12 Povestea râsului

Privesc din balconul meu o gaiță așezată în vârful pomului, pe cea mai înaltă ramură. Își ține echilibrul și se uită în zare. Tare mândre și curajoase sunt gălăgioasele gaițe. Am văzut una îndepărtând o pisică. Părea comic, dar… pasărea își apăra cuibul. Ne bazăm veselia pe ridicolul iluzoriu.

 

„He-he-he!” Astfel era râsetul bătrânului evreu Saul, renumit Silviu Brucan, ajuns înainte de final, după o carieră la vârful administrației comuniste, vedetă tvr și filosof în politikie. Un vulpoi ipocrit, travestit în oracol. A emis un celebru dicton care a scandalizat tot poporul educat și ne: „Românii vor avea nevoie de 20 de ani pentru a se acomoda cu democrația”. Era sinonim cu „Românii nu vor avea acces la bunăstare decât după 20 de ani”, deoarece se implementase în mintea tuturor ideea că democrație egal libertate, egal bunăstare. Asta îi provoca râsetul satanic maestrului în vorbe de duh.

 

Nimic nu a fost cum am crezut eu că va fi. Nici cum s-a promis și nici cum s-a profețit. S-au deschis uși către lumi ascunse și de-acolo au apărut personaje cumplite care ademeneau prostimea: „Îmi sunteți tare dragi inteligenților, preafrumoșilor! Vă vreau pe toți!” Dacă a fost neașteptat? A fost o năuceală, o rătăcire.

Cât m-a ținut greața acestei „revoluții”? Nu mi-a trecut încă.

 

Am aflat, după ani, că Ceaușescu nu fusese executat pe 25 decembrie ci mai devreme cu 2 zile. Atunci, pe 25, am văzut filmul. De ce am fost mințiți? De ce au mai fost 2 zile de teroare cu numeroși morți în stradă? Adevărul acesta a fost și este ascuns cu cerbicie deoarece se protejează alt adevăr, mai important, iar acest adevăr mai important este: „Sistemul trebuie salvat cu orice preț!”.

La naiba! Ce e „Sistemul” acesta atât de invocat?

 

Un tip al cărui nume sună grotesc românește Te Kaci-în-ski (Ted Kaczynski) speriase un pic, după 1990, nația americană fiindcă bombardase câteva persoane în virtutea unei malformații mintale plecate de la ideea distrugerii Sistemului. Băiatul acela formidabil nu fusese singurul cititor al „Contractului Social” imaginat de Rousseau, sau cunoscător al mișcării anarhiste vânate cu insistență de toate serviciile știute ori secrete plătite de Statele Lumii pentru a proteja… Ordinea. Sloganurile dragi martirilor anti-Sistem au fost „Anarhia este ordine”, „Proprietatea este furt”. Probabil cineva, în mod necesar cel care moare, minte. „An-arhie”, înseamnă „Fără-Conducere”, iar acțiunea anarhiștilor cere desființarea Statului și introducerea „contractului social” pentru fiecare dintre cetățeni, un ideal pretins de revoluția franceză din 1789. Să lupți cu Statul? Cu instituțiile Statului? Păi ești nebun?[1]

 

„Sistemul” este o structură, o birocrație care impune o anumită ordine și un protocol în accesarea nivelurilor de putere. Cei care ating Sistemul, au acces la „Putere”. „Statul” este produsul „Sistemului” și reciproc. De aceea definiția „Statului” a fost și este ambiguă. Interesul e să se ascundă acest amănunt. Ba că este „țara”, ba „națiunea”, sau, într-o instanță mai abuzivă, Ludovic al XIV-lea (altfel spus oricare tiran), „Statul” este o făcătură, un instrument fictiv, abstract, instituțiile Statului însă, creează și ascund rețeaua de interese suprastatală, „Sistemul”. Fără Stat, această plasă susținută de potentați ar putea să se rupă. „Sistemul” se aprovizionează exclusiv de la „Stat”. Acesta este sursa lui. Să exemplific. „Nomenclatura” a reprezentat Sistemul. I se mai zicea și „Lista”. Indivizii scriși pe „Listă” erau oameni de încredere ai Sistemului. Acesta se menținea prin ei. Modificarea Listei putea schimba constituția păstrând Sistemul. Unii vorbesc de Mafie, ca exemplu de acțiune, iar mafia se bazează pe legături de sânge. Nepotismul, invocat negativ în societate, se poartă sistematic și subsistematic. Sistemul este o caracatiță exclusivistă, nemiloasă.

