11 Final de epocă

Construcțiile mari, epopeice, edificate în „epoca de aur”, încă nu erau terminate înainte de manifestația organizată în ziua omagială 23 August 1989. Traseul manifestației (i se mai spunea și „defilare”, sau „demonstrație”) a fost modificat. Exista așteptarea ca renumita arteră „Victoria socialismului”, cu punctul culminant „Casa Poporului”, să devină locul de preumblare a maselor de oameni, dar nu, ideea organizatorilor a fost să se folosească marile coloane ale viitoarei „Case Radio”, cadru de ședere pentru conducători, asemenea împăraților și patricienilor romani. Togile le-au lipsit…

Nu era o zi bună pentru mișcări populare, oricât de bine supravegheate, 23 August 1989. Deși nici prea cald, nici rece, sau umed, circula un curent de zvonuri că este posibilă o lovitură de stat. Oamenii încolonați au participat la o defilare neobișnuită. Un cross pe strada Știrbei vodă, până la râu. De-acolo, fiecare cum poate spre casă! Am alergat ținându-ne aproape, păstrând rândurile orizontal, stimulați verbal prin portavoce dintr-o parte sau cealaltă. Priveam sus și observam oameni în blocurile nelocuite care bordau bulevardul și ne spuneam că sunt lunetiști pe „dispozitiv”, apoi, cu o sută de metri înainte să ajungem în apropierea tribunelor, s-a insinuat un rând de oameni necunoscuți chiar în spatele nostru, al colegilor de institut. Am alergat până foarte aproape și de acolo am trecut în urale… „Uite-l pe Megheșan!”, „Unde?”, „Acolo, pe dreapta, jos!” Megheșan, directorul ITCI, ne văzuse și ne aplauda. Nu am zărit perechea prezidențială, atât de grăbiți am fost. Nicio problemă. Aveam să o revedem încă la televizor sau în ziare.

Cele mai cunoscute ziare, pe care le priveam rar, îndeosebi pentru noutăți sportive și uneori știri internaționale, erau „Scânteia”, „organul” PCR, adică principalul instrument de propagandă, „România liberă”, „organul” FDUS, „Scânteia tineretului”, patronată de UTC, „Informația Bucureștiului”, un cotidian local dependent de consiliul municipiului, și „Gazeta sporturilor”. Titlurile „Informației” erau rulate pe un display cu becuri așezat deasupra clădirii „Casei Centrale a Armatei”, vis-à-vis de magazinul „Romarta copiilor”. „Informația” era singurul ziar de seară. Apărea în format scurt. În anul 1989, echipa de football Steaua București reușise din nou să ajungă sus, în finala europeană. Aceeași „baftă” îi permisese să nu întâlnească una dintre echipele de marcă europene decât în ultimul meci. A fost învinsă, rușinos, de AC Milan, cu 4-0. „Norocul” era numit „baftă”, deja. Nu interesa originea acestei vorbe și parcă nu o foloseau mulți. Părea de frondă. Astăzi nu mai pare.

Nu exista ziar în care să nu se scrie pagini pline despre Ceaușescu, despre vizite, cuvântări, apologii, despre ADIRI[1], și iar… cântări în proză, chiar versuri cu marile personaje, despre statura lor istorică, asemănătoare celei a conducătorilor legendari, dacă nu cumva puțin peste. Erau omagiați la tv, la radio, peste tot. Și în cântece. Muzica corală cu rădăcini vechi, interpretată, important, de grupuri, ne mobiliza continuu. Marșuri tovărășești, îndemnuri, imnuri și ode.

Două coruri au rămas celebre, dar acestea n-au avut în repertoriu muzica de partid: „Madrigal” și „Song”. Ambele au avut impact artistic atâta vreme cât și-au păstrat conducătorii. Primul era condus de un muzician bătrân, al doilea de un tânăr pasionat. Primul era clasic, al doilea modern. Au fost[2]…

Demolarea zidului Berlinului, numită pretențios „Căderea…”, a început pe 9 noiembrie și a fost considerată, simbolic, eșecul utopiei comuniste. Totul părea să fie cauzat de avansul tehnologic realizat în ultima perioadă de „societatea de consum”, conversia în termeni eufemistici a perimatei „orânduiri capitaliste”. Reperul progresului era reprezentat de pc[3]-ul comercializat inițial de renumitul concern american IBM. Câteva pc-uri existau chiar la CCAB. Fuseseră importate din RDG. Erau pc-urile de format XT, manevrate numai de cei ce știau. Stăteau pe birouri, de obicei neutilizate, până s-au dezlănțuit primii „analiști, softiști, programatori”. Asaltul lor s-a declanșat după 1990. Deși foloseam terminalele din sala ITC, care le semănau, aveam un pic de religiozitate văzându-le noi, cu monitoarele frumoase și mai ales cu uimitorul „mouse”, a cărui funcționare îmi era necunoscută. Lumea se modifica electronic în toate cu o viteză pe care nu o puteam anticipa. Revoluția tehnologică bazată pe investiții prea mari pentru a fi suportate de economiile mici ale statelor socialiste, devansau rapid eforturile de modernizare devenite neproductive. Piețele externe se reorientau.

