09 Alungarea din purgatoriu

22 septembrie 1980. Eram deja „acasă”. Apartamentul 29, blocul F3, strada Căminului din București, cu părinții și surioara. Nu aveam serviciu dar speram să-mi aflu. În ce domeniu? Parcă nu aș fi dorit în telefonie. Chiar nu-mi plăcea. Mi-am schimbat caietul în care mă desenam și notam gândurile (când aveam timp și nu eram urmărit de ceilalți). Venisem de două ore de la cununia religioasă a lui John ținută în Suseni-Argeș, la părinți. Un sat dintr-o zonă deluroasă, plină cu oameni plictisiți și zgârciți. Ar fi venit cu toții la parastas mai degrabă decât la o nuntă. Fusesem la nunta altui coleg de serviciu, aproape de Adjud, în satul Huruiești. Nunțile populare sunt continuate de petreceri obositoare cu obiceiuri tradiționale și nu prea, mese întinse ca la restaurant și muzică de taraf gustată de unii. Distracția costă. Nuntașii din Huruiești au fost mai agreabili decât consătenii lui John. Între localnici s-au inserat rudele miresei și prietenii din Moldova. Și-au organizat propria distracție. Am stat cu ei, eram dintre ei… Atunci am cunoscut-o pe Marcela, o soră a miresei. Marcela era o femeie înaltă, care mă depășea stând pe tocuri, râdea mult și… locuia în București. Abia împlinea 24 de ani. Era balanță și singură Marcela, fără prieten.

„Aș vrea să scriu viața de acolo”, mi-am notat. M-a speriat schimbarea. Nu știam ce trebuie să fac, unde să caut, cine îmi putea oferi ajutor. Nu exista un domeniu practic sau teoretic pentru care eram necesar.

În octombrie s-a căsătorit Ica, vecina, fata lui tanti Marioara Chiriță. Avea și ea 20 de ani deja. Cam călcase prin…, spunea Nelu, și l-a găsit pe Puiu. Cel mai nimerit, un băiat special… În noaptea petrecută la „salon”, undeva în Colentina, la periferia orașului, am revăzut-o pe Valerica însoțită de Liviu, bărbatul ei. Ne-am privit, mi-a și vorbit. Mi-a zis că nu m-a uitat dar ce mai conta… Liviu ne-a intonat cântarea nunții. „E o mare bucurie. V-o spun din experiență.” Nelu renunțase la Sorina. Era studentă, iar el abia dacă visa că ar putea urma liceul la seral… Zguduitor! Nu se mai potriveau la intelect. Și, în fine, pe 10 octombrie, surioara mea Leni a împlinit 13 ani. O domnișoară!

Se apropia iarna și nu aveam încă de lucru. Nu exista șomaj în România socialistă, oamenii activi erau obligați să muncească. Tata a încercat prin relații să-mi găsească ocupație. Am ajuns într-o zi la ITB (Întreprinderea de transport). Un bătrân meșter voia să părăsească postul de administrator al rețelei telefonice de întreprindere. Mi-l lăsa mie. După ce mi-a prezentat dezastrul în sumbre cuvinte și m-a convins că doar un nebun poate continua în condițiile expuse, m-am hotărât înainte să judec. Bătrânul ceruse o mărire de salariu care nu i se aprobase și îi demobiliza pe toți doritorii postului său. Apoi am fost într-o plimbare la FEA (Fabrica de Elemente de Automatizare). Acolo am vorbit cu un tip, pe scările de la intrare. Omul lucra la contabilitate, cum să mă ajute? Dar eu cum ajunsesem la el? Prin rude…

Am fost să caut de lucru la biroul „Forțelor de muncă”. Sau „Oficiul…”. Pe strada Polonă, cred. Era un loc unde mă așteptau doi funcționari trecuți de prima și a doua tinerețe. După ce m-au muștruluit că sunt adormit sau visător, mi-au găsit de lucru. Spun că mă așteptau pentru că nu era nimeni altcineva și nici nu a venit vreo persoană cât am stat acolo. Astfel am ajuns să fiu angajat la CCAB (Centrul de Cercetări de Automatică București), un institut poziționat pe Calea Floreasca, aproape de cartierul Aviației. Era deja decembrie și trecuseră trei luni de așteptare grea. L-am cunoscut pe inginerul Lucian Popa, șeful unui laborator de cercetare. „Phă!”, ce să facă el cu mine? Avea nevoie de un tânăr pentru serviciul de aprovizionare și mi-a găsit imediat birou, apoi m-am integrat.

Decembrie 1980 – aprilie 1994! Am fost o persoană statornică în acest domeniu și alte câteva. Dar nu mi-a folosit. Eram și sunt un om cu inerție mare, deși apreciez și am apreciat întotdeauna mișcarea, acțiunea, schimbarea. Mă comportam… nenatural!

Laboratorul L2 „al lui Popa” avea închiriate două săli în clădirea administrativă FEA (aceea pe ale cărei scări fusesem cu o lună înainte), sus, la ultimul etaj. Ultimul etaj, adică al patrulea. Urcam de obicei cu liftul… Sus-jos, sus-…! CCAB-ul avea sediul pe două etaje într-un bloc, proprietate a Institutului de Proiectare pt Automatică (IPA), peste calea Floreasca și o clădire pentru secția de microproducție, unde mergeam aproape zilnic să achiziționez piese electronice și altfel de componente pentru necesitățile laboratorului. Ceea ce nu găseam la serviciul de aprovizionare al institutului trebuia procurat de la fabricant. Astfel am început să cunosc „firme de profil”, în principal serviciile de desfacere. Arareori rătăceam prin întreprinderi. Am plecat și în alte orașe pentru aprovizionare… Era o profesie. CCAB lucra exclusiv pentru armată, era condus de ingineri militari în rezervă și, pentru că rezultatul cercetării avea această destinație, mai era numit Centrul de Cercetări al Armatei. De aceea aveam spor la salariu de 8%.

În prima zi de serviciu, abia intrasem, am fost întrebat de Mihai Vasiliu, zis Bibicu, dacă sunt fumător. Nu i-am răspuns. Am întrebat dacă e singurul nefumător și ceilalți au râs. Se fuma înăuntru atunci, dar după o porție de nervi ai lui Popa, s-a fumat doar în hol. Bibicu era un tip mic dar corpolent, cu capul mare, foarte agitat. Avea un copil de un an și continuu stres legat de el. „A făcut caca Bibicu?” „De-aici i se trage porecla”, mi-a șoptit Cristi Odagiu, un tip cu barbișon…

În sala unde avea birou și Popa, erau încă doi „muncitori”, specializați în lipituri punctuale cu letconul, alături de șapte ingineri. Eu am fost singurul „sub”. Alți angajați CCAB, integrați tot în L2, lucrau într-o cameră pe holul din stânga. Fiecare dintre echipe realiza o lucrare, cel mult două. Deocamdată se lucrau, nu simultan, patru automate de ghidare a rachetelor de pe avioane de luptă. Proiectul era al unui inginer maior de la Institutul Armatei din Clinceni. Doar la CCAB găsise loc să îl execute. A fost de lucru mai bine de un an cu automatele acelea. După aceea au sosit alte comenzi. Cele mai mari au fost „Simulatorul de tanc” și „Georom”, un laborator mobil de forare și căutare a mineralelor. Plățile se făceau după recepția unor părți determinate din lucrare, iar grosul abia la sfârșit. Personalul laboratorului a tot crescut până ce, după schimbarea administrației institutului, a părut prea mare noului director și a fost secționat. Institutul era format din cinci laboratoare, patru în clădirea IPA, alături de direcție și funcționarii din administrație, personal, sectorul financiar, bibliotecă, numiți generic TESA. Magazia și aprovizionarea aveau spațiu restrâns în clădirea pentru producție la scară modestă. Nu mi-a luat mult timp să cunosc lumea CCAB-ului și să devin cunoscut. A fost lumea mea zilnică, între orele 7,30–15,30, exceptând duminica. Restul zilei îl petreceam ieșind în alte lumi, în lumea viselor, în lumea lui Nelu uneori, lumea familiei mele și… la Marcela.

Cu Marcela am intrat încet într-o relație pe care am rupt-o în ’83. Avea un stil sufocant de a-și arăta iubirea, în plus îmi pierdusem brusc încrederea în ea. Bănuiam că mă înșeală. De fapt și eu o înșelam, dar reciproca nu se acceptă.

Avea șase frați, cinci surori mai mari și băiatul mezin. Pe el nu l-am cunoscut. I-am cunoscut în schimb o parte dintre surori. M-am întors într-o zi cu ea în Moinești. Niciodată nu a aflat Marcela că de fapt mi-am petrecut noaptea la Clementina. Ar fi trebuit să o întâlnesc și pe Dorina dar toate surorile, care o știau, mi-au prezentat-o ca pe o mare mincinoasă și nebună, trăznită, lunatică. Nesănătoasă mintal. I-am zis, la telefon, că nu mai trec prin Moinești. N-am iertat-o pe Marcela pentru că am fost constrâns să mint. A trecut timpul…

Marcela era secretara unui șef de secție la APACA, binecunoscută întreprindere de confecții din București. Mi-a facilitat achiziția singurelor costume lucrate pentru comenzi externe pe care le-am avut în viața mea. Mi-a arătat depozitul de haine și locul unde se făceau croielile cu tipare italiene. În mod ironic, niciodată n-am purtat aceste costume. Nu le alesesem prea bine nici nu-mi plăcea să îmbrac costum. Cred că undeva, la mansardă, îmi amintea de uniformă.

Încă se mai găseau țoale de calitate în oraș, dacă știai unde să cauți ori apelai la bunăvoința vânzătorilor. Până în 1983, legat parcă de această legătură sentimentală a mea, nu am avut probleme financiare. Vara, am fost în expediții montane. Cele mai grozave! Una în munții Retezat, cealaltă în Făgăraș. Am revenit mai târziu în ambele masive dar nu am egalat bucuria și amintirea acestor drumeții. În amândouă l-am avut camarad pe Nelu Martin, iar în ultima și pe Doru, fratele meu.

În doi ani situația economică s-a înrăutățit în oraș. Bunurile alimentare de uz comun, vital, au dispărut. Principala ocupație a omului de rând a devenit „statul la coadă”. În scurt timp această ocupație a prevalat asupra serviciului la firmă. Oamenii plecau imediat cum se lansau zvonuri că sunt aprovizionate cu alimente magazinele apropiate. Beneficiam și de absența zilnică a șefului Popa, un tip coleric, cu câteva ticuri pe care le imitam când vorbeam despre el… Simpatic, oarecum. Ne amenința constant, dar venitul nostru a fost sigur atâta timp cât l-am avut șef de laborator. Știa să lupte cu toată lumea, totuși, pe-aproape de anii ’90 a fost învins și a murit (la figurat) câte un pic până a plecat definitiv dintre noi. Atunci a murit și institutul.

Deteriorarea cumplită a alimentării, care a continuat cu oprirea curentului electric și a termoficării pe timp de iarnă, impunerea inculturii pentru a forma „omul nou”, un bizar homunculus comunist care vorbește limba de lemn și cântă nenumărate imnuri și ode „comandantului suprem”, pomenind și „epoca de aur”, au sălbăticit românul de rând. Efectul acelei perioade continuă și azi. Tendința s-a alienat pe un drum virtual. Cauza invocată era criza internațională a petrolului și energiei. Mai departe… numai de bine. Un viitor excepțional ne aștepta, doar pe noi românii, la cotitură.

Desigur eram departe de lumea bună totuși nu mă descurcam prea rău. Prietenul meu Nelu Martin primise noi sarcini la Biroul UTC al sectorului, unde era activist. Se împrietenise la cataramă cu soții Năstase, secretara și bărbatu-său. El, Năstase, era întocmai ca mine, adică un tip cu o cultură bunicică, după aprecierea lui Nelu, timid, însă cu mintea activă, ea, nicidecum îngâmfată, tânără, progresistă. Oamenii ideali pentru a și-i apropia. Pe atunci îl introdusese și pe Sirun Terzian, un coleg de la „Mecanică Fină”, în activism UTC. Era stângaci Sirun și departe de îndemânarea ori stilul descurcăreț și implicat al lui Nelu zis Vladimir^[1]. Dar s-a aranjat minunat de bine și el. Nelu a fost inclus în tot felul de acțiuni, între care aceea de aprovizionare a pieței Obor – în perioada de aglomerație maximă, lunile septembrie-noiembrie, cu ajutorul grupurilor organizate de liceeni –, i-a adus cel mai mare succes. Am profitat și eu câteodată, nu pot nega.

Am evoluat total în voia sorții, luat de val. Nimic nu am premeditat fiindcă nu am fost obișnuit să concep proiecte personale, însă uneori s-au ivit șanse. Este o loterie alegerea unei opțiuni importante în viață. Suntem predestinați, nu-i așa? De fapt orice ni s-ar da vom alege ceea ce trebuie… Am întrebat-o pe mama într-o zi ce am luat din tava cu obiecte oferite spre atracție, când mi s-a tăiat moțul. E tradiție importantă! Aveam deja trei ani. „Creionul”, a zis mama. Era singurul obiect de scris. „Și cartea” . „Nu banii”? „Nu. Banii au fost aleși de soră-ta”. Destinul!

Mama lui Nelu se recăsătorise cu Marcel Sârbu, îi ziceam deja nea Marcel, un tip cu burtă mare și fermă care spunea că a fost aviator, între altele. Fire veselă, expansivă, amatoare de țuică. Îl iubea pe Nelu ca pe fiul său, care s-a născut destul de repede. De educația lui Gabi Sârbu s-a ocupat fratele mai mare. He! Îmi amintesc în ce mod spunea Gabriel, la patru ani, povestea lui Harap Alb, la magnetofon. „… Și a venit o mâdoaaază… Peacă de-ici, bâzdoavă…!” E vârsta perfectă pentru a înțelege basme. Nelu îi zicea noaptea în șoaptă povești de groază, inventate, să doarmă adânc. „Mi-e fiică!”, spunea copilul, iar frate-său râdea: „De ce să-ți fie frică? Nu s-a întâmplat nimic rău. L-a păpat. Dar a supraviețuit în burtica lui.” Și eu le spuneam povești fraților mei când eram împreună. Și ne hârjoneam, și ne băteam cu perne. Ne iubeam. De-aș putea reveni, doar atunci când eram cu toții fericiți... Nu existau griji… Însă n-au fost decât momente.

Încă din Moinești îmi imaginasem un subiect fantezist pentru romanul de succes al carierei mele de mâine. Am scris câteva pagini, le-am rescris… Eram foarte nesigur de valoarea lor, dar am fost ajutat, cu sinceritate, să o aflu. Am citit, în anumite ocazii, câtorva persoane de încredere, cu mare sfială, aceste realizări ale spiritului meu. Lucrările spirituale sunt, de obicei, receptate intelectual. Iată primul răspuns al enormului meu prieten, Ion Bogdan Martin, în februarie 1982, după ce a rezistat greu, foarte greu, m-a întrerupt de câteva ori vorbind despre altele, să închei citatul: „Da, îmi place mai mult. E interesant, îmi place mai mult ceea ce ai introdus nou. Cu toate că ceea ce scriem noi este nimic pe lângă Amanda Lear.” Mi-a fost silă de mine în ziua aceea. M-am simțit nul. Dar nu fiindcă mă deprimase ce a zis, ci pentru că am avut curiozitatea să-i aflu părerea…

Abia revenit din armată, fratele meu Doru a pus bazele viitorului său, însurându-se cu Mihaela, prietena din timpul primilor ani de liceu^[2]. Doru și-a terminat liceul la seral însă nu și-a luat bacalaureatul. Mihaela era fruntașa clasei. Nu a reușit la facultate și după doi ani de neșansă a optat pentru măritiș. L-a avut pe frumosul clasei. Când au făcut cununia civilă, Mihaela era deja gravidă, iar când s-au luat religios, cel mic, nepotul Răzvan, avea aproape șase luni. A fost o noapte de octombrie ploioasă și friguroasă, iar masa care a urmat s-a servit la cantina întreprinderii Antilopa (fostă Progresul București)…

Prânzul aferent cununiei civile fusese consumat la restaurantul Casei Centrale a Armatei. Atunci a avut tata satisfacția de a fi numit „colonelul Ifrim”. De-ar fi fost tata colonel! Dar a fost cizmar, cu o mică dispensă, „meșter în cizmărie”. La întreprindere i se zicea „meșter”. Despre „meșterul Ifrim” sunt destule isprăvi de povestit. S-a încurcat prea devreme cu mama care a beneficiat de mărinimia soacrei și a rămas în casa bătrânească. Lui Ifrim îi plăceau chefurile și întârzia din când în când. Adesea venea însoțit de lăutari. „Nu ți-e rușine mă? Ești om însurat.” Era prea tânăr! Pe tata l-am văzut venind beat noaptea, de două - trei ori. Nu prea mult. De mai multe ori am plecat de-acasă de teama lui sau după o ceartă. Ultima oară m-a lovit peste față când aveam 25 de ani și mi-a curs puțin sânge din nas. M-a auzit vorbindu-l. Ce spuneam de el? Nu mai știu. Am rătăcit niște ore prin oraș… A fost un tip nervos. S-a îmbolnăvit de ulcer, din cauza dracilor, aparent. Suferințele tatălui meu erau solicitante pentru toți. Se văita, era în proastă dispoziție, nu râdeam când era acasă, vorbeam în șoaptă. S-a plâns devreme de reumatism. Imediat și-a pornit periplul prin stațiunile balneoclimaterice. Fără mama. Umbla după femei? Așa am crezut. În anii marei foamete a cunoscut o femeie din zona Clujului care i-a trimis pachete cu alimente, disimulate ca obiecte neconsumabile, cărți, haine,… Când colo, înăuntru era smântână de cea mai bună calitate, telemea de oaie, șuncă și cârnați. Porniseră vremurile când hoții erau protejați de toată lumea pentru a se trăi… decent. Dar doamna aceea, cunoscută de tata, provenea dintr-o familie de producători ai acelor bunuri. Cel puțin asta știam despre ea. Și îl bănuiam că are o legătură extraconjugală. Deși cam îmbătrânise.

Am sperat să-mi găsesc o portiță de ieșire din apartamentul părintesc. Marcela locuia în casa unor prieteni care lucrau în străinătate, parcă în lumea arabă și ea a fost persoana de încredere care le-a conservat casa. Prin ’82 și-a luat o colegă în gazdă pentru a diminua cheltuielile și a avea o persoană alături. Eu n-am vrut să locuiesc la Marcela, deși… nu m-ar fi alungat. Dar îmi găsisem altă femeie. Mult mai experimentată. Pe Anca. Îmi petreceam nopțile la ea. Însă nu m-am legat de niciuna și nu am promis nimic. Nu pot minți, ceva mă împiedică, mă penibilizează. Mai bine omit să vorbesc despre mine, despre lucrurile mele, proiectele mele, încerc să trec neobservat. Nu promit decât ceea ce voi face în mod sigur și nu îi uit pe cei care mă induc în eroare. Gândeam, gândesc, defect. Ion Bogdan Martin funcționa altfel. Adunase în el spiritul, tendința aspiranților la împlinire. „Acțiunile” erau viața lui. Astfel erau numite în limbaj de plop activitățile dedicate propagandei sau mobilizării grupurilor umane pentru scopuri amestecate. De exemplu organizarea unui concurs de schi la Predeal în numele întrecerii național-sportiv-amatoare „Daciada”, buna desfășurare a unui concert de muzică veche populară al lui Alexandru Mitrea, mare adunător mediocru de folclor, la Arena 23 August și, am vorbit parcă, zilele recoltei la piața Obor.

Zilele recoltei la piața Obor? Sfârșitul Lumii! Potop uman, natură umană dezlănțuită, o maree, un flux de oameni pornit dis-de-dimineață până-n seară când se făcea bilanțul zilei. Negustoria, deși solicitantă pe alocuri, avea momentele sale de control a vieții noastre de proști. Vânzătorul scotea bani de cheltuială și se cinstea în fiecare seară. Se bea bere, apoi vin, și la final tărie… Toate cântarele fuseseră măsluite. O mare hoție tăinuită chiar de reprezentanții partidului care primeau parte din tain! Cumpărătorii duceau acasă mai puțină marfă cu aproape un sfert din greutate. Acel sfert, transformat în bani, plus o parte din procentul de perisabilitate, intra în buzunarul gestionarilor șefi. Erau preamăriți de prietenul meu și ei îl răsplăteau. Cu trecerea anilor a intrat în „afaceri”. A început să vândă în nume propriu din marfa altora. Dar nu era singurul capitalist din vremea comuniștilor. Trebuia să ai ce vinde.

Unchiul meu, nea Biță, a fost aproape o viață, paznic. Mult timp a păzit întreprinderea unde tata era „meșter”. Dar a fost prins că trafica materiale și încălțăminte finită. După scandal, după ce a scăpat, la mustață, de pușcărie, s-a angajat paznic la o mare livadă de piersici pe drumul spre Cernica. Atunci am dus și eu acasă o pungă plină cu piersici mari și gustoase. Era ca și cum ar fi fost ale lui. Începuserăm deja să gândim că a lua de la stat însemna să recuperăm ceva care ne aparține. Era și nu prea era furt. Nea Biță a evoluat mai târziu, după ce averea statului a devenit obiectul unui rapt de proporții (care continuă și azi). Cariera și bunăstarea a început-o însă abia după ce a fost angajat paznic la spitalul de tuberculoși din Pantelimon, în special după ce a fost desființat spitalul. Fusese cândva o mănăstire acolo, azi e, parcă, un hotel și un restaurant. Îmi amintesc de lacul mic din apropierea pădurii, cândva plin de lipitori, în care, se spunea, plutesc microbii de ftizie pentru că toți bolnavii scuipă în el. În pădure căutam, copil fiind, viorele și brebenei să le ofer mamei și bunicii în luna martie. Chiar m-am rătăcit o dată în pădure. Noroc că era mică. Nu speria pe nimeni vecinătatea spitalului de ofticoși. Nici nu cred că era spital cât am locuit în Pantelimon. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre modul în care te emancipai fără prea multă școală în perioade ale oricărei societăți. Și ce este mai de dorit decât bunăstarea materială? Forța materiei? Spiritul este o iluzie, este o vanitate pe care o folosesc, pentru a ameți săracii în materie, indivizi ce pretind o stare superioară. Tot materială, cum altfel? Avem^[3] o nesățioasă foame de materie. Și călugării… ce? Se abandonează, fără luptă, iubirii de Isus, ori de aproape? Poți gândi la mari averi mânăstirești (sau monahale). Există o ambiție materială și în lumină, și în tenebre… Errare humanum… et perseverare diabolicum… Eu și prietenul meu, doar astfel eram prezentat de el,  „Cel mai bun prieten”! Mai târziu a găsit doi „cei mai buni prieteni” și mai târziu, foarte, foarte mulți „cei mai buni prieteni”. Pe lista lui Zuckero Bergovici^[4].

Era într-o vară, după noaptea furtunoasă și rece, pe malul lacului Bucura, când ne-am certat prima oară. Mi-a lipsit canalul de comunicare. În lipsa lui, posibilitățile mele de expresie au fost reduse. Am avut un ciudat simț al proprietății pentru lucruri și persoane. Nu am dorit să-mi aparțină. Am vrut să-mi fie apropiate. Este o nestatornică împuțită Lumea asta!

Am făcut împreună alergări de seară, din fața blocului până la stadionul 23 August, căruia îi dădeam ocol și-apoi retur, cam 5 kilometri, în 30 de minute! Îmi formasem o bună condiție fizică. Alergam între stații după tramvaie și le prindeam din urmă… Apoi, într-o iarnă am mers la înot. Seara, după opt jumătate. Făceam bazine, contra cost, tot în complexul sportiv 23 August. Apa mirosea a clor, uneori era rece însă ne încălzeam mișcând din mâini mai iute. După înot făceam duș în rezerve murdare, cu canal înfundat. Nu am repetat vreodată momentele acelea de bucurie a fizicului. Au rămas unice…

Nu a fost Nelu Martin singurul meu prieten. Am avut prieteni printre colegii de serviciu. Nu erau cei mai performanți între colegi, dar… au fost prietenii mei. Primul e Cristi Odagiu. M-a invitat la el acasă, locuia într-o vilă pe strada Barbu Văcărescu. I-am cunoscut părinții, nevasta și copilul. De fapt nu locuia decât periodic la părinți, abia se mutase cu familia undeva, pe Mihai Bravu, aproape de Dristor. Constanța Odagiu era o femeie bine. Grozav de cârcotașă, își critica și minimiza soțul fără încetare. El doar o ironiza. Relația lor era în criză și a continuat să fie astfel până s-au despărțit cu scandal. Oare ce anume nu-i plăcea femeii frumoase, încă tinere, la soțul ei, tânăr inginer? Cred că nu-i mai plăcea nimic. Cristi îmi spunea că femeia își satisfăcuse interesul, avea apartament și copil, ea, o parvenită de moldoveancă, etcetera, mai mult, era instigată de nenorocitul ei de șef… În fine, circ! Constanța îmi făcea ochi dulci. O dată m-a invitat să o vizitez când lipsea Cristi. Ha-ha! Era o capcană… Atunci mi-a făcut cunoștință cu prietena și colega ei Anca. Anca avea apartament într-un bloc, aproape de Baba Novac, în spatele restaurantului Rucăr, la etajul șapte. Ne-am cunoscut de tot chiar în prima zi de întâlnire. Anca era leoaică dominatoare, o adevărată man-eater. Am fost o vreme împreună, am dus-o chiar acasă, la părinți, dar ne-am înșelat unul pe celălalt… și nu ne potriveam decât într-o privință.   Nu-mi plac oamenii care-mi fac program, deși n-am altul mai bun. După mulți ani și-a amintit de mine, însă nu mai era Anca de-atunci, din ’82. „Am îmbătrânit”, i-am zis. „Nu. Nu-i adevărat.” Dar fusesem blând cu ea.  

„Sunt, pur și simplu un old boy”, îmi scriam în iulie 1982. Însă atunci nu eram deloc bătrân. Anul începuse cu o neliniște grozavă pentru conducerea „blocului comunist”. În Polonia se organiza o mișcare a unor nemulțumiți care își doreau libertăți și se vorbea despre măsuri necesare întoarcerii la liniște. Mereu a mocnit ceva acolo până ce s-a vărsat lava tocmai la Moscova.