 

Mafia nu are interes să anihileze Statul. Nu e anarhică. Este corupătoare. Interesele sale au fost dinamitate numai de idealiști. Sunt singurii care se sacrifică pentru scrupule. Tipi dereglați la scufie! Satisfacțiile au calități diferite pentru oamenii diferiți. Dar nu suntem într-atât de diferiți cum ne induce în eroare publicitatea. Avem simpatii apropiate. Alegem de-a-n boulea!

 

„Am înfrânt!” Anul 1990 a părut un an dedicat clarificării. Ce s-a întâmplat, unde ne poziționăm, cine suntem? O viziune plurală. Noi-ne-ni. Ego-ul meu s-a trezit că există în 1991. Până atunci am fost emulat, asemenea turmei, de știrile propagate în mass-media.

Scuturarea bruscă de comunism pe care o cereau anumiți agitatori, abil discreditați de o parte din presă și în mod special de tv, a fost prezentată ca o idee prea radicală, nepotrivită mentalității și puterii de adaptare a poporului. Cei mai decadenți profitori ai ideii păreau să fie niște bătrânei apăruți deodată pe firmament, extrași dintr-o lume infernală, cu povești de groază, doritori de reabilitare, recompensă și vendetă. Moșii aceștia au creat o organizație a foștilor deținuți politici și au refăcut așa zisele partide istorice, PNȚ, PNL și PSDR, interzise în statul excesiv. Păreau supraviețuitori ai Holocaustului și emiteau pretenții… Cultura noastră istorică, a majorității copleșitoare, spunea că reprezintă clasa exploatatoare de moșieri ori industriași veroși, moroii fostului capitalism, dezgropați să refacă vechi privilegii. Nu putea exista simpatie pentru ei. Deși dreptatea…

Ah, dezinformare! Tare îi mai urăsc pe acești mincinoși cu ștaif! Când își fac mea culpa fiindcă „astfel fuseseră vremurile”, să crezi că s-au schimbat, fie și o fărâmă, este o gravă eroare. Cameleoni ai Sistemului! Mint și atunci când își cer iertare. Se mint chiar pe ei și mint și în somn. Mitul „băiatului deștept” a fost lansat din 1990. Primul s-a numit, fără dubiu, Ion Iliescu.

 

Ion Iliescu a fost, folosind un termen clasic rus, un aparatcik, înalt demnitar comunist, marginalizat oarecum, după 1980, prin urmare… dizident. Pentru marea masă era un necunoscut inteligent care știa ce trebuie făcut într-un moment de derută instituțională. Dacă agitația populară de la finalul anului 1989 a fost potolită provizoriu după execuția familiei dictatoare, erau necesare câteva momente bine alese pentru a câștiga amorul definitiv al publicului.

Întrebat, de unul dintre iluminații reporteri tv, dacă Ion Iliescu este potrivit pentru a conduce România, Mihail Gorbaciov ar fi spus că I.I. poate conduce întreaga Europă. Ha-ha-ha! Ce-am mai râs! De unde știa Gorbaciov cât de capabil era Iliescu? Se cunoșteau după renume. Iliescu fusese șef de an al studenților străini la Facultatea de hidrotehnică a Institutului tehnic din Moscova. Dar, ciudat, straniu, sau invers, nu a avut vreme să profeseze în domeniu. A fost pasionat, ereditar (după tată), de apele tulburi ale religiei Politika de rit comunist…

 

„Scena balconului” a fost modificată de regizor (pe 12 ianuarie 1990, parcă) în „scena tancului” și a avut în distribuție doi actori, principalele personaje implicate în lupta pentru putere. Era seară, cei doi bărbați s-au înfruntat vorbind cu afectare despre democrație și proiecte politice, au oferit decrete verbale istorice la presiunea masei, au neimplicat FSN-ul în alegeri, au scos PCR-ul în afara oricărei legi, au zis glumițe de s-a râs cu poftă la cina de după spectacol, iar mulțimea frenetică și aparent ostilă a avut o doleanță obsesivă: „Nu mai da din mână”, „nu mai da din mână”…! Ce știe prostimea? E nevoie de cură la băi pentru a scăpa de ticuri. Totul s-a încheiat cu o excursie în grup a minerilor în București și un discurs în urale de dragul lor. Falsul oponent al lui Iliescu, un securist patetic, a murit politic după „scena tancului”. Cred că atunci am înțeles cum vine treaba cu manipularea.

