08 Universul mic

Pe 29 august 1977 am fost angajat la Direcția de Poștă și Telecomunicații din Bacău. Mai fusesem în orașe mici, într-unul chiar locuisem, desigur în cazarmă, dar, comparativ cu Timișoara, Bacăul mi-a părut deplorabil. Avea o singură arteră importantă (și aceea numită „Calea București”), restul, o adunătură de blocuri tip cutie și case modeste, împrăștiate între râul Siret și dealuri. Toți cei nouă absolvenți am fost cazați într-un salon al uneia dintre proprietățile Direcției, aproape de Liceul PTTR, din marginea vestică a orașului. M-am simțit imediat ca în armată, altfel spus, lipsit de libertate. Fără aer. A fost chiar mai rău. Am rămas două luni în Bacău. De ajuns pentru a cunoaște șefii, sălile cu centrale telefonice rotative, fetele care se pregăteau la cursuri postliceale, pentru a fi jefuit de blugii mei noi cumpărați de la tanti Mimi, să ne scârbim de mizeria salonului pe care nu l-a curățat cineva cât am locuit acolo și chiar să ni se ofere slujbă de profesor la liceu – pentru ore de practică.

Blugii mei cei noi! I-am plâns. I-a furat unul dintre colegi dimineața când ne-a părăsit. Mi-a deschis valiza și i-a subtilizat. Își găsise slujbă-n Giurgiu. M-am dus după el, dar nu mi-am recuperat pantalonii. Locuia într-o mahala plină de câini vagabonzi. Nu există amenințare valabilă să sperie un hoț. Doar pușcăria și pe-asta nu o puteam scoate din mine. Am revenit în Giurgiu abia în mileniul 3, însă nu pentru a recupera blugii mei cei noi, de care eram tare mândru...

Nu prea mai știu cum am putut cheltui aproape șaizeci de zile în Bacău. Mergeam dimineața pe jos până în centru, așteptam să se deschidă porțile instituției și eram preluați de diverși pentru o instrucție preliminară, pentru inițiere. A fost o perioadă destul de relaxată. Din cei nouă colegi, după două luni au rămas șapte, în primul an au plecat încă trei, iar la final a rămas doar unul. Doi, pentru că a revenit altul.

Am luat masa, câteva zile, la restaurantul lacto-vegetarian din Centru, până când am aflat un pont despre cantina abatorului. Când îmi amintesc de Cantina Abatorului… am o nostalgie care mă face să salivez. Era o sală de mese foarte curată, un restaurant agreabil, cu clientelă modestă, dar cu cea mai gustoasă masă, la cel mai mic preț. Și ce ciorbă de burtă se gătea acolo! A fost pentru prima oară când am încercat-o și m-am îndrăgostit de ea. Mai bună eu n-am mai mâncat vreodată. Erau maeștri bucătarii cantinei abatorului din Bacău! Toate mâncărurile aveau gust bun, dădeau dependență. De aceea am suferit grav după ce ni s-a interzis să mai intrăm. S-a înăsprit regulamentul. Nu se permitea accesul străinilor decât în interes de serviciu. De două ori am pătruns pretinzând că s-au defectat telefoanele și-atât. Apoi ne-am mulțumit, cel puțin eu, cu mâncarea veche, proastă și mai scumpă, de la cantina CFR. De băut alcool, nu obișnuiam. Niciunul dintre băieți nu era „consumator”. Totuși am intrat o dată într-o cârciumă din împrejurimi, numită de localnici „Zoiosu”. Am păstrat în minte numele acesta. Chiar i se potrivea. În memorie a rămas și baia comunală din Bacău. Am făcut baie o singură dată acolo. Saună, duș și piscină, era totul acolo și doar noi, fără alți clienți. Am făcut hai de faza cu săpunul care se poartă în lumea poponarilor. Ne-am distrat!

 

Nu am avut prieteni printre colegi. Niciunul nu-mi fusese coleg de grupă în facultate, prin urmare îi cunoșteam pe toți din vedere. Pe Aurel zis Bouleț îl știam mai bine. Paul Găină era „frumosul” echipei și pe el, recunosc, îl invidiam puțin. Îi văzusem iubita pe care intenționa să o ia de nevastă, splendidă femeie și dintr-o familie bună. Bine înțolit, domnos, era distant… Găină. S-a căsătorit după un an, a plecat în București, dar, oarecum ilar, a luat numele de familie al nevestei, un nume de origine slavă, cu „ski” la final. Adio domnule fost Găină!… Am avut o rudă, un unchi îndepărtat numit Găină, în Pantelimon. Era o asemenea harababură în denumirea persoanelor sărace din micile localități încât frații, părinții și copiii aveau nume de familie diferite. Un arbore genealogic la acest nivel era de neconceput. Ce să afli? Că aveai strămoși maimuțe? Pe tata îl chema Ifrim, pe frații lui Tudorache și toți erau fiii naturali ai bunicilor mei Alexandrina și Dumitru Petre!

Luasem din București, între lucruri, un top de foi de imprimantă, am despărțit foile de indigo și mi-am construit un caiet pentru desen. Descoperisem… artistul din mine! Imprimantele de-atunci foloseau hârtii mari, cu găuri mici, laterale, pentru deplasare. Valerica lucra la „Institutul de calcul” și folosea hârtia la împachetat. I-am cerut câteva deoarece îmi păreau bune pentru desen. Făceam deja schițe pe un caiet și, în urma părerii personale că sunt de apreciat, am încercat pe suprafețe mai mari. Astfel am ajuns să îi fac portret lui Bouleț în timp ce călca rufe. „Adevărata meserie a lui Aiurel”. „Hai bă!”, s-a bosumflat. Mi-am găsit un hobby. Meseria pentru care mă pregăteam, telefonist sau ce era, nu mă atrăgea deloc. Gândeam că voi pleca de-acolo curând, deși nu știam cum, și voi schimba profilul. Trebuia schimbat ceva… Dar cum?

Pe 24 octombrie am fost re-repartizat în orășelul Moinești, împreună cu Ion Ristea, un tip cam hirsut, cu față de țăran și strâmb, mergea bălămbănit. Toți îi spuneau John, i-am zis și eu englezește, iar el mi se adresa cu „hombre”. Nu mi-a zis vreodată pe nume.

Repartiția stagiarilor se făcuse în baza cererii întreprinderilor din țară. Existau poate și unele beneficii financiare pentru pregătirea acestora. Stagiarul putea opta în funcție de media generală. În București n-au existat oferte de lucru. Pentru cel mai apropiat oraș de capitală, Alexandria, a fost solicitat doar un „specialist”. Cei nouă de la Bacău absolviseră cu medii diferite. Eu n-am fost nici între primii, nici ultimul dintre ei, dar John se străduise mai mult. Era nativ din Suseni de Argeș, undeva la sud de Pitești. Am ajuns împreună în Moldova, într-un oraș petrolier, construit într-o zonă deluroasă, aproape de munte. Să refuzi repartiția însemna plata școlarizării. Nu știu cât era însă, oricât ar fi fost, nu-mi permiteam. Mai mult, nu știam să fac nimic, și încă… aveam totuși ocazia să câștig ceva experiență descurcându-mă pe cont propriu într-un mediu străin. Problema experienței de viață mi-a apărut brusc în atenție cu ocazia confruntării, într-o zi de duminică, la o nuntă, cu un individ pe care-l cunoșteam din vorbe. Mă cam temeam de el.

–        Ce școală? Ce școală ai mă? Ai tu școala vieții? Știi ce-i aia? Ăsta e lipsit de experiența de viață! Te… pe școala lui!

Aveam aproape douăzeci și șapte de ani, îmi apăruseră două-trei fire de păr alb și mă simțeam deja… bătrân. Ce anume conferă unei persoane o experiență superioară? De viață, zic. Am să renunț la calcule. A trecut deja vremea lor. Când omul se apropie de treizeci și nu a realizat ceva-orice, strânge în cap destulă tensiune. Să-i bubuie. Deocamdată, în anul de grație 1977 abia mă apropiam de primii mei douăzeci și cinci… Nu-mi plac convențiile! Avem o viață raportată temporal la Soare. Revoluția în jurul bilei de foc e împărțită de fazele Lunii, iar acestea de rotații axiale pe care le face sucita noastră Terra. A noastră e, nu? Perioade ciudate, marcate de religie, tradițional repetate când se-ntoarce totul, fără întrerupere, nonstop… Le numărăm: unu, doi, trei,…, o mie nouă sute…, duminica, pe la patru după amiaza. Nu au fost focuri de bengal când am ajuns în Moinești, nici după ce am plecat definitiv. Nu-mi amintesc să mă fi plâns cineva. Dar toată viața mea de-acolo trebuie să fi avut un rost, un înțeles ceva, altfel… pentru ce aș fi rămas atât? Am avut desigur timp să meditez la această perioadă și am păstrat-o în minte și pe hârtie, pe pânză, pe calculator… Am fost obsedat de ea.

