13 Înainte spre trecut

Valerica a fost inclusă pe altă listă, a persoanelor care pot primi locuință datorită situației dificile de după divorț (rămasă fără domiciliu avea în grijă un copil) și s-a mutat, după unele incidente, înapoi la frate-său[1] așteptând să fie vizitată de comisie. În fine a fost așezată în fruntea listei și i-a fost repartizat un apartament într-un bloc, inițial pe strada Barbu Văcărescu, dar acolo s-a mutat cineva mai pilos, apoi pe o străduță în cartierul Tei, la etajul unu dintr-o clădire nouă cu patru etaje. Incomparabil mai bun decât apartamentul meu care crăpa și se degrada încontinuu. A fost ultima șansă. În foarte scurt timp această risipă de generozitate, a celor care au acaparat butoanele de comandă, a încetat. În afară unui zâmbet condescendent nu s-a mai oferit nimic. Dacă mureai exista, încă, o urmă de compasiune…

Fostul soț al Valericăi înnebunise de tot. Rămas singur acasă, pleca în lungi plimbări pe străzi și într-o zi nu s-a mai întors. Mama lui s-a interesat la poliție, l-a căutat între persoanele fără identitate, apoi la morgă și l-a găsit acolo. Era încă angajat al ITC-ului, iar Valerica a anunțat șefului și colegilor săi decesul. Apoi a fost chemată de director deoarece se făcuse o chetă pentru înmormântare și a primit o sumă de bani pe care trebuia să o dea bătrânei a doua zi. Nu a mai fost cazul deoarece dimineața a fost sunată de fosta soacră: „L-am găsit pe Liviu! Nu era el mortul!” Mortul era desfigurat și a crezut că recunoaște câteva dintre obiectele personale. Liviu a fost descoperit la spitalul de psihiatrie de un văr care a dorit să facă o ultimă căutare. „Evrika!” Situația a devenit penibilă când Valerica s-a dus la direcție să returneze banii. În holul clădirii a văzut un coșciug, o cruce și o coroană de flori. Când a spus directorului ce s-a întâmplat, acesta a a fost luat de tremurat. A început să măsoare biroul cu pașii, de la un perete la altul, de la ușă la fereastră și invers, a pornit să bombăne… În fine, ce să facă?

–      Nu se poate! Nu pot crede! Cum să se întâmple așa ceva? Lasă, ține banii, ai un copil și trebuie să-l crești!… Văd eu ce fac cu… alealalte. Fir-ar să fie!...

Compasiune! Dar nici asta nu ține prea mult. Bunul director Megheșan, pus pe post de un greu al fostului regim, în aparență inamovibil, tovarășul Baltac, numit chiar de premierul Roman ministru al cercetării științifice, a fost înlocuit imediat ce a căzut scaunul susținătorului său. S-a instalat director (sau manager) un fost subaltern, Popescu Grigore, un tip cu barbă Otello, fără mustață și… fără porniri vindicative, deoarece îi accepta nevestei Ala o legătură extraconjugală știută de toți colegii. G Popescu a fost bănuit ulterior că avea un trecut securist. Și nu doar el. Chiar șeful direct al Valericăi, numit Olteanu, era cunoscut. Asta nu înseamnă că nu era bun profesionist. Era capabil, domnule!

Se afirmă ca o pestă mulțimea oamenilor capabili. Mișună. Adună fără odihnă mulțumirea celor lipsiți de tupeu, pe care, sunt convinși, îi reprezintă. La CCAB, apăruse de niciunde un tip numit Alexandru Marinescu. Semăna cu Odagiu, avea bărbuță și era popular, m-am tras de șireturi cu el. Marinescu, băiat dintr-o bucată, băgăcios, un sprijin pentru (alături de) oamenii modești ai institutului, a devenit șeful de sindicat, condus până mai ieri de un colonel (în rezervă). Nu voia să facă decât bine. Se vedea pe fața lui câtă bunăvoință dezvolta omul! Și, pentru că merita, a fost numit director al noului institut (i s-a schimbat numele), care se desprinsese de ITCI cu toate acareturile, clădirile, ceea ce ținea de el. Mai apoi s-a intitulat manager al societății pe acțiuni, SIAT, în care s-a transformat „institutul nostru”. Marinescu acesta a păpat-o încetul cu încetul. A aruncat ceva oase și la căței.

Foarte rapid, după începutul noului deceniu, activitatea noastră lucrativă s-a risipit. Armata a încetat să mai ofere contracte firmei, industria, în totalitatea ei, s-a gripat. Parcă nu mai era nevoie de ea. Evident că se afirma, cum nu se poate mai forțos, mișcarea sindicală. Se formau grupuri, carteluri, centrale sindicale, o frenezie a conducerii maselor de angajați. „Muncitorii” chiar credeau că mai reprezintă ceva, chiorii. Au rămas de poveste sloganuri nătânge emise la intervenții tovărășești cum ar fi „I-M-G-B, face ordine” și tot acolo, pe 13 iunie 1990, „Noi muncim, noi nu gândim”. Neverosimil, au început să apară… șomerii. Ăștia erau un fel de moroi. Te priveau pierdut ca niște indivizi care nu pricepeau ce li se întâmplă. Nu-i mai dorește nimeni? Nu mai au dreptul la viață? Au murit?