Citeam „Săptămâna culturală”, un magazin cu destule atracții între care articolele lui Octavian Paler și cele ale lui Oliver Lustig erau preferatele mele. Octavian Paler scria pe-atunci despre călătoria sa în Mexic, cu referințe erudite, un serial numit „Caminante”. Mi-a stârnit curiozitatea și am cumpărat o carte a editurii Meridiane numită „Aztecii”. Pentru a înțelege o carte de eseuri pe o anumită temă, este nevoie să cunoști referința. Nu mi-a mai plăcut cartea lui Paler, nici continuarea, despre cultura universală. Sunt oameni publici care vorbesc mai bine decât scriu, și alții care scriu mai bine decât vorbesc. De obicei sunt apreciați cei ce scriu mai bine deoarece interviurile nu sunt reluate. Poate „Dialogurile” lui Platon, tot niște interviuri. Un exemplu bun ar fi Cioran. Dar pe Emil Cioran l-am văzut întâmplător abia într-un film din 1990. Un bâlbâit… de geniu. Am cumpărat altă carte despre plimbări, de această dată, prin Paris, o carte numită „Reverii pe malurile Senei” scrisă de Ion Vitner. Ion Vitner! Românesc doar la prenume. Dar era vorba despre mari scriitori francezi, unii mai puțin cunoscuți, despre o lume care mă atrăgea… Mi-a plăcut cartea aceea și următoarea scrisă de Vitner. Nu citisem multe despre Apollinaire, scriitorii francezi cu breton, André Breton, poetul suprarealiștilor, ori Rèstif de la Bretonne, un tip mai vechi și obsedat de dame, sau Gerard de Nérval, nici despre onoratul Balzac nu știam mare lucru… Nici nu am știut mai mult după ce am citit acea carte însă astfel credeam atunci. Crescusem în știință parcă. Vitner? După 1990 am citit că era un evreu proletcultist. De parcă ar fi fost o raritate! Oare nu fuseseră cu toții proletcultiști cândva? Evrei nu prea mai erau în România. Poate se simțeau marginalizați, neglijați, îndepărtați din funcțiile lor tradiționale, prigoniți… Își recreaseră statul Izrael, cu concursul puterilor protectoare, să fie alături de frații lor semiți, arabii. Și se scurgeau încet, ademeniți cu bani, acolo. Plecaseră și nemții. Povestea cumpărării germanilor români și afacerii ceaușiste, a devenit schlagger după „comunism”. Dacă nu voiau să plece, nu plecau. Au fost despăgubiți și ei, și evreii, de statele bogate care i-au chemat. Am o temă pe care o reiau adesea. De ce a fost mereu săracă țara mea? Îmi seamănă. Era poate părăsirea corabiei înaintea naufragiului. Mă gândesc la Tristan Tzara, cel pe care îl pomenesc mândrii moineșteni. Acest om, împreună cu Marcel Iancu (sau Ianco), a plecat în anul 1913 în Elveția. Elveția este țara depozitelor bancare neutre. În depozite și tot soiul de șmecherii cu titluri din bănci, marii maeștri sunt de origine evreiască. Revin la tinerii Tzara și Ianco, evident pseudonime. Acolo și-au lansat veselul curent artistic, dadaismul, zidul final de nonsens și decadență a culturii vremii. Acum, desigur, este chiar mai rău. Și-au petrecut războiul la căldură. Apollinaris însă, un poet francez, la origine polonez, s-a jertfit pentru noua patrie. Poate n-au dorit să fie considerați români. Să nu pretindem ceea ce probabil nici noi nu mai avem. Patriotism. Mai am o poveste cu un artist român-evreu…

Nelu mi-a prezentat un tip pe care-l știam de mic, era cam de seama mea, îi spuneam Nicu Solidu. Îmi părea un tip din interlopă, l-am văzut în găști, îi acompania pe răii zonei. Ne temeam de oamenii aceia, erau periculoși. Mulți au ajuns în pușcărie. Nicu era culturist. Avea o musculatură de invidiat. Mi-a spus că își făcea exercițiile fizice zilnic și ținea acasă obiecte pe care le ridica în mâini și cu picioarele. Câteva gantere, haltere nu prea grele. Am fost de câteva ori la el în casă. Era pasionat de numismatică. Mi-a arătat colecția sa, în care avea și câteva rarități, dar, cele mai multe monede era destul de actuale și nu puteau avea decât valoarea lor înscrisă. Nu colecția lui de monede m-a atras ci tablourile vechi, „găsite în pod”. Între ele era un nud, pictat în nuanțe maronii, cam deteriorat, cu o semnătură pe care am recunoscut-o: Victor Brauner. I-am zis și, după o expertiză, i s-a confirmat. Tabloul lui avea valoare, așa stricat cum arăta. Fusese pictat de Brauner probabil la tinerețe, înainte de a fugi spre Franța. Acolo s-a înrolat în „secta” suprarealistă. Am găsit cărți excelente despre boema franceză în care rătăcise Victor Brauner, cel chiorât de ciobul unei sticle sparte de perete, într-o tavernă, la beție, de sculptorul spaniol Julio Gonzales. Și avusese premoniții… Se pictase anterior, de câteva ori, fără un ochi (chiar ochiul lovit)!

Am zis povestea descoperirii mele prietenilor. Dorin Moraru, un băiat rubicond, cu o situație deosebit de prosperă, a vrut să-l cunoască pe Nicu zis Solidu și am aflat că i-a făcut o propunere pentru achiziția tabloului. Dar Nicu a crezut că intrase în posesia unei averi. Mai rău era că în acea perioadă toate valorile trebuiau declarate iar proveniența lor avea nevoie de atestat, altfel se confiscau. Băiatul acela mi-a purtat o prietenie și stimă nelimitată. L-am întâlnit după ani, era însurat, avea două fetițe, însă cea mică se îmbolnăvise grav, iar Nicu era îngrijorat și slăbit. Se schimbase mult.

Dorin Moraru m-a ajutat să-mi deschid ochii spre alte domenii. Mi-a împrumutat două cărți, două manuale de mare extindere teoretică, „Psihanaliza” lui Siegmund Freud, studiată la Institutul de medicină și „Istoria religiilor și credințelor religioase”, un manual din ultimul an de seminar, nu cartea lui Mircea Eliade. Două cărți cu coperte de vinilin albastru. Astfel am plonjat, destul de târziu, dar fatal, în lumea visurilor și a religiilor. A existat mereu o legătură între aceste două domenii ale existenței omenești, cumva marginală pretinsei realități concrete care progresează non-stop către dezastru. Chiar și această afirmație comportă un comentariu. Am citit destule cărți de anticipație, apoi am văzut filme… Scenarii. Poveștile lui Jules Verne nu erau catastrofale, cel puțin nu la nivel integral terestru. Viitorul era al tehnologiei. Isaac Asimov, după anii de temere atomică, vedea o expansiune a omului în spațiul cosmic, și alții după el (nu am fost mare consumator de sf^[5]), apoi, după încheierea fără alt proiect a plimbărilor prin praful Selenei, viziunea a fost doar spre catastrofă. Viitorul optimist a decedat.

Știam ceva despre simbolistica visurilor, am reușit să găsesc originalul. Am citit niște cărți scrise de psihologi, un belgian, Pierre d’Acco, ori Daco, despre psihologia modernă și visuri. Un tip cu talent de scriitor. Apoi, după 1990, am tradus cu greu, „L’homme à la découverte de son âme” – Omul în căutarea sufletului său – o culegere de texte ale lui Carl Jung. Mi-a luat timp și efort pentru a mă concentra asupra cărții.

Religia, și istoria sa, erau văzute, în manualul despre credințe, din perspectivă creștină și în grabă, oricum nu dețineam timp și răbdare pentru a aprofunda, însă am păstrat teme de meditație.

Atât Cristi Odagiu cât și Dorin Moraru au fost tipi care s-au menținut în epopeea vieții mele. Dar am avut relații bune și cu alții. Nu cred să fi fost indispensabil cuiva. Nici măcar mamei, când a îmbătrânit. Deși nu-mi place, folosind un limbaj marinăresc voi spune că am viețuit în siajul unor nave cu pescaj mai mare, niciuna însă impunătoare. Deși am citit succesul pe fruntea unora, aceștia nu m-au primit alături de ei. Cu toții au avut abilități care i-au lansat. Semănau cumva, erau marcați. Dintre colegii de serviciu câțiva ieșeau în evidență, grupul celor cu rezultate foarte bune la facultatea de Electronică. Știam trei: Doru Potecea, Costel Coravu, Sorin Iancu. Băieți cu personalitate, care s-au descurcat bine când ne-a prins flama, după 1989. Îm… Probabil Iancu nu a fost la același nivel, totuși s-a străduit exemplar. Bibicu Vasiliu era un tip cu o cultură beton. Îi plăcea să se etaleze. Știați că? El știa. Asculta doar muzică cultă și, uneori emitea aforisme pe limba lor maternă, fără rezonanță în lumea proastă. După…, pentru că toți au depășit pragul, Vasiliu a participat la concursuri de cultură generală și a luat ceva bani cu memoria lui foarte bună.

Când am intrat prima oară în sala de laborator am avut un sentiment de déjà-vu. Chiar am crezut că îi știu de undeva pe noii mei colegi. Nu am uitat acea senzație. Îi cunoscusem cumva și uitasem? Da’ de unde! E o chestie psihică, poate! Am avut timp să-l cunosc pe fiecare, în anumite limite. Nu-mi trebuia mai mult.

Inginerii aveau deja un rang, cercetători științifici. După patru ani li s-a permis să avanseze, cercetător științific gradul 3. Unul dintre colonei, Dogaru, era cs grd 2, iar col r dr ing Florin Munteanu, directorul general, avea și rang de cs grd 1. Institutul a fost stabil până a ieșit la pensie directorul, după aceea s-a destabilizat. Ca un stat în stat.

Popa Lucian mi-a provocat teamă, o vreme. Se aprindea din senin și amenința cu penalități salariale. Nu știu dacă vreodată s-au predat lucrările la timp. Nu cred. Se aduceau mereu clauze adiționale pentru a finaliza legal un contract. Cauzele întârzierii erau multiple, dar se întâmpla să nu funcționeze ceva în ultimul moment datorită unui viciu de proiectare. De cele mai multe ori oamenii erau indolenți și lăsau la sfârșit munca propriu-zisă. Activitatea cea mai preocupantă era concursul zilnic de bridge. Nu participau toți însă aveam și vizitatori care se implicau. Totul se întâmpla deoarece șeful Popa nu era decât rar toată ziua de muncă în laborator. Mai mult lipsea zile întregi. Participa la întruniri, ședințe la sediu, conferințe, și se mai rătăcea printre noi, câteodată, să urle ca un cimpanzeu în junglă. Avea o furie grozavă omul acela! Se înroșea, părea să pleznească de nervi. Și brusc, se liniștea, își căuta lucruri prin geanta diplomat, își amintea de alte probleme… Fiecare și toți laolaltă aveam același nume: Domnule. Își amintea rar numele particulare: „Cum îl cheamă domnule p-ăsta? Stelică și cum? Hă-hă” Ifrim? Ifrim ăsta!” Uneori devenea hilar. Când era atmosfera destinsă și se interpretau bancuri, își amintea câteva abia auzite. Bancurile spuse de el aveau un deliciu aparte. Întotdeauna uita poanta. Altfel, locuia într-o vilă naționalizată, clădire mare, într-un cartier rezidențial. Își construia meticulos bunăstarea. Popa a fost un tip din zona intermediară a straturilor ce compun starea umană. Nu am avut o percepție socială până când nu    m-am simțit strivit de piciorul unora ca el. Stors. S-a însurat, pentru a doua oară, cu o doamnă pe care ne-a adus-o colegă, în 1985. Doamna Popa îi dăruise un băiețel. I-am cunoscut și băiețelul care învățase de bebe sensul cuvântului „șef” și că tată-său era șeful. Purtarea superioară și distantă a unuia ca Popa se forma nu doar din încrederea că are o inteligență și o situație intangibilă unei persoane de condiție modestă ci și datorită anturajului. Stătea printre indivizi cu putere sau, pur și simplu, sclipitori. I-am cunoscut un prieten, a cărui colaborare foarte scurtă cu CCAB a creat placa de calcul pentru automatul ce coordona, pe unde radio, două rachete prinse de avionul de vânătoare. Era un tip cu viteză remarcabilă la mers, gestică, vorbă, care nu avea alt subiect de discuție avântată decât tehnologia. Popa îl socotea geniu. Pusese în funcție primul tomograf adus în România la spitalul Gheorghe Marinescu. Apoi a plecat în Australia și de atunci nu am mai auzit de el. Nu avea capul mare și poate nici un creier să-i atârne prea greu^[6].

Potecea Doru, un tip energic și foarte implicat, a reușit în viață chiar mai bine decât Popa. Am cunoscut la CCAB persoane foarte active, pregătite pentru succes, performante, pentru a utiliza o vorbă dragă celor care s-au impus deja. Una dintre ele a fost acest Potecea, astăzi director al unei firme bucureștene, de prestigiu atunci, în domeniul electrotehnic. Secretul reușitei sale a fost abilitatea de meditator la matematică, pentru examenul de admitere la Politehnică. A avut rezultate, a devenit cunoscut. În perioada sa de apogeu lucra cu aproape zece tineri deodată. Școala românească era la pământ. De atunci nu a mai pregătit tinerii să reușească pe cont propriu, fără meditații plătite de părinți, la concursurile de admitere pentru învățământul superior. Profesorii au început să câștige suplimentar și ilegal, din această ocupație. Și, alături de ei, inginerii pricepuți la fizică sau matematică. Efortul lui Potecea s-a concretizat în timp prin achiziția unei vile. Se însurase deja cu „prințesa” Mihaela, una dintre tinerele noastre colege, o morenă (cu părul încărunțit la 18 ani!), și a renunțat la apartamentul său din Lizeanu, unde fusesem de vreo două ori, pe când mă bucuram de simpatia lui. Potecea s-a implicat și în spectrul politic, ajunsese secretar de partid în institut, înainte de decesul partidului, deoarece nutrea mari ambiții. Și-a atins plafonul.

Avea un prieten bun, fuseseră colegi de facultate, Costel Coravu, un individ cu aceeași frumoasă ascensiune. Ultima oară când l-am văzut pe Coravu, și eram într-una dintre perioadele amare ale vieții mele, era angajat director tehnic la reprezentanța Sony din București. Țintea mai sus, dar nu mai știu nimic de el. Când eram colegi la L2 din CCAB, Coravu purta barbă, o barbă rară, era familist, și avea centura neagră la karate. Mă plăcea de manechin pentru antrenament, o chestie de luat la palme și picioare, astfel că mă tot mângăia cu talpa, lucru foarte neplăcut, chiar stresant. Dar zâmbea prietenos. Era unul dintre modurile sale de a-și arăta superioritatea, pentru că rămăsese ceva mai scund. Coravu, deși tânăr, avea deja un trecut aparte. Fusese junior de fotbal la clubul sportiv Dinamo, clubul Miliției, și practicant al unei arte marțiale care nu se preda, ca astăzi, oricui. Cine știe ce ascundea Costel Coravu? Deși Miliția și Securitatea erau două instituții separate ale statului, exista părerea că sunt legate intrinsec. De aceea legătura cu aceste temute organe „represive”, oricare dintre ele și oricând, era suspectă.

Nu este o bârfă ceea ce spun. Cine îi cunoaște pe acești oameni? Sunt doar caractere. Pe Iancu Sorin l-am avut mai aproape, cel puțin timp de trei săptămâni, însă știu puține lucruri despre el. Și el purta barbă. Părea uneori că îl copiază pe maestrul Coravu. Era la fel de slab, dar foarte bine pregătit fizic. S-a însurat cu o colegă, de constituție filiformă, o blondă gălăgioasă și plină de ifose, numită Dana, care prin ’85 a plecat definitiv în Belgia, după mamă-sa care se măritase cu un belgian. Apoi a însoțit-o și Sorin. În străinătate Sorin a terminat-o cu ingineria. Devenise paznic al unei firme care organiza concursurile auto de formula 2. S-a plimbat prin lume dar a revenit puțin timp în țară prin ’88. Omul își păstrase cetățenia, totuși… Nu se prea plimbau persoanele obișnuite când în țară, când pe-afară! Exista pe-atunci o spaimă inventată pentru fiecare.

Toți băieții aceștia erau prinși în jocul de bridge. Fiind chibiț am învățat și eu. Dar am intrat destul de rar la mese. Atunci am cunoscut persoane importante, pe fiul generalului Dinculescu și pe Bogdan Hossu, un tip din FEA, un bărbos slab și deșirat care lucra într-un birou alăturat și abia se aplicase la sindicatul întreprinderii. Băiatul acesta a făcut carieră în sindicalism! S-a îngrășat mult, foarte mult, exagerat, de-atunci. Venea repede, era băiat vesel, simpatizat, să facă o levată, două, ceva. Întotdeauna era pe fugă… Doar bărbații erau amatori de bridge, însă mai puțin amicii mei Odagiu și Dorin Moraru. De fapt ei nu s-au implicat deloc. Pasiunea pentru jocul de bridge s-a încheiat când s-a declanșat campionatul de football, inițial în interiorul institutului, apoi… inter-secții-firme, cu public. Oarecum inter-național.

Întreprinderea FEA, fusese realizată cu implicare structurală și financiară japoneză și am văzut o delegație din această îndepărtată țară ajunsă în vizită să cunoască evoluția investiției statului lor. Atunci am auzit un discurs oripilant. „Sunt șanse să ajungeți din urmă Coasta de Fildeș și Nicaragua…”! În mintea mea, dacă nu a tuturor, România, care avea o dezvoltare fulminantă de peste zece ani, trebuia să fie la nivelul Belgiei, Olandei, nu? Coasta de Fildeș este în Africa! Încă. Africa este simbolul subdezvoltării cu totul. Fusese o dereglare la mintea doamnei care vorbea englezește. Engleza e dificilă pentru japonezi. Produce confuzii. No? Și parcă abia se așteptase plecarea delegației japoneze că sistemul de ventilație și apoi birourile noastre, în fine aparatele de ghidare pentru bombe, s-au umplut de gândaci. Același tip de gândac cum era în camera căminului din Moinești. Maro, scârbos, nesătul, numit și „libarca” ori „gândac de bucătărie”. În aceste cazuri era gândac de birou sau de interior. O ființă comună, familiară. Ar trebui învățat să producă miere sau altceva. Să fie și el util. N-am auzit să fie comestibil… S-a încheiat livrarea de căldură, am început să folosim, neautorizat, reșourile.

Amicul meu Dorin Moraru locuia în blocul turn din Pantelimon, aproape de piața Delfinului. La Amfora! Era o cofetărie la parter, numită astfel. La etajul 5 am urcat să-l ajut cu mobila. Apartament mare! Se lăuda cu el. Avea un hol de zece metri, un  balcon la fel de mare, glaswand pe mijlocul sufrageriei și un dormitor cât toată lumea! Mi-a amintit de Lăzărică, un prieten din grupul de la George Tohăneanu. Primise o repartiție^[7] trăznet, un apartament la ultimul etaj al blocului omonim celui de la Amfora, construit la intersecția Lujerului din Militari. „Era o terasă mare, loc pentru serate și nebunii. La cutremur s-a făcut praf toată mobila, iar noi (era însurat Lăzărică) am fost dați de toți pereții că ne-am îngrozit! Am schimbat imediat apartamentul nostru mare cu terasă de unde se vedea întreg orașul.” Asta îmi povestise Lăzărică, un tip cam chel, cu mustăcioară neagră, când l-am întâlnit după 1990, la Eforie, în hotelul Europa. Am cunoscut-o pe mme Moraru, doamna doctor stomatolog. Avea cabinet pe șoseaua Vergului, sau bulevardul Muncii, cine mai știe?, aproape de spitalul de copii, unde ajunsesem și eu când eram mic să fac tot soiul de analize ciudate. Am vrut să-mi repar o măsea la această distinsă doamnă, însă n-am pregătit exact cadoul dorit și în două luni măseaua mea  s-a presărat în gură. Era o doamnă nervoasă, la fel ca nevasta celuilalt amic, Cristi Odagiu. Dar masculii erau în mod esențial diferiți. Moraru nu îl prea iubea pe Odagiu și nu pot spune că celălalt era topit după el. Pe la începutul lui ’83 Moraru s-a transferat la… Ministerul de Comerț Exterior. Asta da avansare! A venit într-o zi să ne spună că zburase deja peste America Latină. Și revenise. Fericitul! La „Comerț Exterior” nu erau decât agenți secreți numiți și „sub acoperire”. Era Moraru securist? După plecarea sa, în laboratorul L2 a venit alt Dorin, tot gras, dar mai înalt, Dorin Bodea. Personalul s-a dublat și curând, sălile FEA au devenit neîncăpătoare. Dar viața noastră profesională, și nu numai, avea să se modifice odată cu pensionarea colonelului Munteanu, un moldovean autentic…

Ajunsesem să cunosc oamenii din clădirea Microproducției. Îi știam pe șefi, secretarele, magazionerele și întreg personalul serviciului de aprovizionare. Șef peste indivizii de-acolo era lent-colonelul în rezervă, inginer Ion Rătan. Evident nu trebuia inginerie pentru a urla cât e ziua de mare că are subalterni incompetenți, dar exista un stăpân pe moșie care măcar ținea evidența bogăției. Cel puțin astfel credea. Mâna sa dreaptă era un tip cu figura de lucrător la furnal și vocea hârâită de fumător pasionat, Mitran, iar mâna stângă, nu prea tânăra, ținând cont de circumstanțe, fecioară, Oprescu Mariana. Mariana avea un profil de gâscă și comportamentul, să nu crezi în pseudoștiințe?, identic. Era un pic retardată. Lentă. Avea o inerție care te scotea din minți. Și vorbea greu. Pe Rătan îl ucidea. Mariana voia să se mărite. Orice bărbat potrivit îi aprindea beculețul și o făcea să devină deosebit de afabilă. Ea se ocupa de semnături. Îi băga sub nas lui Rătan tot felul de chitanțe și acesta semna pentru că avea încredere. Mi s-a părut că-mi face ochi dulci „gâsca” și am încercat să profit de bunăvoința ei. Mai târziu, când a apărut în peisaj colegul meu Aurelian Căncescu, un tip slab, înalt, roșcat, cu barbă și altele, între care și celibatar, privirea dornică a Marianei s-a deplasat spre el. Căncescu, un om foarte sobru, n-o plăcea deloc, destul de dramatic pentru o fecioară trecută, însă înțelegea avantajele. Acest tip, ajuns în L2 nu știu cum, își câștigase o anumită autonomie care-i permitea să realizeze lucrări de valoare mică, fără nici o dispensă financiară, adică banii îi reveneau exclusiv. Proiect, aprovizionare, realizare fizică, se ocupa doar el. Nu avea prieteni Căncescu. Un tip singuratic, îmbrăcat într-un costum verzui, cu geantă mare, maro, în mână. Hopa-hopa! Într-o mișcare continuă. Locuia în Militari pe-atunci.

Când anumite piese, componente, materiale, lipseau din magazie, eram nevoit să le achiziționez, pentru institut, de la fabricant. Cele mai multe vizite le-am făcut la IPRS Băneasa, întreprinderea de piese electronice. Mai erau câteva firme de profil în zonă, i se spunea platformă industrială, s-a construit o modernă întreprindere de procesoare și alți miriapozi de siliciu. Am fost și-acolo. Se lucra ca într-un spital, mânuși, costume albe, liniște… Secret. Am fost în alte orașe, Curtea de Argeș, Târgu Mureș, Bistrița,… Cu trenul. Achiziționam ceva și, dacă era prea mult, îl expediam prin poștă. Altfel, plimbam cutiile cu trenul.

La Târgu-Mureș am fost întâia oară cu un tip, Doru Moldovan. Moldovan ăsta era o vedetă în CCAB. Mare ca Florin Piersic, actorul, se purta de parcă interpreta un rol de supererou. În primul rând avea o femeie super, secretara șefului de secție, colonelul Tonghioiu. Tonghioiu, totul este o abureală în viața asta!, semăna izbitor cu fostul meu căpitan și maior Gheorghiescu, de la UM 01187 din Timișoara. Dar nu am avut o relație aparte. Doar ne-am vorbit de câteva ori. Pe iubita lui Doru însă… am condus-o o dată până aproape de casă. Lângă Vatra Luminoasă. Îmi lipsea aura de erou. Nu mă puteam bucura de aprecierea ei, nu m-a invitat la ea. Nici ea nu avea altceva decât aspect superficial de păpușă. Nimic interior.

Doru Moldovan era ardelean. Nu știu exact ce făcea în institut, excluzând plimbările după materiale prin țară, dar… vedetele au statutul lor incontestabil. FEA, spre ex, îl finanța pe cunoscutul prezentator de spectacole Octavian Ursulescu. Un tip cu licență de inginer, plătit de firmă fără să lucreze pentru ea. Am urcat într-un lift cu acest monstru sacru al tuturor spectacolelor românești. Avea voce, prezență fizică! Asta e treaba cu vedetele. Trăiesc excelent și nu ne privește cum se întrețin. Auzindu-l pe Moldovan cât de tare este… mă simțeam minuscul. Era bun de tot omul acesta! Magistral! Mă povățuia ce să fac și ce să nu fac de parcă eram un puști de cincisprezece ani. Cred că m-am purtat astfel. La Târgu-Mureș avea o rudă instalată într-un post important, de răspundere și de satisfacție personală, dirigintele gării. Un om plăcut, locvace, stăpânul unei cățele pechinez care m-a iubit enorm câteva ore și proprietarul unei palinci gustoase, cu efect întârziat. Băutura aceasta spirtoasă de prune, dublu rafinată să penetreze mucoasele traseului digestiv, este produsă în aproape toată zona influențată de unguri, și poate de aceea aceștia își arogă patentul de fabricație exclusivă. Am băut palincă preparată de unguri și mi-a părut mult mai rea decât aceea făcută de români, dar asta nu demonstrează nimic. Ceilalți români consumă țuica, o băutură de prune ceva mai moale. Deci m-am cherchelit. O stare… minunată. Doru Moldovan plecase deja, nu am reținut unde, astfel că am urcat singur în trenul spre București. Era o seară specială, cu o mulțime de călători, între care grupuri de recruți, iar trenul s-a umplut cu vârf. Abia m-am prins de ultima scară și trenul a luat viteză. Deodată, mi s-a desprins bareta genții și aceasta a căzut între peron și trenul în plină alergare. Dacă aș fi fost treaz, niciodată nu aș fi sărit din tren. Însă eram amețit, într-un mod plăcut. Nu mi-a făcut deloc rău băutura aceea. Dimpotrivă. Și-a păstrat vaporii în cap până târziu, în noapte. Mi-am recuperat geanta și m-am întors la diriginte să-i spun isprava mea. Omul a găsit alt tren, cu legătură, și am urcat în el la miezul nopții. Nu trebuia decât să-l schimb la Ploiești, însă am adormit. Moldovan m-a recuperat pe traseu și ne-am întors împreună, spre dimineață. Am rămas prieteni.

Fratele meu Doru se însurase pentru că iubea șoferia. Tatăl Mihaelei câștigase, la CEC, o mașină Dacia 1300 și, după o lună murise de infarct miocardic. Mihaela a devenit, neașteptat, o partidă. Locuia în zona Izvor, pe o stradă perpendiculară pe Splai (șoseaua care bordează Dâmbovița), într-o casă mare, aspectuoasă, cu o curte tocmai bună pentru grătare. Mama ei slujise proprietarii, ca femeie de serviciu, și locuise cu soțul și fata la etaj, într-o chițimie bine deranjată de marele cutremur din 1977. Se vedea cerul prin tavan! Proprietarii plecaseră definitiv în Germania. El era avocat, cu educație nemțească (am văzut cărțile părăsite în pod, multe în limba germană). Și-a luat nevasta și fetele, dar Dumnezeu este darnic, când îți oferă minte și succes, și crud când îți ia ceea ce îți devine mai drag decât El. Ambele fete au murit pe o șosea în Elveția, într-un accident de mașină. O tragedie familială, desigur, o durere și un regret amar pentru restul vieții unor oameni. Deși erau chiriași în apartamentul de sus, pentru că marele apartament unde locuiseră proprietarii nu s-a ocupat, cei de sus au coborât și s-au instalat cum nu se poate mai confortabil.