Mi-am împărțit timpul zilnic între serviciu, prânz, lâncezeala de seară și somn. Am locuit cu John în condiții de mizerie deplină. În prima lună, cât am stat la căminul petroliștilor, parcă ceva mai decent, apoi grav și în fine, mizerabil, cum spuneam. Parțial era din cauza lipsei unei menajere, apoi a propriei noastre priceperi, sau impuls, de a curăța spațiul de locuit. Eram leneși. Dar a mai fost ceva. Hobby-ul meu. Nebunia…

Deoarece mă acomodasem în compania marilor creatori de artă, citisem câteva cărți despre clasica perioadă a boemei pariziene, ba aveam știință de futurism, suprarealism, abstracționism, curente artistice aproape actuale, am început să practic… pictura. Fără să știu ceva despre tehnicile picturale, m-am aruncat, bâldâbâc!, în aventură. Această obsesie m-a încercat încă de-acasă, astfel că îmi cumpărasem deja câteva tuburi cu vopsea, le păstram într-o cutie de lemn, și câteva peneluri, adică periuțe pentru întins vopseaua. Dar startul a fost declanșat de noul meu prieten, un localnic foarte guraliv și vesel, Ionuț Preda. De ziua mea aniversară, după ce am consumat împreună un coniac, sau mai multe, văzându-mi apucăturile și auzind cât de artist mă pretind, mi-a promis niște panouri de pânză, gata tratată cu aracet. Și le-a adus. Apoi a venit frate-meu Doru în vizită, cu cadouri.

Am fost cu Doru într-un sejour de două zile la Slănic Moldova, o stațiune renumită, și am înnoptat la hotelul Perla, cel mai bun. Era momentul ideal între seriile de turiști, cu orașul aproape pustiu. Chiar ninsese puțin și ne-am plimbat, apoi, seara am ascultat, îl adusese pe Aciko, ultimul^[1] album al cunoscutei trupe rock britanice Queen, „O noapte la opera”. M-am întors adeseori în gând la momentele acelea de visare deplină. Există ceva, parcă impregnat profund în celule, în neuroni, care își află desfătarea doar în anumite condiții, coincidențe, potriviri, situații. Hm! Și a mai fost o dată…  când își adusese Doru prietenii la noi, la bloc, într-o noapte când lipseau părinții, pe Nicu și Mateu. Am mâncat cartofi prăjiți, fideluțe, cu bulion de roșii din cutii mici, și am ascultat, iar și iar, o casetă cu muzica lui Kat Stevens, un greco-britanic trăsnit care s-a dat cu Mahomed după câțiva ani, a lăsat cariera pop și s-a pus pe miorlăit versete. Vocea caldă a lui Kat Stevens cel Laic s-a perimat. Atunci, când ne odihneam întinși pe parchet, amețiți de un pic de vermut era… cerească.

Doru mi-a adus cutia cu vopseluri și am transformat camerele de cămin în atelier de pictură. Știu că am exagerat și l-am exasperat pe John dar niciodată băiatul acela nu mi-a făcut un reproș, deși între noi nu s-a legat o prietenie puternică. Am fost amici dar ne-am uitat repede după ce ne-am despărțit. Ultima oară l-am văzut și auzit la nunta lui. Dar până atunci… ne-am suportat.     

De-ar fi să-l definesc pe John, cum l-am înțeles, aș spune: un tip modest dar ambițios, muncitor însă foarte leneș, tăcut totuși mucalit, inestetic, prost îmbrăcat, dar apreciat de femei,… Flegmatic, diferit temperamental de mine. Eu mă aprind ușor, dar mă liniștesc la fel de iute. Ne-am ridiculizat o vreme reciproc, apoi ne-am văzut de lumile noastre. N-am avut același anturaj. John nu l-a prea plăcut pe Ionuț. Pe mine însă… Ionuț Preda m-a atras, dar ce am reprezentat eu pentru Ionuț, sincer, nu știu.

Deși mi-am dorit să plec din prima clipă, și nu am încetat să vreau să părăsesc locul acela, am rămas trei ani plini. Trei ani lipsiți de rost pe care i-aș fi irosit, oricum, altundeva. După ce am plecat de-acolo am încercat să scriu ceva despre viața mea de moineștean. Știința de a face o carte bună îmi lipsea, cum de-altfel mi-a lipsit știința picturii. În orice creație există magie. Magia este învățată de la un maestru, luminat el însuși de alt maestru și așa mai departe până la maestrul primordial, sfântul, patronul, care a primit știința de la Cel Preaînalt. Fiecare își aduce aportul transformând știința în artă… Ei! Nu am avut respect pentru maeștri. Am minimalizat munca într-un domeniu îngust care copleșește memoria și mintea. În ciuda acestei respingeri mi-am dus întotdeauna la capăt proiectele, deși câștigul a fost mai nimic. Am interpretat orice lucru abandonat drept înfrângere și am regretat. Ăsta îmi este caracterul. Prost rău.

Primul tablou a fost o femeie acoperită într-o costumație albastră… ceruleum. Mi-am făcut imediat admiratori. Astfel l-am cunoscut pe Ali Mustafa, un turc grăsuț cu ochii albaștri, inginer stagiar la Trustul petrolier. Ambiția lui Ali era să devină… director de trust. Fotoliu, secretare, cafeluța și… eventual… trabucul^[2], îmbrăcat într-un costum de calitate cu pantofi strălucitori… Ha-ha! Venea să mă vadă desăvârșind „opera” și rămânea mai mult. Îi plăcea să vorbească.

Sfârșitul de toamnă devenise lipicios. Munca la sondă era murdară și dură chiar pentru tinerii care învățau cum se conduce exploatarea. Bătea vântul tăios pe muntele Tașbuga. Acolo era cel mai productiv dintre „câmpurile” petroliere. Ali ura mizeria muncii sale… Cred că a reușit ceea ce își dorea. După 1980 am mai auzit de el. L-am văzut la televizor, de data aceea pe un câmp petrolier din Prahova, la o schelă de extracție, prezentat drept eroul care a reușit uluitoarea performanță de a scoate petrol dintr-o groapă ascunsă la 4 kilometri dedesubt. Televiziunea prezintă doar povești emoționante… În timp ce soția lui aștepta să nască un copil, eroul Ali Mustafa aștepta de multe nopți și zile să-i nască sonda. Și iată cei doi copii, în văzul lumii, care probabil i-au adus o promovare…

L-am pictat pe John în chip de killer al lui Josef K., alteregoul lui Kafka, trăgându-și victima pe un drum între case, spre locul de înjunghiere. Ținea un cuțit mare în mână și rânjea. Făcusem un desen prealabil pe caietul meu. Pe John nu l-a impresionat. Era o glumă proastă? Îmi putea livra și el destule. Nu-mi amintesc ce s-a petrecut cu acel tablou. Poate l-am dus în București. Singura mea reușită temporară a fost un peisaj pe care l-am dăruit unei familii tinere din cartierul Drumul Taberei. Ea era verișoara Valericăi. Când am revăzut tabloul după câteva luni, înrămat, am fost uimit ce bine arăta. „Eu l-am pictat?”, „Chiar tu!” Au trecut niște ani și s-a depreciat. Toate culorile… au murit, parcă. Cauza a fost calitatea proastă a uleiurilor. Uleiurile achiziționate erau de două calități, proaste și bune, sau, ieftine și scumpe. A fost singura dată când m-a afectat moartea prematură a unei lucrări artistice concepute de mine. Dar mi-am chinuit mult timp colegii de cameră. Mirosul uleiurilor, petele care nu se mai șterg, deranjul,… Imposibil să nu mă fi vorbit. A existat un semn care m-a oprit din toate. Târziu, e drept, însă mi-a spus „Stop”. Pe caietul meu mare scriam orice, desenam, compuneam,… Începând cu un anumit moment al perioadei noastre de stagiu, John, dornic să-și facă o meserie, își consuma uneori noaptea la locul de muncă. Atunci rămânea în cameră să doarmă dimineața, când eu eram la serviciu. Am văzut într-o zi pe carnetul său cu pătrățele, un fragment dintr-o poezie a mea însoțit de cuvântul „Vax”. Din acel moment m-am ascuns de el. Mi-a trecut și cheful de… știți… cultură. Nu era John criticul meu de încredere dar m-am convins că nu-mi suporta ifosele. Și nu doream să arăt ca un tip care se crede. Niciodată n-am vrut… Aveam mici speranțe că pot evolua… de fapt am primit în călătoria mea spre groapă, asta de i se spune „viață”, mici, plăpânde semnale că spre zona intelectuală trebuie să aspir. Încolo. Dar brusc mi s-au frânt visurile și am căzut de m-am julit. Singur. Și acum sunt singur.

Am revenit în București de multe ori. În concedii, la evenimente,… Primul eveniment,  sărbătoarea de Anul Nou. Am trecut în 1978 la Govora, împreună cu Nelu Martin și două surori pe care le-am cerut anterior părinților să ne fie partenere. A fost una dintre acele petreceri în grup organizate prin renumitul BTT^[3], special pentru tineri și bătrâni care lucrau și nu prea la întreprinderea (firma, uzina) Mecanică Fină. Două surori, adică iubita lui Nelu zis Dragul, o frumoasă brunetă cu zâmbet seducător și sora ei, urâta, bondoaca, nesuferita familiei, toată, întreagă, numai pentru mine. Am marcat experiență în zilele acelea adică… mi-a părut rău că am mers, însă nici al doilea revelion, petrecut în Moinești, nu a fost mai reușit. De fapt nici al treilea. Nu îmi amintesc să mă fi delectat vreodată în noaptea de Reveillon. O invenție franțuzească, la urma-urmei. Tăierea împrejur a prepuțului sfânt? Aceasta este motivație pentru a sta treaz? Desigur se poate găsi motiv de sărbătoare pentru orice întreprinzi în existență… Da. Și pentru că ai fost născut, pentru că există o zi religioasă care-i celebrează pe toți cu același nume, pentru că ieși la pick-nick, sărbătorești o expediție, un proiect reușit, familia, prietenii, zilele sfinte, sărbătorile naționale, sărbătorile mondiale… Între care și Anul nou. Toată Lumea și l-a însușit. Este primul eveniment care ne poate suci puțin mintea spre Cultura Dominatoare. Un pic doar, înainte să o scrântim de tot.