 

Ion Iliescu era indezirabil, în viziunea mea. Dar cine era dezirabil? Am vizionat o parte dintre personajele numite „dizidenți”. Existau câteva… O doamnă profesoară de liceu din Cluj, o femeie cu voce subțire, miorlăitoare, cam vârstnică, absolut necarismatică, neconvingătoare, cu o poveste a dizidenței prin radio Europa Liberă, destul de firavă, un poet cu gura mare, a cărui clănțăneală nu părea deloc eroică, o poetesă, toată un zâmbet, renumită pentru alegoria de ogradă la adresa lui Ceaușescu și a Lumii sale, un tânăr inginer bâlbâit care a răspândit manifeste antiregim scrise de el însuși,… Îm! Mai târziu am citit cartea unui tip, Paul Goma, „Cutremurul oamenilor, etc.” și am… dar știu că am fost impresionat de al doilea personaj principal, colonelul securist Pleșiță. Asta e treaba cu scriitorii. Fac dintr-un personaj negativ, un erou de carte. Iar eroul… rămâne un erou! Am dorit să am și eu un astfel de erou, deși inspirat de povestea lui Goma. Am scris o epopee mică și foarte proastă despre supermanul rătăcit în căminul din Pipera, un tip tare luptător cu Securitatea, capturat din greșeală, dus la „Rahova” și interogat de alt Pleșiță, ehe! Apoi evadează… Am anticipat că în viitor mașinile vor ocupa trotuarele. Încă erau puține automobile pe străzi…

În toate poveștile adevărate despre… dizidență, a apărut, din afară, un protector pe cal alb. Toți „oamenii de bine”[2] erau cunoscuți străinilor influenți din vest. Cei din est nu ofereau sprijin dizidenței, adică protestului limitat și particular. Restul protestelor avea conotații psihice – cum era băiatul dus cu fițuici la geantă pe care le îndesa în cutii poștale sau cel care își părăsise geanta diplomat lângă mulțimea doritorilor de viză de Canada. S-a mai vorbit de un profesor care își scria numai lui protestele. Se spune că ar fi fost găsite și a murit omul bătut de miliție deoarece era lipsit de îngerul din vest. Dincolo de această larmă a micilor nemulțumiți se auzea zgomot de lanțuri. Le trăgeau foștii condamnați de dictatura proletariatului. În fruntea lor s-a poziționat un bătrân fumător cu față de Moarte. Vorbea greu, răgușit, sfârșit. Legenda îl arăta campion la haltere, secretar al unui lider național-țărănist, Iuliu Maniu. un zeuleț de dinainte de vremi. A stat prin pușcării vreo 7 ani. Din povestea vieții sale de după detenție exista și zvonul că refăcuse partidul în clandestinitate, împreună cu alți foști membri. „Partidul”! Cât eroism s-a consumat pentru EL!

 

Partidul este alt tip de entitate fictivă care ascunde o gașcă de indivizi activați de viziunea privind administrarea – guvernarea (afacerilor) Statului. Fără Stat, nema partide, nici măcar unice zis totalitare. 

 

Pluripartitismul a fost o noutate pentru mine. E considerat o expresie a democrației. Care democrație? Câte partide erau în antichitate, pe vremea grecilor care au născocit conceptul? Se zice că ar fi o invenție engleză. Ca football-ul, sau bridge (ăsta conține și ceva rus în el)... Dar, înțelesul i s-a modificat, umflat, completat. The Time! Explodează câteodată!

Au fost alegeri prezidențiale și parlamentare cum au vrut mușchii acestui Ion Iliescu, după condițiile sale. Noua societate s-a format conform schemei impuse de el, sau de ei. Ei, adică noua Listă! Sistemul! Imoral e corect. Imediat după agitația transformării în partid a grupării organizate în toată țara pe bani publici, care deținea puterea în stat, s-au adunat contestatarii.

Când am văzut la tvr filmul de animație „Ferma animalelor”, după cartea lui George Orwell, am crezut că știu ce va fi după. Scriitorul englez, fost simpatizant comunist, transformat brusc în defăimător, a intuit „Schimbarea la față” a protagoniștilor „regimului rău”.  Orwell a fost un Leo Taxil care și-a ponegrit prima iubire. Am citit și „1984”. Nu pot spune cât mi-a plăcut… Enorm, e de-ajuns?

„Manifestația din Piața Universității”, o adunare insistentă a inamicilor lui Iliescu, a avut puțin ecou în presă. Televiziunea a ignorat-o până ce o femeie-cam-bărbată de la tvr2, fostă activistă utc, redactor al unei emisiuni pentru tineri sau nu se știe ce, și-a trimis puțin reporterii încolo. Era deja apogeul adunării. Emisia se dădea după miezul nopții să nu înspăimânte copiii. Timid, s-a infiltrat subtil Infestația. După ce a hotărât că lumea s-a plictisit de ei, autoritatea de ordine a scos ultimii insolenți din Piață.

Am fost de două ori în Piața Universității când manifestația era în toi, prima oară când s-au promis dovezi ale transformării revoluției în lovitură de stat.

