de la Iulică, oricum nu era folosită de nimeni. Este exorcizant să existe în casă, gonește duhurile rele! Cine citește Biblia? Eu. O carte mare despre origini, începutul credinței în Dumnezeu, evoluția istorică a credinței, prezentarea eroilor și faptelor legendare, a profețior și profețiilor, a legilor și invocațiilor divine. Are două părți, ca un film italian, primo e secondo tempo, fiecare prezintă un zeu. Istoria credinței în Hristos din Biblie este legată aproape exclusiv de apostolul Pavel și comunitățile creștine organizate în spațiul elenistic. Epilogul acestei lecturi este apocalipsa. Are sensul de revelație și profețește o răfuială a Lumii cu ea însăși pe criterii religioase. Buni-Răi, Credincioși-Necredincioși, Vii-Morți, Victorie-Înfrângere, Renaștere-Chin perpetuu,… Asta e concluzia Bibliei. Totul e indubitabil deși doar mit și miracol. Dar până la ultima frază este nevoie de răbdare pentru a citi scrisul mărunt. De cine a fost scrisă? O colecție de cărți scrise de autori diferiți, de la Moise până la Ioan Teologul. De ce-ar trebui să știm autorii sau altceva? De ce a fost popularizată Biblia? Doar tradiția este importantă. Obiceiul, ticul, teama,… Niciodată siguranța oferită de zeu, ci teama de El, pedeapsa, suferința.

Creierul și durerea. Chestiile-astea conspiră împotriva persoanei. Nu contează filiera. Și fac din om o fiară supusă.

Sesiunea din vară a fost catastrofală. Am pierdut trei examene și două colocvii. Patru examene ar fi însemnat repetenție, iar repetarea anului întâi presupunea reluarea examenului de admitere. Câțiva dintre foștii colegi chiar au făcut-o. Gigi a schimbat profilul. A intrat la electronică aplicată, însă tot la trei ani. Am știut unul care a reușit la ingineri. Probabil au fost și alții. Când s-au reluat cursurile în octombrie nu mai aveam nici jumătate din vechii colegi. Cei mai mulți nu au trecut de restanțe. Atunci, în vară, l-am cunoscut pe Mihailov Anatolie. I se zicea Anton. Probabil basarabean ori rus lipovean…, am crezut că e nepoliticos să-l întreb de origine. Era un tip foarte slab, blond bineînțeles, îmbrăcat mereu într-un costum verde, vechi… O ciudățenie! Deoarece se încălzise vremea, își scotea omul haina și o purta pe braț. Era atât de slab încât atârna cămașa pe el cum atârna pe umeraș. L-am văzut de două-trei ori la cursuri. Nu scria deloc ce se predă. Eu aveam foi albe și notam de zor cât înțelegeam din mormăitul profesorului. Doar domnul Constantin spunea clar ce avea de zis – dacă i se cerea să repete îi sărea țandăra și îl trimitea afară pe insolent.

Profesorul de electrotehnică era mai tânăr. Avea încă ceva entuziasm și ne vorbea despre simpozioane și lucrări științifice susținute în străinătate, de activitatea sa, de lipsa timpului liber…, iar la seminar ne lăsase pe cap un prieten al său, șeful de lucrări Frățiloiu. Ăsta ne zăpăcise cu inducția magnetică a unei bucle simple de bobină, seară de seară, aceeași poveste, vedeam că e beat și grupa mea, cel puțin, a renunțat să mai vină la ora lui. Doar că domnul Frățiloiu a fost vexat de absența noastră. A venit la examen să ne scadă nota. Teoria predată la cursuri n-a fost cerută la examen! Nu știam deloc să rezolv probleme de electrotehnică. Și nu procurasem cartea profesorului. Noroc cu Anatolie Mihailov. Antatolie era tipul de student pe viață. Avea deja vechime șase ani. Începuse la inginerie și ajunsese în anul trei, apoi a rămas un an, după care a fost exmatriculat din cauza absențelor. A luat-o de la capăt însă nu s-a putut ține și a revenit… Era debil cu sănătatea, și la trup, și la cap. Anatolie m-a invitat acasă la el. Locuia în Mogoșoaia. Am cunoscut-o pe mama sa și am mâncat o felie din jambonul casei… Oameni simpli, liniștiți, normali… Fiul lor însă, nu era. Simțeam tristețea tuturor, chiar și pe a lui, dar Anatolie îmi promisese că vom învăța împreună după caietele sale pe care le avea din anii precedenți și nu-mi permiteam să ratez, deoarece nu știam nici o fărâmă să rezolv probleme. Am rămas cu amintirea zilei când am ieșit amândoi pe câmp, la pick-nick, pe o pătură, să citim cursurile de electrotehnică. Era o zi însorită, vântul bătea ușor, iar câmpul era plin de găinaț, de balegă, fulgi și hârtii zburătoare. Pungile de plastic s-au introdus mai târziu în peisaj. Anatolie și-a dat jos cămașa să se bronzeze pe coșul pieptului. Era ca o găină proaspăt jumulită, cu figura continuu amuzată, și făcea scena să fie văzut de vecini. Mi-a trecut cheful să mai stau la soare cu el, dar… am reușit să promovez acel examen.

Într-o zi, când eram în oraș împreună, am cunoscut trei rusoaice. El vorbea rusa fără cusur, eu nu știam mai mult de două-trei vorbe. A fost singura dată când am regretat că n-am învățat rusește. Am stat o seară gură-n-gură cu Liuba. Era o zână și ne aflam în Cișmigiu, un colț de rai… Cea mai frumoasă femeie pe care am atins-o în viața mea! O păpușă rusă! Nu vorbea decât rusește. N-am putut comunica altfel și vraja s-a consumat imediat cum ne-am despărțit. Anatolie nu mi-a fost deloc aliat ci dușman. Mai târziu s-a lăudat cu succesul pe care-l avusese noaptea la hotel. Fetele locuiau la hotelul Cișmigiu. Veniseră din îndepărtatul Novosibirsk și-mi părea că vorbesc în dialect ruso-siberian. Ce-o fi însemnând „Minia zvuti”?

Examenul acela de electrotehnică a fost o parabolă din care mi-a rămas la cap morala. Eram înghesuiți într-o cameră neîncăpătoare din vechea Politehnică. Pe mine m-au așezat la catedră, singur. Toți ceilalți stăteau în bănci, câte trei. Ciudat, nu? Dintre cei două sute de studenți, numai eu am fost izolat! După ce au controlat lucrările, cei doi prieteni profesori au constatat plini de veselie: „A fost singurul care a rezolvat problema asta! Toți ceilalți au greșit la fel.” Colegii au copiat unii de la alții și ar fi reușit să promoveze, dar eu nu aveam șanse fără ajutorul lui Anatolie. Amicul meu nu a venit la examen și nu l-a promovat. Se smintise de-a binelea. A apărut la un colocviu, ceva mai târziu de ora programată și a fost dat afară, a făcut circ, s-a certat cu profesoara de economie politică, iar aceasta, afectată, ne-a „picat” pe toți care eram în sală… N-am mai vorbit de la episodul cu rusoaica. N-am înțeles ce i-a displăcut. A simțit că trebuie doar să-și anunțe victoria într-o confruntare pe care n-am avut-o. Nu cred să fi avut succes la femeia aceea, bietul de el. Pilda, despre care vorbeam, a fost că, doar gândind singur (meditând), neinfluențat de gloată, pot avea succes… Mare scofală! Luasem un opt pe care Frățiloiu mi l-a scăzut datorită chiulului. Au fost cinci probleme și n-am rezolvat una pe care ceilalți o rezolvaseră. S-ar fi putut modifica pilda mea însă, chiar dacă era greșită… m-am lăsat condus de ea. Între cei aflați în mulțime, unii cunosc, iar ceilalți îi copiază. În societate câștigă mereu cei care nu țin cont de zgomote sau rumori. Și n-au regrete. Asta înseamnă „conștiință curată”: fără regrete.