Vorbeam uneori la telefon cu Nelu Martin și aflam de la el bancuri, era transportor blindat de bancuri, am cunoscut atâția, chiar eu le răspândeam, deoarece nimic nu e mai reconfortant ca râsul și nimeni nu este mai simpatic decât cel care-l aduce. Râsul… Ha-ha-ha! Este o simplă defulare cauzată de viziunea unui conflict aparent, o potriveală falsă, un pericol imposibil, inofensiv. Râdem pentru că toți ceilalți râd. Dar dacă moare cineva de râs, ne îngheață râsul pe buze… Cu bancurile preluate de la Nelu am reușit să mă fac simpatizat de Ionuț Preda, un blond grăsuț, jovial, aparte. Între toți indivizii care munceau la telefoane, Ionuț Preda era singurul autohton, cu rădăcini. Chiar tatăl lui se născuse în Moinești.

Orașul se formase din câteva localități, două-trei întinse pe valea unei ape și expuse inundațiilor, celelalte două, între care zona centrală, ridicate pe platou. Acolo găseai Poșta și Telefoanele, într-o clădire prismatică, asemănătoare Primăriei care se vedea dincolo de esplanadă. Asta era „frumusețea” de centru orășenesc. Ionuț locuia foarte bine la casă cu curte, aproape de Centru, împreună cu părinții. Era singurul fiu, Ionuț… Am fost buni amici doi ani. După aceea aproape nu ne-am mai văzut. S-au schimbat multe și-apoi, parcă subit, s-au tras în jos. Ionuț Preda… În primăvară s-a însurat, foarte curând a fost concediat, apoi și-a găsit de lucru la primărie...

Centrala telefonică urbană, denumită pe scurt CTU, era o mașinărie înaltă de trei metri, aranjată pe două rânduri, care funcționa pe principiul căutării unui semnal electric trimis de telefon când omul ridica receptorul^[4] și utiliza pentru această sarcină o mulțime prea zgomotoasă de motoare și motorașe. Am fost în centrale rotative telefonice mari. Acolo nu te înțelegeai cu altă persoană decât strigând. Asta era mică, însă locuitorii orașului, destul de vorbăreți, o făceau să uruie toată ziua. Capacitatea sa maximă era de 9 000 de abonați. Mică? În principiu trebuia să fie destul, populația Moineștiului abia trecea de 14 000 de oameni, dar firmele locale aveau prioritate și dețineau numeroase linii telefonice, astfel că instalarea noilor telefoane particulare fusese blocată. Existau liste și o cutie plină de cartele ale solicitanților. Aprobările soseau întotdeauna de la „centru”.

Organizarea de acum atâtea decenii a instituțiilor poștale și telefonice ține de istorie. Nu-mi amintesc să fi existat vreodată o invenție tehnologică românească produsă la scară mare de o întreprindere națională. Inovații, adică modificări locale pentru unele beneficii funcționale, da, se purtau. Inovatorii erau, mne-he-he, eroii, sfinții locului de muncă! Am primit, de unde se primește, ocazia de a observa din apropiere asemenea excepții umane. I-am cunoscut pe Vasile Lichi și apoi pe Sandu Fornazer, cei doi șefuți care tronau la etajele superioare ale clădirii. Amândoi gândiseră niște cutiuțe de care nu se despărțeau, „îmbunătățiri” pentru vechiturile de utilaje. Depuseseră deja oul filosofiei lor tehnice și îl cotcodăceau.

Nu mi-am bătut capul cu detaliile aparatelor și… Specialiștii cu aceste amănunte se ocupă. Este viața, esența existenței, structura lor organică, totul. Totul, generalul, se găsește în detaliu. „Specialist” este noua denumire tehno-logică a bravului maestru de breaslă medievală. Ajuns în sfera sa de influență novicele va fi instruit să devină asemenea lui. Un sclav al detaliului. Nu mă ducea mintea, recunosc, nu mă ducea! Nici răbdarea. De aceea am fost lăsat în voia mea de specialiști. Excluzându-l pe Lichi.

Am petrecut luna ianuarie prin Comănești, un orășel lângă munți, aproape identic, la șapte kilometri de Moinești, care adăpostea o comunitate de mineri. Ambele exploatări, de cărbune și petrol, erau spre final atunci când am ajuns eu în zonă, iar viitorul nu se arăta deloc en rose. Prezentul, însă, este mereu actual, prin urmare el contează. Ce va fi… va fi. Centrala telefonică vizionată în Comănești era mai puțin zgomotoasă și avea ieșire interurbană proprie care lipsea CTU-ului moineștean, invaliditate suplinită printr-un sistem de curenți purtători (SCP) care modula frecvențele semnalelor pentru a fi transportate la Bacău și de-acolo mai departe. Cui îi păsa, pe cine sensibiliza această știință? Pe mine nu.

Orașul Comănești mai avea un avantaj. Era legat la rețeaua națională de cale ferată. Exista gară și-n Moinești, chiar o cursă de persoane, dar nu făcea decât legătura cu Comănești. De-acolo se putea merge aproape peste tot. Eu am luat trenul spre București de la Comănești. Îl schimbam la Adjud… În Comănești era o gară veche, mare și înaltă, o clădire construită, pentru altă destinație, de unul dintre prinții Ghica^[5], Grigore. Peste șosea, la marginea parcului, se păstrase palatul Ghica sau Ghika, utilizat ca loc de întrunire a pionierilor (denumit, cum se obișnuia, „Palatul copiilor”). Arăta deplorabil pentru un… palat.

După patru luni de vânzoleală prin sectoarele telefoniei locale am susținut un așa-zis examen. Era deja luna martie, eu fusesem în București pentru două zile și am revenit în timpul unei furtuni de zăpadă care a încetat chiar atunci, în dimineața examenului. Peste doar două zile s-a topit zăpada și a sosit primăvara. Nu mă pregătisem deloc pentru acel examen, de care știam că va fi în februarie, dar… inginera șefă Olga Tarcău, o cucoană grasă, cu ochelari, o ființă tare afectată și țâfnoasă, nu avusese timp. A avut de cheltuit aproape o oră din activitatea sa frenetică. Luasem de la ceilalți fobia față de granguri^[6]. Anchilozam de frică. Inclusiv la minte. A fost încă o înfrângere și o mare jenă pentru mine ziua aceea, dar i-am supraviețuit. Am dorit să îi pictez, am vrut să fac din cei care asistaseră la umilința mea niște persoane abjecte. Eu am muncit din toamnă jumătate de an, mai mult chiar, să acopăr o pânză cât un cearșaf de pat cu tema „Viața mea din provincie”, unde le-am făcut loc. Pentru moment i-am desenat și i-am ocărât. Apoi am petrecut un an în „fieful” antipaticului Vasile Lichi.

Am decepționat persoanele care așteptau minuni de la mine, un anumit comportament, o anumită evoluție. Am înșelat așteptările oricui nu mi-a spus exact ce dorește să fac. Am oferit speranțe… involuntar. Nu-mi place competiția. Oricât de bine s-a imprimat programul acestei existențe în obiceiurile mele și cunosc de ce sunt capabili oamenii pentru a urca straturile sociale, m-am ținut deoparte. N-am vrut să lupt cu alții decât pentru libertatea mea.

Prima sibilă care mi-a deșteptat curiozitatea pentru divinație și astrologie a fost Silvia, o femeie ajunsă meteoric în grupul de prieteni care-l însoțeau pe Ionuț. Era primăvară și urcasem pe dealul Osoiu. Acolo femeia și-a dezlănțuit talentul divinatoriu, caracterizând cumplit de simplu și decisiv avenirul fiecăruia. Soarele cald, vântul strecurându-se prin plete, o stare de veselie vernală plutea, când, brusc, m-a răscolit cu niște vorbe: „Nu vei avea noroc în viață. Îți este interzisă fericirea. Ai o fire proastă care te trage înapoi.” „Ei, nu mai spune?!” M-am simțit jignit. Toți ceilalți aveau și părți pozitive în… destin. Am gândit că femeia mă place și n-am răspuns cum trebuie atenției sale. Dar mie nu-mi plăcea.

Sunt născut în zodia arcașului, săgetătorului, centaurului, cumva. Un individ obsedat de independența personală. Este fetișul, secretul fericirii lui și a celorlalți. Omul există în Lume pe cont propriu. Are viața, mintea, energia sa. Dar pentru a se bucura de aceste daruri aspiră la libertate. Asta e… filosofia minimă a centaurului cu picioare de cal și creier de om. Ciudată asemănarea de caracter, nu? Și înșelătoare dacă te lași pradă credinței în ea. Eram alergător de cursă lungă și promiteam să devin o gloabă.

Vara, în timpul concediului, am plecat într-o nouă expediție cu prietenii mei din București. De data aceasta doream să văd lacurile glaciare din munții Rodnei. Fusesem în zonă pe când aveam doar nouăsprezece ani cu fostul meu prieten Călin. Despre acest biet prieten veștile au fost foarte rele. Diabetul zaharat i-a fost fatal la doar douăzeci și cinci de ani. Fusese însurat câțiva ani și a lăsat fără sprijin paternal o fetiță. Poveste tristă...

Cu alți patru băieți am mers în „expediție”. De fapt, înlocuind pe Paraipan cu George Tohăneanu, am adunat aceeași trupă. Se pare că schimbarea nu a fost de bun augur. Ne-a însoțit ploaia aproape toată perioada. Doar ultimele două zile au fost însorite și asta după ce ne-am mutat cortul mai la sud. Nelu Martin m-a acuzat, de câte ori ne-am amintit de excursia asta, că am fost cauza ratării obiectivului. Ploua torențial, pe vârf ninsese, Dan Chiriță avea în picioare doar teniși, trebuia să înnoptăm pe culme în cort,… a fost justificarea oferită de mine. Nelu a interpretat opoziția mea, privind continuarea ascensiunii pe vârful Ineu, drept neputință. Mi-a fost prieten atâția ani și l-am cunoscut foarte târziu. Am aflat că se pregătea fizic, adică făcea alergări seara prin parc, pentru a fi lider, în frunte. Ambiția sa m-a deranjat la o vârstă mai târzie.