În aceeași curte, cu casa lipită de a lor, locuia altă familie care avea o fată, pe Tănțica. Am cunoscut-o pe doamna Irma și pe domnul F., frizer de meserie, deocamdată pensionar. Amândoi ziceau că sunt nemți însă erau bruneți, iar doamna Irma vorbea cu un asemenea accent evreiesc încât… ce să spun?, era o glumă rostită serios. Dealtfel, o doamnă amabilă și de toată isprava. După nașterea copilului, încet-încet, am revenit în fiecare week-end la… picnic. Am practicat jocuri în curte, football, tenis de masă, diverse. În zilele bune așezam grătarul în curte. Dacă era vreme rea stăteam înăuntru. Casa avea o bucătărie neobișnuit de mare. Acesta era locul în care se desfășura tanti Sorica, mama Mihaelei, o femeie măruntă și pătrată, originară dintr-un sat ardelenesc, Crăciunelul de sus, apropiat de Blaj. Veneam adeseori cu Nelu și luptam în turnee de tenis pe o masă banală, cu un fileu improvizat. Nu am fost dotat pentru sportul acesta și dădeam o satisfacție nedreaptă celorlalți, iar pe a amicului meu Nelu o găseam respingătoare. Avea un stil de a se celebra de parcă era în competiție pe viață cu mine… Dar veneau și prietenii din liceu ai lui Doru, Ţeapă și Mateu (de la Mateescu). Erau doi băieți simpatici, unul blond, celălalt țigan. Mateu era copil înfiat de un măcelar și locuia undeva pe strada Popa Nan, nu departe de piața Traian. Avea o soră, fiica naturală a soților Mateescu. Am participat în timp la două „bairamuri” la Mateu, o dată în Popa Nan, altă dată, la noua proprietate, pe calea Călărași. Era un tip exploziv Mateu, cu vitalitate nestăvilită. Consoarta lui, Nicoleta, avea aceeași energie. Mi-a părut perechea cea mai unită şi fericită. Se completau, îşi lăudau performanţele, erau extaziaţi unul de celălalt. Nicu Vlăsceanu era esenţial diferit. Părea un vicios ingenuu, fanatic al Stelei^[8] și al alcoolului. Fan al Stelei era și tata, și Nelu Martin care m-a luat cu el să văd spectacolul galeriei. Am stat în galerie, am cântat cu galeria, după texte scrise pe foi volante, am fost și eu două ore… ros de microb. Dar Nicu era virusat, săracul. Sora lui a fost măritată cu alt Nicu, folkistul Nicu Vladimir, un tip din grupul artiștilor de frondă care deveniseră icoane ale noii generații. Trăia printre ei, învăța de la aceștia ce înseamnă o viață boemă. Dar, ajungea și printre noi, umanii. A fost în mare amor cu Roxana, o prietenă apropiată a Mihaelei (soția lui Doru). Nu știu când și-a luat porecla de „Țeapă”: Nicu Țeapă Vlăsceanu. Era un renume, poate din adolescență, sau după un accident groaznic, cauzat de beție, pe Splai, în urma căruia Roxana a ieșit prin parbrizul automobilului și s-a desfigurat pe viață, sau după ce a lucrat, mecanic, la cel mai cunoscut service auto din București, „Ciclop”. Apoi Roxana l-a părăsit, dar au continuat să vină, și să se revadă, în vizită la familia Ifrim. După operațiile așa-zis estetice Roxana a rămas cu multiple cicatrici pe față. Acel accident îmi amintește de altul, celebru, al perechii (Super)Johnny Hallyday - Sylvie Vartan, care a modificat fizionomia Sylvie-ei. Era la al doilea cumplit accident, avea experiență și protecție divină, Sylvie Vartan. După „remaniere”, noul său look se apropia, bizar, de al Roxanei, sau, mai degrabă, invers. În privința talentului însă nici cea mai palidă insinuare. Roxana era anostă. Dar mult, mult mai tânără… Mai tânără și decât mine cu șapte ani. După ce l-a părăsit pe Ţeapă, Roxana a ajuns în brațele unui tânăr înalt și frumușel. I-am văzut împreună la aniversarea majoratului sorei lui Mateu, al doilea dintre „bairamurile” amintite, serbat la curte, în grădină. Nicu și-a găsit alinarea în brațele tinerei Tănțica, fiica doamnei Irma. Crescuse Tănțica, era o fată înaltă și ambițioasă. L-a strunit pe nărăvașul Țeapă, lăsându-i totuși atâta libertate cât să nu se simtă sufocat. Mai târziu l-a luat și de soț.

Doru găsise de lucru, după armată, la Getax, firma bucureșteană de taxiuri. Altfel zis a fost taximetrist la fel cum fusese unchiul său, fratele mare al mamei, nea Gheorghe, pe care nu  l-a cunoscut vreodată. Taximetristul nu trăiește din salariu ci din ciubucuri. Astfel a dus-o Doru și din câștigul lui ar fi putut trăi o vreme toată familia dar a intrat cu taxiul sub o remorcă într-o zi ploioasă, alunecând pe mâzgă. A fost concediat, apoi, cam dificil, și-a găsit de lucru șofer pe furgonetă. Dar viața i-a zâmbit și lui, și nouă, când a fost angajat la casa de comenzi „Mercur”. Eu am continuat serviciul la CCAB și am trăit în casa părinților mei până când nu am mai suportat această dependență. În 1983, la aproape 31 de ani, am achiziționat un apartament și m-am mutat din strada Căminului. Niciodată nu aș fi reușit să iau locuință cu chirie de la stat, pentru că se oferea unei familii, sau unui individ cu relații (pentru mită). Susținerea costului ei s-a transformat într-o povară, pe care am purtat-o din disperare. A fost un blestem acea casă. Știu și cine l-a rostit. Marcela.

Din ziua în care am luat cheia apartamentului am intrat în era glaciară a planetei mele. O eră nu se pierde ușor! Eu nu am ieșit din ea și a trecut de-atunci… o groază de vreme.

Marcela avea o mătușă care locuia nu departe de propria locuință și îi semăna… în mod uimitor. Era o femeie cu preocupări artistice și un băiat student. Fusesem adoptat de amândoi ca pereche a Marcelei și persoană serioasă, de încredere. După ce m-am despărțit de ea, într-un mod laș dar sigur (în acel moment mi-a părut îndreptățit), i-am întâlnit vărul întâmplător într-o stație de metrou. Pe fața acelui om, când m-a privit, am citit tot. Tot disprețul. Și m-a impresionat. Am înțeles că Marcela a suferit.

Am dispărut pentru ea undeva în marele oraș cu peste două milioane de oameni. Apartamentul pe care l-am achiziționat se afla deasupra unui bloc mic, doar cu două scări, în fața unui mare spațiu viran, pe strada Istriei din sectorul trei. Descoperisem, la sediul „Direcției de vânzări spații locative” din apropierea librăriei Eminescu, două apartamente apropiate pe care le puteam suporta financiar. N-am vrut garsonieră ci apartament, iar apartamentul ales costa peste o sută de mii de lei, o sută nouă cinci sute… Trebuia să dau o sumă pentru a primi credit la avans. Restul putea fi achitat timp de 15 ani. Cinci ani au fost critici. Am dat lunar pentru casă o mie de lei, încă trei sute taxa de celibat^[9], întreținerea lunară (în mod cinic, am plătit iarna încălzire centrală, apă caldă și gaze naturale care lipseau^[10]), iar ce mai rămânea dădeam pe hrană, țigări și bere. Cinci ani am fost cumplit de sărac. Mi-am făcut antrenamentul pentru a suporta mai târziu intrarea în… capitalism. Am învățat să-mi reprim poftele. Curând a devenit un viciu.

Bunica m-a susținut cu cinci mii de lei. Fără economiile sale nu aș fi achiziționat vreodată o casă. Îmbătrânise parcă prea mult, era cam obeză, avea probleme cu flebita, cataracta, și cei doi fii din curtea sa care se aflau în război declarat. A continuat să țină la primul ei nepot pe care l-a moșit și educat. Cealaltă moașă a mea, tușica, era și ea la sfârșitul evoluției în lumea materială. Ultima dată, când am văzut-o, mi-a ghicit în cărți. Deși orbise într-atât că mergea cu un toiag pe străzi și se plângea că s-a împiedicat și a căzut, ba chiar se rătăcise puțin și intrase în alte curți, spunea totul cu umor că nu puteai să te îngrijorezi. Recunoștea că „ghicitul” ei în cărți era șmecherie însă am dorit să-i ascult povestea cu drumul de seară, dama de verde și cea de roșu, posibilii adversari, ori dușmani și la final banii risipiți care așteptau în stele să-i adun. Pentru ca o ghicire să se adeverească era tradițional să plătești ceva. A fost ultima ei poveste. Nu știu când a murit. Am aflat de la mama, după niște ani… Pe mamaia am mai văzut-o de câteva ori până să meargă în rai. A venit la părinți, dar să urce la mine, în Istriei, la etajul patru, n-ar fi putut.

Când a aflat că mi-am luat „casă”, tata a fost mâhnit. A simțit că am vrut să scap de el. A spus mamei că dacă i-aș fi zis ce vreau să fac îmi dădea bani să cumpăr o locuință mai bună. Dar voiam să fiu independent. El îmi închisese viața, îl simțisem ca pe o defecțiune a mea, o tară, un complex… Totuși, prin intermediul mamei am primit bani să cumpăr un pat și un frigider Arctic. Următorul obiect casnic a fost televizorul Sport, cel mic, dar performant. Cu ajutorul lui și al unei antene rotunde de cameră, din sârmă, vedeam perfect două canale de televiziune bulgărești. Am dus lucrurile cu ajutorul lui Nicu Vlăsceanu. Băiatul ăsta m-a ajutat să-mi curăț apartamentul, că era mizerabil, să-l spăl, să-i râcâi mozaicul și linoleul. Îi port recunoștință, are un suflet minunat. Am achiziționat două mari grinzi de brad, cât camera, și am construit niște rafturi.

Libertate! Cât am visat, am râvnit la ea! Am implorat! Simțeam că atinsesem cumva apogeul, eram pe vârf… Dar m-am trezit foarte repede și am aflat unde ajunsesem de fapt. Prietenul Nelu Martin a interpretat altfel existența cuibului meu. Aveam împreună un atelier de pictură, deoarece subit, prin nuștiuce metamorfoză a pretențiilor sale politice îl loviseră pasiuni artistice și se apucase de mâzgălit cu vopsea panouri de pefele.

Deși am pictat, cu tempera, un mare dragon pe peretele sufrageriei și în hol o pictură în ulei, ceva care m-a obsedat și m-am simțit inspirat să scriu versuri pe tema ei, acest capitol s-a încheiat definitiv pentru mine, în mare parte datorită unor evenimente. Două evenimente. Primul a fost o vizită întâmplătoare în casa unui arhitect dintr-un bloc pe calea Dorobanți, la parterul căruia se afla Magazinul Tineretului. Atunci l-am zărit pentru întâia oară pe Răzvan Teodorescu, viitorul academician, critic și istoric de artă. Locuia în același imobil. Chiar în vremea aceea era deja renumit, profesor universitar, skin-head, cu probleme familiale cunoscute de toată lumea. Deci, domnul arhitect ne-a prezentat, mie și prietenului care m-a dus la el, tablourile sale care îl îmbogățiseră. Renunțase la arhitectură și vindea nuduri sau peisaje pictate după imagini din reviste sau ilustrate străine. Toate lucrate în tușă fină, atât de bine încât păreau poze. Nu aș fi făcut așa ceva nici să fi vrut. Tablourile sale aveau prețuri mari și piață… neagră, dar selectă. Al doilea eveniment a fost când Nelu a dat pe bani, a comercializat, una dintre creațiile lui. Nu am vândut un tablou niciodată, altfel zis tablourile mele nu aveau valoare, și m-am simțit umilit. Am dat deoparte acest fum din capul meu și am continuat să-mi construiesc alt vis. Acela de a scrie o carte.

Pare greu de înțeles această nevoie de expresie a oricărei ființe umane. Este una dintre rutinele programate de creatorul nostru, care-o fi acela. Amoral îmi pare că există evaluarea unor indivizi, numiți, conform unor criterii, „specialiști”, pentru efortul fiecăruia să se exprime. Valoarea nu ține cont de circumstanțe. Astfel s-a diferențiat elita. Când am citit „Punct, contrapunct”, cartea lui Aldous Huxley, am considerat ofensator modul de a judeca autorii textelor nepublicate^[11] pe care și-l permitea redactorul unei reviste literare. Mai târziu am considerat că ideile lui Huxley au fost însușite de numeroase persoane, iar, după altă perioadă de rumegat, am priceput că este un mod general de apreciere al celor ce confecționează scriitori, autori de cărți sau ceva pe-acolo, arogat și de vedetele lucrate de ei, adică nu prea erau originale. Să scrii devine simplu după ce ai prins această facultate, dar să construiești o poveste coerentă și atractivă pentru masa de alfabetizați este o provocare, un challenge cum ar fi scris mândrul, eruditul și humoristul Huxley. Oamenii nu citesc sau nu privesc pe ecrane, de orice mărime, doar fantezii literare ci își bat mintea cu memorii, biografii, albume, dicționare, enciclopedii, analize și sinteze științifice, etc. Urmărisem la tv niște documentare aiuritoare, unul care prezenta lumea și progresul spre iminenta sa dispariție violentă, altul despre cosmos și invitabila coliziune a omenirii cu civilizații extraterestre sau corpuri cerești dornice să îmbrățișeze Terra. Prezentate de docenți americani, erau în ultimă instanță niște sofisme îmbrăcate în haine de paradă științifică. Televiziunea română și-a restrâns programul zilnic la două ore de plictis. Toată România și-a ridicat antene pentru a recepționa televiziunile țărilor vecine. Oricare. Până și ruso-moldovenești. Eu nu m-am bucurat prea mult de vorbirea bolovănoasă a noilor „priateli” slavo-bulgari că s-a așezat un paravan între mine și Sofia. Câteva blocuri de zece etaje, și acestea puse la înălțime. Am improvizat diverse tipuri de antenă pentru că… nu am destul timp să visez noaptea. Vreau să-mi încep visarea mai devreme. Să visez un serial despre viața lui Giuseppe Verdi și-apoi altul despre Wagner, cu multă muzică de operă. Operă… De ce i s-a spus în acest fel piesei muzicale ce include o dramă teatrală? Cuvântul desemna deja creația unei persoane pe timpul vieții sale. Pentru că are valoarea unei realizări finale. Taurul furios al marii muzici, Beethoven, a muncit exasperant să-și desăvârșească singura operă, Fidelio, și nu a finisat-o. Trebuia să fie coroana muncii sale de titan. Verdi s-a descurcat uimitor. Îmi venea să plâng, lăcrimam ascultând celebrul quartet vocal „Bella figlia dell’amore” din „Rigoletto” care deschidea fiecare episod. Simțeam geniul și inspirația sa divină care n-au voie să dispară, oricâți științifici prevestesc doctoral sfârșitul lumii lor. Sau finalul operei „Tristan și Isolda” de Wagner… Uh! Îmi scriam ca prostul: „De ce nu este muzica singurul limbaj al lumii?” De ce? Probabil este, dar n-o înțeleg eu. Am descoperit, alături de prietenul meu Nelu, grădina restaurantului „Rucăr”. Acolo luptam seara, de fapt mai mult el lupta, pentru o halbă, două, de bere. Orașul se afundase într-o penurie acută. Pentru a achiziționa orice trebuia să te bați. Chiar pentru a ajunge la muncă. De zeci de ori am călătorit agățat de ultima scară a vagonului de tramvai, ba am stat și pe tampon. Orice are sfârșit în lumea aceasta. Într-una dintre veri s-a întâmplat un accident abominabil în stația tramvaiului 5 de lângă FEA. Lumea era strânsă acolo să vadă, m-am zgâit și eu. Spectacol horror! Un om fusese secționat de tramvai. Am fost urmărit de nenorocirea aceea. M-a prins teama să trec aiurea strada, să mai stau pe scara tramvaiului,… Toate astea vreo săptămână. Am pătruns în vagon, într-o presiune demențială. Era dificil să ții ceva în mână deoarece putea fi smuls de curentul uman. O dată mi-a căzut punga în care aveam actele și sandviciul. N-am reușit să le recuperez. După câteva zile am primit actele prin poștă de la un binevoitor. Această aglomerație fenomenală se producea și la metrou. Oamenii luptau să pătrundă prin uși. Las-o naibii de etichetă! Femei, bărbați, la luptă unii contra altora! Pentru supraviețuire. N-aș spune că erau victime, exceptând nefericitul de la FEA^[12]. Tramvaiele se împotmoleau adesea în pasajele prost lucrate pentru metrou. Și mai erau dese pane de curent sau defecțiuni datorate suprasolicitării. Se făceau cozi impresionante de tramvaie. Alergam spre cel apropiat de accident. Întârziam oricum, dar mai puțin. Nu erau foarte mulți particulari cu mașini personale și relativ puțini de condiția mea. Tata avea mașina Moskvici care funcționa încă, iar Doru era stăpânul unei Dacii bune. Mai târziu tata a cumpărat la rândul său o mașină Dacia și a vândut Moskviciul. Mașină blestemată! Tata a înșelat un om, vânzându-i-o. Cât am mai spălat și lustruit rabla aia! Avea schimbătorul de viteze lângă volan, iar tata privea foarte încordat parbrizul și „zbura” cu cea mai mare viteză atinsă vreodată de „bolid”… 70 de km/oră! Nu am trăit satisfacția de a conduce vreodată mașina mea. Deci nu m-am amestecat în discuții de confort sau mecanică auto. Este automobilul un accesoriu indispensabil omului contemporan? Imaginea umană fără accesorii ține, în lumea numită „civilizată”, de relația omului cu bosketul. Aveam totuși un „acasă” al meu în care înghețam sloi iarna și fierbeam în suc propriu vara, un prieten, pe Nelu Martin și un frate pe care îl puteam vizita câteodată. Sora continua să crească alături de tata. Deocamdată frecventa cursurile liceului, la margine de București. Ajunsese greu în clasa a zecea, cu o medie de concurs neserioasă, peste trei totuși, dar acolo, la „Alexandru Sahia” nu se trasau limitele absurde pretinse în licee de elită. În plus, avea colegă pe deja „celebra” Marina Scupra, o măruntă și pasageră vedetă creată la tvr! Tata o teroriza pe Elena. A vrut mereu mai mult de la ea. La aproape șase ani a dorit-o muziciană și a înscris-o la un curs de vioară, la Școala de muzică, lângă Școala sportivă nr. 2, din strada Avrig. Toată perioada aceea, cât a plimbat în cutie o micuță vioară, cumplit de scârțâitoare, a fost tragedia vieții ei (și a noastră). O tristețe fără margini i-a umbrit copilăria! Domnul profesor, am aflat, o cam lovea cu nuielușa peste mână. Era totalmente neîndemânatică și lipsită de talent, în această privință. Înțelegând că susține o cauză pierdută, tata s-a resemnat să-și formeze un lăutar din sângele său. Era un împătimit al muzicii lăutărești, aveam program de taraf duminica și, pentru că trăise o tinerețe de dansator la trupa folclorică a întreprinderii, a bătut, cât l-a ținut cheful, podelele cu talpa. Dar, când a trecut Leni în clasele superioare de liceu, sănătatea lui  s-a deteriorat grav. O boală necunoscută l-a băgat în spital.  Ne-am îngrijorat puțin, deoarece nu am aflat ce are și ne-a vorbit de investigații, despre doctorul minune care îl face ca nou, în fine a ieșit din spital și s-a dus la sanatoriu într-o stațiune balneară pentru remediu. S-a întors pentru a-și supraveghea fiica să fie acasă la ora exactă și să se păstreze pură. A avut mare teamă de rușinea pe care deja o suporta un vecin cu două fete, dintre care una fugise de-acasă și, toată populația blocului F știa, se prostitua la hotelul „București”. Hotelul acesta avea un restaurant la parter și acolo am avut satisfacția să beau, de două-trei ori, savuroasa bere germană „Radeberger”. Dar pe fata domnului Deșu nu am întâlnit-o acolo. O știam, era trăznită, anormală, vopsită țipător, ieșea în evidență. O tipă înaltă și subțire. S-a măritat cu un neamț, la fel de nonconformist. Ăsta a murit de SIDA, însă… face parte din altă poveste. Pentru o bere bună mai mergeam în grup la restaurantul Berlin, vis-à-vis de Capșa. Au fost ani de disperare și aglomerație absurdă în București. Cheltuiam timp așteptând să ni se dea ceea ce doream să plătim. Blocam culoarele până se eliberau scaune la masa unui restaurant. Și la terasele Lido, Cina, sau aiurea. Cât ne permiteam să consumăm alții urmăreau însetați mișcările noastre… Era un ritual de duminică, încă din vremea studenției, ieșirea în grup la bere. Când s-a micșorat grupul ne-am retras spre marginea orașului, aproape de casă. Lupta pentru o bere nu s-a încheiat. Oricât de proastă era băutura, nu am renunțat vreodată. Fumam deja cam mult. Chinezăriile erau tot mai rare în oraș. Apăruseră mărfuri cubaneze. Țigările foarte tari, cu foiță dulce, și romul. Romul autentic cubanez era o băutură spirtoasă de calitate bună. La fel și vodca din țările estice. Evident că „Stalicinaia” nu avea concurent, dar când nu găseam vodcă rusească ne puteam mulțumi cu „Wiborova”, vodca poloneză. Erau destul de scumpe și nu consumam prea des asemenea băuturi. La Doru însă, în timpul verii, ne-am obișnuit să bem vermut „Mamaia”, cu lămâie. Era dulce, ne amețea, niciodată prea mult, și ne binedispunea. Într-o seară, când făceam dansul cu mătura^[13], mi se aprinseseră călcâiele după Roxana. Însă nu venisem singur, eram cu Anca. Nu i-a fost deloc indiferent. Altă dată mi-a făcut și ea la fel. Nu m-a primit în casă deoarece îi venise în vizită o… rudă. De data aceea însă ne-am despărțit de-a binelea. După patru ani ne-am revăzut și nu a fost deloc o întâlnire fastă. Roxana tocmai se eliberase temporar, ori se arăta singură și a venit la mine acasă pentru a ne cunoaște mai bine. A fost una dintre ideile proaste această relație, dar nu m-am priceput vreodată să-mi aleg o parteneră. Nelu se descurca mult mai bine. De fapt… incomparabil. Toamna, când era „căpitan” peste liceeni, își alegea locotenent o fată. A început să-mi spună întâmplările cu tineretul studios al țării. Părea scandalos, chiar penal. Cea mai deocheată aventură a fost perversiunea sexuală cu o tânără într-o criptă din cimitir. Iarna, primăvara, vara, era mai statornic.   

Toată clasa muncitoare, parțial și intelectuală, era obligată să participe toamna la „muncă voluntară”, în perioada de după recoltare, depănușatul știuleților de porumb și sortarea cartofilor. Asta până au apărut în depozite cartofii boabe, mari cât o nucă. Atunci s-a raționalizat hrana, iar alimentele de bază s-au cumpărat, lunar, de la un magazin desemnat, doar în baza actului de identitate. Dar în 1983-1984, încă puteam lupta la cozi monstruoase pentru mâncare și nu numai. Cafeaua de bună calitate a dispărut complet și am început să o achiziționăm de la bișnițari. „Bișnițar” este individul care vinde marfa de contrabandă. A fost și va fi, nu există un sezon anume al său. Se riscă, dar se câștigă. Unii trăiau decent, alții se dădeau în figuri. Cei din urmă erau cei mai mulți. Bișnițăria este pedepsită arareori, cu amenzi mici. Devenise un fel de profesie. De obicei bișnițarul era a doua mână, se adresa unei surse. Am cunoscut indivizi care erau chiar ei sursa. Unul dintre aceștia era mătușa mea, tanti Mimi. Tanti Mimi vindea, de obicei, rudelor și vecinilor. Dar, s-a petrecut ceva cumplit în familia fiicei sale din Italia. Lorena, fata cea mare, a avut un accident fatal, cu scuterul, chiar sub ochii mamei sale. Tragedia a dezechilibrat mama îndurerată care s-a separat de soț. Mai apoi am auzit că Jeni, verișoara bună a tatălui meu, și-a schimbat confesiunea și a devenit „martoră a lui Jehova”. O răceală a gripat complet legătura firavă cu Italia și am uitat unii de ceilalți. Am rărit vizitele la tanti Mimi, la căsuța din cartierul 23 August, care nu-i mai aparține de mult timp.

L-am vizitat pe al doilea „cel mai bun prieten” al lui Ion Bogdan Martin, Sirun Terzian. Se inițiase în „munca” de piață, dar Sirun, deși armean, aprioric un tip cu simț negustoresc, nu avea dotarea amicului său care urla din tot sufletul la turmă. Era în voce Nelu, atunci când se adresa lumii înconjurătoare, oricât de măruntă ar fi fost, muzical însă total afon. Sirun locuia într-o vilă, la intersecția căii Dorobanți cu șoseaua, numită azi bulevard, Ștefan cel Mare. Tatăl său era un om de peste cincizeci de ani cu mustață stufoasă, foarte simpatic și amabil. Aceeași plăcută amintire am păstrat mamei lui. Mi-au plăcut „bătrânii”, erau calzi, prietenoși, apropiați. Nelu, un maestru al impresiei de efect, a oferit doamnei flori, s-a etalat în dulcegării, laude aduse fiului și tot ce poate măguli o persoană cu anumite slăbiciuni. Era evidentă situația lor materială, aveau un statut în comunitate și, parcă, nu-mi amintesc, doamna era intelectuală… Juristă, scriitoare? Mi-a zburat puțin memoria acelei zile. Nu am repetat-o. Despre armeni aveam prea puțină știință. Nimeni nu suflase la „limba istorie” o vorbă despre pogromul armenesc comandat de „T-Ataturk”, ori despre diaspora armenească. Exista un stat armenesc în federația rusă. Știam că Aznavour, cunoscutul șansonetist, era armean, armeancă era și cântăreața Anda Călugăreanu, care își schimbase, bizar pentru România, stilul artistic, renunțând la statutul de vedetă pop (adică de „muzică ușoară”). Devenise actriță și cântăreață de folk. Toată lumea cânta folk. Era interpretarea comună a masei. Un om, o chitară, o pârțâială, o tânguială. Divers, dar unic!

În acei ani se manifesta un fenomen cultural numit „Cenaclul Flacăra”, inițiat de Adrian Păunescu, poet. Din copilărie îmi formasem altă imagine a omului numit „poet”. Păunescu era un înfumurat, o goarnă de fanfară a regimului Ceaușescu. Dar reușise să adune artiști care păstrau o nostalgie a frondei vocale ce mișcase tinerii americani înspăimântați că vor muri cu milioanele prin jungla Vietnamului^[14]. Mesajul era identic: pace universală, iubire fără frontiere (eventual pe tunuri). Diferența nu consta atât în distanța terestră și temporală, ori inexistența unei amenințări străine, ci în faptul că adresa era un public claustrat între granițele patriei cântate, de statul autarhic manipulat impecabil și brav de marele, monumentalul, supraomul... Acest spectacol a evoluat în spiritul creșterii cultului lui Ceaușescu și, ulterior, al nevestei sale. Originea modestă a eroului cere un soclu mai înalt. Încet, s-au retras artiștii obtuzi la des-cântarea Șefului și s-au păstrat cei pentru care „trăiască Ceaușescu, partidul și poporul” nu ținea de convingeri, principii, scrupule, prostii. Întâmplător, primii plecați au fost și cei mai valoroși, dar asta a fost doar… întâmplător. Implicarea conștiinței, în orice convenție s-ar dori, este o cleveteală cu scop mercantil, adică de piață.

Am plătit o dată să văd un spectacol al „cenaclului” la Circul de stat și am mai prins finalul altuia pe stadionul Republicii, înainte de a fi demolate, atât stadionul, cât și cenaclul. Era deja anul 1985…

Paralel, s-a organizat altă manifestare, de aceeași factură, unde se mai aventurau personalități din lumea trubadurilor, cântăreți sau poeți, care nu mai iubeau doamnele aristocrate, ci, într-un fel amestecat, sau indecis, se iubeau pe sine. Anomalia se chema cenaclul „Serbările Scânteii tineretului”. Fragede pioniere ornate cu cravate roșii, așezate pe două rânduri în „Sala palatului”, chiuiau când era anunțat „cantautorul” (sau personalitatea literară) și după ce respectivul își încheia numărul. La acest spectacol l-am văzut pe Eugen Barbu, grozavul romancier și scriitor de scenarii, cu nevastă-sa în rol principal, care și-a lansat, în mijlocul cenaclului, a cincea ediție a romanului „Groapa”. Chiar s-a pus pe vândut cărți, acolo, pe scenă. A doua personalitate din lumea literară a fost Mircea Dinescu, un tânăr poet. A recitat, la moment, câteva dintre poeziile sale. S-a modificat mult, Dinescu. S-a preschimbat într-o poamă acră și sarcastică, maestrul unui stil cam împletit din figuri, în ritm de pamflet politic. Mircea Dinescu a devenit mai mult decât un autor de literatură. A ajuns o marcă în capitalism. Atunci era un tânăr entuziast. Nu ne face bine că îmbătrânim!

Am fost doar cu Nelu Martin la două dintre spectacole, dar la stadion am ajuns, într-o noapte, toți participanții ultimului chef de duminică din curtea unde au trăit câțiva ani buni fratele meu Doru și familia sa. După două săptămâni locuitorii zonei Izvor, de pe malul drept al Dâmboviței, au fost mutați. Începuse construcția „Casei poporului”, locația din viitor a „Marei Adunări Naționale”, denumire inspirată de „Assemblée nationale française”. Adunarea aleșilor români era „mare” deoarece era unică. Francezii au menținut, nu se știe de ce, Senatul! Am fost implicat, într-unul dintre ani, în alegerile legislative. Implicat de institut să anunț și să prenotez alegătorii care se obligau să participe la vot. În România socialistă, participarea la vot nu era liberă, era obligatorie. Candidații erau necunoscuți, rotiți cumva prin toată țara, de obicei fără contracandidat, iar alegerea lor era o formalitate care nu ținea cont de numărul participanților. Tot ce vorbea Ceaușescu și se supunea votului ieșea unanim, ceilalți 97-98% și ceva. Doar zeul poate fi perfect!