Laboratorul lui Popa, mutilat de fostul director rătăcit în Germania, nu mai era competitiv. A rămas fără lucrări și, rând pe rând, a fost părăsit de oamenii săi cei mai… capabili. Când a plecat comandantul Popa, corabia s-a scufundat. Dar asta s-a petrecut în primăvara lui 1991. Până atunci am plutit cu dificultate. 

Pentru că nu prea aveam de muncă, mă cultivam la serviciu. Am citit și am tradus „Cartea lui Toth” luată de la „Biblioteca franceză”. Încă nu se metamorfozase în „Institutul francez” pentru a crește prețul împrumutului de cărți. „Cartea egipteană a morților” a fost pentru mine o redeșteptare în lumea spirituală pentru care nu avusesem deloc înțelegere. Mă distrase „Bardo Todol”, dar aceasta m-a vrăjit. Îi inspirase pe unii, văzusem citate din ea fără să știu că îi aparțin, cunoșteam deja povestiri despre avataruri, citisem ceva dar uitasem tot. M-a inspirat și pe mine. Ba nu, m-a obsedat. Acest studiu mi-a luat luni bune…

Oana, fetița Valericăi, se apropia de șapte ani. Era puțin sălbatică și îndărătnică totuși suporta condițiile exilării destul de bine. Deoarece nu prea existau bone sau guvernante în vremea aceea (și cu atât mai puțin posibilități financiare pentru a angaja asemenea persoane), copiii erau „instituționalizați”. Oana a fost „șoim al patriei” la grădinița de pe strada Dristor în ultimul an de „dictatură”. A început alfabetizarea destul de departe, la o școală cu program prelungit de lângă parcul Circului de stat. Lucram amândoi, astfel încât o recuperam, unul sau celălalt, după serviciu. Acolo putea servi o masă și era supravegheată, contra cost. A stat cam doi ani în situația aceasta până ne-am mutat în cartierul Tei, aproape, și… s-au schimbat numeroase alte condiții. Când Oana a început școala am hotărât să modific și eu ceva în educația mea și am plătit un curs anual de grafică la „Universitatea populară de artă”. Încă păstram speranța că pot să-mi fac altă carieră. Aveam o simțire, o sensibilitate poate, un talent, ce știam?… Ceva. Maestrul Silviu Mureșan era un tip de… 55 de ani, 60, neverosimil de popular și de simpatic (pentru un artist consacrat). O figură! Ne-a lămurit pe toți cei strânși într-o sală din clădirea ARLUS, unde se iubise pasional sfioasa Românie cu eroul mondial CCCP, vizavi de voyeurista Ambasadă americană, că nu avem de ce să ne facem iluzii. „Cursurile acestea nu fabrică artiști, sunt doar pierdere de vreme”. Cu această flegmă am început fasonarea talentului meu grafic și l-am încheiat fără vreun orizont. Meseria de grafician, așa cum a fost, a sucombat după ce s-a afirmat și s-a mondializat grafica de „pisi”. Să-i fie țărâna ușoară!

Pisiurile astea, într-o versiune autohtonă, se înființaseră deja în clădirea căminului nostru (de la serviciu), aliniate pe mese într-o sală mare de la etajul unu, și o doamnă, profesoară deja, a îndrăznit o perioadă scurtă să introducă în memoria măruntă a câtorva minunatul limbaj de calculator D-BASE. Şi eu în Arcadia zero barat. Era un zgomot cum rar poți asculta. Calculatoarele aveau niște ventilatoare cumplite. Urlau! Monitoarele, aparate radiante nocive pentru orice fel de creier, se defectau ușor, la fel tastele care zdrăngăneau asemenea tastelor mașinilor vechi de scris… Am trăit perioada primitivă a tehnologiei IT de tip personal. Existau și aparate mai bune, însă acestea aveau alți operatori. Pricepuții.

Cu D-BASE-ul puteai face „baze de date”, dar la ce puteau fi utile bazele de date n-aveam habar. Doamna Chirea ne-a vorbit despre merituoșii ei fii, olimpici din fașă, adică zeități. Băiatul se pierduse deja în America, la o universitate a cărei celebritate năucește imaginația: Stanford, mama oamenilor superiori. Cum e să fii părinte al acestor progenituri miraculoase, cum e să umbli pe stradă purtând mândria asta, cum o poți suporta? Nu știu. N-am fost, cred, niciodată[2]. Pe doamna cercetător științific gradul 3, Violeta Chirea, o întâlneam în tramvai și îi spuneam „sărumâna” și mă străduiam să o conversez în aglomerație, până ce ne-am văzut și m-a ignorat și până n-am mai zărit-o deloc. De fapt nu mă simpatiza. Nu știu pentru ce m-ar fi simpatizat. Cu timpul am ajuns într-o situație de toată jena. O mamă de geniu nu găsește vorbe să stimuleze inteligența unui ratat. Pentru că asta am devenit într-o zi nebună, chiar 1 aprilie 1991. Ce mai păcăleală am luat, fir-ar să fie!