De filozofie am trecut tot printr-o întâmplare. N-aveam ce pregăti, la cursuri nu fusesem, profesorul era un amețit, totul era în ceață, dar oportunitățile se ivesc adesea la locul faptei. Deoarece se „studiase” filozofie un singur semestru, iar numărul de cursuri era mic, unii băieți de la cămin învățaseră titlul, au copiat seara cursurile pe foi albe și le puseseră sub cămașă, de o parte cursurile cu număr par, de cealaltă impar și le-au scos de la sân, parcă abia scriseseră…

De profesor aflasem că ar fi hegelian, că de fapt nu-i plăcea să predea marxism presărat cu ceaușism, de aceea era veșnic deprimat. Despre Hegel se vorbise la liceu că dezvoltase o dialectică pe care a îndrăgit-o Marx, deși era destul de idealistă în esență, modificată să se potrivească materiei, totuși, metoda sa, vă spun sincer, mi-a fost de neînțeles. S-a ivit în studenție posibilitatea să citesc o carte a lui Constantin Noica despre metoda lui Hegel din „Fenomenologia spiritului”, un fel de traducere pentru mințile fragede. De fapt au fost vreo două cărți însă pe a doua n-am mai suportat-o. Să înțelegi ce vrea o persoană este una, să-i accepți nebunia este alta. Nu mi-a plăcut stilul literar al lui Noica. A fost un scriitor prolific, e drept, de texte erudite. Astea plictisesc. Nimeni nu ține minte atâtea citate sau povești, prin urmare avea alături zeci de cărți, o bibliotecă, pentru a scrie un text, iar cititorul naiv crede că mintea eruditului este universală. Este, doar ca tendință. Deci… Chiar la ora când ajunsesem în sală, într-o clădire din Regie, luasem biletul cu cele două subiecte și constatasem că nu pot lega mai mult de două-trei fraze pe ambele teme, un coleg al profesorului a intrat să-i spună că este chemat urgent de nevastă-sa la telefon^[14]. Și, plin de jovialitate, domnul acela care l-a înlocuit până s-a întors, ne-a întrebat dacă avem probleme cu subiectele fiindcă ne poate oferi el ideile principale. Astfel am luat o nemuncită notă 8, iar norocul s-a repetat, deși nu în același mod. Există un ciudat joc al șansei pe care cei care îl intuiesc, marii jucători, nu-l pierd aproape niciodată… poate într-un târziu. Mă gândesc la Bonaparte, însă… cred că am pătruns în alte sfere.

În vara aceea au revenit „italienii”, Jeni, soțul Antonio, francez la origine, și doi prieteni cu un copil. Verișoarele mele îndepărtate, Lorena, Rossella și Monica, pe care le-am cunoscut doar din poze, fuseseră în vizită cu doi ani în urmă și de această dată au rămas acasă, în orășelul lombard Vedano Olona de lângă Varese.

Curtea mică a casei din cartierul 23 August, unde locuia tanti Mimi era neîncăpătoare pentru toți. Veselia zgomotoasă, vorbirea italiană dezlănțuită, pastele cu tonno e parmigiano, masa din fundul curții, vinul italian și toate utilitățile stilului lor de viață, au intrat pentru o săptămână în viața noastră domestică. Îmi părea decadent să caut în rufele lor ceva de îmbrăcat și m-am ținut cu mândrie departe de curiozitatea celorlalte rude. Am avut ocazia să stau câteva zile în compania amicilor rudelor mele, Giuliana și Piero, doi concubini veniți în București pentru interese de sănătate. Amândoi aveau boli de piele, ea suferea de vitiligo, el avea o față de bețiv, cu capilare roșii evidente și probleme cu părul. I-am însoțit prin oraș, la câteva adrese de clinici specializate, unele de geriatrie. Nu erau vârstnici, Giuliana avea doar douăzeci și șapte de ani, el treizeci și cinci. Copilul Roberto, Robby, era al ei și împlinise șase ani. Un băiețel drăguț și cuminte. După ce am avut un conflict cu șmenarii, deoarece îi sfătuisem pe italieni să nu schimbe banii la ei pentru că pot fi înșelați – Ăsta e român bă, nu vezi cum e-mbrăcat? Cine ești tu, mă?, se dăduseră „băieții” la mine, Ce te bagi tu, mă? – am petrecut o zi împreună, și o noapte, la Snagov. În cursul săptămânii Snagovul nu era aglomerat. Am găsit un loc unde s-au dezbrăcat în costum de baie și Piero a înotat puțin în… „acqua sporca”… Era un tip atletic. Înota foarte bine. Nu-mi păruse prea murdară apa lacului Snagov până atunci. Seara, înainte de culcare, am zis bancuri. Vorbeam cu Giuliana în limba franceză iar Piero afla de la ea ce spun. Nu îmi era greu să înțeleg italiana, dar mă încurcam la vorbire. Giuliana a zis bancuri franțuzești cu personajul principal Pierot, eu cu Gigel. Poate părea nefiresc dar Bulă nu era încă popular. După aproape două săptămâni Giuliana mi-a trimis o scrisorică în care m-a întrebat ce părere am despre ea… Mi-am făcut probleme. O privisem poate insistent deoarece boala aceea nefericită se întinsese pe umeri și pe piept. Nu-mi plăcea și interpretase invers. Pentru că n-am răspuns, mi-a scris iar, să mă admonesteze.

Lăudaseră Bucureștiul, cel puțin zona centrală. Îmi repetau o butadă italienească: Buca-resti, ha-ha-ha-ha! Era de râs! Păreau sinceri spunând că le place mai mult decât Milano. „Milano e un oraș cenușiu”. Erau totuși provinciali. Au vrut să-mi plătească serviciul de translator. Le-am cerut o liră, dar, pentru că moneda nu circula, valora mai nimic, mi-au dat o mie. Am ținut mult timp bacnota mică de „valută forte”. Înainte să plece spre Italia, în București a fost furtună și a plouat torențial. Strada neasfaltată unde își avea locuința tanti Mimi se umpluse de bălți. Mașina Alfa Romeo a lovit un bolovan pe fundul unei gropi acoperite de apă, care i-a spart carcasa cardanului, iar Piero a împietrit: „E morta la machina!” Dar mașina lui a supraviețuit și au ajuns cu bine acasa. După o vreme am aflat că Giuliana s-a vindecat de vitiligo și am avut timp să reflectez asupra unei aventuri ratate cu o italiancă. Era tânără încă Giuliana, iar fără petele acelea nu arăta deloc rău. Se certa des cu Piero și vorbeau mereu de despărțire. Chiar s-au despărțit după ce au revenit din călătorie.

Adevărul este că în București nu găseai nimic modern. Moda, parcă în mod voit, stagna la zeci de ani distanță, îmbrăcămintea și aparatele de uz casnic rămăseseră la forma primului tipar sau primei matrice ori se înnoiau după fix douăzeci și cinci de ani. Acesta era ciclul înnoirii. Pe piața internă nu exista concurență, prin urmare nici interes. Importuri de lenjerie și încălțăminte de cârpă s-au făcut o vreme doar din China. Băuturi spirtoase, țigări și ceva cosmetice veneau de la iubiții noștri parteneri de CAER, o Piață comună URSS-ului și sateliților. La export însă existau pretenții și se foloseau alte standarde de calitate.

Firma „Progresul” a lucrat încălțăminte pentru Adidas și Puma. Mama era controlor de calitate la secția „de tras”, adică de cusut fețe, însă nu controlul calitativ din întreprindere era important ci al recepționerului străin care nu se obosea să se deplaseze în România. De aceea loturi întregi de marfă erau returnate cu pierderea cheltuielilor de transport. Încălțămintea cu defecte aproape nedetectabile era sau nu remediată. Problema n-a fost desfacerea. Se vindea unui achizitor intern fără exigențe. Managerii brandului, însă, nu erau deloc mulțumiți de calitate și amenințau cu retragerea comenzilor. Acest lucru nu se dorea. Valuta vestică era „importantă pentru țară”.

Statul român achiziționase de la statul francez, proprietarul unui brand de mașini, mândria de a fabrica automobile Dacia, pe care o păstrează încă. Încet-încet, mașinile românești au devenit cele mai numeroase pe șoselele autohtone. Ba chiar s-au și exportat.