Tot ce pare incitant, în orice treabă umană, are moț și este oferit la urmă. La fel a fost și cu „dovezile”. Am venit cu Valerica, și ea mare fan al „Mișcării golanilor”. Se lăudau cu renumele de „golan”, o etichetă pentru cei care se adunau acolo, emisă în mod nefericit de Iliescu, numit Ilici de manifestanți într-o parabolă evidentă. Individul se visa „despot luminat”[3].

Când am ieșit din stația de metrou, am fost primiți cum se cuvine de țiganii care ofereau „semințe” și țigări la vânzare. Era o murdărie evidentă în zona lor de activitate, dincolo însă, datorită îndemnurilor pentru păstrarea nonviolenței în care putea fi inclusă grija de mediu, era ceva mai bine. L-am văzut întâia oară pe liderul cu chip de Crist, Marian Munteanu, am auzit imnul „Mai bine golan decât comunist” al compozitorului mișcării[4] și am văzut, proiectat pe ecranul peretelui Institutului de arhitectură filmulețul în care șase persoane făceau planuri de confiscare a Puterii. Atunci nu am înțeles tot. Era nevoie de explicații. În timp s-au spus destule. Dar a trecut prea mult și nu a mai fost la fel de șocant. În mod ciudat nu românii au știut să explice minciuna. Corespondenții francezi s-au simțit lezați în demnitatea lor de profesioniști. Fuseseră induși în eroare de entuziasmul popular și nu au putut detecta, ei, corifeii actualității fără voal, subteranul afacerii. Și au făcut un film în care au reclamat „Lovitura de stat”. Această acțiune subterană însă nu a fost dovedită deși a costat viața unui număr neverosimil de oameni din neglijență sau în mod criminal. Doar doi oameni au fost condamnați pentru crime împotriva demonstranților din Timișoara și unul numai, renumitul general Stănculescu, a stat, ca la sanatoriu, un an sau doi într-o pușcărie. Justiția română? Se tot minte despre independența justiției. Probabil nu înțelegem sensurile. Ce este aceea „libertate” și ce reprezintă „independența”. Amândouă par să afirme o rupere a legăturilor. Dar, probabil, s-ar prăbuși jucăria. Totul este relativ în această lume, de aceea și justiția a servit, servește, celor ce dețin Puterea, iar acești piloni ai Sistemului se iubesc peste poate. Oricare excepție confirmă regula. Adevărul despre Revoluția română a fost închis de Iliescu într-un sipet pentru 90 de ani. După aceea, ce mai contează altă dezgropare a morților? Sună mai bine „revoluție” decât „lovitură de stat”, îm? „Revoluție”! Învârte Pământul forța ei! Cine știe care alt Ilici va manipula populația înlocuitoare?

A doua venire a mea la manifestația din Piața Universității a fost cu doar câteva săptămâni înainte să sucombe. Erau puține persoane acolo și nu-mi plăceau deloc. Țiganii se amestecaseră printre ei, în fața Teatrului Național fuseseră montate corturi în care își petreceau timpul protestatarii, micul balcon nu mai era folosit și nu am rămas, am plecat repede de-acolo. Dar m-am întors pe 13 iunie și pe 14.

Pe 13 am văzut de dimineață, la tv, cum fuseseră săltați ultimii „golani”, scoși din corturi, legați de mâini și îmbarcați în dube. Totul sub pretextul „salubrizării spațiului urban”. Mi s-a părut că oamenii fuseseră prinși cu sârme de încheieturile mâinilor… Curiozitatea m-a trimis la Piața Universității după orele de serviciu. Era vară și lumina diurnă ținea până la nouă jumătate… Mulți oameni veniseră ca mine să caște gura și au avut ce să vadă. Spectacol interactiv! Mult mai credibil decât cel montat la TNB de Șerban Andrei, regizor știut în America, prin urmare celebru la noi, „Trilogie antică”, vorbit neinteligibil de actori pe holurile, în subsolul teatrului și pe scene improvizate. O trișare. Evident că și spectacolul din 13 iunie 1990, de la Piața Universității, vizavi de TNB, a avut regizor. Păi cum să se desfășoare atât de minunat, de incitant, de tare?