Puține zile înainte să debuteze o neașteptată agitație care s-a inflamat la Timișoara, Ceaușescu plecase în Iran să negocieze o colaborare cu regimul islamic instalat după izgonirea șahinșahului Pahlavi care-i fusese prieten[4].  Deși era în foarte bune relații cu Saddam Hussein, președintele Irakului, iar în ultima vreme între Irak și Iran avusese loc un război cumplit în care se utilizase și armament chimic, Ceaușescu înțelegea care putea fi viitorul pentru economia românească, așa cum fusese concepută de specialiști la sugestiile sale „prețioase”. Ăsta era cuvântul din limbaj aferent oricărei păreri în toate domeniile înțelese exclusiv de Dânsul, câteodată și de Dânsa. Oamenii luau de bună orice reflexie de moment a măruntului dar importantului Tovarăș. Se cheltuiau bani pe fantezii. Dar… se zvonea că „țara și-a achitat datoriile externe”, prin urmare bunăstarea ne bătea la ușă. Tot românul avea să prospere. Deocamdată se construiau temutele „fabrici de mâncare”, despre care s-au narat legende urbane, una fiind aceea că toate preparatele ar fi de soia modificată genetic. Uleiul de floarea soarelui dispăruse deja, cel de măsline nu a existat în magazinele românești, dar se găseau uleiuri care acum sunt rare, de soia, de porumb sau de rapiță. Soia se folosea și în cârnați! Modificată genetic! Ceaușescu intenționa să ne transforme în mutanți.

László Tőkés, pastor al bisericii reformate (calviniste) din România, de expresie maghiară, cel care s-a opus mutării din dulcea sa parohie timișoreană, la mijlocul lunii decembrie 1989, părea inocent în privința lansării unei scântei în camera cu explozibil care devenise țara. Când l-am auzit vorbind românește pe acest „erou”, am simțit o imensă amărăciune. Pentru ce Doamne ai ales un ungur să-și aroge fala că i-a trezit din amețeală pe urmașii iobagilor strămoșilor săi? Dar n-a fost chiar așa...

Totul se deprecia rapid, lucrurile obișnuite nu mai erau tolerate, oamenii nu mai aveau răbdare. Până și bietul exhibiționist, care „performa” pe acoperișul Combinatului de lemn Pipera, fusese întrerupt în acțiune de o echipă de indivizi brutali, iar femeile din CCAB au urmărit mișcate cum era lovit, trântit, târât… A fost închiderea stagiunii. Nu ne mai era gândul la muncă. Ceva trebuia să se petreacă și s-a petrecut.

Acolo, în câmpiile ariene, Ceaușescu a aflat că o animozitate se iscase la Timișoara, în ziua de 15 decembrie, fiindcă un preot, căruia biserica îi schimbase parohia, nu voia să se despartă de minunatul său loc de predică. Enoriașii unguri îl voiau pe vecie deoarece era convingător și se adunaseră pentru a opri „deportarea”. Întrunirile în grupuri erau periculoase, deci interzise, dar se adunau continuu oameni care nu aveau de ce să susțină prelatul ungur. Era… ceea ce mai târziu s-a numit generic „agenturili străine”, o gașcă de indivizi care îndemna la revoltă. Astfel a debutat „Revoluția română din 1989”.