Toată mass-media vorbea despre „realizări”. Planuri, construcții, progres, un viitor de vis care ne mobiliza pe toți, nu exista altă opțiune. Pentru fiecare român se găsea un loc de muncă. Să nu muncești, valid fiind, era contravențional. Totuși, exista „profesia”, neremunerată, de casnică. Am văzut un film rusesc propagandistic despre fericirea de a fi mamă eroină cu peste cincizeci de fii. Peste cincizeci de fii?... Parafrazând, trecând la planul economic, astfel se ridica norma. Demonstrând că se poate. Și, pentru că normele de lucru deveneau imposibile pentru cei mai mulți, iar, nerealizarea normei se penaliza, s-a trecut la următoarea fază a construcției socialismului, completarea. Oamenii furau. La început din depozite, apoi unii de la alții… în fine, și una și alta. Nu pot spune că furtul a încetat vreodată. Altfel pentru ce ar mai fi anatemizat de legile divine? Furtul, omorul, adulterul, etc. sunt specific umane. Zeii^[15] probabil nu le suportă fiindcă își dau aere. Însă, câteodată le comandă prin reprezentanții lor pe pământ. La urma urmei doar omul păcătuiește. Iar pentru păcate există pedepse, plecând de la amenzi, lipsire de libertate, până la recluziune, muncă silnică, torturi și execuții. Pedeapsa ultimă e moartea! DC? Oricum se moare până la urmă. Și ce tortură e mai groaznică decât bătrânețea? O durere continuă, lentă, întreagă, lipsire de somn, deformare, urâțire, îndepărtare, uitare, nerecunoștință, o lespede de dus în spinare apoi de pus la cap, foc, viermi și uscăciune…

Mamaia a fost la băi împreună cu tanti Mimi. Ne-a lăsat poza ei nemuritoare de sirenă la aproape șaptezeci de ani, cu umbreluță japoneză și câteva colace de plastic umflate pe care fusese scris numele stațiunii Amara. Era plină țara de clinici de tratament cu nămoluri sau ape termale, minerale, și… înfine, pe care le frecventau toți suferinzii trecuți de-o vârstă.

Părinții mei încă mergeau vara la Techirghiol unde participau la împachetări cu nămol pentru a păstra articulațiile într-o condiție acceptabilă. Părea o modă ca toți cei trecuți de patruzeci de ani să înceapă o cură de întinerire. Tata se plângea destul de tare că i s-au ramolit genunchii și a început tratamentul anual, de toamnă, la Sovata.

Vedeam vârsta lor ca o limită a existenței, iar dincolo de ea îmi era imposibil să gândesc. Bunicii mei erau bătrâni de când îi știam. Nu puteam face diferența între cum erau cu douăzeci de ani înainte și cum arătau când eram eu student. Erau niște… bunici. Dar când am venit eu pe lume ei aveau puțin peste patruzeci și cinci de ani. Aș fi prins vârsta aceasta aproape de anul 2000, iar anul 2000 era… sfârșitul lumii! Cum puteam fi decât un bătrân atunci?

Sesiunea de toamnă a fost un calvar. Am promovat cu nota 5 toate examenele și colocviile. Se spune că 5 este nota care se obține cel mai greu. Probabil. La unele dintre examene am sperat la mai mult dar la Economie Politică, a fost o întâmplare neverosimilă. Nu participasem la cursuri, n-am participat nici la colocviul din vară deoarece n-am cunoscut materie mai nesuferită, de-a lungul întregii mele școli, ca Economia Politică. Probabil pentru că era „politică”, iar politica avea în capul meu conotații coercitive, constrângătoare, să spun altfel. Problema cred era memoria mea incapabilă să înmagazineze orice. Teoria economică a fost mereu prezentată ca o poezie în proză de femei de cincizeci de ani, pentru a fi învățată pe de rost, cu metoda din anii cincizeci. Profesorii nu transmiteau știință, predau ratarea lor unor oameni care se formează. „Ia de la mine lenea mea!” La fel și medicii de dispensar. Menirea lor este să prevină îmbolnăvirea. Cei mai aglomerați dintre ei sunt cel mai prost pregătiți. Posibil și corupți… Să mă limitez la ziua restanței. Participasem la un singur curs, primul dintre ele. Îl citisem fără să încerc înțelegerea lui. Erau definiții, generalități. Am mers la locul de examinare crezând că voi găsi un coleg generos care îmi va permite să răsfoiesc o jumătate de oră celelalte cursuri, sperând să mai prind ceva. Nu, nimeni nu era dispus să împartă ceva cu mine. Am intrat, am luat biletul și l-am întors când am ajuns la masă. Primul subiect era primul curs, singurul pe care îl citisem. Al doilea… Mi-am amintit ceva din liceu. A fost cea mai dificilă examinare pe care am susținut-o în fața unei femei care mi-a zis de la început că plec cu un mare handicap, absența de la admirabilele sale ore de curs… S-a enervat că îmi masez fruntea căutând ceva inexistent înăuntru și m-a dat afară nervoasă cu un cinci să nu mă mai vadă. „Cinci?” Oho! Gentilă ești… madame! Am trecut de umilința celor cinci de cinci, însă n-am uitat. Am mai plătit în viață același tip de taxă, aveam să mai simt… Ciclic. Nu pot spune că e ceva degradant. Nu știu să fi primit vreun grad. Am fost soldat. Mai jos de-atât? Declasat? Prizonier? Ocnaș? La galeră? Am cunoscut disprețul lor și i-am urât… E scris pe toate gardurile: Suntem diferiți! Praf în ochi! Cine caută diferența într-o turmă? Nebunii. Ceilalți înșeală în mod meschin. Să-ți atribui fumuri spirituale în lumea asta, e… psihotic.

Am eludat neplăceri majore cu examenele după încheierea primului an deoarece n-am mai avut motive să chiulesc la fel. Un singur examen am mai pierdut, cel de „rezistența materialelor”. Tot masacrul declanșat de profesor, deoarece a maltratat peste jumătate din efectiv, a pornit de la fițuici. Existau diverse modalități de completare a subiectului de examen. Cel mai popular și mai divers era fițuica. Împotriva acestui mod de a copia, profesorul își aducea ajutoare să supravegheze mulțimea din amfiteatru. De data aceasta se inventase fițuica-bob, un ghemotoc mic de hârtie foarte subțire, aruncat de la unul la altul prin sală când profesorul și asistenții nu priveau aruncătorul și recepționerul. Fițuicile se puteau ascunde în păr. Era un profesor nesuferit, un tip scorțos, prin urmare să-i înveți cursul ar fi fost amoral. Totul a mers până când a intrat femeia în schemă. A aruncat, bobul a făcut o buclă puțin prea înaltă și a ajuns, rostogolindu-se chiar la picioarele distinsului profesor. Acesta l-a privit, era un individ masiv, cu păr grizonat, îmbrăcat în costum maro, deci l-a ridicat cu degetele sale lungi și... l-a despăturit. Înăuntru, scris mărunt-mărunt, erau câteva probleme rezolvate între care una se potrivea cu prima problemă din cele două primite la examen.

–        Mă întreb, a zis profesorul, cât timp a luat cuiva să scrie meticulos această… mizerie. Oare nu era mai ușor să înțeleagă modul de rezolvare? Domnișoară! Ieșiți din rând. Băiatule! Ieși afară! Și dumneata!... Ați pierdut examenul. Mai aveți asemenea fițuici? Voi fi foarte-foarte sever…

Și a fost… Dar am trecut mai târziu. Altfel nu au mai fost probleme. Avusesem medie mică la sfârșitul primului an, am rămas un semestru fără bursă, după aceea am revenit.

Două faze mai am de spus privitor la cei trei ani de studenție. Una dintre ele s-a consumat într-o excursie de două zile la munte, aproape de Predeal. Am fost cu frate-meu, iar Deea, o „parașută” drăguță și bună de la altă grupă, mi-a dat atenție pentru prima oară de când ne știam, adică de mai bine de doi ani. Am avut mica mea speranță de tampon cu o colegă, până când am înțeles, consternat, că îl plăcea pe frate-meu. Diferența de cinci ani trece neobservată la vârste tinere. Probabil nu rămâneam cu o mică traumă dacă nu ar fi avut tupeu să-mi spună că îi displac. Omul dintr-o bucată nu caută improvizații (și nu se încurcă în vorbe). Este natural! Tot ce face i se potrivește de minune. Acesta a fost prima calitate a lui Doru. A doua a fost chipul plăcut.