După doar două luni șeful de personal, un individ în vârstă numit Pascu, ne-a spus că suntem liberi să plecăm unde ne dorim de la filiala băcăuană a întreprinderii naționale de servicii telefonice. Primim aprobare negreșit (i se spunea „negație”). Să muncești în domeniu era imposibil fără experiență și/sau proptea-pilă-relație. De aceea nimeni nu a plecat prea repede, exceptându-l pe Voiculescu, hoțul foștilor mei blugi noi. Am încercat într-o zi. Am fost la Palatul telefoanelor, pe Calea Victoriei, am scris o cerere și am lăsat-o la registratură. Un tip de la „personal” mi-a spus că pot găsi de lucru doar la cablu subteran, pe un post sub pregătirea mea profesională. Despre lucrătorii care munceau prin căminele de tragere a cablurilor, numiți jonctori, nu aveam deloc părere bună. Munca era periculoasă. Lucrau cu plumb, cositor, metale foarte toxice. Oamenii aceia erau ursuzi. Cei pe care îi cunoștem, din Moinești. Și generalizam, evident. Toți trebuiau să fie ursuzi. Am rămas acolo, să privesc zi după zi, de la una dintre ferestrele sălii, strada principală. Și au trecut zilele, apoi săptămâni, și luni, și… Locuiam încă din iarnă la căminul IGO^[7] din cartierul Lucăcești, localitate întinsă la poalele dealului Osoiu, înălțimea chelioasă care domină orașul, pe lunca râului Zemeș. Construcția veche, ridicată de ruși pentru angajații lor care țineau contul datoriei de război, avea o copie chiar peste alee, transformată în anexă a spitalului. Sediul spitalului era pe platou, aproape de centru. Doi dintre băieții de la centrală, Ionuț și Bazil, își găsiseră iubite printre asistentele medicale, amândouă colege și prietene care locuiau în blocul IGO.

Ionuț s-a însurat cu Violeta înainte să vină vara. Violeta semăna modelului feminin al celebrului El Greco, pictorul care își întindea personajele până se subțiau angelic. Ionuț era gras, Violeta o silfidă. Avea ochi exorbitați, un pic de mustață la colțul gurii și aterizase la Moinești din Galați. O femeie cuminte. Prea cuminte probabil pentru Ionuț. S-au mutat amândoi în camera pe care o ocupase singur până atunci. După ce s-au așezat, au invitat la sfârșit de săptămână prietenii. Unul dintre aceștia am fost chiar eu. În familia Preda erau și fete nemăritate. Puteam fi un pretendent. Viorica, fiica mătușii, era vecină, ratase de câteva ori accesul la facultate, încheiase dramatic cu iubirea vieții sale și ar fi fost disponibilă. Era trupeșă, ironică, tipul de femeie care nu își dorește un viitor de gospodină și vorbea îngrozitor moldovenește. Nu aveam nimic împotriva graiului moldovenesc, toți localnicii vorbeau astfel, însă Viorica reușea să accentueze cuvintele într-un mod care-mi suna defect la mansardă. Nu, n-aveam să mă leg de familia Preda. Era, oricum, prea devreme să mă imaginez moineștean. Viorica nu m-a plăcut. Probabil o lună, poate două, a avut o pornire, poate îi surâdea ideea să plece definitiv din oraș. Apoi a priceput că nu este cazul. Avea nevoie de un bărbat, eu mă comportam ca un băiețel.

–        Tu știi dragă cum sărută? am auzit-o spunând Violetei și nu era doar ea prezentă.

Adio și n-am cuvinte! Viața mea în compania elementelor locale avea să fie bulversată de apariția în peisaj a prietenului vechi și drag al lui Ionuț, Krupa. Nu i-am cunoscut numele mic. Toate cunoștințele îi spuneau Crup. Vai ce om nevinovat am fost! Neîndemânatic, fricos, credul. Nu m-am modificat radical. Este o tară a caracterului meu. N-am recunoscut în Crup personalitatea puțin exacerbată a prietenului meu din București, Nelu Martin. Asta deoarece Crup era binișor mai agitat, avea ochii sfredelitori însă foarte nestatornici, o energie debordantă de parcă era pus în priză. Era nerăbdător, grăbit, trebuia să rezolve tot acum. Avea un tupeu scârbos. O lipsă de deferență care mă înspăimânta. Nu-mi doream, însă am devenit ținta insistențelor sale și chiar mai mult.

În vremea aceea aveam o femeie care mă aștepta în București, Valerica. Vorbeam la telefon, nu prea des, iar când ajungeam acolo ne întâlneam, desigur. Habar nu aveam că Valerica „juca la două capete”, altfel spus avea încă un tip. Prietenul meu Nelu nu mi-a zis deși l-a cunoscut bine pe celălalt. Sincer, nu m-am purtat corect cu ea dar încet-încet ajunsesem la gândul acela fatal că dacă trebuie să eșuez în viață, Valerica ar fi partida ideală. Astfel încât opțiunea sa pentru celălalt, definitivă anul viitor, în 1979, a fost neașteptată.

Nelu nu era deloc asemenea mie. Trăia iubirea perfectă împreună cu zâna Sorina, o foarte tânără frumusețe blondă pe care o creștea, adică o educa pentru a fi mental pregătită pentru… El. A fost o nebunie a amicului meu, asta cu creșterea tinerelor necoapte până când îl meritau. S-a și însurat cu o astfel de nimfă, model, balerină, cumva… Dacă îi invidiam succesul? Bineînțeles, dar nu aș fi avut cruzimea să educ mieluții înainte de tăiere. Nici insistența. Lipsa de scrupule? Mă repet, era creat pentru succes, mon ami. Nelu Martin a deschis niște uși în Lumea mea. Probabil necunoscându-l aveam alte intrări, coridoare, locuri de accesat ori explorat. Am preferat apropierea de el, ori el a dorit mai mult compania mea, și am continuat să fim prieteni mulți ani.

Am avut, prin vară, nefericita intenție de a fi codoș, pardon, agent matrimonial. I-am pus în legătură pe Florentina cu John. Florentina, verișoara Valericăi, era fată de la țară, cu liceu, serviciu bun, singură la părinți, posibil potrivită. Nu avea noroc la băieți. John era îmbârligător. Spunea femeilor tot felul de elucubrații care aveau efect cu anumite persoane. Glumele sale preferate, cu femeile care încă nu-l văzuseră, erau că îi lipsește o ureche, e ras pe cap, poartă cercel sau un căpăcel de pirat la ochi. Vorbea despre infirmități imaginare pentru a râde de el sau de naivitatea domnișoarelor. Nu cred să o fi distrat prea bine pe Florentina. Deși s-au văzut de două ori, legătura lor nu s-a realizat. John și-a găsit iubite local, iar Florentina a rămas singură.

Din aceeași vară am descoperit calitatea sălii mari a centralei pentru football indoor. Am făcut competiția fără știrea șefilor, cu colegii noștri de la etajul inferior. Am mai practicat fotbal în sală peste niște ani. Atunci sala a avut dimensiuni mai mari. Dorința aceasta de alergare a continuat printr-o ieșire săptămânală pe un teren sportiv, abandonat, al liceului. Am ținut obiceiul până la final. Nu eram chiar un taur însă de energie nu duceam lipsă. Totuși… tipul de energie pe care îl aveam eu nu se putea compara cu energia lui Crup. Deși era împotriva efortului sportiv omul acesta nu avea liniște. Prima lui obsesie era femeia. Stătea încordat, gata de atac, avea o nervozitate care-l zgândărea, și privirea pe obiectele mișcătoare. Trebuia să bifeze, altfel nu exista. „Cine-i puștoaica, ce mai face cutare, îmi faci rost de telefonul ei,…?”, era preocuparea sa, iar când a prins o păsărică de aripă, mi s-a pus pe cap să-i dau cheia camerei pentru o oră-două. Nu-mi plăcea prietenia cu omul acela, era mult prea diferit de mine, și-apoi, luând-o jidănește, care putea fi gheșeftul meu? Era iute la minte Crup. A prins și cauza refuzului. M-a invitat într-o sâmbătă la femei și am făcut o excursie prin două orașe, Gheorghiu-Dej, fostul Onești și, pentru că nu am găsit găzduire acolo, în Bacău unde am înnoptat la un cămin de fete, dar nu cu fetele pentru că nu ne-a permis portarul. Într-adevăr, avea rețea Crup, însă doar pentru el. Ceea ce am observat la omul acesta a fost că toate femeile îi păstrau o plăcută amintire. Era un Casanova, Crup, dar eu n-am apreciat vreodată acest tip de oameni. Am fost lipsit de talent și de-aici, am fost ineficient. Să nu credeți că un Casanova este altruist. Nu își va dezvălui secretul, noi știm că este o carismă specifică, și nu va face acte caritabile. Casanova a fost un vorbitor priceput, un tip care nu s-a bâlbâit vreodată, un țintaș neîntrecut, iar în acțiune riscant și periculos. Dacă a avut o bună cultură, țintele sale au atins sfere înalte. Crup se descurca de minune în lumea modestă. Aventura de o zi, un insucces absolut, l-a oprit un timp pe Crup din asaltul asupra mea. Și dacă îi permiteam o dată, ce mi s-ar fi întâmplat? Nu îmi doream prietenia sa. Nu avea nimic de oferit omul acela, nici măcar o prezență care să-mi transmită ceva. Ne lipseau subiectele comune. Deși legături existau…