Spre sfârșitul lunii iulie din 1984, am plecat împreună cu trei colegi într-o excursie spre altă lume^[15]. Astfel am simțit oamenii care trăiau în exteriorul României. Altă lume. Colegul meu Dorin Bodea abia își cumpărase o mașină Dacia și a vrut să o testeze într-o aventură până la Berlin. După formalități și cozi sufocante pentru „eliberarea” unui pașaport, am traversat țara să ieșim pe la vama Borș. Încă nu se declanșase grava penurie internă de carburant auto, dar semne se arătau deja. Am dormit la Oradea într-o pensiune, iar dimineața ne-am grăbit spre coada de la vamă. Deși am mai suportat cozi la fiecare dintre vămile statelor comuniste, nicăieri nu ne-am târât șase-șapte ore. Unii spuneau că poți sta o zi întreagă. Percepția era că vameșii unguri tergiversau din cauze obscure pătrunderea mașinilor din România în Ungaria. De fapt ungurii nici măcar nu ne-au oprit. Nici noi nu am stat în Ungaria la dus. Am încercat rugozitatea noii autostrăzi și am trecut în Cehoslovacia pe la Komarom zis Komarno, un oraș mâncat de Dunăre pe mijloc. Ne-am plimbat prin Bratislava în căutare de piese electronice ieftine. Bodea era inginer mecanic, ceilalți doi, Sorin Iancu și Viorel Secărescu, lucrau electronică. Au luat niște LED-uri. Cred că intenționau să le comercializeze. Am vrut să vindem coniac pe o stradă, în apropierea fluviului. Parcă era o punte care traversa apa. Oare se poate ajunge atât de simplu în Austria? Nu trecea nimeni puntea, prin urmare… nu. Mirajul Vestului exista în mintea fiecărui tânăr român. Că era miraj nu ne preocupa. Dintre noi patru, doar Sorin s-a mutat acolo. A revenit într-o zi să se laude. Patronul firmei care îl angajase, un sârb, intenționa să îl avanseze într-o funcție tehnică. Direct de la pază… Dar în 1984, când priveam cu interes puntea prieteniei întinsă atrăgător între lumi, niciunul nu își bănuia destinul. Nu am făcut mare lucru în Bratislava. Am fugit ca vântul spre Brno să campăm. Am căutat campingurile de la marginea orașelor, am dormit în cort. Era apă caldă, ne puteam dușa, de fapt toate campingurile erau dotate cu toalete și dușuri, amenajări inexistente, pe-atunci, în România. Unele campinguri aveau baruri, chiar terase, cluburi,…

Am rătăcit aproape trei săptămâni prin orașe, cu renume, ale celor trei „țări prietene”. Și dacă ar fi să fac o revizie a suvenirurilor păstrate prin mansarda mea care a chelit puțin, pot lega de aceeași sfoară plimbarea cu barca prin grotele de lângă Brno, complexul carstic Măciuca sau Macocia, autostrada foarte bună, la fel șoseaua auxiliară, scandalul tinerilor turiști nemți într-un camping din Praga, asigurarea primită de la un bătrân migrator bulgar plecat din orașul Ruse, vorbitor de română, că în curând și în țara lui Ceaușescu va fi bine, cum era peste tot, o stradă strâmbă cu bețivi matinali într-un cartier mărginaș, murdăria și sărăcia unei săli de cinema unde rula^[16] „Borselino”, aglomerația din restaurantele cu autoservire, centrul Pragăi și podurile de peste Vistula (mi-a displăcut „centrul istoric sau vechi”), vitrinele cu carne și mezeluri, șinele haotice de tramvai într-o piață pietruită, pe o zi ploioasă, în orașul muncitoresc Plzen, carașii aurii care mișunau în pârâurile din Karlovy-Vary, numită Carlsbad demult, „Madona Sixtină”, tabloul lui Rafael Sanzio, ajuns cine știe cum perla din colierul muzeului Zwinger de la Dresda, ruinele negre ale bombardamentului sălbatic din februarie 1945, presărate prin orașul german, filmul „Tootsie” vorbit nemțește și amenințarea din prefață cu apocalipsa nucleară, turnul televiziunii din Berlin AlexanderPlatz^[17], S-Bahn-ul, berea bună și mâncarea ieftină (dar fără pâine) la restaurant, grădina și palatele imperiale din Potsdam, modul cum se „spălau” (în același lighean cu apă) paharele de suc, în centrul orașului civilizat Leipzig, primul hamburger și prima Coca-Cola, consumate la Budapesta, boutique-urile private, întâia comercializare a unei mărfi de mine însumi (o pereche de pantofi sport) într-o piață budapestană, aventura la mall pentru achiziția unor blugi, în fine vizionarea unui film presupus deocheat, „Canterburry Tales” al lui Pier Paolo Passolini^[18] (și Chaucer în primă instanță) și, epilog la final, comutarea recepției radio de la piese country la marșuri, imnuri și ode. Dramă!

Prietenia cu Dorin Bodea mi-a fost benefică. Deoarece era cinefil și dorea să vadă filme noi, a avut ideea să mergem la centrele culturale străine. Astfel am ajuns la „Biblioteca franceză” și din 1984 până în 1993 am fost abonat să pot împrumuta cărți și discuri. Nu am luat cărți de literatură beletristică ci de cultură. Și, bineînțeles, am mers tot mai des să văd filme franțuzești contemporane. Pe Bodea nu l-au interesat cărțile, nici nu prea știa franceza, era atras doar de film, de imagini în mișcare. Am început să-mi traduc cărțile împrumutate. Prima a fost „Magia pentru toți”. Ne interesează oare pe toți sau, poate fi explicată pe înțelesul tuturor, magia?

Când am mers la Biblioteca franceză, pe bulevardul Dacia, Lumea a pulsat iar către mine. Un pic, dar am simțit-o. Nu îndrăzneam singur. Fusesem de câteva ori la Biblioteca americană, însă n-am găsit-o atractivă. În plus, am fost întotdeauna însoțit de altă persoană. Locurile acestea de atracție ale culturii vestice erau precum „Lumile superioare” din „Baldo Thodol, Cartea tibetană a morților”. Mă speriau inițial. Mă îndepărtau. Îmi încercau slăbiciunile, fobiile, orgoliile,… Erau așezate în palate, toate impunătoare, cu niște anunțuri prinse gazetăresc, afară, despre ore și evenimente… Nimeni nu dorea să invite tot orașul înăuntru. Pe-acolo se învârteau tone de bătrâni, unii ramoliți și ceva tineret. La Biblioteca americană căutarea se îndrepta către lucrări tehnice. Mă simțeam stingher. Adesea nu știam ce caut. Și plecam fără să privesc măcar. Dar m-am întors. În acea perioadă de dură cretinizare, accesul la bibliotecă a fost debușeul meu, tubul de oxigen.

Mulți nu au văzut această perioadă istorică a vieții românilor în mod tragic. Aș spune că, dimpotrivă. Oportuniștii, fală lor!, văd ocazia de a scoate profit în orice (moment, lucru, eveniment, persoană,…). Îndrăzneala le este sfidătoare dar, câteodată lasă o filantropie improprie să-i fericească trecător pe apropiați. Prietenul meu Nelu mi-a stat alături în timpul liber și mi-a fost tovarăș de bere. Vorbeam despre toate câte vedeam și auzeam și s-a întâmplat să înnopteze la mine. După mulți ani mi-a amintit amuzat că împărțeam același pat făcând aluzii… Hă-hă-hă! Atunci, omosexualitatea^[19] nu exista. Era ceea ce este de fapt, o anomalie psihică. Dar lumea umanilor își modifică, treptat, moravurile. Știa bancuri, a știut întotdeauna. Le culegea de la mulțimea de indivizi pe care o strecura în traiul său zilnic. Își crease o rețea de angajați în comerț. Multe femei. Când avea timp mă însoțea prin marele magazin de lângă piața Obor. Mă prezenta, însă nu ajungeam prea des acolo și nu am rămas în memoria fetelor. Într-o zi a fost inclus în comisia de control a echipei de la cofetăria Bucur. Localul acesteia era foarte important atunci. Desfăcea, în afara celor mai bune profiteroluri și prăjituri, fructe exotice, cafea braziliană, ciocolată. Inspectorii s-au bucurat de cadouri care le-au solicitat puterea de a căra. Corupție? Cadoul este oferit din inimă, este un dar afectiv. Uneori se pretindea onorariu, adică bani. La nivel ridicat. Dar toate pierderile se scoteau în timp record. Am cumpărat și eu ceva, în mod privilegiat, adică fără coadă. Altă dată, Nelu a adus câteva albume de muzică modernă, editate în Bulgaria. Fusese îmbulzeală ucigașă pentru achiziția lor. El și le rezervase. „Ză net!” Cele mai grozave albume au fost „Off the Wall”, al lui Michael Jackson, pe când era încă negru, și „The Game”, al cunoscutului band englezesc Queen. Aveam un pick-up și am tot ascultat. Când le-am înapoiat nu mai erau noi. Cred că s-au uzat la mine. Mi-au rămas în cap. Îmi sună și-acum, uneori! Mă bucuram și de muzică clasică, din când în când. Luasem de undeva o carte „Să descoperim muzica”^[20], pe care o priveam curios deși îmi lipseau cele mai bune condiții pentru a-mi face cultură muzicală. Știu destui oameni pentru care „cultură muzicală” înseamnă acceptarea unui singur gen muzical. Nimic mai mult. Altceva sună distorsionat. Într-un domeniu strict te poți informa cu însuflețire. Câțiva dintre aceștia erau chiar foarte restrictivi.

Am fost să văd un spectacol cu renumitul actor Florian Pittiș, „Cine sunt cei patru Bitălși?” sau „Beatles”, la sala teatrului Bulandra, aproape de grădina Icoanei. Pittiș și-a creat o imagine de răzvrătit păstrând părul mare. A renunțat la roluri clasice, convenționale, deși era considerat unul dintre cei mai talentați și de viitor actori. A fost îndepărtat, uitat, cât a mai ținut socialismul-național, și s-a arătat după aceea. Devenise un pletos cărunt. S-a însurat cu văduva prietenului Nicu Vladimir, sora cunoștinței mele Țeapă Vlăsceanu, s-a pus la Lojă, treaba lui... Înainte să-și cânte epitaful, „Sfârșitul nu-i aici”^[21], a oferit unui radio on-line, muzica inimii sale, din propria discotecă, de care a fost mereu prea mândru: r-rock & bob dylan. Dar piesa, fără Beatles-i, despre un disk-jockey care scuipa pe microfon și victima unui concurs de adunat pipițe pentru o trupă rock, tânăra, pe-atunci, Mariana Mihuț, nu mi-a plăcut. Și multă muzică r-r-r-ro-ock! Chiar Pittiș era încă tânăr. S-a plimbat o vreme prin cenaclul lui Păunescu, s-a… Dar n-am avut altă legătură cu un tip care se simțise la tinerețe Hamlet, prințul vindicativ din Elsinor inventat pentru cultura universală de Shakespeare. „Știi tu, biet muritor Ifrim, cine a fost Shakespeare?” Să fi fost om? Mă îndoiesc. Pittiș l-a cunoscut deja, îndeaproape.

A existat un actor de-acesta măreț care m-a privit, pe mine-mă-mi, în ochi, Horațiu Mălăele. Eram într-un vehicul, mai student, mai adormit, vedeam oameni urcând din Piața Romană. Atunci s-a suit mărețul și m-a privit strâmbându-se glumeț. Îl recunoscusem, era sigur. Deja prea simpatic, jovial, talent… Celebru… Nu i-am invidiat vreodată pe acești indivizi. Niciodată… Îm! Poate puțin.

Îl știam pe Jorge Luis Borges de la televiziunea română. Într-o zi, înainte de „Îngheț”, am văzut scriitorul orb argentinian dând interviu unui francez, parcă. Vorbea de maică-sa, de viața lui, despre inspirație. Neinteresant. Am descoperit în revista „Secolul XX”, o carte cu coperte albe, groase, care prezenta și literatură străină, mai multe povestiri scrise de Borges, și chiar un poem. M-au vrăjit. M-au cucerit pe loc. A-a! Pe unde umblasem? După Borges am umblat printr-o lume enigmatică, subversivă, condusă de fixuri, magie, tabuuri, falsă, diferită de mine.

Cartea „La Magie pour tous” mi-a schimbat viziunea „realității”. Nu era o carte de magie veritabilă, mai degrabă o carte de popularizare a activității umanilor pentru a modifica natura, cu o vorbă-două (sau mai multe), ori din semne. Magia nu se dezvăluie oricum. Pretinde ritualuri și inițieri. Nu se practică în solitudine decât după ce a fost însușită de la maeștri. De fapt, în mare, am citit o poveste ce cuprindea câteva vorbe despre istoria magiei, departe de a fi un studiu prea atent și un capitol final de magie practică, o descriere de postúri și ceva tehnică yoga. Probabil autorul era membru al mișcării spiritualiste „Societatea Teosofică”, deoarece și-a învârtit vorbăria în jurul „științei” preoților egipteni ai lui Osiris, Rosicrucianismului, bunicii Teosofiei, mme Blavatski, Krishnamurti cel aproape divin și, în fine, yoga. Ce am făcut eu? Mai întâi „Pranayama”. Am încercat să respir în stil yogin și mi-am dereglat respirația. Am învățat cuvinte și definiții de care nu credeam să am nevoie, „apnee”, „dispnee”, fiindcă îmi părea că am disfuncții cardiace sau pulmonare, însă după o ascensiune pe piscul montan Moldoveanu am uitat de ele. Apoi mi-am redus la minimum activitatea internă și externă a corpului pentru a mă simți un pachet imobil care nu respiră și nu mai gândește. Mi-a folosit de multe ori această concentrare spre destinderea musculară, ieșirea din agitație, m-a relaxat în momente de oboseală fizică și mentală. În fine, m-am străduit de câteva ori să o trezesc pe propria-mi Kundalini pentru a deschide cele șapte chakra. Nu cred să fi reușit dar ideea măcar, mi-a părut destul de singulară, de parcă nu ar fi încercat-o milioane de persoane înaintea mea… Pe Nelu Martin nu îl putea interesa nebunia în care mă afundam și nu i-am spus mai nimic. Și toată această pătrundere în ocultism a atins apogeul într-o seară de vară, puțin înainte de cutremurul din august 1986. Recunosc, băusem puțin vermut cu lămâie, dar numai cât să-mi dea o senzație de amețeală dulce. Am simțit că ies din Lume. Mergeam pe stradă și am simțit oamenii, care treceau pe-aproape, altfel. Eram o entitate izolată, scoasă din ceea ce se petrece. „Tot ce se află în jurul meu, tot, oameni, case, gânduri, dispare. Sunt doar eu, o siguranță neobișnuită îmi cuprinde spiritul, și în același timp o stare de stranietate și necunoaștere. Mi s-a revelat că am un sens aici.” Asta mi-am notat în caiet. Mă simțeam ceva ajuns în Lume, printr-o conjunctură enigmatică, din afara acestei existențe. Este o mare nebunie și… nu prea este. Un simț pe care cei mai mulți par să nu-l posede. Sau pe care nu trebuie să îl aibă. Esența civilizației este apartenența la Lume. „Toți” înseamnă „unul”, adică Lumea (Omenirea), „unul” înseamnă „toți”, om există datorită Lumii. Fără Lume, ce-aș fi? Un sălbatic? Un nebun. Dar nu era vorba despre om, nici chiar despre gândire… Am reușit, de-atunci, să mă izolez de multe ori în Lume. E o senzație lingușitoare. Creează un unicat. Hai! Afară! Afară se manifestă Lumea. În Lume, atingerea vârfului nu se face „per pedes”. Câți au o mică știință despre existența unui nepalez numit Tenzing Cumva? Se spune că a fost primul care a pus piciorul pe vârful… Everest. Dar cine a fost Everest? Un inspector geograf britanic al Indiei din sec al XIX-lea care nu a avut habar că vârful himalayan este cel mai cu moț pe Terra. Atingerea „moțului” Lumii se face prin notorietate, iar notorietatea se capătă doar ocupând o poziție de putere în societate. Este nedrept… Incorect… Cui îi pasă? Mie? Sunt zvonuri că destui dintr-aceștia, de sus, au împiedicat mersul Lumii, i-au modificat valorile…

Nu prea aveam timp să curăț peste zi prin casă. Încercam duminica, însă… parcă nu reușeam să îmi pun ordine cum reușea mama să o facă. Venea câteodată, lunar de obicei, în timpul dimineții, când eram plecat la „serviciu” și, când ajungeam acasă aveam surpriza să găsesc o mâncare aproape caldă, vasele și linoleul spălate. Cu alte femei nu aveam noroc. Mi-a citit o dată notițele din caiet și a lăsat un bilețel care m-a emoționat. „Gigi, sunt foarte supărată pe tine… Nu te-ai săturat de singurătate? Îți scrii viața pe hârtie. […] Tu și televizorul. Bine că ai televizor să stai cu el în casă! Nu am cuvinte să-ți spun cât de supărată sunt. Nu mai am de ce să trăiesc, tu, primul meu copil […]. Gigi, ne-a zis cineva de o fată, tu ce zici, în ce zi se poate, că tac-tu e bolnav și nu se știe ce survine…” Mama! Ce măgar puteam fi să o supăr! Tata mai avusese o cădere în aceeași boală, de această dată i se pusese diagnosticul corect, suferea de o afecțiune la rinichi și părea destul de grav.

Cu femeile era complicat. Din câte îmi amintesc despre mine, eram un tip zâmbitor, poate prea vorbăreț și ironic, dar naiv, non-violent, optimist dimineața, cu silueta subțire și fațada aproape agreabilă. Îmi puteam descoperi o pereche, însă nu știam să o cuceresc, sau nu mă hotăram să o păstrez. Nu eram deloc un tip comod ci un timid handicapat și nestatornic. Dacă destinul s-ar fi întocmit pe dorințe schimbam femeile în fiecare zi. Și asta a fost numai una dintre numeroasele mele dorințe neîmplinite. Iar dorința și suferința merg mână în mână…

O vreme, Roxana a venit la mine. I-am lăsat o cheie a ușii de intrare în apartament însă nu a folosit-o. Nu era femeie „de casă”. Din iarna lui 1984, căldura s-a confiscat. Înăuntru s-a lăsat un frig ca afară. Am fost împreună pe timpul uneia dintre ierni când nu ne puteam spăla decât cu apa încălzită în oală.

Oricât de vitrege păreau vremurile, datorită lipsurilor, aveam și momente de bucurie și de nădejde. Eram încă în putere și plin de energie. Am început campionatele de fotbal în complexul sportiv Voința, aflat în apropierea institutului, în spatele micului cimitir al eroilor sovietici. Când am ajuns noi, fotbaliștii de ocazie, complexul sportiv era în plină degradare. Deși nu aveam aprobare oficială, doar acceptul paznicilor în schimbul unei sume modeste de bani, ni se permitea și un privilegiu, să facem duș cu apă caldă. Nu am jucat decât o dată pe stadionul mare, pe lățime, acesta se păstra pentru concursuri de atletism și meciuri ale echipei clubului de fotbal din divizia D. La clubul Voința învățaseră și deveniseră maeștri în popice vecinii mei mai tineri, Silviu Belivacă și chiar Nelu Martin. Silviu a avut o carieră deosebită. A ajuns campion național și mai apoi campion mondial la dublu bărbați. Cluburile de bowling îți permiteau să câștigi un leu puțin muncit! Au fost destul de departe de mine astfel de tentații, dar am avut o dată parte de glorie, la Snagov, după o primă întrecere la aparatul de bowling. Doar prima, norocul începătorului! A doua, nu. Monsieur Martin însă, mi-a spus că e un as. Totuși nu i-am cunoscut priceperea în această artă.

Football.

Fotbalul românesc a avut, accidental, niște rezultate internaționale. Am pornit și noi, amatorii, o întrecere instituțională în renumita bătălie sportivă de origine engleză, ori, după unele surse, poate chiar romană. Totuși, dacă ne-am lua după surse, am putea considera și pelota amerindiană strămoașa footbalului și tenisului, sau basketului. Și pelota și football-ul au cerut sacrificii... Am suferit de multe ori din cauza încleștării cu adversari mai răi și mai dornici de victorie. Pentru mine era o joacă, pentru ei un scop al existenței. Nu poți deveni sportiv de performanță inițiindu-te la treizeci de ani. Este nevoie să îți dezvolți niște reflexe de mic. Eu jucam mingea pe maidan de la 7 ani. La opt mi-am rănit genunchiul drept și am avut o mare buba, la paisprezece am suferit primul bodycheck de am văzut stele verzi (și de-atunci am zărit adeseori stelele-acelea), la peste treizeci mi-am dislocat un șold și mi-am spart capul lovindu-l de altul mai mare și mai tare. Munca în echipă întărește prietenia. Până când echipa pierde un meci sau două din cauza ta. Urmează dizgrația…

Meciurile se desfășurau în timpul programului de lucru, după ora 10. Am participat la un campionat, ca rezervă, în prima echipă a laboratorului și la două campionate în echipa fraierilor, dar cu statut de vedetă. Cea mai mare înfrângere a fost cu 6-0, însă am reușit victorii la echipe mai bine cotate. Prima dintre echipele noastre a câștigat trei campionate, până când s-au permis mercenarii, ca în echipele mari din vest. Au apărut profesioniști. Meciurile au devenit mai spectaculoase dar ne-au scos pe noi, amatorii fără veleități, din joc. Când laboratorul a fost mutat de la FEA, participarea la campionatul de football   s-a încheiat. Curând după aceea a fost interzis în complexul Voința și a sucombat definitiv.

Două dintre vedetele „noastre” practicaseră football în perioada de juniorat la cluburi cunoscute din București, Costel Coravu la „Dinamo” și Sandu Crișan la „Rapid”, Doru Potecea era un foarte bun pivot, iar Mircea Zugravu, un cotonogar redutabil. La această adunătură de talente se adăuga Sorin Iancu, un băiat plin de ambiție și… atât. A fost echipa standard, în care mi-am găsit arareori loc. Când participam la o victorie mergeam cu ei să sărbătorim cu bere. Am jucat pe un teren de zgură și pe două terenuri acoperite cu bitum. Orice accident lăsa urme corporale. Un meci însemna și mare efort fizic, iar când adversarii erau puternici, efortul era înzecit.

În timpul serviciului am avut și alte posibilități de a cheltui câteva ore, aparent libere, în afara locului de muncă. Adică am chiulit. Toți făceau lucrul acesta, eram parte a turmei. Vara mergeam la ștrandul CC^[22]-ului, aflat în apropiere, pe partea cealaltă a lacului Floreasca, de reședința lui Ceaușescu. Se putea intra fără legitimație, cu doar doi lei cedați portarului. Eu lipseam puțin, Costel Coravu însă, lipsea mult mai mult. Nu am aflat vreodată unde mergea. Probabil se antrena la sală, ori… se ocupa cu altceva. Aș fi vrut să-l prind pe Coravu. Poza în Chuck Norris. Indivizii perfecți ascund mereu obiectul care-i umflă. Măcar sunt băieții buni din filmul în care joacă. Pe Chuck Norris l-am văzut prima oară într-un film la Biblioteca americană, „Breaker, Breaker”. Mai târziu, când s-a declanșat moda televiziunii color și playerelor pentru casete VHS, l-am văzut mai des. Fusese un karateka veritabil, cu numeroase trofee internaționale dar nu a fost actorul meu preferat al genului. Îmi plăcuse Charles Bronson. S-a depreciat rapid Ch. Bronson și l-au urmat numeroși bătăuși de bine. În filmele americane eroul pozitiv reușește, iar la sfârșit spectatorii aplaudă satisfăcuți. A învins iar! Nu este chiar așa în viață? Binele învinge… Sau poate nu.

Făceam efort să citesc toată Biblia, Cartea, să spun așa. Mulți s-au alfabetizat buchisind-o. Biblia este unul dintre mesajele dogmatice ale Lumii, probabil cauza cea mai invocată a evoluției Sale istorice începând cu ceea ce unii denumesc „era noastră” sau „era după Hristos”.  Ne place, sau nu, acest mesaj este încă actual și probabil, nu simt nici o tulburare majoră, ne (mă) va depăși. Dar nu m-am putut stăpâni să comentez. Citisem anterior două cărți de comentarii contradictorii și o istorie a religiilor privită din perspectivă partizană. Nu păstrasem educația bisericoasă pe care o aveau, doar, femeile. Toate îndeplineau datorii religioase, știau zilele sfinte, se spovedeau, se împărtășeau, erau cele care deschideau larg ușa preotului să boteze ori să sfințească, stropind cu agheasmă, casa. Bărbații erau sceptici, iar educația școlară făcea propagandă ateismului. Ce transmite „ateismul”, dincolo de ce semnifică prin nume? Ideea că tot ceea ce este are o explicație logică deci rațională, care exclude implicarea unor voințe supraumane, magice, necunoscute. Ateismul a divinizat Știința. Știința – teoria constituției (laice a) Lumii și Universului – este o marcă a Istoriei moderne. Ateismul, subînțeles într-o societate comunistă, se numește materialism. „Materia ne cheamă!” Venim din țărână și ne întoarcem în țărână, este un dicton care se potrivește în toate ipostazele și face apel la originea umilă a omului. Originea umilă a omului… umil. Există nemuritori. În primul rând sfinții. Sfinții sunt supraoameni care circulă aproape insesizabil printre noi. Ei fac minuni care nu ne privesc pe toți. Fac minuni… Am vrut și eu… Desigur, fără apropo! Era vară și priveam pe fereastră tocmai până la blocul de zece etaje care-mi bloca undele tv ajunse în oraș de dincolo de Dunăre… La balcoanele blocului mare ieșeau femei să se bronzeze. Mi-am încercat forța mentală, să le atrag. Se formează o punte de unde cerebrale alfa, între un emițător și un receptor. Receptorul urmează inconștient dorința emițătorului… „Ridică-te de pe scaun! Privește-mă! Privește-mă!...” Îm! Nu mi s-a părut că efortul meu telepatic avea vreun efect, totuși exersam tehnici pe care, aflam din cărți serioase, le reușiseră indivizi înzestrați. N-ar fi fost bine să descopăr că dețin această aptitudine? Ar fi fost bine, dar n-am avut-o. Deși uneori… Uneori anticipam lucruri… Nu cred să fi avut abilitate de medium. N-am fost somnambul, nu mă hipnotizase nimeni, n-am avut viziuni,… Doar uneori… Arareori.

Apartamentul meu era sus, la patru. O scară îngustă, cu vecini pe care nu îi prea știam, doar pe Tănase, vecinul de la trei, pe nevastă-sa și fiica lor Daniela de cinci ani. Nelu se apropiase de copilă, îi aducea bomboane și, în fine, se invitase pe la ei. Nu mi-a mărturisit o aventură cu doamna Tănase, nici vreo simpatie anume. Era doar o extensie necesară personalității sale. La parter locuia un tip de vârsta lui cu pretenții politice asemănătoare. Ne salutam și chiar ne vorbeam câteodată. Omul acesta mi-a spus ceva șocant, neverosimil pentru acel moment. Se înscrisese la cursurile universității (școlii) politice „Ștefan Gheorghiu”, la facultatea de jurnalism, și a zis: „Poate reușesc să termin facultatea până cade regimul”! Adică? La vârsta aceea eram atât de prost! În mintea mea exista încă eternitatea „orânduirii socialiste”. Mă născusem în ea, continuu s-a pompat, prin educație și mass-media, în mintea noastră, a mea, ideea că este urmarea logică a „orânduirii capitaliste”, încât… dispariția sa fără continuarea naturală, „orânduirea comunistă”, era un nonsens. Acest politruc de carieră venise la mine cu o idee care-mi părea halucinantă. Drept e că, exterior sistemului nostru izolat, începuse o agitație care nu a încetat să crească până la „bum”! O simțeam cu toții și doream o modificare în bine. Ceaușescu n-a înțeles. N-a putut ori nu a vrut… Oricum, nu mai putea da înapoi. Era deja bătrân. Trecutul nu poate fi revocat. O luase stingher pe calea unui maoism original, iar sprijinitorii lui erau departe, la capătul drumului mătăsii. Nici aceia nu-l prea iubeau. Apariția „Solidarnosc” în Polonia și lentoarea rezolvării unei situații care promitea să ia foc, a coincis cu o ciudată inconstanță la nivel înalt în URSS, după moartea lui Leonid Brejnev. Mihail Gorbaciov, unul dintre urmași, s-a vrut epocal. Toți conducătorii prea tineri se doresc epocali și pornesc mutații cu urmări nedorite. A promis doar vodka și kazaciok, perestroika și glasnosti. Fără tancuri. Astfel a intrat și în România, via Europa Liberă, cuvântul rusesc „nomenklatura”. Dar, înainte să ne ia valul, am continuat să trăim în ritmul pe care ni l-a impus „epoca de aur”. Ironic ar fi să o regretăm. Ba nu. Cinic.