Cealaltă întâmplare notabilă a fost mărunta simpatie pe care mi-a arătat-o Alex Hențea, un tip blond, firav, cu ochelari, ironic. Deștept. Se menținea în primii cinci, aparent fără efort. Alex era pensionar al căminului „303” și mânca la cantină ca orice provincial. Atunci am vizitat pentru prima dată „grajdul” și am luat masa la cantina studenților. Cantina era în afara căminului. Clădirile unde locuiau studenții erau împrejmuite de zid, exista pază la poartă și, se spunea că se intră acolo pe bază de legitimație dar n-am fost întrebat. Înăuntru se afla și sala de sport a IEFS. Am avut ore de „educație fizică” numai în primul an și concursul, la sfârșit de an, pe stadionul „Sportul studențesc”. Am sărit 4 metri 85 la groapa cu nisip, am alergat suta de metri în 14 secunde pe pista de zgură,… Performanțe modeste, promovabile, fără antrenament. Deci am ocolit sala și am ajuns în corpul de clădire, apoi în camera unde locuiau împreună patru dintre colegii mei. Aveam nevoie de niște cursuri și, pentru că învățau toți după aceleași notițe, am fost poftit să vin la dormitor pentru a învăța alături de ei. Am înțeles pentru ce băieții aceia aveau rezultate mult mai bune ca mine. Se îndemnau și se sprijineau reciproc. Mi-am pregătit cu ei examenul și am folosit cartela unuia care n-a mers la masă. Atunci am văzut cum se mănâncă „la bandă”. Cei lipsiți de cartelă, de obicei studenți fără bursă (atât cartela de masă cât și cazarea costau) mâncau resturi abandonate în farfurii. Unora le părea o frondă. Se putea trăi lejer și în ghetto!

Alex era pasionat de lectură. Citea o carte de poezii scrisă de Marin Sorescu, „La Lilieci”. N-aș zice că eram mare amator de poezii cu rimă albă. De câțiva ani era popularizat la tv Nichita Stănescu, un tip cu față de alcoolic, vorbitor molcom dar inspirat. Poeziile lui posedau un grad de alienare pentru care nu aveam destulă simpatie. Fusese premiat undeva în Iugoslavia și i se cânta uneori despre Nobel. Tipul cu dinamita a fundat o organizație filantropică de împărțit bani meritoșilor, pentru a se spăla de păcate. Sunt cele mai notorii premii mondiale, adesea contestate. Să determini valoarea de top în miliardele astea de ființe este o pretenție demiurgică! Am fi vrut o recunoaștere universală pentru reprezentantul României, oricare, deși, un premiu pentru pace, câștigat de „campionul păcii mondiale”,ehe, ce mândria dracului!…

Marin Sorescu, oltean de la țară, talent autentic, scrisese poezii și nu numai poezii. N-avea altă ocupație, aiura omul și scria ce îi dicta închipuirea! Era literatura pe care, să-mi fie iertată asocierea, reușise tot în acei ani să o transpună „pe celuloid” cunoscutul Woody Allen. Vorbăria fără limite a unui aparat de vorbit. Literatura unui tip colocvial, pornit să reveleze taboo-urile. Abia depășea pragul ușii! Dar totul era morală… mesaj adică. Se îndesa, undeva, subliminal. Întrebările, curiozitatea, găsirile, totul s-a purtat în anii aceia ca o ieșire din muto-surzenie. Știi să vorbești, însă nu-ți auziseși vocea și, parcă, nimeni n-o auzise. Desigur mi-a plăcut poemul despre labirintul de drumuri cu prăpăstii și, în fine, ceruri, cu titlul „Simetrie”, ceva înțelept tare despre existență. N-aveam un strop de cunoaștere în culturi orientale, iar despre „Meditația transcendentală”, în care s-a rătăcit un timp Sorescu, am auzit (doar numele) după câțiva ani. Marin Sorescu a murit iar Meditația transcendentală trăiește bine mersi. S-a spus că era o nișă subversivă în care yoga se inducea criptat pentru a scoate din elita snoabă, care se dădea în figuri (postúri), secretele de stat. Orice influență externă devenise condamnabilă însă abia după 1977 situația internă s-a dărâmat la propriu. Momentul de plecare a marii cântări de Ceaușescu fusese declanșat. N-am auzit despre Marin Sorescu să-l fi elogiat pe Ceaușescu. S-au găsit destui și între ei s-a evidențiat unul, Adrian Păunescu, băiet, am aflat nu demult, di piesti Prut, un tip cu portavoce în gât. Păunescu a copilărit la Bârca, în Olt, și s-a lăudat cu originea lui oltenească…

Deocamdată era încă pace deși, în 1975, Ceaușescu reluase refrenul său despre orientarea culturii spre socialismul naționalist. Tot ceea ce venea spre noi, cel puțin spre mine, ca eveniment cultural extern comporta o întârziere, uneori de ani buni. Am să mă întorc, un pic, la festivalul „Woodstock”, apogeul fenomenului hippy. Ăsta se petrecuse, ehe!, în 1969. Se crease o manifestație pentru revenirea la instincte, sub un logo prietenos care a anticipat vremea: „O expoziție acva(tică)riană” (ori „sub semnul vărsătorului”)^[16]. Muzica, droguri, alcool, delir… O gloată mizerabilă bălăcindu-se în mocirlă să audă mesaje de bine, de pace, dragoste și moarte. A fost primul botez al mulțimii de tineri ciudați. Dacă în 1969 hippioții erau promotori ai pacifismului mondial, în anii ’70 au devenit prada profeților. Era acolo, în amețeala aceea, un potențial religios de stors, cum doar minți cumplit de perverse au putut sesiza. Mass-media din vest ajungea subteran în România, exceptând revista L’Humanité – organul de propagandă al comuniștilor francezi, pe care mă obișnuisem să-l iau de la chioșc. Chiar problemele de politică erau acolo altfel înțelese, dar, important era că se comentau evenimente inexistente la „noi”. Mă durea undeva de Georges Marchais și pleiada de intelectuali, bine intenționați, de stânga. Îm! Intelectualul știe care este idealul existenței umane. Care este drumul însă? Nu a nimerit niciodată! –, deci… am răsfoit altă revistă franțuzească, „Paris Match”, care prezenta un reportaj enorm despre „salvarea sufletelor intoxicate de marijuana și LSD ale copiilor noștri”. Fotografii mari cu botezul ritual masiv al noilor prozeliți în iordanul Pacific, luate din aer, de pe stânci, din apă... Interviuri cu părinții extaziați despre fericirea întoarcerii la comunitatea primordială. Începutul cerșetoriei pentru bunăstarea profetului. Nu asta am înțeles din articolul revistei. Mai târziu. Atunci era bine, foarte bine, chiar. Ce legături aveau aceste informații cu mine, un tânăr internat în România? Cu interstițiul în care stăteam scufundat? Erau asemenea cosmosului și mulțimii de constelații. À propos! În 1969 „Omul american” a aselenizat cu enorm tam-tam, iar la sfârșitul anului 1972 a încheiat evoluția artistică pe alt corp ceresc. De atunci oamenii s-au abținut să cheltuie inutil. Gloria fusese câștigată. A urmat un continuu declin al legendei, și bănuiala că totul a fost înscenat la Hollywood sau alte studiouri de iluzii. Omul este un animal terestru, o creație și o victimă a Pământului! Povestea extratereștrilor însă este unul dintre bestseller-urile stagiunii. Cine suntem noi să ignorăm efectul binefăcător al celor care ne-au scos din beznă? Există sute de mii de mărturii! Milioane? Parcă! Începând cu egiptenii (ori scribii lor) care desenau hieroglife…

Citisem în vremea aceea o carte despre holocaustul atomic. Deoarece fusese lansată de un american, taberele erau evidente. Era descris acolo totul. Cauzele conflictului, apăsarea butonului, selecția populației, buncărele subpământene, infestarea și în final moartea ultimului supraviețuitor care a transmis, în mod absurd, istoria sinuciderii Lumii pentru că. Ați auzit de teoria descurajării nucleare însoțită de doctrina ripostei masive, mai apoi limitate și… nu mai contează? Ce superoameni au voie să manipuleze Viața și ce anume legitimează acest orgoliu? Care este implicarea lui Dumnezeu, cel în care omul declară zgomotos că este încrezător? Oricât de înzestrat și cocoțat ar fi particularul, există o limită a minții sale. Un paravan. Rațiunea e manevrată de interese, interesele sunt formate de instincte, instinctele comandate de un program, programul a fost instalat în creier de… Cine stă oare ascuns bine în spate? Întrebări de „gâgă”! Câte dintr-astea am în cap!?