Vacarmul a bufnit imediat la „Europa liberă”: „Sute de morți pe scările Operei din Timișoara… Incredibilul masacru al unei manifestații pașnice… Armata a intervenit cu brutalitate…” Armata a intrat în acțiune pe 16 decembrie. S-a vorbit doar câteva zile despre revolta de la Timișoara. Victimele erau nenumărate însă nu s-a zis nimic oficial până când nu a rostit Ceaușescu ce trebuia spus. Se întâmplase ceva foarte grav, neobișnuit. A apărut la televiziunea română să vorbească despre atacul la suveranitate petrecut la Timișoara. „Europa liberă”, radioul american de la Munchen, spunea că armata fraternizase cu demonstranții, iar Timișoara era un „oraș liber”. Lumea își permitea să strige vesel, cu voce tare, „Jos Ceaușescu”! „Sus cineva!”, „Jos altcineva” sunt sloganuri care afirmă simpatii și antipatii. „Jos Ceaușescu”, nu strigase în public un om normal la cap pe teritoriul României. În America, poate. La numai câteva zile după apariția, cu drapelul, nevasta și alți câțiva tovarăși de comitet, la televizor, Ceaușescu a avut ideea bizară să-și adune la un miting de susținere masa de manevră, în marea piață a Republicii din București, între fostul palat regal și clădirea în care se aduna Comitetul Central al PCR. Asta a fost pe data de 21 decembrie 1989. Eram la serviciu și am privit alături de colegi un mic televizor, cu speranța că trebuie să se întâmple un eveniment capabil să îl înlăture pe Ceaușescu. „Revoluția de catifea” la Praga îl îndepărtase pe conducătorul comunist Gustav Husak, Jivkov, cel mai vechi dintre șefii comuniști în viață, fusese înlăturat de o lovitură de stat… Cu Ceaușescu ce avea să se întâmple? Deocamdată se auzeau urale. Știam toți că în piață existau difuzoare puternice care emiteau acele urale. Însă erau destui care scandau împreună cu ele. Îmi pierdusem interesul pentru vorbăria aceea, intram și ieșeam din camera în care se afla televizorul, nu se petrecea nimic notabil,… Deodată s-au auzit o bubuitură și niște strigăte de spaimă. Apoi Elena Ceaușescu, i-a atras atenția: „Ia uite! Ia uite! Ce-i acolo? Stați în loc!” Ceaușescu a început să strige de parcă vorbea la telefon: „Alo! Alo! Stați tovarăși! Nu plecați! Alo!...” Tehnicienii tvr au păstrat sonorul și au înghețat imaginea cu manifestația. În plin vacarm Ceaușescu a început să facă promisiuni de mărire a indemnizațiilor de stat pentru copii, a pensiei, să promită îmbunătățirea vieții românilor… S-a încheiat transmisia tv! O emoție puternică ne-a cuprins pe toți.

–        Și noi ce facem?, am zis.

Ce să facem? N-avea decât să facă cine ce vrea. Ar fi fost bine oare să merg în centru? Deja existau zvonuri despre o demonstrație anticeaușistă. Aș fi mers măcar să mă uit, dar m-am înfrânat. Ce să fac singur acolo? Nu sunt o persoană atât de sociabilă încât să „fraternizez” cu cineva. Am mers spre casă gândind la oportunitatea aceea de înlăturare a lui Ceaușescu. Dar nimeni nu vorbea de asta și am uitat. Spre seară, după ce mă tunsesem și urcam ușor pe trotuarul bulevardului Șulea am auzit în spatele meu niște răpăituri ca și cum s-ar fi ridicat de jos un stol de păsări mari care bătea rapid din aripi. Abia după ce s-a oprit zgomotul mi-a venit în minte că pot fi salve de puști automate… M-am uitat înapoi însă nu-mi părea nimeni uimit sau deranjat cumva. Am căutat să aflu de la televizor. Nicio întâmplare serioasă. Nu s-a vorbit mai nimic despre miting. Am căutat la bulgari. Bulgarii aveau problemele lor de când îl îndepărtaseră pe Jivkov… Și nu-i mai recepționam deloc bine. La radio… Abia prindeam „Europa Liberă”. Auzeam bruiat continuu când mai tare, când mai încet, despre o revoltă și victime… Poate vorbeau tot despre Timișoara. Apoi „Vocea Americii”… Ăștia aveau perioade când transmiteau românește. Fusese ceva la Universitate însă nu se cunoștea prea bine. Mă așteptam la un carnagiu.  Bine făcusem să nu merg!

Dimineața uitasem deja ziua precedentă. Era iarnă însă nu foarte rece, nu ninsese deloc până atunci, deci m-am pregătit în mod obișnuit de serviciu, mi-am băut ceaiul, am luat sandviciul și am plecat la metrou. Când am ajuns la „Pipera” am văzut milițieni în sala de intrare, calmi, unii cu mâinile la spate, privind afară. Afară se întâmpla un fenomen cum doar în vise și filme văzusem. O coloană nesfârșită de demonstranți ne chemau pe noi, cei care abia ieșeam din gura metroului să ne alăturăm. „Veniți cu noi”, strigau, „Veniți cu noi”, „Jos Ceaușescu”, „Jos cizmarul” și „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică”! De unde veneau? De sus, de la „Feper”, de la „Conect”, probabil „Cinescoape”, „Fabrica de calculatoare”,… Scandau pentru angajații de la „Electronica”, deoarece tocmai treceau prin fața întreprinderii. Acolo nu mișca nimeni încă… Am luat-o înainte privindu-i. Erau organizați, mergeau pe partea stângă a străzii, aveau persoane de ordine care supravegheau în afara rândului și continuau să scandeze mai departe pe strada Dimitrie Pompei către Glucozei și Calea Floreasca.