Exista un circ mare pe strada Istriei, bordat de blocuri. Blocurile mici se opreau în buza unei ridicări de doi-trei metri a cotei și păreau în râpă. Iarna se forma derdeluș pentru copii pe coasta mică. În scuarul dintre blocuri erau cândva case particulare. Când m-am mutat, toată zona de case încă exista. În doar doi ani fuseseră părăsite, apoi rase cu buldozerul și s-au ridicat construcțiile înalte. Pe locul gol se organizau din când în când nunți țigănești, în corturi mari. S-au adus stații de putere pentru amplificarea sunetului. Țiganul nu vrea să se distreze singur. Întotdeauna e darnic să ofere gagiilor oboseală, să nu le permită odihna de noapte. „Fără număr, fără număr, fără număr,…” a devenit efigia acestei populații zgomotoase. Maneaua a plecat de la Naste din Berceni și formația Azur. Șlagărul „Magdalena” a cutremurat geamurile blocurilor, și „Trenul vieții”, și… ce mai contează. Erau acolo, lângă noi. Ne urlau în creier. Dar asta se petrecea o dată pe lună. Pe stradă în sus, pe partea stângă, era o școală generală. Acolo și-au dus o vreme copiii, riveranii. Cu timpul școala aceea a fost ocolită. Elevii deveniseră „niște golani”. Seara, când se oprea curentul, veneau în scara blocului să bea, să fumeze și să lipească poște de tavan, bețe de chibrit care ardeau până se afuma tavanul. Distractiv, nu-i așa? Au fost amenințați cu bătaia de locatari și s-au mutat în altă parte. Mergeam în sus, pe stradă, spre complexul comercial. Chiar la capătul străzii erau două mari blocuri locuite de familii țigănești care își petreceau timpul pe stradă. Mâncau afară, încântate de maneaua la casetofon (întotdeauna cu volumul „la maxim”, să se veselească toți gândacii de frumusețea ei). Le găseam de obicei alături de „friptanele” puse pe grătar. Copiii se alergau, femeile îi drăcuiau, iar „baștanii” chefuiau. Dincolo de blocuri, la complexul alimentar, erau cozile. Pentru orice zvon se forma o coadă. Nu există un timp deținut de cineva, există doar Timp, iar acesta este, a fost și va fi impersonal, deci nu poate fi pierdut de nimeni (dintre cei neimportanți – ca mine, par ex). Pe bulevard se întindea încet, dar sigur, rețeaua metropolitană. Metroul bucureștean a fost considerat marea realizare a perioadei ceaușiste. S-a emis părerea că nu ar fi existat dacă nu-l voia ego-ul, mândria lui Ceaușescu. Din nefericire, chiar așa este. Nu mai sunt decât anemice investiții în construcțiile publice… deci, linia de metro fusese construită, însă urmele șantierului persistau. O harababură periculoasă la mers. Mai departe era piața Titan. Înapoi, la două stații de tramvai, era piața Râmnicul Sărat. Ambele piețe erau mult mai sărace decât piața Obor, și aceea sărăcită. Țăranii care le aprovizionau de obicei, nu prea mai aveau ce aduce. Venise vremea alimentației cu soia. Ulei de soia, de rapiță și de porumb. Uleiul de floarea soarelui dispăruse cu desăvârșire. Au apărut zvonuri legate de nocivitatea acestor uleiuri. Se punea soia și în cârnați! Am avut nefericirea să mănânc asemenea cârnați la cabana Mălăiești din masivul Bucegi, împreună cu o ciorbă de burtă preparată din… ciorapi murdari^[23]. O lătură care mi-a provocat deranjament digestiv și în plus a costat bani!

Locuința mea era apropiată de locul unde se mutase, demult, familia Brumă, care-mi fusese vecină în copilărie. Pe Costel l-am întâlnit de două ori pentru că avea domiciliul nu prea departe, dincolo de bulevardul Șulea. Fostul coleg de facultate primise repartiție la Timișoara (păstrat în memorie ca unul dintre orașele pe placul meu). De ce revenise și Costel Brumă în București? Pentru că se însurase. Era un tip serios. Vorbea serios. Nu prea știa să râdă. Mai știam unul lipsit de simțul umorului, un coleg de serviciu…, deși, de-am fi privit din mintea lui, eu îi păream cam prostălău și tocmai bun de contestat cum deschid gura. Am avut cu Dan Fleșeru, acesta era numele său, o controversă pe tema datoriei față de părinți și în special de tați. Pe scurt, el era pro, eu anti. N-am simțit sprijinul tatei în nimic. Mult prea târziu am regretat distanța de el.

Probleme cu tatăl avea și Nelu. Nu este vorba despre tatăl natural ci de tatăl vitreg. Nea Sârbu Marcel nu era „virgin”, cum susținea. Mai avea trei copii, iar această descoperire a provocat divorțul noii familii de el. După proces, omul a fost dat afară din casă cu tot ceea ce adusese, altfel spus, cu hainele de pe el. Însă nenea Marcel nu dorea să renunțe la nimic. Își iubea fosta nevastă, iubea copiii, iubea apartamentul, îi iubea pe vecini. Astfel că și-a găsit un timp culcuș în antreul scării. Nu mai avea slujbă, se pensionase și cheltuia banii doar pe băutură. A devenit boschetar, avea prieteni doar ratații bețivi. Bietul om! Copiii îl urau, fosta nevastă nu dorea să-l mai vadă, oamenii de pe scara blocului se săturaseră de el și de mizeria pe care o lăsa în urmă, dar lui nu i-a scăzut iubirea.

Soarta rea a lui nea Marcel a fost cumva influențată de tata care și-a dorit confortul paysan de avea vinul personal păstrat la butoi pe balcon și țuică preparată cu mânuța lui, sau a noastră, mama și eu, într-un evaporator, chemat „alambic”, de care era grozav de mândru. Cumpăra struguri şi îi folosea la fabricarea ambelor băuturi alcoolice. Deoarece împrejur existau consumatori, a comercializat ţuica. Nea Marcel i-a fost client fidel până ce familia noastră a fost pedepsită de Celdesus. Boasca de struguri aruncată în vasul WC a obturat canalul de scurgere şi murdăria a refulat în apartamentul vecinului de la parter. A urmat un proces şi o plată importantă câţiva ani. Am simţit atunci, din greu, lipsuri materiale. Nea Marcel a părăsit târziu zona. Avusese un atac cerebral, fusese spitalizat, abia dacă mai putea merge; cu toate acestea nu renunțase la alcool. Este una dintre plăcerile sau, depinde de cantitate și calitate, tarele vieții. Își târa greu un picior și își blestema soarta. Nu îi știu finalul pentru că a dispărut subit și total din peisaj. Finalul… Mereu gândim la finaluri!

Când a murit mamaia a fost un spectacol macabru de poveste. Sărmana de ea, s-a prăpădit cam devreme, la 74 de ani. Înaintea ultimelor trei luni de viață, fiul Biță luase hotărârea să o interneze într-o casă de sănătate, de fapt un azil de bătrâni, împotriva voinței sale. Toată mișcarea și bulversarea din curtea familială era cauzată de maturizarea verilor, nepoții ei Rodica și Gelu, fiii unchiului Florea zis Biță. Gelu era un tip masiv, fost luptător la clubul sportiv Metalul București. S-a înrolat, cu succes, luptător la trupele USLA, forțele de intervenție ale Securității. Rodica în schimb a avut un trecut mai puțin fast. La 16 ani născuse un copil. Pentru a nu se cunoaște „marea rușine”, părinții au făcut tot posibilul să o ascundă iar după naștere i-au îndepărtat copilul, adoptat de oameni care și l-au dorit. Soarta este crudă și Rodica nu a mai putut naște copii, astfel că, mai târziu a înfiat unul. Copilul acela, un copil de țigan, a avut probleme de sănătate și a rămas cu invaliditate.

Nevoia de spațiu a tinerelor progenituri ale lui Biță a exclus, fără sentimentalisme, spațiul de viață al bunicii. „Nu mă duceți acolo mă, că mor!”, s-a plâns bătrâna și… a murit.

Fiii au condus-o, urlând, spre cimitir, în dric și cu cai mari, lumea s-a strâns, era un eveniment comunal de excepție, dar, la sfârșit au rămas câteva persoane să audă popa cântând strâmb și să vadă cum se aruncă pământ peste coșciug. Am plâns-o pe bunică. Fusese o femeie blândă dar fermă, generoasă și apropiată sufletește. Parcă nu mi-a stat destul alături să mă bucur de bunătatea ei! Lumea s-a adunat în magazia construită de Biță la intrarea în curte, să mănânce de parastas, să se simtă mai împăcată și să uite. Gata! Dumnezeu s-o ierte și să-i fie țărâna ușoară!

Mamaia a murit în noiembrie 1984. Am scris: „În ziua când am înmormântat-o pe mamaia ningea abundent. A fost o mocirlă indescriptibilă.” Am rărit vizitele la casa din Pantelimon. Au fost două-trei excepții până a decedat tatăl meu, iar după aceea, deloc. Nu am uitat însă că am fost singurul care s-a născut  chiar acolo, în casa bătrânească. Oricum, nimic din ceea ce a fost nu s-a păstrat, să nu-mi mai creeze nostalgii.

Îmi întorc fața spre Lume. Anii 80 ai secolului al XX-lea au accentuat în peisajul muzical internațional stilul pop european. Pop-art-ul a fost, este, patent anglo-american. Plecat din deceniul al 6-lea, cu izul de afiș comercial de proastă calitate, cumva la limita kitsch-ului, s-a impregnat în muzica lejeră, de vânzare pentru gustul îndoielnic al poporului. Au apărut formații și artiști noi, fabricați în Anglia, Germania sau Italia, mai puțin Franța, ceva mai naționalistă în acest domeniu, care interpretau cu toții, doar englezește, cântări melodioase, fără nici o pretenție textuală, cu ritmuri exotice sau aproape rock. Am înțeles târziu că toate vedetele românești, „interprete îndrăgite de muzică ușoară”, cântau muzică pop. Angela Similea cânta muzică pop?! Hm! „Muzica ușoară” era o sintagmă atotcuprinzătoare pe care nu reușisem să o împart în curente muzicale. O făceau alții în locul meu. Deci, arta pop era anglo-americană, iar muzica trebuia să țină de această influență pentru succes. Chiar ritmurile exotice aveau texte americanizate, pentru a fi rânduite, în „top”-uri, de experți. Saloanele de dans primiseră, demult, alt nume: discotecă. Toate aveau un ring de dans central, locuri la mese pentru a servi o licoare incitantă, un tonomat, un disk-jockey, proiectoare și jocuri de lumini. Fusesem într-o seară de vară la discoteca „Orient” din Constanța. Înainte de a pleca la Bacău. Atunci am afișat îmbrăcămintea mea italiană, blugii pe care mi i-a prădat^[24] „câinele” din Giurgiu și o bluză cu toată marea Adriatică vărsată într-o tentă fosforescentă care-mi scotea în evidență musculatura juvenilă… Habar nu aveam să dansez și, cum mă temeam de ridicol, nu m-am dezlipit de scaun. Se exprima atunci, pe discuri, banda brunetă de rasă germană, „Boney M”. După ani, într-un registru puțin diferit s-a disputat grupa, galbenă la păr, „ABBA”, și, când am ajuns la o vârstă ceva mai mare și mă îmbulzeam duminică de duminică în ștrandul UTC, devenit Tei-Toboc, auzeam săptămânal, pe marginea lacului, la difuzoare prinse-n stâlpi, hit-urile altor cântători nemți de limbă engleză, așa zișii „Modern Talking”. Nația germană este nebănuit de răspândită în SUA, după cea la origine englezească. O bate la număr și pe-aia irlandeză! Am urmărit curios, de curând, un document privind depopularea Irlandei în sec al XIX-lea de sărăcia cauzată de avarii stăpâni englezi, demni de tot disprețul și de răzbunarea Sinn Fein. Să nu moară de foame la ei acasă oamenii plecaseră în pribegie spre „vestul sălbatic”. „Sinn Fein” – „Prin noi înșine”! Până și James Joyce vorbise de organizație în cartea lui, Ulysses. În anii 80 de-acum un secol era cât se poate de activă, iar membrii săi (teroriști însetați de sânge nevinovat englez), vânați în lumea întreagă de Scotland Yard, MI 5 ori 6, și de toți copoii. Doar în Libia colonelului Muammar al-Gaddafy nu scormoniseră prea bine, însă o făcuseră americanii, cu sateliți militari, într-un film artistic scos de renumita casă de filmat, Paramount.

M-am plâns de frigul iernilor încă din primul an. Am scris pe caietul meu blestemând responsabilii. M-am simțit înșelat. Dacă mi-ar fi citit altcineva caietul, nu doar mama, găsea motive de sminteală anarhică. Acest fragment este cel mai cuminte:

„9 martie 84. Toate babele au fost urâte și rele. Azi am înghețat ca de obicei în apartamentul meu (care este încă patru cincimi al statului). La televizor am văzut cum arată un apartament din Iugoslavia, predat la cheie. Să spunem că l-au arătat pe cel frumos, nu-i așa, era doar un film.

Când văd catastrofa asta frigorifică, refuz să mai gândesc.

Scârbele dracului, escrocii, lepădăturile! Câți bani, cât timp!”

Alternez cumva momentele deoarece timpul trecut a fost depozitat în memorie și mestecat. Trag de-acolo câte un gând, un șir rupt de evenimente… Se leagă și nu prea se mai. Caut o Logică superioară în Existenz. Precis? Nu sunt prea convins…

M-am bucurat de legătura ascunsă cu Lumea mare pe care mi-a permis-o Biblioteca Franceză. Colegul meu Bodea nu avusese decât o tangenţă trecătoare. Nici filmele nu îl atrăgeau îndeajuns. Pe mine însă mă inspirau. Se spune că pasiunea pentru film este dată de un gol al experienţei de viaţă pe care oricine îl umple prin transpunerea virtuală în eroi cuceritori (la propriu şi la figurat). Am văzut filme regizate de cunoscuţi creatori francezi precum Chabrol, Verneuil, Jean-Luc Godard, Bertrand Tavernier,... Ei, nu! Sunt mai mulţi. Erau cozi la intrare, se aştepta din timp... Ca peste tot. Dar cel mai important, mi s-a deschis apetitul pentru cultura medievală franceză. Iniţial am plecat de la un eseu (tradus în română) de poetică medievală scris de un autor canadian. Les chansons de geste, cântări de fapte eroice ale cavalerilor medievali, exagerate de trouveri sau trubaduri, apoi Villon și poemele sale în langue d’oïl, istorie, cărți vechi... Și Homer fusese, la vremea lui, un cântăreț, aedul orb! A creat din asediul unei cetăți anodine o luptă epocală, un brand al civilizației umane. Romanele cavalerești au marcat o epocă. La capătul acelei epoci Cervantes a scris povestea marelui său erou, don Quijote. Am citit prea târziu „Nemaiauzitele aventuri ale lui Don Quijote de la Mancha”, el ingenioso hidalgo vrăjit de lumea imaginară a aventurilor legendare. Nebun? Naiv? Și „Idiotul” lui Dostoievski a fost modelat pe același tipar. E greu de înțeles dacă acești creatori de caractere le-au simpatizat ori au vrut să le facă de râs. Îmi pare că au dat-o cotită pe drum, spre final.

Am încercat să-mi cresc puțin calitatea francezei din creier, înscriindu-mă la un curs, însă am trăit o decepție. Plătisem „nivelul mediu” de cunoaștere. Să o iau de la capăt îmi părea prea înapoi, iar avansat în știința limbii franceze nu mă știam. Deci mediu. Lectorul a venit chiar din Paris, avea vârsta crudă de 25 de ani și era proaspăt licențiat în litere la Sorbonne. Simpatic și bonom! A întrebat ce domeniu ne pare mai interesant pentru studiu, analiza textelor ori discuții pe teme de circuit turistic, iar pricepuții au ales prima variantă. Aterizasem într-un grup zgomotos de tineri studenți. Dar nu eram chiar cel mai vârstnic. Mă simțeam bătrân la cei peste treizeci de ani. Mereu m-am simțit bătrân, deși cred că de fapt mă simțeam singur, în afara gloatei. Toți cei scoși din grup sunt bătrânii, handicapații, ciudații, interlopii, psiho… și înțelepții. Am primit o foaie cu o pagină din Les Mots de Sartre. Nu avusesem pasiunea analizei pe text literar, iar stilul de tacla despre intențiile savante ale autorului, pornind de la modul în care construia fraza, până la fiecare idee pe care „Marele Mare” a expus-o pentru a ne minuna (într-o seară de iarnă, când era puțin grețos după controversa existențialistă cu la fel de inteligenta sa consoartă, Simona), îmi părea puțin ciudat. Și mă întorc la origini. Eloiza îl iubise cândva pe arogantul Abelard până când domnul profesor scolastic n-a găsit altă distracție decât să se mutileze, dar, îndepărtându-și ouăle, a îndepărtat și limpezimea minții sale. Dintrodat’ Héloïse i-a smuls trofeul, Le Nobel. După ce am schimbat foaia și am primit alta, a apărut printre cursanți un creol din Martinique. Nu cunoștea limba română, dar nici franceza pentru români. Vorbea o plescăială outremer, adică aiurea. Eu nu pricepeam mai nimic, dar profesorul nostru înțelegea perfect și se complăcea într-o pălăvrăgeală interminabilă cu cârlionțatul, până mi-am pierdut interesul și am lăsat moartă dorința mea de a cunoaște franceza mai mult decât o știam. Am învățat ceva totuși: importanța perfecțiunii interne a unei opere de succes. Evident că sintagmei „perfecțiune internă”, asociată unei teorii, îi oferise celebritate Einstein, evreul acela din Elveția, considerat cetățean universal, care speculase limita în concret a unei schițe matematice inventate de altul și rezultatul experienței care trebuia să evidențieze al cincilea element, eterul. Evreii aproape dispăruseră din România pe la mijlocul anilor 80, la fel cum se întâmplase, oarecum paradoxal, cu foștii lor dușmani de moarte, nemții. Îm, nația evreiască nu a fost iubită de nimeni, exceptându-l pe Dumnezeu! Se pare însă că este foarte de-ajuns. Am găsit la Bibliotecă o carte cu titlul Les faux Messies – Falșii Mesia. Autorul zicea că știe peste 350. Nu vorbea doar de evreii care au avut adepți ci de toți cei care le-au părut umanilor aureolați de o misiune divină. Mulți au construit locuri de cult personal, secte, au lăsat după ei grupuri care le așteaptă răbdătoare întoarcerea (de undeva) și le cinstesc memoria. Fiecare om se crede ales, selectat în mulțime de o instanță supremă, privit de Providență, pentru că e grozav. Aiurea! Ajunge o astfel de lectură pentru a te îndoi de adevărul oricărei religii mesianice. Eu citeam și interpretări atee ale Cărții Sfinte, „Despre mitologia și filosofia Bibliei” ori… La Vie de Jésus scrisă de un renumit profesor francez care trăise în sec al nouășpelea. Înghițeam literatură de orice fel. Inclusiv din reviste. Ar fi absurd să-mi întind aici toate lecturile. Am tradus unele cărți din franceză, ori le-am comentat cum m-a dus Bibi, dar avansând, continuându-mi știința directă (de fapt tot intermediată) a cărților importante, am prins parcă și o anumită consistență pe ideile mele. Am devenit atent la aluzii, legături,… Cred că am ajuns la maturitate exasperant de târziu. Nu sunt sigur că astăzi sunt complet acoperit de această marcă. Uneori îmi par un bătrân imatur.

Anii 80 ai secolului XX au trecut greu dar apreciez azi că mai în grabă decât anii 70. Au fost ani de schimbări tehnologice care ne-au modificat pe toți. Un preambul pentru primul secol din celălalt mileniu^[25]… Mă plângeam de singurătate însă îmi descoperisem și cauza. Era ziua de naștere. Ici-colo apăreau cărțulii ori simple fițuici despre zodiace, că nu era doar unul. Zodiacul caldeean sau european, zodiacul chinezesc, indian, aztec, arboricol, mineral,… Adevărată demență! Ori numai amăgeală creată de speculanți? Am descoperit, spuneam, cauza, în zodiacul indian. Mă născusem în zodia pustnicului, sihastrului,… înțeleptului (ce să spun!). Însă nu eram foarte ocolit ori antipatizat. Când am invitat câțiva colegi acasă, după Florii, au venit cu mare plăcere. Îndeosebi femei! Între ele, Dorina, nevasta unui inginer de la „Microproducție”, Afendulis, și Daniela Dinu, o tânără ingineră care provenea dintr-o familie de intelectuali – îi cunoșteam părinții. Chiar fusesem la Daniela, cu ocazia unei aniversări. Era o femeie cu voce moale, catifelată, puțin pisicoasă, foarte atentă la ceea ce spunea, însă ceea ce spunea nu prea era pe placul meu. Nu îmi doream o aventură cu Daniela Dinu, avea un chip care îmbătrânea repede, iar corpul său nu mă îmbia deloc, totuși îmi doream aprecierea ei. Îmi părea, și era, o tipă educată. Daniela mi-a spus că apreciază picturile mele de pe pereți. I-am arătat desene, i-au plăcut și desenele. Apoi i-am dat să citească sceneta umoristică pe care încercam să o finisez și să o trimit unei reviste de gen. Asta nu i-a mai plăcut. Modul în care mi-a spus-o… nu m-a bucurat deloc. A făcut-o cu acea distanță dintre o persoană superioară și una măruntă, cu pretenții nejustificate. Nu aveam mari orgolii însă minimizarea se digeră greu de oricine. N-am mai vrut nimic de la Daniela. După puțin timp s-a măritat și a plecat din institut. Auzisem că soțul este diplomat… „Familie bună”! S-a menținut, nuanțat, expresia aceasta în orice context istoric. Chiar în timpul așa-zisei „dictaturi a proletariatului”. Dorina Afendulis îmi făcea ochi dulci. Era o femeie drăguță, minionă, veselă, insistentă. Am ajuns la ea, într-un apartament din cartierul Pantelimon, i-am cunoscut fetița, care semăna tatălui, și… cam atât. Nu aveam de ce să mă încurc. Nu mă interesează motivația unei femei când își înșeală soțul. De obicei este neglijată, ori înșelată, la rândul său. Nu mă emoționa educația religioasă care acuză adulterul (din perspectiva bărbatului interesat de femeia altuia, numai), deci n-am respins fizic asemenea relație. Totuși, aveam o anumită viziune a viitorului. Mereu am fost oprit să fac lucruri, să mă implic, de acest… simț. Mult mai târziu am știut că a fost bine să mă abțin atunci.

Laboratorul 2, „al lui Popa Lucian”, a fost rupt în trei. Într-o zi de vară am fost dați afară din clădirea FEA. Apoi „institutul nostru”, CCAB, a fost înghițit de fostul său părinte, ITC, „Institutul de Tehnică de Calcul”. Asemenea restructurări se făceau la nivel înalt, politic. Activitatea de cercetare inginerească nu aducea venitul scontat. În ultima vreme inginerii laboratorului proiectaseră și au pus în funcțiune, după multe încercări nereușite, prototipul simulatorului de tanc. Calculatorul folosit de simulator era mare cât peretele sălii. Câmpul de bătaie era o machetă de cincisprezece metri pătrați. Cursantul era smucit într-o cabină veritabilă de TAB, așezată pe suspensii hidraulice. Simulatorul a fost utilizat câțiva ani. A fost făcută și seria zero, iar după înlocuirea calculatorului mare cu PC-uri părea să aibă chiar viitor. Dar aproape nimic din munca cercetătorilor români nu a mai avut valoare după 1990.

S-au încheiat zilele de rătăcire provizorie prin alte sedii și laboratorul 2 a primit casă, un fost cămin al Liceului de electronică, la gardul Combinatului de Prelucrare a Lemnului Pipera. Un bloc paralelipipedic cu trei etaje. În partea cealaltă a blocului, pe aleea de intrare erau încă trei clădiri identice. Una aparținea altei instituții, iar cea din apropierea stației de întoarcere a tramvaiului 16, unei comunități de țigani. Aceea semăna cu o troacă de porci. Tot gunoiul era aruncat direct pe fereastră și infesta zona. Asta nu-i împiedica pe locatari să-și lase copiii să se joace acolo, ori să-și usuce rufele în apropiere.

Amenajarea noului loc de muncă a durat o vreme. Ne-am instalat la etajele 2 și 3. Dedesubt a venit, mai târziu, o subunitate a ITC. Laboratorul 2 a început să lucreze proiecte pentru entități civile precum „Metroul” din București și „Întreprinderea de prospecțiuni geologice”. Intenția lui Popa a fost să se separe de CCAB. A făcut recrutări masive și după un an laboratorul avea peste 100 de angajați. Dar nu a simțit schimbarea vremurilor...

Colonelul Munteanu ieșise la pensie demult. După el a fost în funcția de director alt colonel, însă doar puțin, iar după preluarea șefiei de ITC, la CCAB au fost instalați numai directori civili. Popa nu mai practica ingineria, era coordonatorul activității laboratorului. Proiectele erau conduse de șefi de lucrări, responsabilii care își asumau realizarea în termeni și propuneau ideea de lucru. Ceilalți ingineri aveau bucata lor pe care o finalizau la timp, în fine, exista personal auxiliar pentru aprovizionare, execuția documentației, lucrătorii montatori, electroniști, până la femeia de serviciu și secretara lui Popa, Gabriela Istrate, o păpușică tare veselă și prostuță. Am fost „promovat” la echipa de proiectare (desenatori). Grupul acesta a fost constituit de Popa pentru a „edifica” independența laboratorului – înainte a folosit serviciile laboratorului specializat, condus de inginerul Feroiu. A devenit cauza decesului timpuriu al laboratorului 2. M-am bucurat să scap de teroarea gestiunii magaziei de componente electronice și echipamente din care Popa se aproviziona la discreție, uneori fără să-mi spună, deoarece avea cheia lacătului. A cooptat-o pe Eli în această funcție, o femeie mică, singură, fițoasă și pofticioasă, de aproape cincizeci de ani. Era precedată de o poveste Eli, deloc măgulitoare. O încurcătură cu un tip însurat și o păruială cu nevastă-sa din care ieșise foarte șifonată. De aprovizionare însă am continuat să mă ocup încă un an.

Departamentul „Proiectare” avea două birouri. Într-unul era șefa, Dora Rusănescu, în celălalt se aflau băieții, eu și Mircea Zugravu. Mircea se specializase în desene ale cablajelor de plăci imprimate (cu componente electronice). Tot ce se proiecta în electronică utiliza scheme inițiale și finale (după funcționare). Astea constituiau baza documentației. Restul era căblărie, mecanică,… Documentația se executa în tuș, cu instrumente de desen, pe calc, o foiță pergamentoasă, semitransparentă, rigidă – după niște standarde, ca peste tot în domeniul tehnic. După aceea se făceau copii. Copierea se realiza pe hârtie specială „ozalid” la niște mașini rulante zgomotoase care puțeau a substanță chimică specifică. Mai târziu au apărut imprimantele SCAMP realizate la societatea mixtă româno-americană „Rom Control Data”. Copiile se lucrau într-un birou din clădirea administrativă, la etajul cinci. În partea stângă era biroul securistului, domnul Hedea, un tip gras, ca un buda zâmbitor, foarte amabil (natural). Toți treceau pe la el să semneze diverse hârtii. Punea întrebări dar, la urma-urmei, toți întreabă, ce-i asta, de ce asta, ai auzit de cutare, tu ce știi… Nimic. Eu abia aterizasem din cer.