Privesc prin geamul ferestrei cum se luminează, este o dimineață rece de iarnă, a nins două zile și zăpada a crescut scoarța terestră cu o jumătate de metru, oamenii își plimbă câinii, iar automobilele sunt mult mai rare pe vremea asta. Nevastă-mea sforăie, fata nu s-a trezit… Eu tastez. Sunt unii care spun că a dispărut plăcerea scrisului de când s-au depreciat fostele mașini de scris. Am cunoscut autori care își dictau ideile, dar cei mai mulți le scriau de mână, cu un obiect de scris. Am luat de undeva o carte în care un tip spusese povestea scrisului. Există deja o tendință de înlăturare a științei scrierii, determinată de evoluția tehnologiei. O analfabetizare tehnologică, o dependență de mașină care handicapează dar, paradox!, face omul mai performant. Performant, să ce?... Nu mai ninge. Așteptăm temperaturi scăzute. S-a stins iluminarea stradală, iar eu gândesc la timpul trecut. A fost cândva…

Am cunoscut mașinăria denumită „calculator”, alias „computer”, încă din facultate. Aveam oră de informatică și învățam un limbaj, „Fortran”, pentru realizat mici programe a căror utilitate nu-mi părea deloc importantă. Am desenat organigrame, acestea, la rândul lor, se traduceau într-un limbaj ermetic înțeles de mașină, niște dulapuri cât casa, interconectate, și, în fine, totul era găurit pe câteva cartonașe care puteau fi citite și cumva reproduse pe foi mari, speciale, de imprimantă. După primul an cursul a devenit facultativ, iar tot ce este facultativ în facultate devine aberant. Să observăm, cum bine a zis cineva, că viitoarele genii nu găsesc nimic aberant în a studia tot ceea ce trebuie studiat. Astfel se ajunge la butoane… Una dintre teoriile succesului.

Este iarnă dar eu îmi amintesc de nopțile de Paști. Oamenii născuți înainte de bombardamente^[17] aveau încă reflexe religioase condiționate de educație, noi nu. Eram atei, hulitori, deși lipsiți chiar de cunoașterea fenomenelor presupus naturale, cum le-au explicat prea complicat savanții. Niciunul dintre savanți însă n-a fost contaminat de doctrina materialistă. De parcă ne-ar fi păsat vreun pic.

Datarea Paștelui (Pessac) e scoasă din Tora, numită Pentateuh la creștini. Inițial fusese de sabat adică sâmbătă, creștinii l-au așezat duminică. Ritualul central, pe care-l așteaptă enoriașul, este „primirea Luminii”. Pe cine interesează descântecul rostit de echipa clericală? Poate miorlăi orice. Deși aveam micul meu ascendent după lecturarea Cărții Sfinte, nu atinsesem convingerea ci, mai repede, neîncrederea. Descoperisem neconcordanțe între cele două cărți din Vechiul Testament care transmiteau istoria regilor evrei, Paralipomena și Cartea regilor. Nu este singura „carte” repetată în Biblie. Evanghelia lui Marcu este copiată aproape cuvânt cu cuvânt după Evanghelia lui Matei. Sau invers. Paralipomena și Cartea regilor nu sunt identice. Nu concordă toate domniile. Dar nu mă întrebați unde. Le-am notat cândva și nu doresc să revin. Nemaivorbind de ciudățenia că regii infideli trăiau mai mult și mai bine decât cei credincioși… Aveam nevoie de explicații, sau… nu. Ce să explici, acolo?   

În noaptea de Paști dealul Mitropoliei era ticsit de lume. Veniseră într-atât de mulți că era imposibil să răzbești până aproape de clădirea Patriarhiei. Ne-am oprit la baza dealului să bem „Săniuța”, o vodcă românească de proastă calitate. Mi s-a făcut rău, însă eu am fost mai puțin „vătămat” decât alții. „Învierea”, greu de imaginat normal fiind, era imposibil de înțeles în stare de greață. De aceea vă spun că nu-i pot blama pe atenienii din Agora plictisiți de evlavia apostolului Pavel pe tema Învierii lui Hristos. Deși… ebrietatea n-a fost, nu este, o scuză. Nu cred să fi fost beți grecii. Se spune că Isus ar mai fi înviat un om. Este una dintre minunile sale de frunte. Învierea lui Lazăr este totuși anodină, comparativ cu Învierea lui Hristos… De ce-am scormoni o legendă? Să o lăsăm așa. Are frumusețea ei. 

Un an mai târziu am fost la biserica Mânăstirea Cașin. Am rămas acolo până pe la patru dimineață. Apoi am intrat în parcul Herăstrău. Cei mai tineri au atentat la iaurtul din lăzile descărcate dimineața în apropierea magazinelor. Au fost vremuri când nu se fura. Deodată, parcă fără să simțim, acest obicei ne-a pătruns pe toți. Mă-ntreb dacă nu este genetic. Altfel pentru ce să-l interzici prin legi divine? Dumnezeu îl putea șterge din program. Îm? Iuli, Dan și Doru s-au hrănit cu iaurt din borcanele mici. Apoi au spart niște sticle de lapte… Din parcul Herăstrău ne-a alungat miliția. La biserica parohială tineri mai imbecili decât noi aduseseră casetofoane cu boxe mari și au pus la maximum zgomotele rock să tulbure slujba.

Era un motiv de petrecere Paștele, mai puțin de reculegere sau meditație spirituală. Un praznic, o bucurie gastronomică. Crede cineva în umilința papei când atinge crucea dusă de alții, conform tradiției cărată de Hristos, în ultima zi a Patimilor, până sus pe Golgota? Sau patriarhul! Ipocrizie. Fariseism.

Recunosc, nu avusesem obiceiul să ies la procesiuni religioase. Am ajuns cumva, datorită micșorării anturajului extern, în sfera de influență a vecinului meu Nelu Martin. Deși mai tânăr, Nelu a avut întotdeauna o energie superioară care a folosit în angajarea ambiției sale în domenii. Nu bea, renunțase la fumat după o experiență extremă și se angajase în activismul UTC de sector, o treabă care l-a scos din mulțime. Școala nu îi plăcuse, astfel încât reușise să se califice „la locul de muncă” în meseria de strungar, pe care de fapt nu a practicat-o. Slujba lui, până la sfârșitul acestei oportunități, a fost de activist UTC (politruc). Primea salariu de la întreprinderea „Mecanica Fină” (IMF) și a beneficiat de gradații și bonusuri preferențial fără să aducă vreun beneficiu acestei firme. „Oportuniștii” sau „tupeiștii” sunt blamați de „invidioși”. Mulți vor, puțini își permit, din cauze mai degrabă psihologice. Care sunt așteptările noastre? Să ne căutăm la „bibi”! Sunt puțini cei care îl enumeră pe Dumnezeu ca vector al reușitei, exceptând pleiada de preoți și mistici. Aproape toți spun că au ajuns „mari” datorită lor înșiși. Dar este nevoie și de ceva șansă. Iar șansa, sau oportunitatea, nu este apreciată de oricine ca atare. Cei mai mulți nu o sesizează. Este o temă pentru sociologi, vă spun. Eu nu am văzut-o vreodată în statisticile lor nesigure… Ce spuneam? Că am mers la biserică noaptea de Paști la sugestia lui Nelu.

În ’76 am cunoscut-o mai bine pe Lenuța. Venise în București să dea examen de admitere la ASE, examen pe care l-a luat de altfel și a devenit studentă. Era o tânără isteață, care m-a plăcut, dar eu nu-mi doream nevastă și nu am știut deloc să ofer cu inteligență un parteneriat masculin credibil vreunei femei. Până ce mi-am dat în petic ca… măgarul, am rămas prieteni. A fost o persoană plăcută dar nu-mi plăcea fizic. Era perioada în care se afirmau și în România, după ce curentul se perimase deja în vest, cântăreți de muzică folk, deci ne adaptam modei asemenea tinerilor prostuți, dar grozav de deștepți. Muzica aceasta dădea impresia că este la îndemâna oricui și câteodată ne maimuțăream cântând. Chiar compuneam, deși… căutam subiecte morbide. De exemplu: „Sînt mort dar știu”. Adaptasem un text dintr-un roman, „Soție de campanie”, abia citit, care mă impresionase. Povestea de dragoste dintre un ofițer român și o tânără unguroaică. Am văzut cartea asta ca pe un document autentic, reportaj de război și prezentarea Bucureștiului din anul 1945. Habar nu aveam de adevărata istorie, dar am compus, fără note, o melodie pe versurile cântecului maghiar, traduse românește. Mințeam. Nu știam că sunt mort. Probabil Lenuța a fost soția mea de campanie. Mi-a părut rău că am fost ușor înlocuit cu portarul de rezervă (al echipei de fotbal „Sportul studențesc”). Ce-am făcut? Nu sunt într-un confesional. După câțiva ani, revenită în capitală pentru două zile, din orașul unde fusese repartizată după anii de studiu, m-a căutat și chiar am umblat ținându-ne de mână prin oraș ca doi iubiți. Dar… nu ne iubeam.