Clădirea fostului cămin era poziționată identic, doamna Alexandrescu ne privea, din camera portarului, cu aceeași severitate, la etajul doi, unde aveam biroul, colegii vorbeau despre evenimente. Oare ceilalți colegi, din alte clădiri (CCAB-ul avea câteva proprietăți) se alăturaseră demonstranților? Nu. Ni s-a spus să rămânem în clădire. Dar nu prea voiam. Curând, cei abia veniți ne-au spus că ieșise și „Electronica”. Angajații se înșiraseră și plecaseră spre centru. Ne-am înțeles să plecăm și noi acolo, să participăm la „revoluție”. Am fost 15 colegi la plecare dar ne-am răsfirat pe drum, unii au renunțat, alții ni s-au alăturat. Am preluat strigarea „Veniți cu noi!”, „Veniți cu noi!”… Eram aplaudați, oamenii priveau de la balcoane, ne încurajau, ne însoțeau. Eram în frunte și observam mândru că în spate se formase un grup de peste 50 de persoane, 100 poate. „Veniți cu noi!” Dar unde voiam să-i ducem? La Piața Galați am auzit răpăieli de armă dinspre Piața Romană. Apoi au apărut doi, gâfâind:

–        Este masacru în centru. Nu vă duceți! Sînt morți peste tot!

Erau înspăimântați, s-au îndepărtat și frumosul nostru grup… s-a destrămat. Am rămas numai câțiva colegi. Când am ajuns lângă peretele Teatrului Național, vis-à-vis de Ministerul Agriculturii, situația era aceasta:

Pe bulevardul Republicii două TAB-uri cu militari blocau accesul grupurilor care voiau să înainteze dinspre piața Rossetti. Piața Universității și bulevardul Magheru, atât cât vedeam din el, erau goale și curate. De undeva, dintr-o turlă de la restaurantul Dunărea se auzea răpăială de pușcă mitralieră. Am văzut în iarbă un tub gol de cartuș și sânge aproape. Așadar dovada că s-a tras era chiar acolo… De ce era sânge în același loc?

Deodată au apărut venind de jos, dinspre Unirea vreo zece indivizi murdari care au început să urle răgușit:

–        Azi noapte aici au murit oameni! Au curățat dimineața cu mașinile, acolo era o baricadă și a luat foc, ardea un foc mare! Nu vă opriți! Veniți cu noi! Jos Ceaușescu!

Atunci am zărit pentru prima oară drapelul cu gaură. Făceau semne către oameni, dar aceștia nu puteau trece de militari. S-a făcut presiune, se adunase o mulțime de cealaltă parte a TAB-urilor, unii au urcat deasupra, apoi, de pe bulevardul Nicolae Bălcescu, a început să curgă lumea spre Magheru. Erau muncitorii de la IMGB. Am intrat alături de colegii mei într-unul dintre primele rânduri. Am înaintat împinși de cei din spate până la baricada formată de taburi și militari care bloca bulevardul și intrarea pe strada Ion Câmpineanu. Nu se putea merge mai departe. Mitraliera lătra continuu fără să lovească pe cineva semn că era trasă de un difuzor.

–        Jos!, strigă un ofițer și ne-am lăsat cu toții pe vine.

–        Sus!

Ofițerii stăteau pe mașini, vorbeau și râdeau… Comunicau prin stații radio. Deodată au devenit serioși.

–        Jos! 

Circulau zvonuri.

–        Generalul Milea a fost împușcat...!

Generalul Milea era ministrul forțelor armate.

„Armata e cu noi”, am urlat, „armata e cu noi”!

Numai atât se scanda. Uitaserăm cealaltă poveste. S-au primit ordine. Motoarele TAB-urilor au prins să uruie și mașinile au plecat din calea noastră. Am intrat pe stradă strigând mai puternic și am ajuns în piața Republicii, în fața clădirii „Comitetului Central”. Piața se umplea continuu. Când am ajuns abia erau câteva zeci de oameni. Nu am rămas în apropierea acelei clădiri care era ținta unui grup de indivizi. Cu toții au dat năvală înăuntru. Părea de necrezut că o instituție importantă a Statului era expusă, lipsită de personal de pază. Un elicopter a trecut pe deasupra și din el au fost aruncate hârtiuțe care spuneau că suntem manipulați, ne cereau să ne întoarcem acasă… Aș fi putut păstra o asemenea foaie volantă. Am aruncat-o. Era plină piața de ele. Încă nu se umpluse spațiul de oameni când  l-am văzut pe Ceaușescu. A vrut să iasă la balconul iubit de unde își rostea în mod obișnuit vorbele, ca un papă, urbi et orbi, dar un cor de huiduieli i-a însoțit intenția și s-a grăbit spre terasă, deasupra. Acolo a aterizat elicopterul.

–        E cu Manea Mănescu…

Nu știu cum puteau vedea atât de limpede unii. „Cu Manea Mănescu”… Am văzut un gest de adevărat patriarh. Manea Mănescu i-a sărutat mâna. Cel puțin astfel au înțeles oamenii…

–        Huuuo! Jos Ceaușescu! Moarte cizmarului! Huoooo!...