Spațiul din jur era blocat iar accesul în piață interzis. În fața Universității, niște autobuze cu care se transportaseră „forțele de ordine”, pretutindeni poliție, jandarmi cu căști și scuturi, în timp ce pe una dintre străzile apropiate Institutului de Arhitectură erau civili foarte belicoși care se îmbrânceau cu jandarmii. O mașină fusese întoarsă și distrusă, oamenii aruncau pietre și deodată jandarmii au atacat, iar lumea a luat-o grămadă înapoi cu urlete… Am plecat de-acolo spre bulevardul Bălcescu care fusese închis de câteva autobasculante mari. Erau destui oameni și acolo, priveau evenimentele asemenea mie când, brusc, a luat foc unul dintre autobuzele din piață, apoi al doilea și toate cele trei autobuze au fost incendiate. Jandarmii s-au regrupat și în același timp, grupul celor care erau lângă mine s-a îngroșat. Cineva a spus că „teroriștii” incendiaseră autobuzele. Da’ de unde? Doar mă uitam acolo. Am zis și eu că nu-i adevărat. Mă indignasem, ce să fac? Nu intrase încă nimeni în spațiul acela. Șoferii autobasculantelor încărcate cu moloz au primit ordin să plece, au urcat în cabine și ne-au lăsat. Toți trupeții    s-au retras. Oamenii au intrat în locul pe care îl ocupau de aproape două luni. Erau oare aceeași oameni? A început să plouă. Aveam umbrelă și am stat în ploaie, pe trotuarul din fața Teatrului Național. Ușa balconului s-a deschis, s-au montat difuzoare și a apărut Marian Munteanu. Lumea striga exaltată: „Victorie! Victorie!” Munteanu a zis oamenilor să se potolească și să rămână pe loc. Să fie pașnici și să nu părăsească spațiul pieței. „Nu vă luați după cei care vă cer să mergeți la guvern sau la televiziune!”, cam așa a spus, apoi a intrat înăuntru. Ploaia torențială umezise difuzoarele și vocea lui se auzea gâlgâit, distorsionat. Murat zdravăn, s-a retras. Am auzit că este lume la sediul Poliției și am mers pe Calea Victoriei. Acolo era un grup mare de indivizi agitați. Am văzut câțiva care săriseră gardul și spărgeau geamurile. Încercau să arunce molotoave la subsol. Nu aveam ce să caut acolo, cine știe cine erau indivizii, văzusem destule provocări în urma cărora victime căzuseră nevinovații. Ploaia încetase. M-am întors la balcon. Acolo se schimbase situația. Marian Munteanu, tânărul lider al revoltei de la Piața Universității, nu a mai apărut. Am văzut doi tineri îmbrăcați în fâșuri kaki, unul dintre ei cu mustață, care îndemnau oamenii să meargă la televiziune. Grupul din fața Universității s-a întors și a plecat spre clădirea Televiziunii Române, singura televiziune care emitea pe teritoriul național. Regimul Iliescu părea vulnerabil. Trebuia să cadă. Dar n-a fost să fie. Cum ziceam, aproape tot fusese regizat. S-a dezbătut ulterior, s-au adus argumente privind înscenarea, chiar eu i-am văzut, în luna ianuarie, pe cei doi tipi în fâșuri, de această dată doar la costum, în aceeași locație, fumând lângă o mașină neagră, alături de jandarmi… Ei fuseseră „elementele legionare” despre care vorbise convingător Iliescu minerilor descinși în București, chiar în acea noapte, să salveze „democrația”. 

A fost iarăși o noapte lungă ce a culminat cu oprirea emisiei televiziunii din cauza agresiunii „elementelor”… În fine, a venit și ziua de 14 iunie. Am plecat să văd ce se întâmplă. Nu puteam lăsa evenimentele să zboare pe lângă mine, am neglijat serviciul, care oricum devenise foarte relaxat și am ieșit „în centru”, la stația de metrou „Piața Romană”. Acolo era multă lume care privea parada minerilor. Am crezut că m-am băgat într-un coșmar! Oamenii îi aplaudau pe aceia care aduceau ordinea. Un autobuz era înțesat de indivizi luați din stradă. Un tip legat de mâini era plin de sânge pe față și haine. Avea o figură de suferință profundă. Minerii, negri, cu urme de cărbune pe față, unii cu caschetele specifice, erau înarmați cu bâte. Se spunea, printre spectatori, că însângeratul se rănise deoarece încercase să scape spărgând geamul mașinii. Am plecat în jos, pe bulevard. Pretutindeni oameni, de vârsta a doua, aplaudau. Cei mai mulți erau chiar lucrători în magazinele de pe bulevard. O mulțime de femei… Cred că am văzut și flori! Minerii, transportați în autocamioane descoperite, făceau semne amicale. Se simțeau eroi. Am ajuns la sediul PNL, nu departe de intersecția cu strada Ion Câmpineanu. Era strânsă lumea buluc și am traversat să văd de aproape ce se petrece. Toți cei strânși acolo doreau să desființeze „cuibul de trădători și de infractori”, voiau să le tragă una, să-i scuipe, să facă ceva… Deodată, din vacarmul și aglomerația aceea o voce s-a auzit mai tare: „Uite-o, și asta era ieri la Piața Universității, de partea teroriștilor!” Era vizată o femeie tânără cu părul creț și, din afara grupului a pătruns în meleu un miner puternic, a luat-o de păr, a lovit-o, apoi a venit încă unul și au târât femeia de păr spre unul dintre camioane. O loveau bestial cu picioarele, fără milă. Nu exista nici o logică. Și cealaltă fusese în Piața Universității. De ce ar fi fost credibilă? Și eu… M-am grăbit să dispar de-acolo spre Universitate. Pe un mic scuar, pe mijlocul bulevardului, unde mai târziu a fost expusă o cruce importantă, era adunată o grămadă zbuciumată de persoane. Un polițist burduhănos, ajutat de câțiva cetățeni responsabili și verbal de două gospodine, îl altoia cu bulanul pe un țigănuș ajuns acolo în mod nefericit să o primească în numele întregii tagme care murdărise aspectul pieței. Mi s-a consumat curiozitatea și am plecat spre casă cu metroul.