Vara am plecat iar în expediție, de data aceasta cu amicii mei, vecinii, și Doru, frate-meu. Doar eu aveam experiență, din precedenta drumeție. Ținta a fost aceeași, munții Apuseni, abordați, de data aceasta, dinspre sud, adică din Țara moților. Am primit aprobarea părinților care îmi încredințau copiii, am închiriat echipament și am inventat un scenariu pentru a-l recupera pe Nelu, singura persoană aparent muncitoare. Munca lui Nelu era… o extravaganță a propagandei de partid. Devenise supraveghetorul stației radio care transmitea muzică și mesaje în interiorul secțiilor uzinei Mecanică Fină.

Pentru a chiuli trei săptămâni a avut nevoie de scutire medicală. Am fost împreună. Orice se putea aranja cu cheltuieli minime. A apelat cu tupeu la un medic al Spitalului de Urgențe Floreasca, și-a pus piciorul stâng în ghips pentru 20 de lei, iar în ziua plecării a tăiat carapacea cu foarfeca. Ne-am semnat toți pe ea, dar nu cred să o fi păstrat, deși ar fi fost o relicvă cu valoare sentimentală. Am plecat noaptea din Gara de nord și am ajuns dimineața la Câmpia Turzii. Orașul Turda este legat de Câmpia Turzii, iar de-acolo ne-am dus cu mocănița până-n Câmpeni. Singurii călători, exceptându-ne, erau copiii unei clase din Turda care vizitau Cheile Turzii, o despicătură ciudată pe centrul unui munte, cauzată parcă de un cataclism nu de simpla, dar persuasiva, eroziune provocată de un râu. Trenul a fost un melc. Ne-am scălâmbăiat în fel și chip pentru poze care ne-au distrat mai târziu, apoi am urcat într-un autocamion care făcea pe cursa de persoane între Câmpeni și Albac sau Horea. Toți oamenii gălăgioși care ne înconjurau și se distrau pe seama zdrăngănelelor prinse de rucsacuri, erau celebrii moți. Doar peste câteva zile avea să se petreacă și sărbătoarea lor de forță, „Târgul de fete”, pus la înălțime pe muntele Găina și oamenii credeau că într-acolo ne grăbim. Noi am coborât la Gârda de Jos și am tot urcat până la cabana Scărișoara. Am făcut prima supă la cazanul pe care-l duceam prins de rucsac, cu apă minerală de la sticlă, alta nu se găsea în zonă. Am văzut ceva din peștera de gheață a doua zi. De-acolo am avut un traseu prestabilit: Padiș, Stâna de vale, Remeți, retur București via Cluj zis și Napoca, după un obicei roman, probabil. Cunoșteam Padișul cu zona lui carstică, ne-am aventurat prin peșteri trei zile la rând. La Stâna de vale am campat într-un spațiu amenajat. Două seri am putut să vedem la televizor într-un hotel, triumful național, fala României la Olimpiada din Melbourne, parcă prin Quebec, concursul de gimnastică reușit de copilul Nadia Comăneci. Nadia Comăneci devenise deja stea a gimnasticii cu un an înainte, la Campionatele europene, după ce surprinsese „tancurile” sovietice care avuseseră supremație totală. Prin urmare existau așteptări și toată suflarea românească, inclusiv turiștii, a fost prezentă la evenimentul transmis cu ajutorul sateliților geostaționari de fabricație americană. Ne-am rătăcit pe drumul către peștera Meziad din cauza hărții vechi pe care nu exista noul lac de acumulare și am înnoptat în pădure, nu departe de un țarc plin de cerbi, apoi am ieșit din munte mergând pe șosea la Remeți unde am cerut permisiune unui proprietar de pământ să întindem cortul. Credeam că tot pământul aparține statului, prin urmare națiunii. Nu și la Remeți!

Întoarcerea dintr-o expediție este cea mai grozavă dintre oboseli. Te simți ca un campion care s-a luptat cu munții și a învins. Bucuria s-a stins, în tine a rămas mândria doar, iar mândria se manifestă ca o stare de nepăsare, de ieșire din civilizație, de transcendență.

Am scris un jurnal de expediție, fiecare dintre noi, câte unul pe zi, și-a depus inspirația lui, seara, înainte să se întunece. Citirea acestuia și pozele developate mai târziu ne-au provocat un râs spasmotic pe care nu-l mai puteam stăpâni. Ne înecam de râs… Râdeam văzâdu-ne… Aveam fețe de păcălici!

1977 a fost marcat de cutremurul din martie. Fusese o scuturare pe cinste a pământului, dar să provoace asemenea dezastru, nimeni nu își imagina. Auzisem atâtea despre catastrofe provocate de Pământ (ne place să spunem „Natură”), chiar de om, între care erupția și dispariția insulei Krakatoa mi-a părut mereu cea mai cumplită. Dar nici explozia atomică de la Hiroșima nu era de neglijat, sau tsunami din anul… Hai s-o lăsăm! Pentru noi, cei care l-am trăit, sinistrul din 77 a fost cel mai rău. De-atunci, oricare dintre seismele simțite au ajuns să ne înspăimânte.

În seara aceea tata era la serviciu, eu eram acasă cu mama și Elena. Le-am luat pe amândouă în brațe și am stat sub tocul ușii până s-a potolit. Doru era la Iuli, acolo se adunaseră mai mulți la un chef juvenil și se chercheliseră într-atât că au vrut să sară de pe balcon. Una dintre fete chiar o făcuse și zăcea pe alee. Am alergat cu toții afară din apartamente, în fața scării. Băieții au încercat să o salveze pe fata care își frânsese coloana însă… nu a avut noroc biata de ea. Nu exista educație pentru aceste situații deși toți oamenii erau, chipurile, prinși într-o structură paramilitară „Gărzile patriotice”, unde ar fi trebuit să fie instruiți și sanitar, deci tânăra a ajuns ghemuită într-o ambulanță, la urgență, și a așteptat patru ore până ce a fost văzută de specialiști, astfel încât și-a compromis definitiv capacitatea de a mișca picioarele. A plecat de-acolo într-un căruț, iar viața ei a devenit viața unei femei dependente, cu invaliditate gravă. Am alergat îmbrăcat subțire pe străzi căutând o mașină să o ducă la spital. Orașul era cuprins de frenezie. Electricitatea fusese întreruptă, nu exista un mijloc de informare, exceptând Europa liberă care anunța doar catastrofe. Mereu mi-a părut că „Europa liberă”, radioul american de propagandă^[18], umflă nefericirile românilor. Dar sunetul bruiat, care se ducea și revenea, era o marcă a lumii „libere”. Evident, ascultasem și alte canale radio „foarte serioase”, Vocea Americii, Vocea Germaniei, care ne alimentau curiozitățile în limba română, cunoșteam povești despre evadări din penitenciarul România, undeva, spre vest, și totul era o speranță de succes în lumi străine. Oare ne chemau la ei, ori era altceva?

Ne-a speriat noaptea de 4 martie. Am auzit de prăbușiri ale clădirilor din centrul orașului, apoi am văzut chiar pe Căminului o casă strivită de calcanul alteia, iar prietenele noastre Valerica și Florentina care locuiau în clădirea înaltă, la mansardă, au venit să ne spună cum s-a deteriorat camera. Crăpaseră pereții, iar mica lor cameră se distorsionase.