Fostul idol se pregătea să iasă din scenă pe ușa din dos. Aproape douăzeci și cinci de ani domnise discreționar. Există o cale a tiraniei. Un început sfios, afirmarea plină de tupeu, simpatie populară, speranțe, traiectorie apoteotică, emfază, trufie, dispreț, excese, deziluzii, eșec, cădere. Oare ce se putea întâmpla dacă Ceaușescu reușea să-și consolideze refugiul? Război civil? Dar nu gândeam deocamdată la asta. Am privit elicopterul decolând și l-am văzut plecând departe în timp, lumea curgea necontenit spre piață și încet erau împinse spre clădire câteva difuzoare mari așezate pe platforma unui camion, de sus, de la balcon, zeci de indivizi harnici aduceau afară cărți, documente, și le aruncau în fața clădirii (piața era pietruită), deja se auzea glasul celor care doreau să se adreseze mulțimii prin difuzoare... Era o frenezie indescriptibilă.

–        Ceaușescu a fugit ca un laș. Am învins dictatorul și sinistra lui soție…

În fine. Cei care știau să vorbească și intenționau să se adreseze mulțimii din același loc pe care îl folosise dictatorul, se poziționau pentru discursuri. Un comitet de uniune națională, o listă de personaje politice care erau aplaudate ori hulite îndelung… Ne amenința „vidul de putere”!

Simțeam că îmi adusesem aportul la „victoria revoluției”. Se făcuse deja ora 12 când am zis că este bine să mă retrag. Eram obosit dar radiam de fericire. Am mers pe jos spre casă. I-am privit pe cei care vin. Mașini, drapele fără stemă, copii, maturi, toți scandau, toți vorbeau de victorie. Nu îmi săriseră în ochi până atunci inscripțiile scrise pe ziduri. Aceea cu „cizmarul” îmi părea deplasată. Ceaușescu nu a fost vreodată cizmar. Intrase ucenic la un cizmar însă nu se calificase în meserie. Tata a fost și rămăsese cizmar. Pantofar, mai degrabă. Nu știu să fi lucrat cizme. Am ajuns acasă puțin înainte să debuteze „revoluția tv”. Deja se vorbea altfel, oamenii care citeau știrile în mod obișnuit la tv spuneau alert de manifestații victorioase în toată țara.