14 iunie 1990 a fost o zi în care „democrația originală”[5]  s-a manifestat în toată splendida ei nuditate. Ce ținea de opoziție, după alegerile parlamentare și ale Adunării constituante, din „duminica orbului”, devenise dușmănos. Minerii salvatori ai regimului au bătut nemilos tot ce aveau voie. Abia pe 15 iunie și-au încheiat „misiunea” și, în fine, au primit mulțumirea noului zeu român care se așezase luminos deasupra nației. A fost un moment de extaz care a arătat cum se adoră o imagine promovată la tv, acoperită cu mesaje dulci, despre bine, fericire, bunăstare... veșnică. Am avut inspirația să cumpăr ziarul „Adevărul”, apărut în acea zi. Mai târziu câțiva jurnaliști au zis că sunt mituri știrile despre droguri și miile de dolari găsite de mineri în sediile partidelor istorice… Chiar asta spuneau în ziarul acela. Minciunele pentru gurmanzii de actualități. Eu devenisem unul dintre aceștia.

Profitând de noul decret care instituise sâmbăta zi liberă, deoarece se practica în mai toată lumea, am plecat de vineri, 29 iunie, într-o excursie, împreună cu fratele meu, Doru, pe masivul Ceahlău. Nu e la doi pași. Am înnoptat la un hotel modest, în mica stațiune „Izvorul Muntelui”, iar dimineața ne-am grăbit spre vârf. Era o zi frumoasă, senină. Abia am ajuns la prima culme când ne-a surprins ploaia torențială și vântul puternic, din față. Am ajuns greu la cabana Dochia…

După clasa a VIII-a primisem, recompensă pentru bunul parcurs al anului, o descriere a masivului Ceahlău, cu hartă și poze. Am citit adeseori, știam muntele fără să fi fost vreodată… Ocolașul Mare, Ocolașul mic, Toaca, Panaghia, Cușma Dorobanțului, Poiana Stânii… și cabana Dochia, o casă, pe culme.

Vechea cabană fusese dărâmată și în loc se ridicase un căbănoi, ceva ca un hotel. Ploaia se infiltrase prin tavan, iar pereții restaurantului erau uzi pe dinăuntru. Era o cabană goală în care am mâncat puțin din ceea ce aveam cu noi și am plecat pentru a înnopta la cabana „Fântânele”, numită încă „7 Noiembrie”. Ploaia a încetat și am mers până la vârful Toaca. Acolo am prins din urmă câteva persoane și am urcat pe o scară de lemn până la observatorul meteorologic, o casă măruntă cu aparate și antene împrejur, pe care fusese mâzgălită o inscripție, „Zonă liberă de comunism”. Hă! Mă visasem lucrător într-o astfel de locație dar mă îndoiam că pot suporta izolarea. Am văzut flori de colț în apropierea scării și m-am cățărat puțin să iau două-trei. Rare și minunate sunt floricelele acestea în formă de stea! Desigur ocrotite de lege, prin urmare devenisem delincvent… în fine nimic nu este adevărat din ceea ce am scris aici. De la Toaca am ținut-o tot într-o coborâre. Începuse din nou să plouă și am ajuns plouați într-o cabană bună, unde am primit o cină caldă, un culcuș moale și ne-am trezit într-o nouă dimineață însorită. Am coborât până în stațiunea Durău, renumită în ziare pentru că vilele aparțineau potentaților locali din vechiul regim. Pe Doru l-a lovit o durere de genunchi cumplită. Abia a reușit să ajungă pe teren orizontal. Artroza este una dintre bolile profesionale ale șoferilor. De vreo lună încheiase munca la „Romtrans” și era liber-profesionist. Avusese o mică problemă în Germania și devenise persona nongrata pentru cinci ani acolo. „Romtrans SA” l-a dat afară. Doru achiziționase deja, la numai 1000 DM, un autoturism Mercedes, galben, cu schimbător automat de viteze, și a făcut taximetrie prin București vreun an.