Noii colegi erau în special tineri abia licențiați dar și câțiva bătrâni cu experiență pe care Popa îi așezase în poziții de șefi de lucrări. Unul dintre ei, Caracaleanu, un oltean, după cum îi era și numele, puțin cam scrântit, a suferit mai târziu un accident cerebral, apoi s-a întors la lucru, deja mai confuz decât înainte. Altfel, dotat la intelect, cum erau toți de-acolo. Între noi însă, cel mai nebun a fost un tânăr, i-am pierdut numele, oricum nu mi-a fost mult timp coleg… Mardare, Mar… cumva. Băiatul acesta a făcut o trăsnaie de poveste. Deci, într-o zi din acea perioadă tulbure, când la ambasadele statelor vestice (și Greciei, și Israelului) erau cozi interminabile, băiatul nostru a dat o raită pe la ambasada Canadei. După ce s-a stresat puțin observând agitația, a părăsit geanta diplomat în mijlocul drumului și s-a retras. A doua zi l-a ridicat miliția de la serviciu. A ieșit scandal mare cu geanta lui Maz… Mar… Phii! S-a crezut că e o bombă înăuntru. A fost alarmă, au venit geniștii, toată lumea evacuată… Tămbălău de groază! Popa ne-a zis amuzat anecdota, pe care nu o prea credea – se speriase puțin când a văzut invazia de luptători USLA aduși de un maior de miliție. Băiatul a revenit după o discuție cu specialiștii, care au constatat mica lui problemă psihică, și în mai puțin de o săptămână a părăsit CCAB, s-a dus altundeva. Situația se împuțea cu fiecare zi care trecea.

Mă întorc puțin în timp. Încă nu ne mutaserăm de la FEA când tramvaiul 5 a fost desființat. Am avut privilegiul să prind în direct cauza. Pe marginea lacului Floreasca fusese construită o vilă în care locuia, nu permanent, Ceaușescu și nevasta lui Elena. Am fost de multe ori pe malul acela de lac, cu mult înainte să crească un căsoi doar pentru confortul președintelui, pe când era spațiu public, se închiriau bărci la debarcader, era un restaurant acolo și lumea venea să se relaxeze. Nu departe, așezată mai sus, era clădirea cu zece etaje a Institutului de Proiectare pt Automatică, IPA. Fusese afectată zdravăn de cutremurul din 1977 și consolidată foarte târziu. Am intrat de mai multe ori înăuntru, o dată cu probleme de sănătate, deoarece dispensarul CCAB acolo se afla. Am fost aproape de leșin după un meci de fotbal obositor și câteva sticle de bere. Nu prea dormisem noaptea… Am vrut să știu: Doamna doctor, e grav?, iar doctora mi-a pus diagnosticul: tetanie latentă. Era grav. M-a trimis la un cabinet de neurologie însă acolo diagnosticul nu a mai fost evident. Da. Ultimele două etaje ale institutului au fost neutralizate, deoarece ofereau vedere optimă asupra obiectivului „Vila lui Ceaușescu”. S-au mutat acolo soldații.

Într-o dimineață de toamnă, nu mai știu care, mă aflam în tramvai și circulam, cum se întâmpla în mod obișnuit, spre serviciu. Între strada Ceaikovski și FEA exista încă o stație, vizavi de biserică. Tramvai cu burduf, alb cu dungă roșie, cum există și azi, destulă lume, aproape ticsit, mă țineam cu o mână de bara de sus și priveam spre lac. Am văzut câțiva soldați răsfirați pe alee, și deodată ne-a apărut în fața ochilor perechea prezidențială însoțită de doi câini negri, de rasă labrador. Tramvaiul a oprit în stație. Oamenii și-au ținut respirația. Nimeni nu a scos o vorbă. Toți priveau împietriți. Călătorii se uitau la Ceaușești, iar aceștia priveau călătorii din tramvai… Au fost minute. Vatmanul era la fel de uluit, a uitat să mai închidă ușile și să plece. Se risipise de multă vreme simpatia pentru Ceaușescu. Nu-l mai aplaudau decât „aplaudacii”. Omul de rând îl ura. Doar teama îi anihila protestul. Ce bancuri bune erau acelea cu informatorul ascuns printre noi! Cum să afli cine este? Nici după plecarea tramvaiului nu am auzit șușoteli. Oamenii fuseseră marcați de întâlnire. Atât de aproape… A doua zi am schimbat traseul. Tramvaiul 5 nu a mai trecut pe-acolo vreodată. Mai târziu au fost scoase șinele. Acum este un trotuar larg. Traseul acestui tramvai care lega centrul orașului de cartierul Floreasca s-a tot modificat. Cândva întorcea la piața Rosetti și mergea pe calea Dorobanți. Eu sunt atât de vechi încât am prins vremurile acelea!

Legătura de ITC (și ITCI) ne obliga pe noi, vasalii, să facem anticameră la directorul Megheșan, un individ grăsan, cu amabilitate apreciată. Și secretara era… De fapt secretarele sunt, datorită poziției, persoane sociabile. Secretara directorului CCAB, Rita Schmidt, îmbătrânise în acea poziție. Soțul ei era colonelul Schmidt, vechi angajat și șef de laborator. Amândoi evrei, bineînțeles. Am mai cunoscut o astfel de madamă, fără școală, nevastă de colonel. Mi-a fost, câțiva ani, colegă, deși nu a lucrat vreodată ceva. Tare m-a iubit doamna Schiba. Era o femeie grasă, de peste cincizeci de ani, foarte vorbăreață. Când s-a pensionat mi-a oferit pixul ei cu mina subțire, de 0,5 mm, pe care l-am pierdut după câteva zile. Viitorii colonei fac pasiune pentru femei puțin educate (a fost un film exemplar cândva, „Madame sans gène”, cu renumita Sofia Loren, o mahalagioaică adorabilă al cărei soț devenise general pe vremea lui Napoleon) care se îngrașă la vârsta a doua și de care nu mai pot scăpa. Rita nu. S-a menținut destul de bine. Era totuși mai tânără decât alte hoaște și femeie pasională, iar pe la începutul anilor 90 s-a despărțit de Schmidt. Mai era o doamnă aparte în azilul acela de cadre, madame Neofit, contabila șefă, tipul de babă competentă și responsabilă. Se îneca înconjurată de handicapați, parcă era continuu lipsită de aer: n-am timp, nu acum, nu acum, vino mai târziu, nu-i bine, nu-i bine, vai de mine, vai de noi… O panică pe care o resimțeam și eu.

Priveam cum se răspândește dezordinea, haosul. În drumul către Dao, ordinea își are locul ei stabil, inevitabil, zicea moș Lao Tzî. Altfel dai greș. După cutremurul din 1986, din august (era noapte deja), această dezordine din viața mea s-a tot adâncit. Și echitatea… Și echitatea s-a desființat. Nu mai există o Cale, Dao a murit. E gol. Să nu mă cramponez de vorbe. Nu au fost inventate parole sau palavre care să exprime irefutabil adevărul. Dar cu asta se ocupă Logica, ne place să credem! Ar trebui să fie… Altfel ce să mai pălăvrăgim despre dreptate?

„Oamenii muncii” adică angajații ori salariații statului, erau împărțiți politic în membri de partid și nemembri de partid. Aceștia din urmă trebuiau responsabilizați, „înregimentați” – folosesc limbajul de lemn, nu-l pot înlătura definitiv. (S-au format noi ticuri verbale pe care, deja, alții le iau în zeflemea. Lol!) – în organizații capabile să îi manipuleze, conduse de mult mai competenții membri PCR. S-a creat FUS, dar pentru că suna rizibil a fost modificat puțin, FDUS. Nu are importanță semnificația. Nu semnifica nimic. Lipsurile erau camuflate de fanfaronadă. Oamenii erau marionete manipulate de activiști politici. Activiștii puteau fi mărunți, asemenea prietenului meu Nelu Martin, ori importanți, cum era Badea-Dincă, un individ de la ITCI^[26], exagerat de funcția de ginere al faimosului Te-leagă, Constantin Dincă, unul dintre subordonații apropiați lui Ceaușescu, „mâna dreaptă”, s-a zis mai târziu. Era feroce Badea-Dincă. L-am văzut urlând la oamenii scoși în stradă să formeze tunelul uman prin care trece, în mod obligatoriu, idolul său, ieșit la o „vizită de lucru”, pentru că nu scandau cât se poate de tare. „Scandează idiotule!”. Erau câteva lozinci clasice, de ex.: „Ceaușescu-PCR, Ceaușescu și poporul făurește viitorul,…” Astăzi pare comic. Atunci nu părea.

Am participat la două dintre manifestațiile organizate cu ocazia zilei naționale a RSR, 23 August, în anii 1984 și 1989. La prima dintre ele am fost „sportiv” și m-am antrenat cu tot grupul în apropierea „Marelui stadion” să construim un slogan „cu trupuri umane”, iar ultima… Despre ultima voi mai vorbi. Marele stadion numit, cum altfel?, „23 August”, devenise scenă pentru manifestații cinice de apoteoză a „comandantului”. Perioada lui de șefie devenise „epocă de aur”, deși aurul veritabil dispăruse chiar de pe conectoarele electronice, reducându-le fiabilitatea, iar cel negru, mai rafinat sau mai nu, se volatilizase din benzinării. El era numit „erou”, iar nevastă-sa avea titlul de „academician doctor inginer de renume internațional”. Numai astfel, „adiri”! Faptele lor erau excepționale… Revoluționari din fașă, erau sorii națiunii, tot ce făceau era perfect și tot ce spuneau devenea lege. Drept e că de o vreme se arătau foarte nemulțumiți de unele realizări, de unii indivizi, de rămâneri în urmă,… Tovarăși! Era obligație să te adresezi doar așa. Domnii muriseră în țara mea. Tovarășa… consoartă! Existau și limite pe care oamenii nu le puteau admite. Oricât de puternic strângea cercul acesta politic pe care îl construise atât de apăsător Ceaușescu (se spunea că sunt peste patru milioane de membri PCR), oricât de sufocant și terorizant se aplicase pătura de sicofanți și turnători, cei care au rămas oameni încercau să respire prin ochiurile rețelei. Românii sunt europeni, nu asiatici, în speță nord-coreeni, unde își găsise inspirația acest preafericit personaj care se sonase în 25 de ani de putere discreționară. Apropo. Patriarhul Teoctist era numit Preafericit. S-a spus ulterior că avea grad de general securist, de parcă ar fi avut nevoie de așa ceva. Toate rugăciunile preoțești îl miluiau pe șeful statului, familia sa și apropiații lor. Cu toții erau atei declarați, altfel spus, nu credeau și nu acceptau documente care promovează existența lui Dumnezeu și a Fiul său Divin, Hristos. Cum să te rogi pentru sănătatea  și fericirea lor? E-e! Sediul Bisericii Creștin Ortodoxe a stat bine mersi la Istanbul zis Constantinopolis, la sânul lui Mahomed. Probabil e mai bine să fii duplicitar… Mai sigur. Un fel de spion dublu. Sau curvă… „A auzit careva de Alexei, PBCOR^[27]?”, mă întreb. Cu ecou. A auzit…? De curând un politic român a afirmat că bătrânul patriarh îi făcuse o mărturisire de suflet. Da, a fost colonel KGB. E normal ca biserica să își slujească țara,… etc. Biserica nu a fost creată pentru a sluji o țară ci pentru a intermedia legătura om-divinitate. Asta a fost unica ei menire. În rest, s-a introdus o buimăceală.

Ultima noapte de Paști la biserica din zona Izvor, puțin înainte să fie măturat cartierul pentru a crește podoaba „epocii de aur”, „Palatul poporului”. O clădire cu portal și coloane grecești, copaci mari, lume, destul de multă lume, cu toate că în paralel, pe stadionul Republicii, se organizase concurențial ultimul dintre Cenaclurile Flacăra în București, din vremea lui Ceaușescu. Am mai scris despre el. După ce s-a încheiat, exterior clădirii bisericii, spectacolul cântării Învierii Domnului, am plecat la celălalt spectacol pe care l-am mai prins către sfârșit, când intrarea era liberă. Am simțit că este pe moarte și cenaclul lui Păunescu. Deja umblau zvonuri despre scandaluri, dezmățul mecenei, despre bogăția sa, estimată la peste cincisprezece milioane de lei, ceea ce părea excepțional, nerușinat de mult. Apoi s-a vorbit de arestarea lui. Adrian Păunescu a fost un fel de Ceaușescu al Literaturii și chiar mai mult, al Artelor. Nu atât de influent dar la fel de expansiv, nelimitat, de arogant… O trompetă... Pe scena Cenaclului s-au produs artiști consacrați, au venit și au plecat, publicul era tânăr, spectacolul original. Aparent. Rolul dictatorului asumat de Păunescu era destul de ambarasant dar, de dragul artiștilor, spectatorul putea fi concesiv. Târziu, după 1990, Păunescu a reluat aceste spectacole însă fără succesul de altădată. Poate doar în Republica Moldova. Am aflat pe internet că s-a născut dincolo de Prut. Lăsase să se creadă că e oltean.

Am plecat într-o seară de vară, chiar înainte de 23 August, spre munții Apuseni, în autoturismul lui Doru, frate-meu, împreună cu nevastă-sa Mihaela, soră-mea și Nelu Martin, să vedem ceea ce nu reușiserăm în 1979, peștera Meziad. Era deja penurie de combustibil în București însă nu cunoșteam ce se întâmplă în țară. Am aflat că în țară nu se putea achiziționa benzină. Acolo unde era ceva, nu se livra decât localnicilor. Am rămas în pană, evident, și ne-am continuat drumul după ce am cumpărat la suprapreț de la bișnițari. O societate lovită de penurie e raiul bișnițarilor. Unii le spun oameni cu inițiativă, alții traficanți! Sunt vânați de miliție bișnițarii? N-am auzit. Se jenează puțin dacă apare un agent. Dar nu prea mult. În excursia aceea care ne-a dus până în orașul Doctor Petru Groza, numit azi mai simplu, Ștei, după o noapte obositoare în primul rând pentru Doru, șoferul nostru nocturn, am primit, într-un mod emoționant, cel mai curat exemplu de prietenie al unor oameni necunoscuți. Când am întrebat de găzduire, într-un local din drum, o tânără ne-a oferit, pentru o noapte, casa în care urma să trăiască după măritișul proiectat peste o lună. O casă întreagă, perfectă, fără plată, totul era nou și curat, doar pentru noi, niște călători ocazionali! Am înțeles că era un obicei, totuși, a rămas ceva în memorie…, un altruism de care eram străini. Satul era așezat într-o zonă pitorească, la poalele muntelui. De-acolo am urcat, cu mașina, la Padiș. Am fost pentru a treia oară acolo. De această dată nu am rămas mult timp. Văzusem aproape toată zona carstică. În excursia aceea, în afară de intrarea și câțiva zeci de metri parcurși spre interiorul marii peșteri Meziad, am vizitat peștera Urșilor, amenajată și luminată asemenea peșterilor din Boemia. Destul de artificială, aranjată ici-colo, dar… spectaculoasă.

Începea timpul jumătăților de măsură: circulația de duminică a automobilelor cu număr par sau impar, emisia „parțial color” a emisiunilor tv, livrarea limitată a alimentelor de bază, doar în apropierea locuinței, pe baza actului de identitate – pentru celelalte nu exista certitudinea că pot fi găsite. Ei da, se achiziționau televizoare color, românești și rusești. Dar ce puteai recepționa cu ele…? Deținătorul unui player VHS avea în mod constant vizitatori acasă. Vedea la televizorul utilizat ca monitor filmele noi, americane. Atunci s-a lansat vocea subțirică a unei mici balene, doamna Irina Nistor. Casetele video erau copiate și aveau calitate proastă, se vedeau și se auzeau foarte rău, însă nici filmele vizionate la cinematograf nu erau proaspete. „Plouau” continuu, chiar în timp ce rula caseta de distribuție. Am plecat să îngroș coada la artă. Am căutat filme vechi, dar bune, la „Cinemateca”. Ingmar Bergman!... Dacă auzisem ceva despre el, nu știam prea multe. Mai nimic. Avea pasiune pentru dramă, asemenea tuturor artiștilor nordici. Ciudat temperament! Nu înțeleg seriozitatea rigidă a nordicilor. Coborând spre sud, oamenii se detensionează, râd mai mult și mai des. Parcă nu mai au timp pentru ei… suedezii. Excluzând femeile.

Am avut uneori acces la reviste, magazine aduse din vest. Chiar la Biblioteca franceză puteam consulta presa occidentală. Îl văzusem pe tânărul rege al Suediei (era tânăr atunci), obligatoriu înțolit ca un ofițer, cu o mină dintre cele mai amabile. Era un tip simpatic. Regele suedez este urmaș al unui mareșal trădător al lui Napoleon, numit Bernadotte, prin urmare deține măcar o genă din stirpea latină. Sub patronajul acestui al n-lea Carol suedez se oferă cel mai prestigios premiu de excelență din câte știu. Între numele fraților Nobel care au câștigat avere în extremul orient rus, experimente cu nitroglicerină urmate de o pretinsă compasiune pentru victimele dinamitei și lumea avidă de notorietate a geniilor științei, este o legătură nedreaptă. Premiile, de obicei bănoase, au purtat numele unor tipi numiți după Mecena, fost senator roman, apropiat lui Augustus, care-și permitea să întrețină renumiții poeți ai vremii. Întreținuții! Cum le mai recităm, cu evlavie, poemele! Gândeam că numai curtezanele sunt întreținute. Metresele. Dar și poeții și toți cei care produc vreo plăcere magnatului… Într-o carte despre marile nume pariziene, I. Vitner vorbea și de Proust astmaticul, un bogătaș trăsnit care își permitea concerte particulare în propria casă. Dar și Proust a fost… în Arcadia, adică scriitor. De geniu. S-a hotărât deja. Ce…? Unde m-am pierdut...?

Urmăream filme ale marilor maeștri italieni, Bertolucci, Fellini, însă acestea erau aduse foarte rar. Totuși am reușit să văd „Satyricon”, producția lui Fellini, film pentru adulți! N-am înțeles nimic din nebunia aceea zgomotoasă și vulgară. Se spune că ar fi fost ecranizarea cărții scrise de Petronius, la rândul lui personaj principal în cartea lui Sienkiewicz, „Quo vadis”. Și iată cercul închis! Sienkiewicz și-a însușit premiul Nobel pentru literatură scriind acel roman. Mulți au spus că nemeritat. Și-atunci? De ce s-a folosit același nume pentru a premia, anual, literații lumii? Și pacea… Nobel și politika! Pentru ce se oferă un premiu consistent în bani? Nu ajunge prestigiul? În această populație copleșitoare, diferențiată, divizată, specializată pentru a atinge vârfuri istorice în domenii variate, s-a creat o cultură feroce a performanței. Omul se numără, se selectează, își scoate, continuu, din gloată aleșii. Excepțiile. Cel mai inteligent, cel mai rapid, cel mai puternic, cel mai mare, mai bogat, mai… pe mă-sa! Am prins o ranchiună pe „găozarii” ăștia.

Nici la teatru vizionarea nu era mult mai generoasă. Știam câteva spectacole reușite pe scenele bucureștene: „Maestrul și Margareta”, după Bulgakov, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, după romanul unui american, Ken Kesey, „În căutarea lui Godot”, absurd tip Samuel Becket, cu cei mai buni comedianți, ori „Diavolul și bunul Dumnezeu”, după Sartre... Pe-astea îmi doream să le văd și îmi iroseam nopțile moțăind lângă casele închise de bilete. Mereu se înmulțeau oamenii care așteptau înaintea mea. Mă înscriam pe tabele de ordine, la câteva teatre, și alergam dormind pe mine prin oraș. Să mergi noaptea prin centrul Bucureștiului, printr-o pustietate nițel paranormală! În beznă se ascunde spectacolul Lumii! Nu reușeam să văd decât piese de teatru mai puțin căutate. Dintre cele de mai sus am prins un loc de la penultimul rând al Teatrului Mic, să-l cunosc pe „Diavol”, mai puțin pe „Bunul Dumnezeu”, adaptați după o dramă a lui Sartre. Abia vedeam gâzele pe scenă, dar… cui îi păsa? Atunci am auzit pentru întâia oară de Dan Condurache, de Monica Ghiuță și… i-am iubit, mi-au părut… uh! Epocali? Nu. După câțiva ani mitul pe care îl construise acea grozavă scenografie și interpretare s-a perimat. Dan Condurache nu mi-a mai plăcut. Pe Monica Ghiuță am revăzut-o în piesa „Înaintea pensionării”, alături de Olga Tudorache și Ștefan Iordache. Mi-am făcut noi idoli, apoi i-am pierdut după roluri mai puțin reușite. În aventura aceasta mă însoțea amicul Nelu Martin. Eram, se pare, înfometați de cultură. Dar… e puțin. Important este să te oferi tu însuți, iar în tine alții să descopere, nu?, valoare. De aceea am încheiat să tot gâdil textul pe care îl asamblasem din însemnările unor colegi care se amuzaseră la o ședință „de partid” și o poveste similară spusă de Nelu la bere. Am trimis prin poștă, neîncrezător, două foi dactilografiate, la redacția revistei „Urzica”. Ce făcusem acolo? O scenetă comică despre adunările secrete ale membrilor de partid (la care n-am participat vreodată). Luam prea în serios răspunsul unui tinerel angoasat de citirea numeroaselor aberații ale pretendenților la glorie literară! După o lună mi-am văzut numele într-o casetă  a redacției. Eram lăudat și încurajat să mai trimit. De ce? Să mi se scrie acolo că am progresat. Nu, mersi. În revista „Urzica” deja nu mai era nimic distractiv, publicația scăzuse calitativ, adică semăna unui caiet cu foi de hârtie igienică, iar pozele arătau ca niște mâzgălituri. Și hârtia ziarelor era de proastă calitate. Văzusem, nu mai știu unde, un ziar nord-coreean. Avea hârtie bună, cu poze foarte clare, asemenea celor din vestul Europei. Tot ceea ce primeam pe banii noștri, chiar „materiale” de propagandă, își redusese calitatea. Mâncarea, obiectele de uz casnic, locuințele… și mașinile. Importul din vest era interzis. Nici mărfuri chinezești nu mai erau. Nici vodca rusească ori poloneză. Doar rom și țigări cubaneze. Romul era bun, dar scump, țigările însă, cele lipsite de filtru, aveau prețuri mici. Așa am ajuns să fumez criminalele țigări „Popular”, învelite într-o foiță dulce făcută din trestie de zahăr. Să fi fumat celebrul Fidel Castro asemenea tutun? Mă îndoiesc. El fuma la fel de cunoscutele trabucuri „Havana”. Ai-ai-ai, Havana! Un oraș, cu iz de carnaval perpetuu, din marea Caraibelor! Departe, doar în imaginație. Văzusem un film în copilărie despre Castro și la Revolución, insurecția, zdrobirea bestialului Batista și hoardelor nord-americane. Castro a fost, și a rămas, o legendă. Și va fi, cine se poate îndoi azi? Cică mai trăiește, încă… Hemingway se destrăbălase pe-acolo, prin Havana, în vremuri cu pipițe ieftine și muzică latino cântată la ureche de lăutarii cubanezi. Citisem și eu două cărți de Hemingway, „Adio arme” și „Fiesta”, văzusem „Bătrânul (Spencer Tracy) și marea”, știam că existase Hemingway. Ei nu, mint! Am citit „Adio arme” abia anul trecut. M-am prostit într-atât că am văzut și filmul. O, Doamne! Ernest Hemingway? A murit cu glorie împușcat de arma lui preaiubită. Fusese un călător, aventurier și om de lume. Alt mare erou, altă legendă a acestei Lumi! Scrisese „Adio arme” la 30 de ani. Ofițer în Marele război? Ofițeri erau numai cei care proveneau din familii... Ceilalți doar carne de tun, puteau muri, oricum trăiau degeaba. Hemingway nu. Vorbea doar de chefuri, bordel de campanie, restaurante, beții, curse de cai, vânătoare, italiana, franceza, spaniola, aproape fluent, și parcă ceva sentimente, nu mai știu. Descriere meticuloasă a mediului, dialoguri scurte, fruste, dramatice, ploaie... omul este ceva inserat în natură… în trecere.

Scriam și eu, anevoie, opera mea, câte un pic, în serile când eram doar cu mine. Adesea intram în panică și renunțam. Nu aveam stofă. Numai dorință… Totuși am continuat. De ce? Nemulțumirea realizării mele pământene începea să mă roadă. Depășisem cei treizeci de ani ai vieții, cât ai învoire de la gușații sociologi ai Lumii să cauți Calea. De-aici e bine să te acomodezi pe drumul tău, să îl stabilizezi și să acumulezi, să te umfli. Se cheamă că ai intrat în vârsta a doua. După ea nu mai există decât una: vârsta de moș (sau babă). Sunt mulți care știu drumul de țânci. Au grijă părinții să îi pregătească pentru el. Alții nu-l vor găsi vreodată. Vor căuta zadarnic, deoarece nimic nu li se potrivește și, în fine, cunosc destui care l-au rătăcit. Au plecat bine mersi și pe traseu… drumul lor s-a surpat… Da! Eu nu-l prea găseam. Se poate să fi urcat pe piscurile Alpilor României (nu am poze decât de pe Negoiu), alte piscuri însă, mi-au fost inaccesibile. Când te-ai cățărat pe culme și privești în zare, trebuie să vezi foarte departe. Unii văd capătul chiar. Se vede Dunărea de pe Moldoveanu? Eu nu am văzut-o nici cu binoclul. Și era cea mai senină zi din câte am prins cocoțat pe munte…

Abia împlinisem 30 de ani și vara, după o coadă cum doar în România au fost, sunt și vor fi, adică sufocantă și interminabilă, din sediul agenției BTT^[28], undeva aproape de piața Amzei, am cumpărat, la reducere, un bilet de concediu la Costinești, pe-atunci stațiune celebră a tinerilor, creată, modelată special pentru confortul și distracția lor. Era încă nouă, deși micile căsuțe din apropierea plajei, unde am fost cazat, fuseseră devastate de locatarii anteriori. Am locuit cu trei băieți din Ardeal și am rămas în compania lor și a celorlalți amici, pentru care eu, bucureșteanul, eram o ciudățenie. Acolo le-am cunoscut pe Rodi și Sonia. Rodi de la Rodica. Prima era mama de douăzeci și opt, a doua fiica de cinci ani. Erau din Satu Mare. Cu prima am avut o relație de vacanță și apoi o încurcătură. Mi-a zis că e gravidă, a venit după mine în București… Un dezgust creat să te convingă să renunți la legături cu necunoscute. Zona de divertisment a stațiunii mi-a plăcut. Era un parc plin pe care nu îl puteai rata. Seară de seară spectacole gratuite la amfiteatru, discoteca mare, în aer liber era impresionantă, lacul pe care oricând puteai face o plimbare cu barca, alei, mici localuri… Se anunța mai mult. Trebuia să fie un oraș al vacanței tinerilor. Au fost câteva premiere în viața mea în acea vacanță: excursia în Delta Dunării, de o zi, cu autobuzul până în Tulcea și înapoi, bonus vizita la ruinele cetății Histria, o plimbare cu vaporul până pe insula Crișan, unde am servit un prânz pescăresc și, revenit la Tulcea, achiziția unei mulțimi de pești din Deltă (i-am curățat de măruntaie cu o custură și i-am sărat să nu se strice la căldură), pentru cina mea și a prietenilor ardeleni; plaja de nudiști, separată de cealaltă unde oamenii preferau să păstreze peticul textil prins de coapse, de fapt erau doar nudiste, exact sub faleză, iar deasupra se afla, strategic așezat, postul de grăniceri; vizionarea epavei din apropiere, totuși nu atât de aproape să te duci de la mal înot la ea, și păpușile Muppets văzute într-o aventură cinematografică – era și la tv un show duminical de succes cu acele păpuși. Se râdea mult iar râsul este molipsitor. A trecut repede vara aceea.