Cutremurul a schimbat multe… De fapt tot. Viața mea începuse deja să treacă spre altă dimensiune și alt înțeles. Abia atunci am părăsit amețeala adolescenței. Târziu, prea târziu, dar acesta a fost ritmul. Când am plecat din București, la sfârșitul verii, aveam în cap nostalgii fără număr amestecate cu speranțe nedeslușite pentru care niciodată nu am avut „vedere clară”. Zăream formele printr-o sticlă mată, dar mi-a lipsit talentul de vizionar.

Distrugerea orașului a continuat cu legea marțială pentru a îndepărta hoții de ruine și a continuat cu mirosul de formol care ne-a pătruns în suflet. Anunțurile mortuare se înmulțiseră torențial și se condimentau cu povești fantastice despre eroi și eroine, culminând cu istoria unui ghilgameș care a supraviețuit zeci de zile fără apă. A fost un complot al lui Dumnezeu împotriva românilor. Al câtelea? Îm! Poate pentru că Dumnezeu, fiind evreu, se supărase că Ceaușescu îi îndepărta pe evreii români. Așa ceva nu se poate ști.

Eu am răcit grav și am bolit o săptămână cu febră mare. După ce mi-am revenit am revăzut clădirile institutului. Structura clădirilor din Polizu a fost ranforsată cu mari butuci de lemn. Nici în Regie n-au rezistat prea bine noile construcții. Rectoratul fusese la un minut de prăbușire. Am umblat prin spațiul mare pe care aveam să-l părăsesc definitiv după patru luni. Era gol… Mi-am amintit de trupele de fete care făceau instrucție militară pe alei, bătând pas de defilare, strigând cântece ostășești… După cutremur a dispărut rumoarea de altă dată. Campusul părea pustiu.

Instituția s-a arătat generoasă și mi-a oferit patruzeci de lei pentru o presupusă colaborare la una dintre cercetările științifice în... telefonie, cred. Fusesem trecut pe listă, fără să știu, de îndrumătorul de proiect pentru licență. Mi-au prins bine banii. Nu l-am mai văzut pe individ decât în ziua examenului. Am ales tema și am căutat idei pentru a susține acel examen de capul meu, cum am făcut mereu. Atunci am intrat pentru prima și ultima oară în Biblioteca Universitară. Mai apoi am găsit idei și ceva asemănător pentru inspirație la Biblioteca CFR. Și cu asta, basta! Era un… examen care permitea acumularea unei jumătăți de punct peste media generală. Mai mult ar fi fost bizar.

După „repartiție” mi-am permis relaxarea estivală. Am fost o săptămână la mare, la tanti Vasilica din Techirghiol, și chiar o săptămână la Snagov. De fiecare dată cu vechiul meu cort. La Techirghiol ne-am ridicat cortul în fața curții, iar la Snagov în camping. A fost și Valerica la Techirghiol și apoi în week-end la Snagov. Treceam drept o pereche, eu și Valerica… Îmi părea că o știam de mult timp datorită întâlnirilor aproape zilnice „la vilă”.

Am cunoscut familia Tohăneanu, împreună cu rudele tinere cazate prin cămăruțele clădirii, datorită lui Nelu. El m-a introdus într-un grup care s-a tot mărit. Domnul Tohăneanu, un inginer abil făcut la facultate muncitorească, adică fără liceu, s-a adaptat la condițiile comunismului și mai târziu la capitalism. Un tip cu chelie mare, cu voce puternică, poruncitor, însă bonom. Reușise să achiziționeze etajul, podul și subsolul unei vile, cu treizeci de mii de lei, de la câteva familii de țigani și le făcuse locuibile. Parterul era deținut de un doctor. Domnul Tohăneanu câștiga foarte bine, își permitea să o țină acasă pe doamna Olga. Împreună aveau un copil, pe George. George Tohăneanu era doar cu un an mai mare ca Doru. Hobby-ul său a fost electronica. Se schimbaseră destule în domeniu, apăruseră tv-uri color, camere video de dimensiuni reduse, playere pentru casete audio și video, dar aici, în România, găseai de cumpărat doar magnetofoane rusești. Era clar, le venise sfârșitul. Chiar tata își luase casetofon Aciko de la „Comturist”. Cumpărase niște lire de la italieni și a folosit un intermediar să i-l scoată de-acolo. Tipul clasic de „afacere” dubioasă. Deținea valuta ilegal, se vorbea în șoaptă, se oferea comision… Corupție gravă! Ah, și era membru PCR! Mulți aveau casetofoane deși nu se comercializau oficial decât pe valută. Dar se făcea bișniță cu aproape orice de-afară.

George Tohăneanu reparase un hârb de magnetofon și puteam asculta altfel de muzică decât cea oficială. Îl vizitam seară de seară. Avea un prieten, Cristi, un tip mustăcios și foarte miop, chitarist și cântăreț de folk, convins că e valoare. Cântam împreună. Aveam repertoriu. Vai ce tineri minunați puteam fi! Cântam în podul reconstruit al casei, în camera lui George, în autobuzul spre și dinspre Cernica lake, chiar și pe pajiștea din apropierea bălții, eram… Azi gândesc că eram patetici, dar atunci… cui îi păsa?

La Snagov ne-am plictisit până în week-end. Ne-am ocupat ziua jucând bowling la un automat într-un local. Doar noaptea de vineri spre sâmbătă a fost mai savuroasă. Am devenit spectator al chefului organizat pentru un grup de turiști germani. Peste câțiva ani am participat la distracții în stil nemțesc. Toate sunt la fel. Bere, mâncare, muzică nemțească, dansuri și la sfârșit… beție. I-am privit ca un boschetar uimit. Vedeam fetele frumoase turmentate și îmi imaginam că pot atinge lumea lor. Trăiam în sfere diferite. După ce s-a terminat spectacolul dat de nemți, băieții care mă însoțeau, Doru, Dan Chiriță, Iuli, și-au dat chiloții jos și s-au aruncat chiuind în lac. În camping au venit câțiva italieni și îi auzeam vorbind în cort cu târfulițe românce luate din drum cu mașina. Ei voiau ceva înainte de masă, ele după: „Dopo, dopo…”

–        Îi vezi pe-ăștia cât se dau de mari cu Fiatul lor 1300? Dacă vorbesc ceva abia leagă două-trei vorbe coerent. Întreabă-i ce lucrează! Ăla e cizmar, celălalt măcelar,…

Un tânăr cu mustață ne-a spus disprețuitor părerea despre invadatorii noștri din vest. Dar ne găseam la sfârșitul „epocii de argint”. Turiștii străini au ajuns tot mai rar în România.

Duminică au sosit ceilalți din oraș. Valerica și Florentina, George Tohăneanu, George Manea, fratele Valericăi, și Nelu Martin, venit în permisie din armată, tocmai de lângă Cluj. A fost una dintre acele zile perfecte, cu soare, grătar, bere, hai și amețeală.

Am tot ieșit vara „la pădure”. Era locul în care bucureșteanul evada din oraș. Tata era mare amator de asemenea veselie și ne-a transportat pe toți, cât am fost copii, cu hârbul său Moskvici la pădurea Pustnicu ori lângă lacul Cernica. Acolo eram prăjiți de soare și așteptam ore la cozi uriașe de oameni care cumpărau bere rece și mici afumați pe grătar. Întoarcerea de la „distracție” era un calvar. Aglomerație, zbucium, zăpăceală și drumul plin de gropi din ce în ce mai mari și mai numeroase,… În fine, toaletarea hârbului, bonus nervii tatei. Nu am mai mers cu tata însă i-am păstrat obiceiul. Apropiații mei înotau în balta Cernica, eu nu am făcut-o niciodată. Nu existau dușuri cu apă curată decât în ștrand. Intrarea acolo costa patru beri. Căutam alt loc. Dar condițiile s-au schimbat în timp. A fost tot mai rău.