„Am învins!”, „Am învins!”, au strigat primii protagoniști ai spectacolului. Aveau fețe de psihopați, o vervă dementă care a prins la public. În față au fost împinși cei mai populari, Mircea Dinescu și Ion Caramitru, un poet și un actor. Cei din spate erau necunoscuți. Apoi coordonarea spectacolului a fost luată de un om mic, gras, cu ochelari, Teodor Brateș. Televiziunea română nu și-a întrerupt emisia toată noaptea. Nici ziua care a venit și nici noaptea următoare,… Deși a ratat de puțin debutul „Revoluției”, a compensat după aceea. Pentru mulți „Revoluția” a fost condusă de la tv. „Revoluția de la tv” a fost preluată de televiziunile străine. Lumea s-a conectat la televiziunea română. A fost, evident, momentul Ei de glorie. Singurul, dealtfel. Scena a fost continuu plină, un cortegiu de persoane știute și neștiute se prezenta să spună orice despre lumea defunctă ca la parastas. Oamenii de televiziune care citeau știri fără să le comenteze, au devenit vedete cu personalitate. Păreau să vorbească liber. Au apărut imagini cu atrocitățile de la Timișoara. Cadavre deshumate, povești de groază, apoi s-au înființat primii șefi ai „revoluției”. S-au constituit „comitete” și „fronturi”, „guverne”, s-a instituit o „stare de necesitate” în țară, dar, înainte de toate, ne-am aflat noii „politici”. Primul a fost un individ aproape tânăr, foarte războinic, Petre Roman. Acesta vorbise deja la „balcon”. Așa cum a existat o „televiziune a revoluției”, a fost și o „tribună a revoluției”, balconul CC[5]-ului. Spre seară „s-a tras” primul ziar liber care s-a numit, cum altfel?, „Libertatea”. Era fosta „Informația Bucureștiului”, cu același colectiv redacțional, en travesti. Foarte iute a fost luat de-acasă și prezentat lumii „fiul unui patriot, el însuși patriot”, Ion Iliescu. A părut singurul om care știe ce trebuie făcut. „Revoluția” s-a inventat pentru el. Cine era Ion Iliescu? Când s-a adresat spectatorilor le-a zis „Tovarăși”. A fost sfătuit să o lase mai ușor cu „tovarășii” pentru că, la început izolat, mai apoi tot mai insistent și în grup, se striga „Jos comunismul!”. „Jos comunismul”? Era o nebunie. Se mergea prea departe. Ideea de nouă societate a lui Ion Iliescu era „socialismul cu față umană”. Până seara am aflat despre „scrisoarea celor 6”, cutezătoarea „scrisoare a celor 6”, cutremurător exemplu de rezistență la „nivelul superior de partid” și povestea „baricadei de la Inter”, cu eroii săi nemuritori Dan Iosif, Dumitru Dincă și… și după aceea s-a vorbit despre victimele din noaptea anterioară, 21-22 decembrie. Cine a tras în manifestanți? Armata? Armata era cu noi, prin urmare nu. Statutul armatei române a fost întotdeauna inviolabil. Despre ea se vorbea în bloc. Generalii aveau morgă. Nu țineau discursuri despre civili. Ei existau într-o lume riguros ordonată și disciplinată deși, apăruse în grupurile care se manifestau la tv, s-ar fi zis din proprie inițiativă, ca o oaie capie și brează, un locotenent cu ochelari care se agita să devină revoluționar de carieră. Avea oare acceptul șefilor, au ba? Armata e cu noi, armata e cu noi! Cei care cunosc psihologia de grup, emoția umană, au invitat cântăreți cu voce puternică să interpreteze frumoase cântece populare și patriotice. „Noi sîntem români”… „Ocrotește-i Doamne pe români” și, mai ales „Deșteaptă-te române!” Toate erau cântate de ardeleni. Dar, asta se purta. Ziua națională s-a teleportat la 1 Decembrie, când se parafase „Marea unire”, a României cu Transilvania, imnul național „Trei culori”, a fost schimbat într-altul mai stenic „Deșteaptă-te române”, foștii apropiați ai lui Ceaușescu au fost arestați și ridiculizați, iar șeful șefilor era dat în căutare tuturor instituțiilor de investigații care colaborau benevol cu „revoluția”. Deși… parcă nu prea. S-au raportat deplasări de trupe. O coloană de tancuri venea spre capitală. Era grav. De capul ei nu avea învoire. A fost reinventat generalul Gușă, șeful statului major al armatei, cu birou permanent la televiziunea română. Renumitul șef al Securității, Iulian Vlad, deși domiciliat forțat, acceptase să colaboreze fără rezerve. Dar… Securitatea era dușmanul din umbră. Trupele USLA, de intervenție rapidă, fuseseră închise în unități, mai rău, o formațiune de luptă a Securității fusese interceptată și anihilată undeva, aproape de Otopeni, televiziunea însăși era atacată din apropiere și s-a făcut de urgență apel către populație să vină pentru a apăra „revoluția tv”.   M-am trezit chemat la telefon de Nelu Martin: „Mergem și noi la televiziune?” Se vorbea despre morți și schilodiți în curtea televiziunii, și este o curte uriașă unde nu te poți ascunde… Au apărut „din cer” trupe de parașutiști ale unității din Boteni cu consemn apărarea până la ultimul om a televiziunii. Deși atât de apărat de eroi militari, Teodor Brateș, șeful spectacolului, nu înceta să se vaite că moare televiziunea dacă nu vin toți bucureștenii acolo. Ce dacă se prăpădeau pe capete? Dar cine îi omora? Ni s-au arătat camere cu morți goi, bărbați și femei întinși alături… Filme horror de dimineața până dimineața, fără limită de vârstă pentru spectatori. Teroriștii! A fost introdus acest termen în vocabularul „revoluției” și s-a pornit vânătoarea de vrăjitoare… N-am mers la televiziune și am făcut bine să îl potolesc pe Nelu care devenise, tocmai el, un fanatic luptător anticomunist.

A fost o noapte de rezistență la „balconul CC”, un război al „balconului” cu Palatul cândva regal și Biblioteca universitară. Clădirea CC era apărată de tancuri, militari cu mitraliere, gărzi patriotice cu pistoale automate și civili neînarmați. „Tribunii” îi conjurau pe „teroriști” să se predea. „Predați-vă! Au murit prea mulți oameni!” Și apoi se adresau Lumii: „Veniți, veniți oameni buni să apărăm împreună revoluția!” Imediat arsenalul militar din apropierea balconului împroșca toate clădirile învecinate cu foc. Biblioteca universitară și muzeul palatului au fost incendiate. Cărțile au ars aproape toate, tablourile au fost salvate, de eroi. S-a vorbit continuu despre victime și despre genocid. Începând de a doua zi, jurnalele au fost umplute cu anunțuri mortuare. Și toate scriau despre libertate… „Voi muri și voi fi liber!” Unde am mai auzit dictonul acesta? Este o aberație umană. Nimeni nu știe ce va fi după moarte, dacă poate fi ceva, prin urmare nu ai ce specula despre libertate. Oamenii cădeau printre rânduri împușcați de aproape. Fuseseră auzite rugăciuni arabe, desigur teroriștii erau asasini ai serviciilor de spionaj asociate spionajului extern român, fidel lui Ceaușescu. Un coreean fusese arestat numai pentru că era cetățean al Coreei de Nord și presupus terorist. Teroriștii erau uciși ori capturați. Au fost și intervievați de reporteri. Incredibil! Nici măcar unul nu recunoștea că este terorist! Ba-da, ba-da, o făcuse un tip sub amenințare, dar după ce a scăpat de linșaj s-a dezis.