La biblioteca franceză găsisem colecții de cărți mici care explicau orice, răspândeau cunoașterea la nivel popular în domenii diferite, de la știință până la comportament și sex. Una dintre ele era despre umor. Dincolo de explicația etimologică, despre aportul englezilor care ne-au oferit noul înțeles al acestei vorbe și numele unora dintre umoriștii cunoscuți ai lumii, am reținut că „snob” a fost inițial interpretat ca fiind o persoană lipsită de umor. Umorul ne face să râdem? Uneori putem doar zâmbi. Inteligent. Umorul englezesc are aici o conotație aparte.

Apăruseră deja renumitele legi ale lui Murphy, cu tot soiul de teoreme și corolare. Astea erau agreate numai în grupul restrâns al indivizilor cu pretenții intelectuale, însă la nivel de masă, la orice chiolhan, repaus, șuetă, întâlnire, despărțire, pe drum, acasă, serviciu, la bere, șpriț, ori ceai, se spuneau bancuri. Vedeta națională a bancului românesc s-a chemat Bulă, numit fie de la cuvintele argotice „bulan”, respectiv „bulangiu”, ori de la o potrivirea inițialei de bucureştean peste o vorbă mult mai vulgară. Înainte de Bulă, fusese Gigel, mai apoi cuplul de hai(oși) de la magazinul „Săptămâna culturală”, Eugen & Vadim, încercaseră să acrediteze varianta Gâgă. Din folklor s-a introdus și imortalizat Bulă. Dintotdeauna a fost brandul de forță al românilor, Folclorul. Restul e vraiște. De-aici și părerea că valoarea acestui popor stă mereu ascunsă. La vedere, în lumina reflectoarelor, ies nonvalorile și lichelele. Mai greșesc și alții… La cămin, unde mă mutasem cu serviciul, masa neomogenă de persoane era, majoritar, glumeață. Un singur băiat avea în sânge darul comediei, improviza în funcție de personaj și umoarea lui naturelă. Titel era individul care găsea o poveste gravă de luat în râs și râdea de orice, oricine, oricum. Un tip cu fața rotundă și o constituție robustă, ca un țăran ajuns din întâmplare inginer de fiare, zis și mecanic. Nu era bun inginer Titel, însă era promotorul bunei-dispoziții, un tip cu veritabil simț al umorului. Puțin vulgar… Destul de mult chiar… Se înfoia că el este originalul, nu tipii de pe scenă ori sticlă. De la el se inspiră. Pe-atunci nu existau spectacole stand-up comedy în România. Era dotat pentru așa ceva. Doar că… era și „consumator”. După ce a ajuns pe drumuri pentru că nevasta nu l-a mai suportat, a fost cazat de unul dintre bunii săi colegi care se înavuțise, apoi invitat la sărbători de cunoscuți pentru a le anima petrecerile, cinstit de toată lumea care voia să se veselească, până i-a cedat ficatul. S-a dus devreme… Cică se poate muri de râs! Un renumit italian, Umberto Eco, tip Mircea Eliade, cu preocupări erudite, dotat și pentru beletristică, imaginase cauza unor omoruri atroce dintr-o mânăstire benedictină, o carte cu file otrăvite despre râs. Mânăstirea este un loc de studiu al thrillerelor. Tot ce ocolește spaima se pedepsește. Eco scrisese printre altele un eseu de semiotică. Mare lucru să citești o carte științifică scrisă de un om cu grijă pentru stil. Poți avea o lectură agreabilă. „Numele trandafirului” mi-a plăcut mult. Împrumutasem cartea de la un coleg de serviciu, Bogdan Baranovschi, un tânăr subțire și foarte sfios. Am fost prieteni, o vreme… Am văzut filmul la biblioteca franceză. Fusese regizat de un francez, și el renumit. Prin 1986, parcă. Da. Pentru a scoate filmul, cât era caldă amintirea succesului cărții, scenariul a fost scris în timp record de cinci inși. Fiecare cu bucata lui. Sala de spectacole a părut neîncăpătoare, mulți au stat în picioare și au privit filmul mare proiectat pe un ecran pitic, de la un video-player. Am văzut câteva filme pe ecranul foarte mic. Nu cred că vârstnicii care priveau din spate se puteau bucura de film. Am mers împreună cu Dorin Bodea, pentru ultima oară, la un film. Curând, atât el cât și Baranovschi au fost repartizați în altă clădire și ne-am văzut tot mai rar. Parcă s-ar fi așezat ani-lumină între noi! Cu Baranovschi însă am fost în excursii pe munte. În Bucegi, în Retezat… De trei-patru ori. Cu el și cu frate-său Ștefan, un individ îngâmfat, suficient, după aprecierea mea.

Am rămas bun amic cu Cristi Odagiu, iar acesta a continuat să-mi șușotească poveștile care îi condimentau existența. Venea la mine să toarne tot. Mă plictisea? Bineînțeles. Dar cea mai bună dovadă de prietenie este să îți ajuți prietenul la greu. Cu un sfat bun, măcar puțină atenție… Deoarece și el îți poate oferi la schimb… ceva. La fel ca prietenul Nelu Martin, Odagiu vâna doar femei frumoase. Avea noroc de ele! Se spune că invidia este un păcat. O fi păcat, dar când ești ocolit de frumoase și te consolezi cu urâte… Să nu simți cum te înțeapă? Cred că totuși, dincolo de posibilitățile fizice, am avut pe mine o crustă, o carcasă de complexat. Și se vede asta! N-am reușit în viața mea să țin un speach în plen. Dintrodată eram părăsit de darul vorbirii. Nu se mai legau propozițiile, cuvintele îmi zvâcneau ciudat în tâmple, mă făceam de tot rahatul. Mă enervam. Și eram atât de elocvent uneori… Cum sunt probabil acum. Spun ce trebuie să spun. Mă descarc. Nu suportam să fiu cercetat cu privirea când mergeam singur pe drum. Mi se blocau mușchii, mi se tulburau gândurile, mergeam sacadat!... Odagiu cunoscuse o blondă, pe nume Diana, Dana îi spunea. Femeia locuia într-un bloc pe o stradă din cartierul Floreasca, nu departe de el, o ochise de mult timp și, prin mijlocirea Mioarei, colega noastră care îi era prietenă, ce întâmplare!, și-au vorbit, apoi a persuadat-o zilnic cu prezența și suportul pentru a divorța de balaur, soțul cel rău, bădăranul de care se cam săturase, prezentându-și avocatul, maestru în despărțiri și împărțiri etcetera. Avea un băiețel Dana și, coincidență, Cristi avea și el unul, i-au împrietenit, apoi s-au împrietenit tot mai mult părinții copiilor până când el s-a mutat la ea. M-a invitat și pe mine „acasă”. Astfel am cunoscut-o pe Dana. Cum spuneam, era o femeie frumoasă, plăcută, de profesie educatoare la grădinița unde își ducea Cristi copilul aflat temporar în custodia sa. După un an a pierdut custodia copilului, iar acesta a fost preluat de mamă-sa. Pe mine aproape mă convinsese că este mult mai moral decât fosta soție. Avocatul, însă, nu i-a părut convingător judecătoarei.

Celălalt amic al meu, Nelu Martin, avea altă strategie de cucerit femeile bine. Le achiziționa în timpul acțiunilor. „Acțiuni” se chemau toate activitățile programate de propagandiștii politici. Se erija în protector, devenea un pervers „tutore” al tinerelor. Orice femeie are nevoie de cineva cu mintea clară într-un loc unde aiureala și învălmășeala sunt vorbe definitorii. „Fetiță, m-ai găsit, norocoaso! Exact eu sunt îngerul tău protector și-am să te țin de azi înainte numai în brațe!” A cunoscut-o pe viitoarea lui soție, ea avea doar șaisprezece ani și jumătate, la repetițiile diferitelor ansambluri pentru serbarea de Anul Nou care se petrecea la palat înaintea celor doi Ceaușești, când „nea Caisă” ridica pruncul în brațe și poporul afla că începe încă un an cu ei stăpâni. De data aceasta Ceaușescu nu a reușit să ridice copilul. Ori copilul a fost prea greu, ori șeful statului îmbătrânise. Cel mai probabil și una și alta. S-a căutat, evident, și un vinovat al momentului penibil, dar pruncii aduși acolo erau selectați, devirusați, deparazitați, perfect sănătoși, în fine... Nelu avea o nouă iubită. Prețioasa, înalta, silfida Violeta. Mi-a spus că e balerină, cel puțin studia baletul sau ceva pe-acolo. Până atunci luase fetele direct de la piață, din piața Obor. De-ar fi știut părinții cine le distrează fetele? Tovarășul Martin!

Atât Ion „Bogdan” Martin cât și Cristi Odagiu îmi erau prieteni adevărați. Încercau să-mi facă „lipeli” prin iubitele lor (cine se pricepe mai bine la codoșit ca o femeie?). Dar eu nu le semănam. De fapt am fost fundamental diferit. Caracterul meu plăcea femeilor care-l deslușeau, în fine, pe al amicilor mei. Le păream un tip cuminte, agreabil. Oricât de alunecos și infidel ar fi fost iubitul lor, făcuseră alegerea bună. Au fost amândoi oameni de viitor. Văzând că îmbătrânesc și nu am pereche, mama se rătăcise într-o dilemă: eram oare un anormal, ori numai copilul ei inadaptabil? Mi-a găsit și pretendentă, o femeie de vârsta mea din Urziceni. Când am văzut-o, m-am răzvrătit: Te rog să nu mă mai pui într-o astfel de situație!, am zis mamei. Dar  s-a plâns rudelor noastre. Astfel am ajuns, prin cartierul Militari în vizită la unul dintre verii mei mai mari, Milică. Nu-l văzusem de copil. Acum a trebuit să o cunosc și pe nevastă-sa, Tereza, important!, contabilă-șefă la „Institutul de Igienă”. Această muiere, fie-mi iertat termenul aparent peiorativ, era persoana care conducea tot, în familia vărului meu. Chiar viața lui. Omul se împlinise numai datorită ambiției uriașe a nevestei. Ea îl emancipase. Toți știau. Mai la bătrânețe, omul se apucase de studiu și își luase licența de jurist, după ce absolvise la fefe cursurile Facultății de drept. Lucra la Miliția municipală, era căpitan, curând a crescut în grad, și se implicase în activitatea politică, reușind să devină secretarul cu propaganda al secției. Până și mama îmi vorbea cu mândrie de cariera nepotului său, și aportul fundamental al nevestei. Orgoliul ei l-a făcut om mare! Aveau două fete gemene, încă mici, deja la școală. Nu mi le-au prezentat. Eram ruda lor proastă pe care Tereza ar fi avut impulsul să o apropie. Nu știu ce a fost în mintea ei, probabil ceva a fost, dar tânăra pe care intenționa să mi-o prezinte nu a venit, ori s-a întâmplat… altă comedie. După această tentativă eșuată de apropiere între neamuri, a urmat uitarea. Totuși, de Milică Orzaru am mai auzit, de văzut nu l-am mai văzut. Mama cunoștea tot fiindcă ținea legătura prin telefon cu nepoții săi. Și avea destui!

Nu pot spune că mi-au lipsit femeile în această perioadă, doar că am avut lungi momente de abstinență. Am fost o persoană labilă. Sunt încă. În vara când am participat la pregătirea manifestării de ziua națională, lângă stadionul „23 August”, am invitat-o la mine, să ne răcorim la un vermut cu lămâie, pe secretara lui Popa, Gabriela Istrate. Deoarece a venit, și cum eram, în mod normal, singur acasă, am luat-o în brațe. „Vai Stelică, tu mă plăceai și eu n-am știut!” Îm! Gabriela era tânără și avea un corp sculptural, ce pot spune?, am și desenat-o, acoperită de un colț al plăpumii… Nu mă simțeam capabil să susțin alături de ea o relație publică. Gabriela îmi părea foarte ușoară la minte. M-am înșelat cumva, dar eu nu puteam fi viitorul ei. I-am făcut un bine îndepărtând-o. Mai târziu mi-a părut rău și am fost gelos un pic, apoi am fost atras de alte sirene.

Precis s-a manifestat o influență ocultă asupra oglinzii realității, care era biata mea gândire, după ce am fost tentat să cred că sunt o entitate imortală, în urma unei plimbări revelatoare (despre care am scris) pe marele trotuar al bulevardului Șulea, când hoinăream, spre amurg, de la strada Râmnicu Sărat spre strada Râmnicu Vâlcea. N-am spus nimănui asemenea năzbâtie. Apostila „nebunie” pusă de cineva este greu de îndepărtat, stă pe tine ca un tatuaj. Totuși am reușit să mă izolez mintal de gloată, am simțit că n-ar fi fost posibil să cunosc „Lumea” prin mine însumi decât dacă exist independent, prin urmare sunt de dinainte de această viață, desigur nu ca om. Sună delirant și totuși nu e. Citisem cărți despre viața după moarte. Nu doar „Bardo Thodol” dar și, ulterior, „Cartea lui Toth”, aceea cu morții egiptenilor și „Arta de a muri bine”, povești catolice medievale despre ispitirea muribundului. Cea contemporană și aparent științifică, era a unei doamne psiholog din America, Anne Parcă Moody sau Elisabeth Cumva Moss, atât de credibilă încât a influențat chiar scriitorii de ficțiuni de succes. Filmul vieții, canalul, lumina de la capătul tunelului, fericirea dizolvării în Lumină… Există Lumină și dincolo de vedere!… Nelu îmi spunea că nu poate gândi la moarte fără să plângă. Probabil exagera...

La etajul unu al căminului în care aveam serviciu, chiar ultima cameră, pe dreapta, a ajuns, împreună cu colegii, Valerica, fosta mea prietenă care se măritase când eram încă la Moinești. Se maturizase dar și-a conservat forma, era mică și grăsuță, nu obeză. N-aveam de ce să o urăsc, i-am înțeles alegerea și apoi i-am aflat calvarul. Soțul ei, Liviu, era nebun, nu exista dubiu, iar starea lui demențială se adâncea pe zi ce trece. Deocamdată aveau un copil de crescut, o fetiță de câțiva ani.

Era imposibil să nu întâlnești în oraș oameni care se manifestau nebunește. O vreme a fost angajat la cămin un om de serviciu al cărui frate, mai mare, plimba pe marginea șoselei o mașinuță de tablă trăgând-o cu sfoara. Când îl vedeau, șoferii îl huiduiau, îl fluierau, și atunci nebunul lua câte o piatră și azvârlea după mașinile adevărate. Are „manie depresivă”, spunea omul de serviciu, iar din salariul modest pe care îl lua de la institut își întreținea fratele. Și aproape credeam lucrul acesta. Doar că omul a început să lipsească, apoi a fost implicat într-un furt… Într-o zi a dispărut și nebunul de pe marginea drumului. Pe trotuarul acelei străzi mergeam uneori la o cantină, unde puteam servi un prânz ieftin. Mergeau mai mulți colegi și între ei o femeie, Doina Gama. Femeia asta era aparte. Încă arăta bine la peste 30 de ani. Se măritase cu un profesor de liceu când era crudă și frumoasă. Avea doi copii cu domnul profesor însă acesta, știam toți, devenise, subit, impotent. Iată de ce, femeia își luase amant, pe năvalnicul Mircea Sârbu, un tip bondoc, mustăcios, gelos. Atât de gelos încât mă abordase furtunos, într-o zi când mergeam spre cantină, cine sunt, ce doresc de la ea,… Făcea o scenă. Mircea Sârbu era un inginer de la ITC, însurat la rândul său cu altă femeie de care nu intenționa să se despartă, și de când se implicase în această aventură cu doamna Gama, devenise ridicol și ironizat de cunoscuți pentru ieșirile sale de copil isteric. Relația lor s-a sfârșit, neașteptat, după ce soțul doamnei Gama a decedat în urma unui stop cardiac. Femeia fusese martoră la momentul memorabil al morții soțului. Durerea, zbaterea, groaza, neputința… „A fost un om extraordinar”, mi-a zis Mircea Zugravu, colegul meu proiectant, privindu-mă ca pe un tip incapabil să cuprindă înțelesul fenomenului. „Extraordinar” însemna altceva decât puteam eu fi.

La șefia CCAB a fost instalat un individ cu aceeași fizionomie ca Mircea Sârbu. Un tip cu mustață, ușor grăsuț, pe numele de familie, Stoica. Aveam să mai cunosc un tip Stoica, nu peste mult timp, viitorul meu cumnat, Cătălin. Chiar pe tatăl mamei, și pe ea însăși, îi chemase Stoica. De Stoicii ăștia se vorbea și în antichitate, parcă. De câte ori veneau directorii în „vizită de lucru” ne simțeam cobai puși la îngrășat pentru experimente debile. Stoica avea obiceiul să ne cerceteze. Se benocla, însă o făcea doar să impresioneze. Nu vedea decât prostii, că nu-i curat, că nu e ordine, că desigur personalul laboratorului este uriaș. Și a venit, adusă de el, doamna Alexandrescu, administratoarea clădirii. Cum s-a instalat a instituit un catastif cu întârzieri, ieșiri din clădire în timpul programului, bilete de voie și de nevoie,… Rămânea întotdeauna peste program. Femeie singură! Ne-a limitat libertatea și am urât-o cu toții pentru asta.

Suntem cuprinși în celule, universuri mici închise în universuri mai importante și acestea în altele mai mari până ce, iată cât de colosal este Universul care le cuprinde pe toate! Și acesta este doar „Universul cunoscut”! Câte nu știm despre El? Am depozitat știința noastră, aici, la mansardă. Tot ceea ce nu cunoaștem… nu există. Viața mea la serviciu cuprindea o intrigă aparte, dar era conținută într-un recipient mai mare unde-mi adunasem rudele, amicii de-afară, toate astea aveau o asociere obscură cu cetățenii, locuitorii teritoriului numit România, iar dincolo de toți, de această sferă, se manifestau influențe nefaste emise de forțe destabilizatoare. Tremuram de teama unei conflagrații mondiale de orice natură. Cum fusese „Criza petrolului”. Cu douăzeci de ani în urmă învățasem ce grozav de bogată e țara noastră în petrol, că are numeroase resurse și rafinării, apoi dintrodată s-a resorbit petrolul pentru că arabii micșoraseră producția! Cine/ce erau acei arabi? Care era legătura dintre energia României și „Criza externă a petrolului”? Existau răspunsuri la asemenea întrebări nu doar la „Academia Ștefan Gheorghiu”, unde se formau cadrele partidului, ci și într-un magazin^[29] popular de politică, numit chiar „Lumea”.

Politica externă a regimului Ceaușescu își rotise puțin interesul spre state cu potențial energetic. Cei ce știu tot spun că petrolul e o substanță organică, animală, o grăsime fosilă, scursă, în cretacic, din trupul mortăciunilor, iar cărbunele este carburant de natură vegetală, astupat și modificat sub pământ cam din aceleași vremuri. Stăpânirea energiei diferențiază oamenii. Datorită orientării consumului excluziv spre mașini sau obiecte care utilizează acești carburanți, aproape orice conflict a fost cauzat de accesul la sursele de energie. Cu cât un stat este mai mare consumator, cu atât se manifestă mai tare interesul său zonal. Allah oferise petrolul arabilor, preponderent. Sub pretextul unei intermedieri neutre a conflictului iudeo-arab, România s-a implicat în industrializarea statelor arabe cu utilaje și forță de muncă. Evreilor nu le-am trebuit. Lor le-a trebuit susținere americană și le-a fost mai bine. Și arabilor care i-au acceptat șefi pe americani le-a fost mai bine.

Americanii! Rușii! Chinezii! Nu aveam destulă extindere în mintea mea pentru a simți mai mult decât niște puteri militare. Americanii păreau mai apropiați deoarece îmi erau cunoscuți din filme. Așa credeam și nu doar eu. Rușii însă ne stăteau alături. Simțeam suflul rece al Crivățului venit din stepă, iarna când bătea printre blocuri, pe străzi. Șuiera. Nu reușeam să mai înțeleg istoria țării mele, patriei, să o numesc astfel – aceste sintagme au fost demon(et)izate de apostați –, deoarece umblau, prin „telefonul fără fir”, tot felul de zarve. Că am fi fost ocupați de fix 12 ori de trupele rusești, eventual sovietice, că țările românești avuseseră guvernator rus, că am fost mulși de tot petrolul după război de nesătulul Stalin și poporul rus, care libertate nu ne-au adus. Dar înainte? Înainte fusese o perioadă mai tulbure… În mod ciudat, istoria secolului XX era foarte sumar predată în școli, iar despre ea cunoșteam… mai nimic. Schimbarea se anunța într-un mod alarmant. Pe rândul întâi s-a poziționat Polonia și bizarul sindicat politic „Solidarnosc”. Am auzit de Lech Walesa, liderul acestuia, om simplu, electrician!?, despre greva docherilor din șantierele navale Gdansk și înghețul care îi cuprinsese pe guvernanții polonezi. Îi luase cu dârdâială! Ce poți face în asemenea situație, totalmente deplasată în numitul „lagăr socialist”? Mai era ceva care punea frână intervenției brutale și eliminării acelui nucleu de anarhism, papa Giovanni Paolo II, pe numele civil Wojtyla, primul papă neitalian, în mod coincident, polonez. Cunoșteam numele acestea, iar schimbarea politică în Polonia era continuu privită ca o posibilă amenințare la Pactul, militar și nu numai, semnat (tocmai) la Varșovia. Probleme, vere, la nivel înalt! În vremea asta România era cu toată țărâna, munții, apele, neamul și ce-i mai rămăsese, prinsă, uite-așa, în jurul „Comandantului Suprem”. Cel puțin la nivel declarativ, în mass-media existentă. Aplauzele și uralele ne făceau să vărsăm de emoție. Nu mai existau decât ele și discursul stereotip al vedetei: „Să facem totu’…” Omul normal nu putea comenta asta. Dar despre știrile externe se mai vorbea. Unii ascultau „Șopârlița”, cum era numit canalul de politică pe bani americani „Radio Europa liberă”. Acolo se expuneau istoria lui Pacepa, un general dezertor al Securității care devoalase rețeaua externă de spioni români, nu știu ce atentat cu bombă la sediul munchenez al brandului „REL” pe care doar Carlos the Jackal avusese tupeul să îl făptuiască, un buletin despre oamenii de cultură români rătăciți prin lume, un tonomat cu cereri muzicale, interviuri ale exilaților cu ceva firmă, care își găsiseră o sursă de existență în vest și, bineînțeles erau discutate, adânc, evenimentele, era scormonită buba. În paralel, loco, se manifesta un fel de reply, un comment zeflemitor zis pamflet, în magazinul „Săptămâna culturală bucureșteană”, sau „a capitalei”, de tandemul Eugen, Barbu și pupilul, semnat en pseudonyme littéraire. Cumpăram câteodată „Săptămâna culturală”. Erau date despre evenimente culturale, uneori eseuri atractive, însă citeam și editorialul dosit șmecher pe a doua pagină, „Săptămâna pe scurt”. Îmi părea inedit și destul de amuzant. Nu ascultam „Europa Liberă” și nu făceam legătura, prin urmare asemenea informații nu afectau… liberul arbitru al măruntei mele opinii. Circulația informației privind posibila modificare a „realității socialiste” s-a amplificat după instalarea lui Mihail Gorbaciov pe tronul „țarilor roșii”, în 1985. De atunci încolo, mintea noastră, nu doar a mea, a luat-o razna.

Anul următor, 1986, a adus românilor câteva evenimente de excepție. Unul dintre ele a fost o realizare sportivă, altul o zgâlțâială tectonică, însă cel mai înspăimântător a fost de origine atomic-nucleară sau… izotopică, ceva. O poveste despre radiații. E cumplit să fii afectat de un fenomen pe care nu-l simți nicicum! Începusem anul prost, așa, pe plan mondial, cu explozia unei navete americane plină de astronauți, la câteva secunde după decolare, când era încă urmărită cu ochiul liber. Buum! O explozie mare și un foc de artificii. Le-a trecut cheful de trimis oameni pe Lună sau aiurea americanilor! Era președintele Reagan vinovat de această tragedie? Așa, ca simbol negativ, amuletă, talisman, gândesc? Încercase un nebun să-l elimine cu ani în urmă, dar nu-l atinsese letal. Actorul Ronald… Da de unde! America se întărise în timpul mandatului^[30] său.

Când vorbesc despre aceste persoane sau evenimente mondiale, mă simt un mincinos, tâlhar, un nimeni prăfuit, josnic, un știrb și-un agramat (ori toți grămadă), care și-a găsit să comenteze splendoarea paradisului. Și ce autoritate, ce studii, pregătire, profesie, etc., ce-mi dă dreptul să pot spune ceva notabil? Ia uite ce cv avea Alvin Tofler, câtamai notorietatea!, cel care ne învăța să scrutăm, ca el, viitorul: Etnicitate Evreu, Educație Numeroase doctorate onorifice, Alma mater New York University, Ocupație Futurist, jurnalist, scriitor, Cunoscut pentru „Șocul viitorului”, „Al treilea val” și etc. Iar când vezi cum se mai laudă NYU cu tonele ei de laureați, îți vine să mori și să renaști puțin mai la vest, neapărat într-o familie evreiască! O fi bine să devii „laureat”? Îm! Sunt răbufniri de complexat. Evident că am dreptul. Scriu această carte despre Ea… și eu^[31]. Astfel a rezonat Lumea în mine! Actorul Ronald și inginerul Michail au pus la cale preschimbarea „Cortinei de fier” într-o preafrumoasă și înflorată poartă întredeschisă. Se zice că Churchill ar fi consacrat expresia „cortina de fier” într-un discurs memorabil. „Fierul”, în politica engleză este un material de propagandă greu, dur, uneori corodat. Pe funcția părăsită de viteazul lord, din cauză de plictis de viață, fusese instalată, chiar în anii 80 ai secolului XX, o „doamnă de fier”. În 1982 urmăriserăm cu toții, terifiați, războiul anglo-argentinian pe care îl regizase lady Elisabeth (Thatcher). O flotă a plecat pe Atlantic și a tot navigat vreo săptămână, timp în care armata Argentinei s-a întărit pe poziții și le-a făcut englezilor semne obscene. Apoi a înghețat cu ele în mână. Tot scandalul privea un arhipelag nelocuit, apropiat de Antarctica, stingher între continente, cu importanță… strategică. Ei, aici trebuie adunată fala anilor de expansiune colonială a coroanei Angliei, cu mult înainte de a se naște statul Argentina! Fusese atacat un stat NATO? Se zbârlise ferocea alianță la mândra Argentină! Sărmana Argentină! Anglia era și este o forță colonială. A renunțat la imperiu pentru o „BunăstareComună” (CommonWealth), controlând mai discret coloniile. Franța folosea altă strategie pentru a-și păstra privilegiile în coloniile pierdute. Le încadrase într-o „Organizație internațională a francofoniei”. Făcea cheltuieli pentru asta și mulți alții deveniseră francofoni. Chiar și românii.

Chinezii dădeau semne că se vor deschide, la rândul lor, către Lume. Fuseseră tare sălbatici o mulțime de ani, micuți, spălați la creier, cântători și dansatori zeloși la curtea zeului Mao Țedung sau Tzedong, sau Țecontează, îmbrăcați în uniforme… Ce cățel mare și rău poate fi la o adică harnicul și amabilul cetățean chinez! Se distinsese în războaie „populare” cu imperialismul american… De parcă nu americanii îi zdrobiseră pe japonezi, opresorii lor!

Zeii Chinei înainte de Budha și de Mao, eroii fantastici, istoria veche, Orașul interzis, împărații, marele zid, o civilizație îndepărtată abia începea să se apropie de cunoașterea mea. Și primul obiect atractiv, exceptând porțelanurile de serie pe care le păstram încă, a fost cartea „Miturile Chinei Antice” scrisă de un autor chinez. Prietenul meu Nelu o achiziționase dintr-o librărie, dispăruse deja la vânzare, și i-am cerut-o împrumut, dar nu se putea deocamdată. Trebuia să aibă el timp să o citească. Timpul i-a luat-o puțin înainte. Cauza acestei împotriviri a timpului a fost câștigarea Cupei Campionilor Europeni de prestigioasa echipă de football Steaua București. S-a întâmplat în luna mai 1986, un pic după explozia centralei nucleare de la Cernobîl, mai la nord, în Ucraina sovietică.