Tatăl lui Ionuț Preda, pe care-l chema tot Ionuț Preda, fusese directorul unei trupe de actori populari (amatori). Pe scena teatrului orășenesc, ulterior a casei de cultură, nenea Preda, alături de tanti Preda, actriță și ea, jucaseră chiar piese clasice. În camera unde locuia Ionuț junior, se aflau două tablouri cu mama și tatăl său costumați, el în general, cu uniformă albastră și epoleți rotunzi, auriți, ea în matroană, cu un pumn de spice într-o mână și un copil în cealaltă. Copilul acela era chiar juniorul, actor și el încă din fragedă pruncie. Au urmat turnee prin țară… Deci, Preda se născuse într-o familie de artiști. Această origine l-a obligat. În liceu, alături de câțiva colegi, băieți și fete, Ionuț a organizat câteva spectacole de teatru, prezentate cu succes, celorlalți liceeni, la Casa de cultură. Între tinerii actori a fost și Crup. După liceu Ionuț și-a încercat norocul la IATC, dar n-a luat. Spre surprinderea lor, unul dintre foștii colegi, Florin Zăgănescu, a reușit. Ionuț a revenit al doilea an, dar tot așa, a fost respins. Mulți sunt perseverenți. Încearcă și încearcă la nesfârșit. E visul, speranța tinereții lor. Ionuț a renunțat. În loc să fie el, fiul unui actor recunoscut, adulat, Florin Zăgănescu a devenit eroul orașului. Destui eroi s-au rătăcit în Moinești, de-a lungul timpului, unul a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, i se păstrase o căsuță în care locuise prin 1919, altul a fost tăticul dadaismului, Tristan Tzara, și, mai recent, câțiva membri ai cunoscutei trupe de comedie „Divertis”, ajunși temporar în stagiu la telefoane. Oare l-au cunoscut și ei pe Vasile Lichi? Sau pe John Ristea? Revin la Krupa. Omul fusese actor! Artist… Pe când făcea liceul. Dar, ce aș fi putut spune eu despre actori? Citisem teatru, e adevărat. Shakespeare, Caragiale, chiar GB Show. Văzusem teatru, mai puțin într-o sală de spectacole cât la televizor. Știam până și de „Cântăreața cheală” a lui Eugen Ionescu. Să țin un speach despre teatru însă, era peste mușchii intelectului meu. Nici două vorbe. Era evident, Crup devenise artist în tot ce făcea. Este de actualitate încă miracolul care transformă orice poartă semnătura artistului în obiect artistic. Deci nu-l înțelegeam.

Pe seniorul Ionuț Preda l-am cunoscut acasă la prietenul meu. Și pe doamna Preda. Bătrânul era o persoană ursuză, cu mustață. Și juniorul și-a lăsat mustață, deocamdată mai puțin stufoasă. Este semn de bărbăție, mustața. Cam înțeapă, dar se prezintă drept accesoriu masculin, mereu la modă. Unii, cum ar fi fost Bazil, își ornamentau fațada cu o barbă neagră. Nu știu de ce barba s-a prohibit în România la un anumit moment al „epocii de aur”. Lumea spunea că Elena Ceaușescu prinsese o ranchiună, dar în fine, bărboșii erau marginalizați. Orășelele de provincie rămăseseră într-o gaură de vierme a istoriei. Se păstra rețeaua de radioficare din anii ’50 (ai secolului XX), întinsă și prin satele înconjurătoare, în centrul orașului erau patru mari difuzoare prin care își transmitea prim secretarul, căruia îi zicem azi primar, mesajul săptămânal către urbe, iar pe marginea străzii principale, botezată cu numele unui patriot oltean și domn valah, Tudor Vladimirescu, exista o Gazetă orășenească. Pe această cutie mare se lipeau foi cu pamflete. Unul dintre… cum le-am zis, scris împotriva bărbii sale l-a împins pe Basil, singurul care-i ținea piept lui Lichi în meserie, să plece din orașul de proști cu care se complăcuse un timp.

Nu m-am implicat deloc în cunoașterea amănunțită a hărmălaiei electromecanice. Simțeam că vrea să mă acapareze, iar eu nu am permis cuiva să-mi miște inerția. Nici măcar iluzii nu-mi creasem. Cu Lichi am intrat în conflict deoarece nu manifestam curiozitate nici pentru aparatul (CTU) în sine, nici pentru realizările sale. Am fost băiat cuminte și ascultător. Lichi nu mi-a plăcut. Numele i se potrivea de minune. Era lichea, lătrător, slugarnic la Înalta Poartă a Direcției Telefoanelor. De fapt nu plăcea nimănui. Când s-a început construcția centralei interurbane, am ajutat la ridicarea și manipularea cadrelor metalice. Prea mult efort pentru un lucru inutil mie. Dar primeam un stipendiu, urmare a școlii și repartiției, iar pentru a continua să-l primesc mă implicam… puțin. Aproape un an a durat instalarea centralei Pentaconta în sala unde erau cele două rânduri mai vechi de CTU. Aceste două tipuri de centrale telefonice bazate pe tehnologii foarte vechi au fost licențe cumpărate de statul român de la francezi și americani, ulterior fabricate la întreprinderea bucureșteană Electromagnetica. Centralele Pentaconta țac-țac (e zgomotul făcut la comutarea barelor transversale), considerate semielectronice, au apărut în România când centralele moderne, mai mici și mai performante, erau electronice. Inaugurarea CTI-ului^[8] s-a făcut cu tot fastul și toți angajații. După două săptămâni am fost retrogradat la secția de cabluri, iar John, urmare a implicării în cunoașterea aparaturii, a rămas să-l sâcâie pe Lichi, alături, la CTI, subordonat unui băcăuan abia moineștit pe numele mic Venuț^[9]. Aventura mea cvasi-profesională s-a mutat la parter și subsol. Tocmai se încheiase stagiul și pentru că legile nu permiteau concedierea, șefii mei de la „centru” m-au degradat intelectual. Cum spusesem, îmi pare, telefonia celulară nu se lansase încă, așa încât mijlocul de transport al vorbăriei umane la distanță era via cablul din sârme de cupru. Obiectiv privind, când și-a lansat minunea, Graham Bell nu a avut nevoie de centrala de comutație ci numai de telefoane și cablu, prin urmare ajunsesem mai aproape de esența comunicării pe fir. Telegrafia, cealaltă componentă a comunicației pe cablul electric se depreciase și după cel mult cincisprezece ani a colapsat. Invențiile în tehnologia comunicării au schimbat Lumea. Eram acolo, dar nu pentru a face performanță. Aveam totuși o cunoaștere periferică de care făceam uz dacă indivizi curioși, știindu-mi profesia, mă întrebau. Mă întorc foarte iute la una dintre acele zile în care îmi reîntâlnisem fostul vecin și prieten Cristi Dobre, abia revenit din prima lui cursă pe mare în calitate de ofițer inginer mecanic. Am consumat o bere, două,… mai multe și Cristi mi-a vorbit de iahturi naufragiate, abandonate la malul mării, pe care, dacă le-am fi reparat cu cheltuieli suportabile, puteam face o călătorie în jurul lumii. Ce ne-ar fi reținut? Un norvegian renumit, tocmai se învârtise o vreme pe ocean cu o barcă făcută din papirus. Toată lumea a aflat astfel că egiptenii puteau invada Yukatanul și construi piramidele civilizației maya, eventual ciopli statuile uriașe de pe insula Paștelui. Cristi avea licență de navigator, visa motoare mai mari sau mai mici, iar eu…

–        Ce să fac eu?

–        Te ocupi de transmisiuni, nu? Asta ai învățat…

Cristi a devenit un bun profesionist cu motoarele. A văzut lumea de pe navele comerciale. Îmi spunea mama lui pe unde se afla, am auzit și alte lucruri mai puțin bune despre el, apoi ne-am uitat înfățișarea, până ce a trecut pe lângă mine și m-a ignorat. Posibil să mă fi modificat, ori poate își selectase deja amicii…

Nu-mi puteam transforma profesia în hobby. Cunosc persoane care strecoară cuvântul „pasiune” în treaba lor care produce bani. Alegeți artistul care să nu fie extaziat de menirea lui divină. Face ce-i place! E mai mult decât profesiune, este inspirațiune, este extaz. Când se deschide canalul… Suntem nebuni? Profesia nu poate fi un hobby. Nu este corect. Directorul Poștei și Telecomunicațiilor din Bacău, bătrânul Theodor Nicolau, o persoană aparent bonomă și absentă care lăsase șefia în mâinile „balenei agitate”, inginera Olga, era colecționar de timbre poștale. Având poziție de frunte în locul de distribuție a timbrelor, adunase colecții pentru care primise distincții naționale. Însă reușise un discurs mândru, la repartiția noastră, amintind de pasiunea subînțeleasă pentru profesie. Mi-a lipsit cu prisosință!