Dimineața am mers iarăși la serviciu, deși nu se mai lucra nimic. Valerica a rămas acasă cu copilul să vadă mai departe spectacolul tv. Era pasionant, lucrurile se puteau schimba uite-așa, cât pocnești din degete! Zvonurile ne ucideau. „Apa este infestată. Nu mai beți apa de la robinet!” Și de unde să bem? Fântânile sunt otrăvite! „Anunț de la ADP! Apa este potabilă. Nu există nimic în apă.” „Aeroportul militar de la Boteni a fost atacat.” „De cine dom’le? Alo! A fost atacat aeroportul de la Boteni?... Nu mai transmiteți astfel de știri că panicați populația!” „Am primit un bilet…” Teodor Brateș, șeful „revoluției tv”! El nu avea conștiință deci nu a fost judecat pentru genocid.

Implicarea lui Sergiu Nicolaescu[6] în acțiunea proiectată la tvr, a născut bănuiala că „revoluția tv” a fost făcută după un scenariu al său. De aceea a ieșit totul atât de rău. Desigur, nu pentru Sergiu Nicolaescu.

Toți frații lui Ceaușescu au fost recompensați, pentru calitatea de rudă, cu grade și sinecuri. O făcuse și Napoleon! Unul dintre ei însă, Marin, numit consul la Viena, se spânzurase. Era ceva destul de nefiresc. Să fi fost din cauza conturilor externe ale lui Ceaușescu? Au apărut indivizi care vorbeau de miliardele de dolari deținute în bănci elvețiene sau cine mai știe care, de dictator. Dictator care dispăruse și ale cărui urme erau semnalate ici-acolo. Se părea că nu părăsise țara… Cine să-i ofere azil? Chiar pe 22 fusese reținut și prezentat spre vizionare, fiul risipitor al dictatorului, „prințul moștenitor”. A fost amenințat, lovit, chiar înjunghiat, și părea înspăimântat. Cu el venise, în rol de amoreză, o cunoscută soprană, Daniela Vlădescu. Nu auzisem de această relație, dar Nicu își permitea legături cu toate femeile pe care le dorea. Viitorul său însă, nu i-a mai permis…

Când am ieșit de la metrou, mergând către „cămin”, am văzut un TAB care se afla în spațiul mare dintre întreprinderea Electronica și fabrica de calculatoare. Toate întreprinderile erau păzite de gărzi patriotice înarmate cu „muniție de război”. Paznicii de la Electronica priveau cu suspiciune TAB-ul. Nu puteau comunica. Le-au făcut semne să plece dar nici militarii, sau cine se afla înăuntru, probabil un grup terorist pregătit să ia cu asalt întreprinderea, să o perforeze cu gloanțele mitralierei, nu înțelegeau ce vor gardiștii. Era o situație limită! „Electronica” se pregătea de luptă! M-am îndepărtat cât am putut de repede, am alergat, să nu fiu prins la mijloc de nebunii aceia care aveau chef de joacă serioasă cu arme adevărate. Erau oameni mari fără pic de minte. Ce ar fi putut să ia de la „Electronica”? Am auzit că TAB-ul s-a îndepărtat, renunțând la conflict. Și în clădirea unde aveam serviciu am găsit colegi îmbrăcați în haine de gardă, care purtau armament. Unul dintre ei era Potecea, altul, un tip cu ochelari, Dan Rădulescu. Ceilalți n-au mai venit, așa încât am plecat devreme înapoi, acasă. Am încetat serviciul până s-a schimbat situația. Am revenit după Crăciun, pe 26 decembrie.

Trei zile de război.

Nu am reușit să înțeleg ce a fost cu teroriștii. Ce fel de revoluție se producea în România? Ion Iliescu a vorbit cu „товарищ Горбачев[7]” și ceva s-a rupt din frumoasa poveste de dragoste dintre România și Revoluție. „Consiliul Național al Frontului Salvării Naționale” a fost o adunătură de personalități numită chiar în prima zi după Ceaușescu adică pe 22 decembrie. Erau indivizi cunoscuți, dizidenți, adevărați ori pretinși, iar cel care a citit lista la tv a încheiat astfel: „Și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu.” Avea să fie primul, timp de… 10 ani și ceva.