Pe drumul spre casă, în trenul de la Piatra Neamț la București, am vorbit contradictoriu cu moldovenii despre manifestația de la Piața Universității, despre mineri și Iliescu. Nu am reușit să îi convingem de adevărul nostru. Unul dintre călătorii din compartiment era tatăl cunoscutului autor de cântece de succes, Valeriu Sterian. Ne-a spus că merge în București să îl tempereze pe fiu-său deoarece devenise, în mod periculos, oponent al regimului.  

Multe se mai schimbaseră în doar jumătate de an! Aproape totul. Mai întâi s-a dat porunca: „Să fie mâncare!” și s-au aprovizionat magazinele, „Să fie energie!” și s-a încălzit apa la baie și în calorifere, a crescut presiunea gazelor naturale, „Să fie informație!” și ne-am trezit cu o mulțime de cotidiene, unele cam tupeiste la adresa puterii, adică sceptice. „România Liberă”, fostul oficios al FDUS, se dăduse cu contestatarii regimului, deși, s-a implicat și nu prea în mișcarea de la Piața Universității – îi făcea articole stil revista „Flacăra”, recte Adrian Păunescu. Șef al acestui jurnal, despre care se spune că devenise repede particular după legea înființării SA-urilor, era un tip cu mustață mare, Petre Mihai Băcanu, disident. Apoi a mai fost revista „22”, prin februarie a apărut „Zig-zag”, flyerul „Baricada”, plus ziarele redenumite, de partea puterii. Aproape toate aveau sediul în „Casa Scânteii”, ajunsă și ea „Casa Presei”, cum altfel?, „Libere”, din dosul statuii prietenoase cu toți românii a lui Lenin, îndepărtată după un an. Minerii au dat iama în libertatea presei și au interzis orice publicație care critica puterea, un timp, cât s-au plimbat prin capitală. Apoi s-a instituit o bunăvoință, o amnistie a Puterii. „Criticați, dar mai… obiectiv!”

PNȚ-ul, partidul răutăcioșilor bătrâni scăpați din temniță, avea la rândul său un ziar, cu rădăcini evidente, numit „Dreptatea”. Înainte de apariția sa, „România Liberă” afișase o imagine cu doi ochi și o inscripție dedesubt „Dreptate, ochii plânși vor să te vadă!”. Imediat, în presa cealaltă a apărut informația că este un mesaj legionar. Era mult invocat legionarismul, ideologia mișcării „Garda de Fier” care s-a manifestat în avanpremiera Marelui Război Redivivus. Acea urgie devastatoare numită de americani World War II (Al doilea război mondial) fusese în Europa revanșa Germaniei și răzbunarea contra tuturor evreilor învinuiți de înfrângerea „nedreaptă” din 1918. A urmat, în mod halucinant, schema psihotică din scrierea „Mein Kampf” a lui Hitler. A început, ca toate Holocaust-urile Lumii, incredibil și extaziant, și s-a încheiat umilitor și de spaimă pentru cei care au inițiat grozăvia.

Totuși asta ține de propagandă și de mintea noastră îmbâcsită. Propaganda spune: „Sunt cel mai bun, cel mai deștept, cel mai frumos, deci merit tot”. Și legionarii noștri s-au crezut „cei mai”. Propaganda privește departe. Cuprinde o mare de promisiuni fericite. Viitorul va fi exact așa. Nu avem decât să acționăm cum ni se spune. Firesc, nu? Nu. Despre legionari am auzit multe. Am și cunoscut foști legionari. Ulterior s-a spus că o parte dintre ei intraseră în PCR sau PMR. Că unii deveniseră torționari în pușcăriile comuniste… Povești pe care le-am tot citit. În 1990 am înghițit lecturi despre trecut, anticomuniste sau… antitotalitare. Am avut chiar o perioadă financiară mai bună… Probabil acea jumătate de an. Și ceva. Apoi viața de toate zilele s-a degradat.

Nu l-am votat pe Iliescu niciodată. Prima oară pe Ion Rațiu, bătrânelul putred de bogat, vorbitor al dialectului romerican și partidul liberal, deoarece mă vreau liber, mai apoi am tot ținut cu dreapta până m-am lecuit de speranță și în această privință. M-am decis să-i las dracului. Sunt cu toții șacali deghizați. Un lucru mă deranjează peste poate. Toți „delicvenții” ăștia au morgă, domnule! Un pic de modestie nu afli la ei. Un bob. De ce le zic „delicvenți” am să explic la momentul în care voi prezenta revelația întregului proces al candidaturii politice.