Așa cum John Ristea își ocupa timpul liber cu realizarea unei orgi electronice de lumini pe care ar fi vrut să o vândă unui disk jockey, la fel mă străduiam eu să creez imaginea, tabloul, perfect. Nu doar că n-am reușit vreodată, însă, completându-mi cultura cu știința existenței, am înțeles cum au pornit, în ce mediu s-au format, artiștii autentici. Eram deja bătrân să iau totul de la capăt. În plus, nu aveam încredere în mine. Nici cutezanța firească unui om care vrea să reușească, sau… lipsa de inhibiții… Gaugain Paul este cel mai celebru virusat la diblă care s-a sucit în viață și s-a ratat. Ce contează recunoașterea postumă pentru un om care nu a beneficiat de valoarea lui? A stat o vreme lângă alt nebun de pomină care nu a vândut măcar o lucrare din munca sa până și-a dat, supărat pe sine, ultima suflare. Fără resurse omul nu poate exista în acest mediu agresiv. Ceva, cineva, i-a ținut în viață. Obsesia le-a fost indusă de sus. Eu așa zic. Dacă, evident, e ceva real în povestea vieții lor. Îm, gândesc prea departe! Eroii, legendele Lumii... Nu. Animalul trăiește puțin în viață. Jumătate își reface energia, doarme și se alimentează. Omul muncește de când s-a înmulțit gregar și pământul nu i-a oferit întreaga listă de comodități, iar cât pare liber de obligații, se epuizează, lâncezește ori imaginează scheme de evoluție exemplară. Sau catastrofe globale. Intri și ieși într-o poveste a celor cinci simțuri. M-am tânguit că sunt singur. Până când am găsit un subterfugiu artistic. M-am simțit constrâns la singurătate, la imposibilitatea de a spune cuiva ce anume lipsește… Lipsește mereu ceva pentru a închide puzzle-ul. Nici azi nu l-am putut rezolva. Sună nebunește? Misterul existenței Lumii este inaccesibil. Și-al meu, pierdut, fără speranțe, în Ea. Mi-am desenat autoportrete. Am numărat treizeci pe caietele mele. Nu am întocmit jurnale deși uneori notam ziua. Scrisesem undeva: „Jurnal à la Pontormo” – Cel mai sec și mai scurt jurnal, de doar 29 de cuvinte, despre mâncare, costul mâncării și… mai nimic. Eu am descris în zeci de „caiete” amețeala mea. Mi-ar fi fost rușine să le vadă altcineva. Mi-am zis că le voi da foc. Jurnalul lui Pontormo este celebru! Ce treabă aveam cu Jacopo Carucci da Pontormo? Un maestru format de da Vinci, Piero di Cosimo… Aveam. Citeam cărți despre artă. Am citit, nu de multă vreme, Jurnalul său și ceva despre viața și opera sa. Are mult mai multe cuvinte Jurnalul lui Pontormo. Se spune că era zgârcit. Un om care lasă Lumii atât de mult nu poate fi zgârcit. În vreme ce eu… Am fost turmentat rău un timp! Și mi-a trecut.

Am destule amintiri din Moinești și împrejurimi. Fenomene fizice. Două furtuni, una de vară, alta de iarnă. Prima a adus un torent pe strada principală și a devastat orașul. Strada s-a umplut cu pietre mari și pomi. A fost deblocată după o săptămână. Ziua când a fost furtuna de iarnă, a debutat senină și am mers la serviciu îmbrăcat în sacou. Am ajuns la cămin vânăt de frig, după lupta împotriva viscolului și zăpezii până la genunchi… Înălțimile orașului, dealul Osoiu, pe care mergeam cu Ionuț și amicii la pick-nick și dealul Mărgineni, un deal împădurit, cu o mare poiană unde iarba era înaltă cât un copil de zece ani… Exercițiul de alertă aeriană care a ținut o zi și-o noapte. Nu am mai văzut așa ceva. Ca în filme de război. Au lipsit doar bombele… Nebunii orașului. Erau trei. Două femei de cincizeci-șaizeci de ani și un bărbat de patruzeci, poate. Îl chema Jean. Erau ciudați și comici oamenii aceia, dacă mai erau oameni. Oameni, erau oameni, nu-i așa?... Cerșetorii.    L-am știut cel mai bine pe șchiopul din capătul de sus al scărilor spre Lucăcești, un om de cincizeci de ani, gras, cu o cârjă. Locuia chiar acolo, în casa din apropiere. Mă aștepta sprijinit de bara metalică a scării. Îi dădeam un leu zilnic. Apoi l-am identificat cu diavolul care cere o taxă pentru a-mi permite să cobor în Infern. Se obișnuise cu mine și m-a certat într-o zi deoarece îmi schimbasem ruta. De-aș fi superstițios, și sunt de mult timp, aș putea crede că mi-am cumpărat astfel liniștea existențială în Moinești. S-a destrămat cam brusc…

Totul a plecat de la ziua de Florii din 1979. Eram în București și am organizat cu prietenii un „bairam” la Tohăneanu. A fost o mare adunătură de tineri între care vărul Florentinei dinspre mamă, Iliuță, un grăsan foarte prietenos, care, se spunea, o curta pe Valerica. Fiind inspector la „Controlul de calitate a produselor alimentare”^[10], și-a permis să achiziționeze, dintr-o cameră frigorifică de la subsolul halelor Obor, o „lamă” de cod înghețat. Din cinci kilograme de pește s-a organizat o masă de povestit. Cele două verișoare l-au preparat, am destupat câteva sticle de băutură și… George Tohăneanu își adusese noua iubită, o blondă care nu făcea parte din grup. Pentru că era puțin mai alcoolic, George al nostru s-a „afumat” repede. Și nu era izolat în activitatea aceasta. Avea prieteni la fel de harnici, Dan Chiriță și Iulian Coman. Orice chef cu băutură îi scotea repede în evidență. Frumoasa lui George a rămas deodată fără partener și m-am implicat în delectarea ei. Frumoasă și prostuță este combinația ideală de calități a femeii tinere râvnită de bărbați. M-am retras cu ea în dormitorul de la subsol pe care îl deținea George Manea, fratele Valericăi, după ce Nelu subtilizase cheia camerei. Abia îi dezgolisem bustul când a intrat furios Manea…

Femeile. Masculul a dorit mereu să-și creeze un model feminin care să îl scutească de ritualul curtării. Femeia este o redută care se cere cucerită. Despre înmulțirea speciei și plăcerea sexuală se vorbește în toate limbile și pe toate înțelesurile. O simplă observație ne dezvăluie că suntem conduși de instincte și de educație. Educația comună separă grupurile. În căminul din Lucăcești am participat de două ori la o specialitate de „sex în grup”, numită popular „poștă”. E drept, cu o minimă intimitate. Evident, și acesta era în scop terapeutic. Femeile circulau uneori prin camerele băieților, iar accesul la festin era datorat unui filantrop. Deși nu exista prostituția de azi, femeile aveau nevoie de hrană și cazare provizorie pentru o noapte-două. Cea mai faimoasă era F., în vârstă de numai cincisprezece ani. Cum de ajunsese la cincisprezece ani să fie deja renumită? Se spunea că a stat într-o baracă în compania a 40 de soldați. Probabil o legendă. F. era subțire, înaltă, cu sâni mici ca două mere și părul pubian abia răsărit. O copilă, deja cu trecut notoriu. A bântuit de câteva ori prin cămin dar eu n-am văzut-o decât o dată. Pe a doua a luat-o din drum Savin Arhip, șoferul nostru care locuia în aceeași cameră cu mine. O noapte de neuitat la bloc, film fără capă cu spadă pentru adulți. Pe cont propriu am „întreținut” relații de amor cu Viorica, fiica fostului director al liceului, Clementina, o farmacistă, femeie destul de măritată și… între toate femeile acestea m-am atașat de Dorina, o tânără profesoară de muzică. Am regretat-o mai târziu când am dorit să renunț la celibat. O tânără delicată, sensibilă,… Diferită.

Prietenii. Moldovenii sunt amicali și ospitalieri. Am avut prieteni pe care i-am apreciat diferit. Ionuț Preda a fost probabil cel mai bun. L-am simțit mai apropiat decât pe John, tovarășul meu de „apartament”. Nu puteam fi pe placul lui John deoarece nu aveam nici o plăcere comună. După nunta sa… ne-am uitat. Cu Preda am încheiat relațiile după ce nu am mai avut posibilitatea să îl vizitez. Mă certasem cu tată-său. El m-a căutat de câteva ori, m-a invitat la noul loc de muncă dar îmi schimbasem programul. În blocul IGO am avut și alți colegi în cameră. Erau patru paturi și am locuit, de obicei, trei oameni. Când a plecat unul ne-am înțeles cu administratorul să plătim doi pentru patru. Dar cererea de locuri de cazare a crescut. Singurul hotel din oraș era o casă cu patru-cinci camere, astfel încât se căutau toate paturile libere din căminele publice. Așa a apărut în camera 47, unde am locuit doi ani și jumătate, Gică Brezoi, un tip mic și agitat pe care l-am urât toți și care ne-a făcut traiul în cămin un calvar. Brezoi a fost una dintre cauzele care m-au izgonit din Moinești. Într-un fel… mi-a făcut bine! Eram un pic amorezat de farmacista subțire, cu ochi albaștri ca cerul senin de dimineață, blondă platinată, cu zâmbet de fecioară… Peștișorul meu de aur… Era născută în zodia peștilor, pe 24 februarie. Am fost și sunt stupid de prost, sau invers, m-am lăsat sedus mereu de idealuri. Când m-au trezit din vis am renunțat definitiv. Ce bun prieten mi-a fost Brezoi! A adus un teanc de reviste franțuzești, destul de vechi dar o nesperată conexiune la exterior. Mi le-a dăruit mărinimos și l-am refuzat, după ce le studiasem cu lăcomie. „Paris Match”, „Le nouvel Observateur”, „Le Point”, „Vendredi-Samedi-Dimanche (VSD)”, astea patru au fost în 22 de reviste. Cu timpul, o parte s-a evaporat pe la vecini.