Nu era nevoie să cunosc prea multe amănunte despre subteranul acestei oportunități oferită celor ce pot. Cine erau cei care luaseră puterea și cum fuseseră girați cu inocență de persoane presupus corecte, ce înseamnă „homo politicus” de fapt, cât de veninos este în realitate, cum s-a licitat noua putere în Stat, și ce a fost cu adevărat marea masă a spectatorilor? Totul s-a dezvăluit încet, grozav de încet și nici acum nu există certitudinea că din mulțimea declarațiilor poți selecta… „adevărul”. Chiar astfel s-a numit începând din 23 decembrie 1989, fostul organ de partid „Scânteia”. Conta oare pentru boul de rând că „Pravda-Adevărul” se chema oficiosul Partidului Comunist Sovietic? A interesat pe cineva că „România liberă” fusese înființat la Moscova în timpul războiului de cominterniștii români (sau aproape români)? De ce ar fi atractive amănunte puțin picante cât nu s-a inventat deliciul cancanului? Doar Petre Țuțea, un Socrates român, zicea despre întâia sa rătăcire spirituală: „Eram un tânăr imbecil. Strângeam la piept un ziar Pravda și îl sărutam, deși nu știam să citesc rusește!” Am fost cu toții astfel. Doar că eu eram mult mai bătrân decât fusese Țuțea (la timpul său).

Războiul urcase pe clădiri, circula pe străzi, cobora subteran. S-a murit din senin până a fost declarată capturarea lui Ceaușescu. Pacea s-a instaurat după ce a fost executată sinistra pereche. Am văzut ce și unde ajunsese Dumnezeul de până atunci al românilor, care închisese țara, îi capturase populația, întocmise justiția și arvunise viitorul. Un măscărici. Scandase înainte să moară, s-a crezut martir: „Trăiască Partidul Comunist Român”, „Trăiască Republica Socialistă România”. Amândouă au murit odată cu el. Pe Elena Ceaușescu nu o mai preocupau comediile. Ambițiile ei fuseseră ca ale unei mătuși de la țară. Voia doar puțin mai mult decât au suratele ei, bulgăroaica, sârboaica,... Raisa Gorbaciova era prea tânără. A murit degeaba. Pe cine mai preocupa, și de ce, corectitudinea celebrului proces? Războiul s-a încheiat subit. De Crăciun a început să ningă în București. Zăpada era de un alb… însângerat.

Am mers în vizită cu fetele la părinții mei. Am fost destul de temerar să întreprind alături de ele un drum atât de periculos. La metrou orice pasager era controlat de arme, să nu producă daune ori panică. De aceea metrourile circulau aproape goale. Am ieșit la stația „Iancului”. Exact acolo, pe unul dintre blocurile înalte, niște indivizi așezați în centrul intersecției, înarmați cu AKM-uri, descoperiseră un „terorist”.

–        Uite-l sus, uite-l sus! Vezi?

Chiar era cineva acolo și băieții de jos simțeau cum îi gâdilă buricele degetelor.

–        Stai că s-a dus Vasile cu liftu’! O fi ajuns sus.

–        Păi a ajuns?

–        A zis că ne face semne…

Clădirile erau toate locuite, iar indivizii erau niște inconștienți. Am luat fetele de mână și m-am grăbit cu ele pe stradă. Părinții mei nu erau prea entuziasmați de modificarea anunțată în existența românilor. Ce puteau să facă „ăștia”? Dacă reveneau burghezii cum ar fi putut să fie? Eu vorbeam de libertate, mă gândeam la belșug, la bogăție națională, înmagazinasem tot ceea ce îmi transmitea mass-media. Ignoram că oamenii din fața mea trăiseră și în regimul trecut. Deocamdată nu se știa exact spre ce ne îndreptam. Moartea lui Ceaușescu ne marcase pe toți, excluzând-o pe Oana. Fusese ucis într-o asemenea mizerie, necivilizat, nedemn! Și tata avea dreptate, însă avusese loc un carnagiu, muriseră șaizeci de mii de oameni! Este și mai cutremurător. Ce contează că Ceaușescu se minunase și dăduse disprețuitor din mână… Nu puteam fi mințiți în acest mod… Sau nici nu conta? Am băut vin, am lăsat politica… Tata era încă suferind. Mai ieșea pe-afară, stătea pe bancă, vorbea cu vecinii. Avea momente de criză, apoi își revenea. Și mai greu îi era mamei. Tata a fost o persoană dificilă și violentă, ziceam. Important era el, înainte de orice. La naiba cu revoluția!

Am venit spre casă pe același traseu. Stația era ceva mai departe de intersecția pe care o traversasem la venire. Era întuneric deja. Întunericul zilei de 25 decembrie 1989…

Final de epocă, de eră, de ev... Românii sărbătoriseră ziua nașterii Mântuitorului cu sacrificii umane. Oferiseră conducătorii lor laici Providenței. A fost ultima zi atee de Crăciun.

---

[1] Academician doctor inginer de renume internațional

[2] Deşi „Madrigal”  s-a păstrat, nu mai e popular

[3] „personal computer” sau „calculator personal”

[4] Ceaușescu protejase și altă alteță regală, pe prințul Cambogiei, Norodom Sianuk

[5] Comitetul Central (al PCR)

[6] renumitul factotum al filmului românesc – e titlu de grande. Se spune că, văzându-l în pleiada revoluționarilor, Elena Ceaușescu ar fi zis: Ce mai vrea și ăsta? Nu i-am dat tot ce a cerut?

[7] tavariși Garbacev