Bomba ucraineană a fost o agresiune neașteptată, un șoc teribil, cu atât mai mare cu cât „norul radioactiv” s-a așezat, preferențial, pe cerul, solul și plantele României, pe hrana noastră, hainele, în noi toți. Eram necunoscători, nepregătiți, uluiți. Am aflat de perioada de înjumătățire a izotopilor de stronțiu și nu mai știu care, cum vor sta o sută, sau chiar două sute de ani, în viața noastră și a urmașilor, care sunt posibilitățile de a combate această influență și… s-a introdus în consum sarea iodată. Iodul ne salvează tiroida! Mai târziu s-a vorbit de consecințele excesului de iod asupra aceluiași organ. O glandă rebelă care ne cam stă în gât! Am citit atâtea lucruri contradictorii despre accidentul nuclear încât cel mai de senzație îmi pare acesta: „MINUNE: Nivelul radiațiilor a fost încă din 1986 cu mult mai scăzut la biserica „Sfântul Ilie” din Cernobîl!”. Salvarea noastră stă în măsurarea nivelului de radiații la biserică pentru a putea locui doar acolo. Altcineva, mai ateu, ne vorbea despre aparatele care arătau întotdeauna același nivel, cel bun, pentru liniștea țării și enoriașilor. Să crezi or să nu prea crezi? E întrebarea.

„Football” îi zic englezii, „soccer” americanii! Football-ul american e ca un rugby, ceva mai static și mai dur. Românii i-au preluat numele fonetic, „fotbal”. Eu mă răsfăț, îi zic cum îmi vine.

Sportivii Stelei n-au fost deloc superiori în joc spaniolilor de la FC Barcelona, dar nu asta se premiază. Au înscris „two fucken goals”. Aia e treaba, să introduci balonul în ațe, fetița… E un joc destul de vulgar, pentru masă, de mulțime. O baie de adrenalină care te face să te simți învingător într-o bătaie. Să le-o tragi, să-i spargi! Să-i kaftești! Așa!… Te amărăște mult să te întorci bătut din confruntarea asta. Și îi întărâtă pe suporteri. Ei sunt turbați în orice situație. Cu doar un an înainte, cea mai puternică echipă europeană, FC Liverpool, fusese îndepărtată din competiții de excesul suporterilor. A ieșit carnagiu pe un stadion din Bruxelles! Din motiv de hooligan-ism.

Nivelul radiațiilor nu prea scăzuse oricât eram de entuziaști, dar ne schimbasem tristețea într-o exaltare bolnavă. Era asemenea triumfului achiziționat, la o îmbulzeală tensionată, împreună cu patru chile de banane. Nu le văzusem decât în reviste! Ura! Punctasem în războiul nostru civil! „Nula na nula!” Încă ne uitam la televiziunea bulgară însă, deși în Bulgaria se manifesta oarecum o relaxare și nu se vorbea insistent despre țărănoiul de Jivkov, tătucul lor, cultura părea o cultură de castravețari. Singurele obiecte de import bulgărești, cunoscute, erau conservele de castraveți în oțet, cabernetul la sticlă de trei sferturi și țigările BT. Eu consumam din toate, plus Bulgar Kulturen livrată gratuit la tv. Când spun „gratuit”, spun de fapt că eludam taxa radio-tv fiindcă îmi luasem televizorul fără abonament. Chiar a venit la ușa mea un agent al companiei de televiziune să mă întrebe de ce nu plătesc. N-am aparate. Să susțin pe bani un program de propagandă? M-am revoltat când mi-a cerut să intre în casă.

Nu foarte departe de mine, dincolo de calea Vitan erau câteva terenuri de grădină care aparțineau unor familii bulgărești. Mult mai aproape, pe strada Râmnicu Sărat era și o mică biserică catolică pe care o frecventau. Bulgarii catolici erau, bineînțeles, periculoși pentru conștiința ortodoxă a „Bulgarostan”-ului, prin urmare au fost exilați la români. Pe aceștia nu-i deranjau pentru că poporul român părea multiconfesional. M-am uitat pe fereastră să văd cum e înăuntru. Arăta mult mai simplu și îngrijit. Am prins drag de lucrurile curate și bine ordonate, la locul lor, fiindcă la mine totul era pe dos. Colega mea Cristina, o ingineră cu studii de mecanică fină, tocmai se măritase cu un tânăr, constănțean la origine și catolic la credință. Îl cunoscuse la Sibiu, la Festivalul de Jazz. Prinsese un hobby pentru muzica de jazz, interpretată ritmat de bande profesioniste aduse și din străinătate.

Negrii au creat jazz-ul. Jazz-ul a influențat și muzica cultă, dar prelucrarea lui, făcută de albi, nu a mai sunat ca muzica neagră. La Sibiu nu prea ajungeau negri. Pe când renumitul festival de la Newport era încă viu și chiar televiziunea română dădea bucăți întregi din el, cu comentarii despre artiști, a venit în București legendarul Louis Armstrong cu celebra sa trompetă și o bandă de swing, apoi a trecut Duke Elington și orchestra,… A fost un pic de emulație pe o temă care mirosea grozav a emancipare rasială după o mulțime de povești cu segregație, și apartheid, și sclavie… Am primit la tv spre vizionare mult lăudatul serial „Roots” cu un erou curajos și veritabil. Avea un nume bun pentru porecla copiilor idioți: Kunta Kinte! Exista o prăpastie culturală și deasupra un podeț suspendat numit Jazz!

Asta a fost și cu „Cristina noastră”, o tipă isteață, vorbăreață, pe jumătate subțire în partea de sus, grasă, dizgrațioasă, un pic handicapată, de la brâu în jos. A vrut să treacă puntea. Bărbatul pe care l-a cunoscut lucra pe o navă comercială, nu avea studii superioare însă… era frumușel, adorabil, născut în Leu și… catolic. Am aflat că un catolic trebuie să se căsătorească obligat religios și obligat cu o catolică, altfel își întristează neamurile. Cristina nu avea preconcepții, și-a schimbat confesiunea. A devenit catolică. Nu e mare lucru să te convertești. Reții niște vorbe din catehism, participi la euharistie, înghiți turtița aceea, te confesezi preotului și ești ca nou născut. La nuntă s-a îmbrăcat într-o rochie roz, și o pălărie roz cu fluturași. Rose precum trandafirii și îngerașii… Doi ani a rezistat mariajul Cristinei, doi ani în care abia și-a văzut soțul, între voiajele comerciale. Mai greu i-a fost să se despartă.

Colegii de serviciu îmi ocupau cea mai mare parte a vieții active. Astfel încât deveniseră persoanele cunoscute care îmi populau memoria și existența. Unii mă relaxau, cei mai mulți mă stresau. Între cei stresanți era un tip înalt, cu barbă, îmbrăcat toamna și iarna într-un trenci lung, negru, care-i dădea alură de popă. Nu era deloc cuvios Cristi Dobrin. Îmi părea un satir, un diabolic, o…  satană… Era una dintre „putorile” pe care le adusese șeful, (numit) Popa, să lucreze marea sa provocare profesională, „Georom”, laboratorul mobil de prospecțiuni geologice, proiect copiat după una dintre realizările inginerilor de la prestigioasa companie franțuzească, „Schlumberger”. De fapt soluțiile tehnice au fost modificate ușor, tehnologia analogică fiind înlocuită cu cea de tip logic, TTL, astfel încât să pară originală. S-au preluat modulele și ideea de lucru, dar, calitativ, nimic nu concura originalul. După câteva ezitări, după întârzieri, „opera” a fost încheiată, toată numai cu componente „CAER”, nimic pe valută forte! Era funcțională. S-a tras o copie a prototipului. A avut o istorie ciudată această lucrare a institutului, a fost blestemată să moară devreme. Revin la „preacuviosul” Dobrin. Un curvar. Dar pedant, atent, mieros. Era căsătorit și avea o fetiță, lumina ochilor săi, despre care vorbea ca un tătic exemplar. Și nevasta era o femeie de excepție, o cadră. El avea mici… excese…

–        Hai mă, îmi dai cheia pentru o oră! Nu murdăresc nimic, nu îți folosesc prosoapele,… Nu simți că a fost cineva. Îm? Îți plătesc. Cât vrei? Ce, ai pe cineva acasă?... Îți fac rost și ție de femei. Parol! Hai!... Vrei să-ți plătesc?

Existau hoteluri pentru treaba asta, chiar eu folosisem două în Bacău pe când locuiam la Moinești. Însă Dobrin voia culcușul meu. Nu știu cât timp l-am plimbat. Că vine mama, că am o prietenă, deși, mi-aș fi dorit cunoștințe noi… L-am crezut pe măgarul acela însă nu doream să-mi transform casa într-un loc de rendez-vu. Mincinos. Urăsc mincinoșii… Exceptându-i pe aceia care o fac pentru o cauză nobilă. Îm! Este interpretabil.

Alt tip care mă stresa era Foxu. Nu era numele său de familie ori de botez^[32], era porecla, nickname-ul. Foxu era un tip roșcat, lung, continuu amuzat de viciile altora. Ne obișnuiserăm să îl considerăm băiat deștept însă nesimțit. Avea un copil grozav de isteț. La 5 ani citea foarte bine și scria. Tată-său ne-a spus că învățase singur răsfoind ziarele din casă. Cine moaș-sa să aibă timp de el? Era micul geniu al familiei, el, Foxu, în schimb, era marele. Nonșalanța lui mă complexa. Mereu am fost un prost în compania Foxului. Nu găseam nimic valabil să-l eclipsez. Era băiat de familie, cultivat, avea o bună viteză de procesare și găsea răspuns rapid la orice întrebare. Mă ironiza și nu aveam întotdeauna chef de replici inteligente. Știa să și înjure murdar. Nu l-am uitat pe Foxu nici după ce a ieșit din „Lumea mea reală”. M-a bântuit o vreme. Se apropiase de Gabriela, după ce eu renunțasem la ea și m-a sensibilizat puțin opțiunea fetei. Totuși Gabriela nu s-a combinat cu Foxu. Frecventa, numai, grupul care gravita în jurul lui.

Tipii mai vechi din echipa lui Popa nu erau interesați de societatea celor tineri. Aveau alte preocupări. Plecau tot mai des în timpul serviciului, motivat de obicei. Doru Potecea s-a apropiat, până la capăt, de o foarte tânără colegă, Mihaela, o brunetă cu trăsături de țigancă, fiica șefei de personal a institutului și confidenta Doinei Gama. S-au căsătorit prin 1989. Mihaela participa la concursuri de modeling, se lăuda cu frumusețea ei. Se credea prințesă. Avea o ciudățenie femeia asta. Încărunțise la 18 ani, semăna cu o foarte mândră creolă cu păr lung și sur. El strânsese bani din meditații, era maestru în pregătirea tinerilor care concurau pentru admiterea la facultăți tehnice. Părinții porniseră o frenezie a angajării meditatorilor particulari, pentru a motiva progeniturile să muncească mintal în ultimul an de liceu. Trei sute lua, per capita, pentru o oră de meditații, și lucra cu 9 copii deodată… Bani ilegali și neimpozitați! Și-a cumpărat casă în cartierul Floreasca. Deși exista o celebră lege, legea 18, privind veniturile ilegale, pe Potecea nu l-a întrebat nimeni de unde provine bogăția sa. Din 1988 a ajuns secretar de partid. Părea să nu fie atras de activitatea politică, chiar se eschiva ușor, însă avea popularitate. Era un tip abil Potecea. Mai târziu a devenit director la IEMI.

Amicul său Coravu avea activități diferite. Îl vedeam tot mai rar, pe fugă, nu mai avea timp să-mi arate figurile de arte marțiale exersate pe coridoarele fostului sediu, din FEA. Într-o bună zi ne-a părăsit „Bibicu” Vasiliu. S-a mutat la departamentul CTC – Controlul Calității, subordonat unui bătrân colonel, Guțu, care îi promisese nu doar un câștig mai bun ci și o categorie superioară ca inginer, plus statutul de urmaș la șefia CTC. Alergau toți după funcții, după bani. Și oare nu acesta e rostul activității omului? Asta fac oamenii de când cu diviziunea muncii. Prima, a doua, sau… ultima. Nu încetează diviziunea, dar… „Comunismul” vorbea despre repartiția averii naționale după nevoi, care nu mai ține de competențe. Colegii mei aveau nevoi mai mari ca mine. Și prietenii, și frații...

În august a fost acel seism care a scos iarăși oamenii temători în stradă, pentru comentarii. N-a fost prea puternic, a avut numai 6,8 grade, pe Richter, în străfunduri. Am ieșit puțin pe balcon să văd lumea adunându-se. Nu s-a mai oprit curentul electric. Am intrat înapoi însoțit de câțiva țânțari care nu m-au lăsat să dorm toată noaptea. Cred că sunt semnale negative, cutremurele. Anunță perioade schimbătoare în viața noastră.    

Pentru fratele meu Doru viața a fost ca un val. L-a ridicat și l-a împins înainte, apoi l-a retras puțin, să pregătească elanul pentru alt avânt. A avut servicii bune de șofer profesionist. După slujba de taximetrist, a lucrat o vreme pe mașini frigorifice. Cel mai bine a fost pentru toți cât timp a muncit la casa de comenzi „Mercur”. Ne-am permis excese alimentare, dar nu a stat prea mult timp acolo. Casa de comenzi și-a redus activitatea și a sucombat în 1986. A lucrat apoi pe mari camioane de transport. La fiecare moment delicat, după ce își pierdea locul de muncă, a folosit relațiile unei rude a nevestei, numită codificat, „tanti Pasica”. „Tanti Pasica” l-a trimis să dea test, când s-a putut, pentru a se angaja pe TIR la „Romtrans”. Era deja anul 1988. Până atunci a făcut curse cu duba prin țară.

Am cunoscut rudele și prietenii Mihaelei, soția lui Doru. Rudele ei, din partea mamei, tanti Sorica, locuiau în Ardeal, aproape de Blaj, în localitatea Crăciunelul de Sus. Am fost o dată acolo și m-am împrietenit cu vărul Ionel. Venise și Nelu Martin. Știu că m-am amețit după ce consumasem câteva sticle de vin de Jidvei, un soi numit „16 țâțe”, pentru că sticla avea pe etichetă o poză cu 8 dansatoare. Nelu îmi amintea râzând cum mă pupam cu vărul. Eu nu-mi prea mai amintesc. Am fost și la Blaj să cunosc alte rude. Oameni simpatici, primitori. Am aflat mai apoi vești despre ei… Și-atât.

Pe fete, foste ori actuale colege ale Mihaelei le știam ori am avut ocazia să le știu. Gabi, cea mai recentă colegă, nu locuia departe. Avea o situație privilegiată datorită socrului, un tip cu funcție în Securitate. Îl angajase și pe fiu-său Sergiu, din câte se spunea, la intendența instituției. Și soția, tot securistă, ocupa un post bun. Gabi nu încă. Avea video și ne-a invitat la film. Am cunoscut astfel o adaptare a cărții scriitorului englez, DH Lawrence, „Lady Chatterley’s lover”. A fost primul film erotic pe care l-am văzut, cu Silvia Kristel, o actriță dezinhibată de origine olandeză. Nu îi cunoșteam celebritatea declanșată de altă producție cu nudități numită „Emanuelle”. Erotismul este un domeniu pe care oricine are ocazia îl vizitează. Am văzut încă din liceu reviste cu imagini mai puțin decente, altele chiar porno, tipărite în țările vestice. Toate circulau „pe sub mână”. În România erau interzise imaginile cu nuduri, descrierea nudității, sau mai mult, a actului sexual. Împreunarea era perversiune, orgie.^[33]

O familie dotată cu player VCR, acasă, era importantă. Am mers apoi, împreună, la pick-nick-uri… Sergiu era un tip violent, doar când se îmbăta și doar în privat. Îi cam umfla ochii nevestei. Gabi – probabil la origine tătăroaică, avea fața specifică, iar fetița de patru ani îi semăna – era o femeie voinică și temperamentală, dar nu îi putea rezista. Pleca de-acasă la maică-sa, spunea că îl părăsește însă revenea de fiecare dată. Ultima oară a fost convinsă de soacră să se întoarcă. Într-un final a divorțat. Mihaela avea prietene doar femei cu viața sentimentală catastrofală.

Sora mea ratase admiterea la universitate și se implicase într-o aventură cu fiul unor doctori (medici). Băiatul se amorezase pasional, declara că se însoară cu ea dar a plecat în armată. A chemat-o mereu să-l viziteze, făcea armata la Constanța, însă părinții lui s-au opus, încercau să îl tempereze, până ce a amenințat că dezertează. Atunci a sosit mama lui în vizită la părinții mei. Distinșii domni doctori se înspăimântaseră că în familia lor de viță nobilă ar fi putut să intre o tânără pauperă cu niște rude de proastă condiție. A fost un avertisment urmat de o descriere a rușinii și părăsirii iminente, deoarece ei erau hotărât împotriva acestei mezalianțe. Fiul lor era imatur, neparolist, nu intenționa să o ia de nevastă. Avusese astfel de aventuri cu alte tinere. A spus Elenei să scrie ceva, i-a dictat, astfel încât să îl determine să renunțe. Doamna doctor era convingătoare. Dacă Leni ar fi fost sigură de sentimentele lui probabil nu ar fi făcut-o. Acest sacrificiu nu a întristat-o prea mult. După liceu tata a angajat-o la fabrica unde lucra, unde am fost și eu, Antilopa (fostă Progresul, fostă Drata). I-a găsit loc la serviciul financiar-contabilitate. Printr-o colegă, ceva mai în vârstă, a făcut cunoștință cu Cătălin Gabriel Stoica, fiul ei, angajat temporar la aceeași întreprindere. S-au cunoscut în curtea mare. Cătălin era un băiețel trecut de douăzeci de ani, timid, slăbuț, născut în Scorpion. A fost ursitul ei.

Nelu își încercase șansa la soră-mea, am aflat toți într-o zi și Doru s-a înfuriat, dar Leni îl vedea ca pe un bătrân tovarăș al meu, vorbele lui păreau glume proaste. Îi plăcea să-și spună Nelu Virilu, iar femeile îl numeau astfel râzând, era o laudă de sine menită să-i aducă renume de poznaș. Cine poate fi mai interesant decât un om vesel? Știa bancuri, avea o anumită tendință spre zeflemea și truc. Era tipul cu inițiativă. Observasem că mergând alături, pe stradă, obișnuia să aibă un pas înainte. Mă grăbeam să-l ajung, alerga să își păstreze acest avans. Era un tip ambițios Nelu. Este. Cu Leni nu a avut succes însă și-a găsit zâna, pe Vio. Avea fix 13 ani mai puțin decât el (cu o jumătate de lună în minus).

Câștigarea „Cupei Campionilor Europeni” la football deschisese echipei „Steaua București” câteva oportunități de a câștiga noi trofee. Una a fost „Cupa Intercontinentală”, cealaltă „Supercupa Europei”. Cu prima dintre ele nu s-a descurcat. A fost învinsă de o echipă argentiniană, a doua însă, pentru care i-a fost adversară echipa sovietică „Dinamo Kiev”, a devenit alt motiv de satisfacție națională. 1986 fusese anul în care s-au impus în competiții sportive de prestigiu internațional două echipe de football ieșite din „lagăr”. Echipa kieveană era antrenată de un colonel, colonelul Lobanovski, cea bucureșteană tot de un militar, Emerich Jenei. Înfruntarea s-a disputat pe un stadion aproape gol, în Monaco. Ion Bogdan Martin, a fost acolo, între suporteri.

Nu se achiziționau bilete „la liber”. Toate se împărțeau „merituoșilor”. I se arătase posibilitatea și a profitat. A fost prima sa ieșire în „lumea liberă”. Mi-a spus că vrea să emigreze. Se mutase deja la garsonieră, într-un bloc mare cu astfel de locuințe, aproape de strada Avrig, la al cincilea etaj. Mi-a lăsat moștenire câteva cărți, pe care le-am cumpărat, și în grijă iubita pe care o dorea de nevastă. Eram deocamdată prietenul său cel mai apropiat, de încredere. Nu aveam intuiția că Nelu ne va părăsi atât de repede, oricât de dornic se arăta. A fost un rămas bun, a curs patetismul înainte de expediție! Eroul nostru zbura spre succes! Toată excursia a ținut mai puțin de două zile. Au fost duși cu avionul, au rămas la meci și aduși repede înapoi să nu mănânce valuta prin hoteluri scumpe. Monte Carlo este o stațiune de lux. Pe-acolo se arată doar belferii însoțiți de pipițe bătute-n pietre scumpe, lacome după averi ușor câștigate, tocmai bune de păpat. Câteva ore, straniii fani ai unor echipe de football din Estul Europei, s-au avântat pe străzile celebrului raliu F1. În match-ul acela s-a distins un tânăr jucător numit Gică Hagi, supranumit mai târziu „regele”. De cine? De sicofanți. Când a revenit din „emigrație” Nelu ne-a povestit scurta sa aventură.

Se făcea că ajunsese către seară aproape de stânca pe care a fost suspendat Monte Carlo. Deschiderea marelui golf era în ceață și nu i-a desfătat privirea. Au fost conduși în turmă spre stadion, supravegheați de securiști. Îi cunoșteau din avion. Victoria Stelei, datorată „unui balon deviat în poartă din lovitura liberă șutată de Hagi”, a fost aplaudată de „tovarăși”. Nelu cunoștea destui. Tovarășul Cutare și tovarășul Cutărică și toată gașca își striga numele cu astfel de titluri. După meci a făcut o scurtă plimbare prin oraș pentru a cumpăra ceva de mâncare sau amintiri. „Este un oraș scump!” Atunci ar fi putut să se piardă, să…

–        Am întâlnit doi români care veniseră la meci din Franța. Ziceau că se descurcă dar erau îmbrăcați sărăcăcios și aveau o mașină jerpelită. Mi-au făcut o impresie jalnică. Unde să merg? În cine să mă încred? Cum să trăiesc? Cui să o las pe Violeta?... Doar un tip a lipsit la apel. Cred că a venit și ăla până a plecat avionul.

În luna februarie 1987, la Monte Carlo portocalii erau plini de fructe și nimeni nu le culegea. Stăteau pe trotuar, a trecut pe lângă ei dar li se spusese să nu ia ceva din pomi. „Poliția supraveghează tot!” Am primit și eu să gust niște jeleuri cu formă și ceva gust de căpșune. Nelu și-a recuperat iubita dar nu a răscumpărat cărțile. Astfel am reușit să citesc legendele despre facerea lumii în stil chinez, cu marele câine magic și bila pe care o stăpânea, povestea celor doi strămoși, copii fiind, care au supraviețuit marelui potop plutind într-un dovleac, despre zeii care întâmplător, sau nu, au fost primii împărați chinezi, despre mari eroi care au înfruntat Cerul și s-au sacrificat pentru oameni și, nu mai știu ce… Cred că aceeași mască zâmbitoare o afișam în copilărie când citeam „O mie și una de nopți”, culegerea de basme arabe pe care nu am încetat să le visez. N-am cunoscut altele mai inspirate. Orientul! Realismul sec și rece, nervos, al civilizației vestice se înmoaie ușor în imaginația luxuriantă și relaxantă a lumilor estice. Yang și Yin. Sau invers.

 

---

[1] Astfel era cunoscut de toți noii săi prieteni

[2] Una dintre problemele esențiale privind decadența civilizației românești, în opinia mea, a fost fluctuația legislației în educație. De la 10 clase obligatorii, până la continuarea liceului după o examinare de formă (se trecea într-a XI-a cu media 1,00), până la frământările politizate de azi, educația în România și-a pierdut fundamentul. Se năruie continuu.     

[3] noi oamenii (admițând că sunt om)

[4] chemată „Cartea feței”

[5] dar am citit măcar clasicele „Fundația” și „Dune”

[6] cum se întâmplase actorului David Niven într-o bătrână comedie despre un renumit jaf din Anglia, numită The Brain – Creierul.

[7] Astfel era numită închirierea unui apartament angajatului întreprinderii (repartizat de stat întreprinderii)

[8] clubul sportiv al armatei

[9] fără progenitură

[10] Locuiam la ultimul etaj și iarna aveam marele privilegiu să văd o mică flacără la aragaz (după ce am mărit găurile diuzelor).

[11] chestia clasică: „Este lăudabil să aveți aceste preocupări, totuși sunteți inept, prost, handicapat mintal, idiot… Prin urmare, mai încercați!” În subsidiar: Orice scriere proastă cuprinde același efort și aceleași speranțe… bla-bla-bla! (foarte condensat și aproximativ)

[12] Am auzit, mai târziu, că era un bețiv din cartier.

[13] una dintre partenere este o mătură cu coadă lungă; când se aplaudă se schimbă partenera de dans.

[14] Încheiată de zece ani și mai bine

[15] În „Lume” există „lumi”, societăți închise, deși unele se pretind deschise. Este doar aparență. Mereu se vor apăra de intruși propagând, sonor, ca etichetă, democrația și libertățile. 

[16] rolele cu film de celuloid sunt istorie. Aparatele de proiecție nu le mai utilizează

[17] Tare mi-a mai plăcut cartea, scrisă de un medic neamț, pe numele mic Alfred…

[18] Am vrut să vedem „Ultimul tango la Paris”, făcut tot de un italian, însă era prea târziu și ne grăbeam să trecem granița. Atunci am fost ridicați de pe locurile bune și trimiși la locurile plătite, scrise pe tichete. Viorel a zis „Nem tudom, magyar a” și toată sala a râs. Filmul a fost vorbit ungurește.

[19] Cuvântul „homosexual” este un franțuzism creat cu scopul de a înșela, asemenea cuvântului „rom”. Are sens dublu care induce subliminal ideea că este vorba de sexualitatea naturală a omului. În cazul celuilalt, că România este teritoriul ancestral al tuturor țiganilor. Am putea spune „omosexual”, cum spunem „omonim”, „omolog”, etc. Este o practică întreținută de comunități unisexuale izolate cum ar fi cele de tip militar și de intelectuali bizari angajați într-un liberalism universal, întâmplător și sexual. Dacă nu ar fi manifestări prozelite, de tip sectant, cui i-ar păsa? S-a constituit o comunitate care s-a insinuat în toate cercurile de putere, politice și intelectuale. Este o strategie care a folosit tuturor comunităților mici să se impună. De ex diasporei evreiești…

[20] de J-J Rapin

[21] Remake după „The death is not the end” de Bob Dylan

[22] Comitetul Central (al Partidului)

[23] Astfel părea la gust

[24] manglit, tirat, julit, pitit, vrăjit

[25] Sunt eu naiv dar nici într-atât să nu pricep că aceste convenții temporale (cu origini creștine) au fost acceptate universal din rațiuni comerciale. Alte civilizații au avut, și au, propriile măsuri ale timpului, menținute tot de cler. Când vorbim de minute, secunde, milisecunde, însă… Aici nu pare să se fi implicat Celdesus.

[26] Institutul de Tehnică de Calcul și Informatică

[27] Patriarhul Bisericii Creștin-Ortodoxe Ruse

[28] Biroul de Turism pentru Tineret

[29] Am avut mici neplăceri utilizând acest cuvânt cu sensul obișnuit de „prăvălie”, în orașul Halle, după ce m-am rătăcit cu prietenii și am întrebat localnicii, necunoscători de limbi străine, unde este magazinul Zentrum. „Zentrum magasin?” Așa ceva nu există!  

[30] Era „mandatat”, nu „mandatar”

[31] „The World and I”, un magazin (actualmente online) de eseuri pe teme diverse, sociale, de artă, știință,… Gălăgie pe cheltuiala unor pretinși nababi americani.

[32] Îl chema Flavius

[33] Cum se mărea oare populația? Din 1966, de când a fost dat decretul de interzicere a avortului, populația țării crescuse uimitor. La următorul recensământ, din 1977, se mărise cu două milioane și jumătate. După acea explozie, creșterea demografică a încetinit.