Cultura. A fost locul unde am cunoscut pentru prima oară tradiții moldovenești. Auzisem despre mascați de la fosta mea prietenă Lenuța, născută într-o localitate bucovineană. Mă invitase la sărbătorile de iarnă dar nu am avut curaj ori încredere în ospitalitatea oamenilor necunoscuți. Credeam că sunt asemenea bucureștenilor.

Înainte de sărbătorile iernii, grupurile de colindători erau autorizate la primărie. Se făcea o coadă lungă de tineri costumați, pentru care colindul era un mod de a câștiga bani dar și o distracție. Obiceiul de câmpie „Plugușorul” nu era practicat de moldoveni. Dar cel cu urșii era de bază, apoi „Capra” și „Mascații”. Unii „mascați” aveau cutuma să acosteze persoane cunoscute și să le ceară să-i recunoască. Dacă acestea erau curioase, achitau costul deconspirării. Totul avea un cost în zilele de sărbătoare. Alți „mascați” veneau însoțiți de instrumentist și încingeau o horă în fața casei sau în casa gazdei, dacă-i primea. Ăștia se cam îmbătau pentru că erau invitați la un pahar de oamenii cu chef.

Am petrecut două revelioane în Moinești, ambele la invitația lui Ionuț Preda. Al doilea și ultimul. Doru m-a vizitat la sfârșitul lui ’79. A fost dificil să agrementez intrarea în viața fratelui meu a ultimului an din cel de-al optulea deceniu de secol XX. Aveam promisiuni de la Viorica (Ralu), o fată care se fâțâia în protipendadă și până seara am sperat să o însoțim la „cel mai grozav dintre revelioane”. De-atunci ne-am despărțit. Doru fusese problema. Pe el nu îl mai putea invita. Toată noaptea, până spre dimineață, cete de adulți umblau bete pe străzi, apoi, fiecare om se întorcea acasă cum putea. De Anul nou aveam două zile libere, dar Crăciunul nu era sărbătorit legal. Credința religioasă nu era încurajată în comunism. Omul se trage din maimuță, Universul a apărut în urma expansiunii materiale datorată unui Big-bang al bobului energetic primordial, viața s-a format accidental printr-o chimie a substanțelor organice, în condiții speciale oferite de Terra într-o anumită perioadă a evoluției sale, noi înșine, fiecare în parte, suntem produsul întâmplării, iar rostul nostru este să muncim pentru viitorul de aur al copiilor. Fără referință la divinitate. Povestea comunismului este o variantă a poveștii creștine. Viitorul, era perfectă, este ținta civilizației. Îi suntem datori prin naștere. Dar… Oamenii umpleau bisericile la procesiuni. Paște, nunți, botezuri, decese, moșii ori ziua sfântului patron local. Atunci, tradiția pretindea să fie ospătat oricine cere de mâncare.

Erau două biserici mari sus, în Moinești, și două case de cultură, una jos, în Lucăcești, alta în centru. La casa de cultură din centru nu se ofereau doar proiecții de filme, erau și spectacole de teatru, spectacole muzicale sau de divertisment, cu vedete naționale. Toate mobilizau locuitorii zonali. O asemenea distracție mi-a oferit ocazia unică să iau masa la cantină aproape de celebra Stela Popescu și soțul ei Mihai Maximilian. Erau doi oameni obosiți, cu probleme, care se ciondăneau – n-am înțeles prea bine ce o nemulțumea pe divă… Doi oameni singuri. Două personaje triste în afara scenei. O știam pe Stela Popescu parcă de o viață. Crescusem cu filmele ei, sketch-urile tv, o văzusem chiar într-un spectacol al teatrului de revistă, la grădina Boema, îi știam figura drăguță, veselă, zâmbind ori râzând. Fusese emblema fericirii… până atunci. Mânca o friptură, mai mult fiartă, într-o cantină care mirosea a latrină nespălată… Am mai întâlnit-o pe Stela Popescu în București, pe fosta stradă Galați. Avea o vârstă și „baleta” dificil pe trotuar, în pantofi cu toc prea înalt. Vedetele sunt reale doar în spectacol. Afară, nu mai există.

Aproape de sfârșitul aventurii mele în Moinești, în timpul verii, au ajuns în oraș membrii unui club de pictură pentru pensionari care și-au așezat șevaletele oriunde, să schițeze peisaje. Îmi dorisem un șevalet dar nu-mi permiteam, era destul de scump și ocupa loc. După ce am încheiat marea pictură întinsă pe jumătate din perete, pasiunea mea pentru artă s-a diminuat. Îi luase loc cealaltă obsesie, scrisul unei cărți. Cu pictura, mă convinsesem, nu aveam viitor. O carte… Era timp o viață să scriu o carte. Foarte erudită, cu demoni, vorbe magice, cu… eh, tot ceea ce poate fi mai misterios! Citisem multe cărți, începusem chiar să notez citate, unele utilizate de mari scriitori, oameni învățați, mă simțeam privilegiat că le știu cumva deși nu aveam pentru ce să le memorez. Cui să le spun? În limba latină?… Doar nu eram smintit! Oamenii celebri sunt citați și sunt celebri pentru că au emis vorbe memorabile. Dar să faci paradă de ideile lor nu înseamnă oare că ești un papagal? Un papagal… Alt imitator de renume din regnul animal este cameleonul, dar cel mai cunoscut e maimuța. Știam, cumva, de anii chinezești. Tradiția chineză spune că anul natal influențează comportamentul. Prietenul meu Nelu Martin era născut în anul Maimuței. Eu sunt dragon. Dragon este împăratul, iar împăratul însăși China. Hâm! Chinezii și-au ucis dragonul! Nu am impresionat pe nimeni, iar destinul meu nu a fost imperial. Destin… Ceea ce mi-a fost dat să fiu… În Lume. De cine, sau de ce? Zodiacul n-a devenit specialitatea mea. Problemele astea existențiale însă… mă amenințau. Trăiam izolat în mine și mă lamentam pe hârtie. Un tip sanguin se smiorcăie penibil. Citindu-mi azi producția de-atunci îmi vine-a râde. Îmi pare altcineva, cu mintea prostuță. Dar vai, am fost chiar eu! Știu bine că oricine-a performat în Lume, la douăzeci și șapte de ani era deja o promisiune certă, dacă nu devenise deja celebru. Secretul pare să fie educația de tip spartan într-o disciplină, oricare…

Exista în Moinești o timidă, o palidă activitate de cultură locală. La club, altă sală din casa de cultură, se organiza lunar discotecă. Era o zăpăceală plătită de tinerii din oraș, acaparată de banda rock Hipnotic, pe care o conducea guristul Alexandru Melinte. Individul avea faimă de casanovă și se spunea că încercase toate femeile aspectate din oraș. A apărut în 1981 la concursul televizat „Steaua fără nume” și a depășit chiar prima etapă! Era, din perspectiva mea, un individ fără voce cantabilă, rudimentar, chiar penal. Și când vorbea calm părea amenințător. Vocea lui era bovină. Un bou arțăgos, pregătit de bătaie. Am avut motive să-l urăsc însă nu l-am cunoscut îndeaproape. La Primărie s-au organizat în trei ani, cât am locuit în Moinești, două galerii de artă cu producții autohtone. Am fost sfătuit să-mi expun și eu pânzele dar n-am vrut deloc. Nu m-am simțit vreodată moineștean. Eram un Ovidiu exilat care scria „Tristele” sale, mult mai puțin inspirate. Priveam spre Marea Neospitalieră… Amicul meu Ionuț Preda și alți talentați asemenea, au pregătit o piesă de teatru care s-a jucat în octombrie 1979. Furtuna pornită cu două zile înainte de premieră, smulsese singura pancartă, așezată în apropierea casei de cultură, care le făcea publicitate. N-au avut public, nu a existat continuare.

Prietena mea Dorina a vrut să îmi salte nivelul culturii muzicale și mi-a oferit, de onomastică, un album cu Simfonia a IV-a de Brahms. Unora le place Brahms? Altora nu… Dar mie chiar mi-a plăcut. Era trist, patetic, melancolic. Pe-atunci încă era în vogă formațiunea rock Bee-Gees, aceea cu vocile de castrați. Cum pot asocia Bee-Gees lui Brahms? Între muzica clasică, numită cultă și cea modernă, aparent vulgară, există filiație. Din nefericire!

Citeam încă. Deși aveam tot mai puțin loc în camera căminului, găseam momente pentru lectură. Orice fel de lectură. Spre exemplu… anatomie. Cumpărasem un mare compendiu și îl studiam creionând schema organismului, lungă de un metru. În scurt timp aceasta a devenit atracția vecinilor. Mă inspirasem din crochiul lui Leonardo, acela cu omul înscris în cerc. Un corp defrișat pe alocuri de piele. Roșu, vânăt, traversat de fâșii musculare, vase sangvine, nervoase, strânse pe schelet, astupând organe ciudate pentru care nu avusesem destulă uimire până atunci. Prin mai am avut o carte despre medicina chinezească și am trasat meridianele apoi am însemnat o parte dintre punctele de presat ori înțepat să ne facă bine^[11]. Am continuat cercetarea interiorului meu dinafară, completând-mi biblioteca în timp, dar niciodată nu mi-a fost de-ajuns pentru     a-mi alimenta vreo simpatie pentru medicină sau pentru medici. Visam la medici roboți androizi care nu fac erori și sunt lipsiți de lăcomie… Și am citit „Delirul” lui Marin Preda. Preda scrisese și literatură cu iz proletcultist. Avusesem o carte a sa, „Marele singuratic”, și îmi displăcuse. Se studia romanul „Moromeții” la școală, însă nu mă obosisem să-l răsfoiesc. Cărțile despre țăranii români nu mi-au părut atractive în bună parte din cauza limbajului. O carte americană cu cowboys nu are același impact. „Delirul” părea să spună ceva despre Istoria timpurie a socialismului autohton. Deși personajele importante nu erau devoalate, iar dialogurile era nenaturale, livrești, mi-a plăcut mult cartea lui M. Preda, Hemingway-ul României. Aveam ce comenta.  