Dacă la nivelul prostului alfabetizat s-a practicat cu succes zvonistica (doar semidoctul știe tot), la nivelul legislativ s-a practicat legea interpretabilă și „ordonanța de urgență guvernamentală” care schimbă tot-tot pentru o zi, săptămână, lună… cum ne vine bine. Deoarece distracția guvernului a fost cheltuirea bugetului, problema capitală a devenit împrumutul internațional. Regimul Ceaușescu lăsase statul român fără datorii, cum a fost cel francez după Napoleon (și după plata despăgubirilor de război). Dar nu mai exista capital să fie ținută industria în funcțiune. Și s-a făcut de râs, în mass-media, industria învechită, energofagă, s-au prezentat piețele externe pierdute iremediabil și, pe la sfârșitul anului spectrul unui dezastru care ne mistuia încetul cu încetul. Dezastrul neglijatului de marile fonduri de finanțare a statelor capitaliste. S-a zis că am tras ponoasele „nopții minerilor”. „Ne-am întors înapoi cu 20 de ani!” Baliverne. Din eroi, minerii au devenit pericol național. Au fost manipulați de tot felul de șmecheri și într-un final grav industria minieră a colapsat, iar oamenii concediați masiv. Totuși amenințarea forței lor de grup s-a diminuat abia după 10 ani. A fost un război de povestit nepoților!

Mai toate întreprinderile au fost transformate, prin lege „romanică”, în „societăți pe acțiuni” (SA-uri), lumea muncitoare a primit un câh din capitalul lor și s-au infiltrat, de voie, firmele căpușă. Am zis „lege romanică” deoarece guvernul se chema, după numele capului său, guvernul Roman. Individul acesta, Petre Roman, a fost singura persoană încă tânără, aproape necunoscută, ajunsă în careul de ași al puterii. Totuși nu venise acolo de niciunde. Teribil de revoluționar, își riscase viața pe baricada ridicată la Universitate noaptea, între 21-22 decembrie 1989, alături de alți luptători. Își riscase oare viața Petre Roman, sau fusese strecurat? Un viitor prim ministru printre nobodies? Puteți crede, la urma-urmei, dar… Omul acesta era/este descendentul unui comunist evreu cosmopolit, ajuns la nivel înalt în PCR/PMR, și al unei spaniole, prin urmare, conform unei cunoscute socoteli a poporului ales, originea la evrei se ia după mamă, iar după tată se subînțelege, prin urmare zic, evreu, foarte important, creștin ortodox (nu sephard). Întreaga Lume e formată din evrei care și-au schimbat ori renegat numele! Băiatul Petrică urmase studiile de inginer la Institutul tehnic din Toulouse, adică mai aproape de Maquis-ul prin care înotase ceva și tată-său în vremea războiului, bizar pentru specialiștii formați integral în țară. Și ajunsese degrabă profesor, sau șef de lucrări, la Politehnică. Dintre toți curajoșii „Revoluției” doar el a fost ales[6]. Iliescu avea postul acontat, Silviu Saul Brucan reprezenta partea temerară a disidenței la vârful partidului, datorită „scrisorii celor 6”, Mitică Mazilu era comandantul Școlii de securitate, revoluționar și el, normal, etc. Eheeei! „Voi muri și voi fi liber!” Hai mă oameni buni, zău-așa! Prea o luați în serios! E doar un spectacol, existența.

Populația chiriașă la stat a fost împroprietărită printr-o lege care permitea cumpărarea locuințelor la prețuri mici. Devenise activă o mișcare sindicală (și de culise), angajații se organizau și visau că venise vremea adevărului. Era un adevăr travestit, exact precum denumirea oficiosului PCR, „Scânteia”. Pe holul scării, la etajul 1 al clădirii ITC, a apărut lista informatorilor Securității, din institut. M-am uitat un pic. Nu-l știam pe niciunul, sau nu i-am citit pe toți, dar… erau peste două pagini de nume dactilografiate. Mai mult de 50 de persoane! A doua zi, când am revenit cu altă treabă, lista dispăruse. Fusese poate colecționată de pasionați.

 

---

[1] Anarhia este stânga extremă a Revoluției. Dincolo de comunism.

[2] Încă o expresie a limbii de piatră din care face parte și  „băiat deștept”…

[3] Pe asta o spusese Iliescu, în stil personal, tot în 1990. „Măi animalule”, conversia de nișă a lui „măi dragă”, a păstrat-o ca pe o complezență adusă jurnaliștilor

[4] Cristian Pațurcă, un tip mort devreme de boala săracilor, tuberculoza

[5] Încă o sintagmă de duh a intelectualului Iliescu. El lansase și zicerea „sinergia faptelor”.

[6] S-au mai selectat câțiva trepăduși