Mă întreb dacă iubirea este altceva decât obsesie cleptomaniacală? George Tohăneanu găsise un pistolet mic, de damă. Atât de mic și-atât de drăguț, putea fi ascuns în palmă mititelul și… Nu pot spune ce plăcere îmi provoca! Avea butoiaș care se învârtea de câte ori apăsam trăgaciul. Pac-pac-pac,… Dar nu aveam glonțișoare. Nu credeam că în stare validă putea fi letal. Nu știu de ce îmi doream jucăria aceea! Era periculoasă deoarece legea interzicea posesia oricărui tip de armă. De legi ne temeam toți pentru că nimeni nu le cunoștea îndeajuns. Despre penitenciar… uu!, era suspect să gândești. Foștii pușcăriași erau paria societății. Ce greșiseră, cum…? Nu știam vreunul. Deci nu am ținut pistoletul decât două zile și l-am înapoiat, însă nu am încetat să gândesc la el. Era însoțit de parfumul unei doamne din lumea bună de altădată, care îl ascundea alături de licoare, într-o poșetuță… de catifea… Probabil fusese implicat într-o crimă pasională, avea o istorie secretă, era un martor vinovat… Citisem destule ficțiuni despre crime, numite aiurea romane polițiste, șarade imposibil de dezlegat deoarece victima eram chiar eu, cititorul. Niciodată nu primeam toate detaliile. Doar la final. Apoi serialele tv de sâmbătă seara. De la Hitchkock cheliosul ciudat cu mintea perversă până la Kojak, grecul ras pe cap, totul era o reluare a crimei originale… Abel îl omoară pe Cain, sau invers. Diviziunea muncii și simpatiile divine n-au fost între subiectele la ordinea zilei în agenda mea.

În 1976 a debutat „pe sticlă” cea mai proastă comedie autohtonă, „Cântarea României”. Era o comedie macabră. Ați auzit de-așa ceva? Seara, după „Telejurnal” o mulțime de indivizi, strânsă în piața unui oraș, interpreta^[19] o piesă corală de încântare a personajului principal despre care era vorba în tot scenariul și căruia îi era adresată mascarada. Lui Nicolae Ceaușescu, zeul-om. Apoi vocea poetului de renume cosmic, Adrian Păunescu, vibra patriotic la începutul „marelui” spectacol de amatori. Păunescu și-a organizat propriul ego în numele aceleași anomalii și l-a plimbat în turnee, prin țară. Deoarece era poet, a creat o versiune de cenaclu cu public plătitor, renumitul, istoricul, „Cenaclu Flacăra”. De ce i se spunea astfel? Pentru că, printr-o numire de partid, Adrian Păunescu devenise redactorul șef al unei cunoscute reviste naționale, „Flacăra”. L-am perceput în acea perioadă pe Adrian Păunescu ca pe duhul educat al lui Nicolae Ceaușescu. Într-o zi din 1985, Nicolae Ceaușescu și-a „ucis”, duhul, spiritul. Spiritul nu se stinge repede, însă, mai întâi, pierde amploarea intelectuală.

La sala Dalles, pe bdul Magheru, tot în 1976, a fost organizată o expoziție culturală americană. Am remarcat o mulțime de exponate, lucrări artistice, cărți, poze, filme, statui, costume, păpuși, indivizi, strivit, împins, de aceeași disperare umană^[20] care trebuia să-și afle liniștea acolo. În mijlocul sălii se ridicase un cort, cu bănci, unde am văzut filmul mișcării artistice amatoare din SUA. Totul părea de prost gust, dar cred că aveam așteptări prea mari de la neprofesioniști, oameni cu hobby-uri pe care, totuși, le puteau arăta, în care credeau… Am plecat de-acolo gândind că arta americană este kitsch. Văzusem la Biblioteca americană o expoziție cu obiecte de artă indiene, îm! și un film cu bătăușul din picioare, Chuck Norris. Despre arta cea românească nu aveam nici o părere. Eram într-o perioadă când mă inițiam în artă, colecționam albume și citeam cărți de artă. Știam destule despre curente artistice și artiști. Până la plecarea mea din București, care s-a petrecut în august 1977, citisem și trei romane care m-au impresionat profund: „Procesul” lui Kafka, „Crimă și pedeapsă” al lui Dostoievski și „Muntele magic” scris de Thomas Mann. Le-am visat pe toate trei și după ce am ajuns departe, în Moldova.

Tot la Dalles am văzut expoziția graficianului Marcel Chirnoagă, un tip fără studii la Bellearte. Avea ceva… Nu toți marii artiști alergaseră după studii academice. Aș spune că prea puțini. Noutatea vine mereu din afara gândirii ermetice, blocată de norme.

Am avut doi vecini care au studiat la Institutul de Arte frumoase din București, frații Chelu, Sergiu și Mihai. Locuiau împreună cu mama în apartamentul ocupat cândva de frații Brumă. M-au invitat să le văd atelierul, fosta cameră de sufragerie. Aveau o-o… fixație cu obiectele artistice. Un cult, aș spune. Sergiu vorbea de un cuptor în care voia să-și coacă vasele din lut. Un cuptor mare chiar în mijlocul camerei! Glumea… cred. Erau obiecte lipsite de simetrie. Chestii diforme, colorate,… Un fel de bibelouri. Dar… ă… bibelouri cumpăram și eu! Erau scumpe bibelourile din porțelan, chinezești ori românești, tocmai bune de împodobit vitrinuțe. Kado! Ce să dăruiești altceva? Albume sau cărți? Cui? Pentru ce? Țoale? Bijuuri? De unde bani?

Mihai Chelu a terminat „Sculptura” iar Sergiu „Ceramica”. Mihai s-a însurat cu o evreică și ambii frați au plecat în Israel. Acolo s-au simțit ei mai împliniți. Ah! Aspirațiile… Cum ieșeai din țară simțeai Lumea mare. Exact tu îi lipseai, Alesule!

N-am auzit de români ajunși prea mari „afară”. Eliade, poate, Cioran, parcă, Eugen Ionescu, Brâncuși ceva și, cât de cât, Enescu… Altfel, celebru a rămas Ceaușescu. Cu aura negativă, asemenea lui Vlad Dracul, dar cunoscut și de proști.

La ora cutremurului, Ceaușescu, plimbat bine prin Africa, își pregătea întâlnirea din Baleare cu proaspăta sa maiestate, regele Juan-Carlos al II-lea d’Espagna. Deși regele fusese înscăunat de Franco, un dictator dezavuat chiar de ONU, se întrevedea revenirea Spaniei între națiunile democratice ale planetei (precum cele din România, Coreea de Nord, China, Cambogea lui Pol Pot, Libia, etc.). Dar noaptea dintre 4 și 5 martie ne-a întors „eroul” mai degrabă. De-atunci, până s-a ofilit și s-a scuturat, Ceaușescu a fost numit „marele erou”. Cuvântările sale au devenit reflecții memorabile și s-au studiat la școli înalte, perioada cât ne-a fericit cu existența lui s-a chemat „epoca de aur”, și-a ridicat la rang nevasta și băiatul care-i purta numele mic, și-a „înnobilat” toate rudele și și-a comandat osanale. Cu cât a fost mai rău pentru cetățeni, cu atât a fost mai cântat Ceaușescu, idolatrizat, canonizat în viață, periat de prelați și mireni, adorat de toți nemâncații, orbii și înghețații, în… neștire.

---

[1] este o stradă blocată

[2] Jack Palance

[3] Renumitul joc de noroc cu învârtitul monedei. Uite stema, nu e stema!

[4] Emisiuni ale lui, și cu, Tudor Vornicu

[5] Am fost asigurat de o doamnă translator că această limbă, sau idiom, există

[6] Sensul întrebării a fost modificat pentru a evita cacofonia. De fapt titlul este „Ei împușcă caii. Nu-i așa?”

[7] Astea sunt prostii care m-au atins la neuron peste un ciclu

[8] Este opțiunea celor care au interesul capital să-și lege numele de schimbări statistice când se înscăunează pe o poziție determinantă. Vanitatea ne roade pe toți! „Institut”, „Universitate”, „Școală tehnică superioară”, etc. Ce ne doare?

[9] Nu-i știu alt nume

[10] Expresie standard pentru „n povești total diferite și adevăruri unice despre cine/ce sunt și de ce”

[11] În jargonul cazon se spunea, iertați-mă, „pizdos”

[12] Tot spațiul extraromânesc, exceptând cosmosul

[13] Doar dacă lucrau legal în străinătate și primeau diurne în valută

[14] Inutil, poate, să amintesc faptul că în 1975 telefonul mobil era o himeră tehnologică, dar mă risc.

[15] Umani sau inumani

[16] An aquarian exposition

[17] a doua parte a războiului mondial din sec XX

[18] în timpul războiului din anii 40 ai sec XX, a existat „România liberă”, post de radio sovietic, ascultat și el de românii creduli că sunt informați de patrioți

[19] mai mult sau mai puțin, pentru că era „play-back”

[20] avea să se resoarbă în anii ’90