A fost perioada când nu am prea văzut televizor. Ne-a lipsit din camera de cazare. Încet, dar sigur, televiziunea își restrângea programul și diversitatea. Nu am crezut că amenințările lui Ceaușescu se vor aplica. Absurditatea culturii de rit comunist îmi părea incompatibilă aplicării. Ziceam că e doar gura de el. Apoi s-a pornit dezastrul.

 

Prima zi a dezastrului a fost aceea în care vânzătorul de la „raionul de mezeluri-brânzeturi” din supermagazinul Select ne-a spus că nu vom mai găsi cașcaval deoarece nu mai există nici o „roată” în depozit. Cât timp? Pentru totdeauna. „Totdeauna” părea destul de mult timp… Nu a existat o criză a cașcavalului vreodată, cel puțin din momentul în care mi-am permis să cumpăr. Nu știam ce este aceea criză economică. Doar capitaliștilor li se întâmplă. Asta îmi părea o justificare destul de serioasă. Obișnuiam să mănânc brânzeturi și pește conservat, din Pacific sau Marea Chinei. De la chinezi îmi procuram și țigările, desigur prin intermediari: „Double horses”, „Three flowers”, „Ancient Porcelain” și alte sortimente foarte aromate. Fumam… încă moderat. Mărfurile chinezești au dispărut toate, dar nu le-am regretat prea mult. Oricum, magazinele de mărfuri erau prost aprovizionate și am crezut că astfel funcționează provincia. Eu mă îmbrăcam din București cu țoale italiene cumpărate de la tanti Mimi, astfel încât păream destul de aparte când mă plimbam, ca toți „țăranii”, de colo-colo prin centrul Moineștiului.

În ’79 a murit tataia din Pantelimon. Părinții mamei se prăpădiseră mai devreme. Fusesem crescut o vreme de bunici, am suferit. A avut o afecțiune renală și, ciudat, nu mai reținea hrana. Practic a murit de foame. Când am venit, să-l mai prind în viață, nu m-a recunoscut. Se micșorase, redevenise prunc. Cu mustață pătrată. Săracul! L-am visat de multe ori după aceea. Superstițiile spun că de câte ori visezi un mort vrea de pomană. Dar sunt superstiții, numai!

Apoi s-a măritat, cu un coleg de serviciu, Valerica. M-am simțit trădat. Am avut chiar o întrevedere și am spus câteva vorbe grele, dar… întotdeauna m-am liniștit după ce am zis ce aveam de zis. Nu debordez de orgoliu. Mă ambalez puțin și-apoi îmi trece. Valerica îmi fusese partenera bucureșteană. Eram împreună la „bairamuri” deși… mi-aș fi dorit o femeie „cu aspect”, cum era a lui Nelu. De exemplu. Sorina era înaltă, era subțire, blondă cu ochi albaștri… era și deșteaptă, a intrat la ASE din prima, era amorezată lulea de… Bogdan^[12]. Nelu, numit de ea Bogdan, era sufletul petrecerilor. Organizatorul. Creatorul. Zeul… Se cam zbătea. Cum poți păstra altfel, și educa, odoarele? Eu am fost inert. Drept urmare am rămas, cumva, singur. Am păstrat viața mea de provincial dar am pretins alt spațiu de locuit după plecarea lui Hombre John Ristea. John s-a însurat cu o învățătoare localnică, o tipă slabă, foarte mioapă, și a găsit de lucru la centrala telefonică din orașul argeșean Costești. La începutul verii m-a părăsit și Dorina. Nu am fost un sprijin pentru ea. A ratat complet acomodarea cu mediul educațional din Moinești. Muzica era ignorată ca știință, profesorii de muzică marginalizați, iar pretențiile lor batjocorite. Avea normă de promovabilitate! Din momentul în care orele ei deveniseră un coșmar a fost sfătuită și apoi susținută de părinți să renunțe la profesorat. A plecat la Brașov, în casa natală, alături de ei. A vrut să mă prezinte părinților însă mi-a părut un angajament și… Am fost laș. Deși nu a ieșit definitiv din viața mea, nu ne-am revăzut vreodată. Dintre toate femeile am rămas cu una, Clementina, și aceea împărțită cu altcineva. Vremurile se schimbau, dar nu cum anunța Bob Dylan, celebrul…

Fratele meu Doru a plecat în armată. Lucrase la atelierele de reparații Dacia din Pantelimon până când a fost dat afară pentru că, împreună cu alții, făcea trafic de piese auto. Ceilalți, mai bătrâni, intraseră în pușcărie, pe el l-au concediat. Fusese vedeta unui grup foarte colorat de amici și era îndrăgostit de Țoi^[13], o tânără slabă și înaltă, cu alură și purtare băiețească, nebună de legat. Avea tendințe radicale, se tunsese chilug, dar… o ducea mintea. Țoi, căreia el îi spunea Michelle, a devenit proprietara tuturor tablourilor pictate de mine la Moinești, pe care le trimisesem „acasă”. Pe această Michelle-Țoi nu am mai avut ocazia să o întâlnesc. Am regretat mai târziu că nu îmi oprisem tablourile, dar atunci nu mi-a păsat. Doru avusese numeroase conflicte cu tata. Tatăl meu îl vedea ca pe adevăratul său urmaș, avea aceeași pornire spre aventură, beție a vieții. Știa să se bucure de ofertă. L-a ajutat mereu. El l-a dus la atelierele Dacia, el l-a trimis în armată, cu mijlocirea vărului, colonelul Tudor, să învețe o meserie care i-a fost brățară de aur, șoferia. Erau orgolioși amândoi, au intrat în conflict. Doru a plecat de acasă. Atunci am aflat că a fost găzduit un timp de Manea George, fratele Valericăi, și de vărul nostru Petrică. Petrică, zicea mama, „s-a potolit”,  e om la casa lui, însurat…

I-am trimis scrisori la Botoșani, unde a stat patru luni. Mi  s-a plâns de condiții, se simțea prizonier. Corespondența era violată de gradații trupei și a suferit pentru cuvintele sale. După cele patru luni de școală auto a fost transferat la Bacău. Plecasem deja din zonă însă am revenit să-l văd. Și pe Clementina. Am păstrat legătura cu această femeie încă trei ani de la părăsirea orașului Moinești, până când s-a stors ultima picătură de interes.

Migrația mea în Moldova s-a încheiat pe când lucram la secția de cablu pentru telecomunicații. Ajunsesem în grija unui tehnician, fost proiectant la Bacău, un tip peltic și cu buză de iepure, Gheorghe Ghețea, așezat pe funcția de șef al secției. Am fost mereu politicos cu el, dar nu am primit aceeași atenție, totuși am sperat mereu că mă simpatizează. Ghețea era un tip mic și vioi, șmecher, grăbit să rezolve lucrurile în beneficiu personal, își adusese nevasta aproape, primise un apartament spațios, al firmei, în Moinești și, într-un an se întronase rege local al telefoanelor. Avea pornire spre libertinaj, căuta să fie popular și poseda ceea ce recunoșteam deja la mulți apropiați ai mei, spirit de inițiativă. Revendica ideile celor care nu își permiteau să le valorifice. Mă plimba adesea după el să învăț ceva. În acea perioadă Ghețea nu era hotărât să rămână la Moinești prea mult. Bacăul era capitală de provincie, era altceva! Jucam fotbal aproape zilnic, mergeam la bere împreună, se purta ca un tânăr la cei 35 de ani ai săi… A venit o dată în camera detestabilă unde locuisem trei ani și a acceptat că nu pot continua astfel, dar nu m-a putut ajuta. Nu a putut sau nu a vrut, deși se pare că a intenționat. Nu m-am priceput să gestionez asignarea noilor telefoane, de care aparent mă ocupam. Într-o zi, belicoasei Olga i-a părut că fusese manipulată „bursa telefoanelor” din Moinești. Prețul plătit trebuia simțit la nivel…

Spre mijlocul lui septembrie am scris demisia. O însoțisem de o cerere pentru locuință. Locuință? Poate la anu’ și doar dacă mă însor. Era clar, nu aveau nevoie de mine și am plecat.

---

[1] De fapt nu era deloc ultimul. „Queen” mai lansase între timp două albume.

[2] Ori narghileaua, că e turc

[3] Biroul de Turism pentru Tineret

[4] Despre telefonia mobilă nu se vorbea

[5] O familie din gașca de negustori greci ai Fanarului (cartier istanbulez) care și-au cumpărat dreptul de a deveni principi și stăpâni ai populațiilor moldave și valahe. Azi se prezintă ca civilizatori români și pretind măreție. Au susținut mereu intelectuali care i-au pupat în… cu elogii exasperante

[6] Cică li se zice și unor mierle astfel

[7] Întreprinderea de gospodărire a orașului

[8] Centrala Telefonică Interurbană

[9] Venus diminuată și masculinizată – posibil Amor

[10] am aflat ulterior că mințea, de fapt era angajat la vamă

[11] Am avut necazuri cu o măsea și am apăsat cu degetul un loc pe mandibulă și altul pe zona de sub nas, până m-am învinețit, totuși de durere n-am scăpat.

[12] Nu am aflat de ce își adăugase Nelu numele fals Bogdan.

[13] Țoi, sticluța lungă folosită pentru a măsura și consuma băuturi spirtoase