Privind retrospectiv anul 1990 puteam afirma că am fost acolo, în mijlocul, vârtejul, Istoriei. Aveam un venit mai bun, și chiar o nouă proprietate, prin consoarta mea Valerica. Mama Valericăi decedase în vară și am început să cunosc mai bine locul ei natal, cu vecinii și poveștile lor. Locul acela a devenit pentru câțiva ani destinația de vacanță a Oanei până ce și-a putut permite să îl respingă și a renunțat aproape definitiv să-l mai vadă. „La țară” este un loc de care nu vrei să ai cunoștință, o utopie de calitate ridicolă.

1990 a fost și anul unui război pornit în Orientul mijlociu. A trecut ceva de-atunci însă războiul nu s-a încheiat. A fost încă o deschidere a cutiei Pandorei. Inițial a plecat de la anexarea Kuweitului (un stat micuț aflat pe litoralul oceanului mondial de țiței și al golfului Persic, fief al unui șeic opulent) de armata Irakului, statul unui dictator cu ambiții. O coaliție condusă de un general american, a replicat într-un mod nimicitor, sub umbrela ONU. Dar asta în primele luni ale lui 1991. S-au pus condiții grele Irakului după pierderea războiului. 

Scrutând viitorul, anul 1991 se anunța infernal. Mă speria… Înainte de toate, la începutul școlii, fosta soacră a Valericăi, bunica fetei, coana Leonica (o lua uneori pe copilă să-i toarne prostii, că sunt străin, că să nu mă asculte, îm!), a auzit la radio că Societatea de Radiodifuziune Română organizează concurs pentru copii talentați de șapte-opt ani să cânte la renumitul ei cor de copii. Corul era proiectarea la scară a altui cor prestigios, de adulți, corul „Madrigal”. Celălalt cor foarte cunoscut în România, „Song”, de tineri pentru tineri, se dizolvase, iar dirijorul și directorul, Ioan Luchian Mihalea, un tânăr cu privire curajoasă, tocmai fusese ucis în prima poveste cu homosexuali autohtoni pe care am auzit-o. Au apărut, din senin, numeroase anecdote despre situații și indivizi, de toată compasiunea ori disprețul. Între toate cea mai înspăimântătoare mi s-a părut infestarea cu virusul HIV a unui mare număr de copii orfani. Mai târziu, s-a făcut vâlvă în presa engleză pe o temă apropiată, situația copiilor cu handicap instituționalizați, care trăiau animalic, într-o mizerie scandaloasă…  

Oana a fost admisă la „Corul de copii Radio” și acest lucru a adus o nouă grijă și o pierdere de timp suplimentară, seara, de două ori pe săptămână, departe de casă, așteptând copilul care promitea să devină artist.

Ecourile Mișcării de la Piața Universității încă nu se stinseseră la sfârșitul anului 1990. Erau asemenea unor replici de cutremur. O mulțime de indivizi se aduna să protesteze pe teme de repertoriu și avea o nebunie pe care jandarmii nu o îngăduiau, să ocupe piața, în mod obișnuit traversată de autovehicule. Seara, când mergeam la cursul de grafică pe esplanada dintre Teatrul Național și hotelul „Intercontinental”, treceam printre grupurile care se alergau de voie, demonstranți și jandarmi, fără să fiu deranjat, reținut sau întors din drum. Într-o astfel de seară i-am văzut pe agitatorii manifestanților din seara zilei de 13 iunie 1990. Atunci mi-a picat fisa că desfășurarea evenimentelor a fost manipulată de „organe”. Abia peste câțiva ani s-a vorbit despre intercepții ale convorbirilor la stații radio, stenograme și de incendierea la ordin a autobuzelor de jandarmi din fața Universității. O cacealma în stilul diversionist al „Securității”. La fel a fost și „Revoluția”. Dar să-i blamezi pe oamenii sacrificați fiindcă s-au lăsat înșelați și să le răpești mândria de a fi numiți „revoluționari”…? Da. An după an denumirea aceasta s-a demonetizat, din cauza luptei pentru privilegii a unei gloate de șmecheri. Revoluția nu se face de oportuniști. Cu toții se arată după, sunt aduși, se sprijină unii pe alții. De aceea nu cred că Petre Roman a fost… revoluționar. A fost „plantat”. La fel și Dan Iosif. Au murit oameni acolo împușcați de lunetiști sau agenți inserați. Capii, nu. Cine poate ști dacă nu au fost ei înșiși înarmați? Despre Dan Iosif am auzit că era fiul portarului de la „Restaurantul Diplomaților” din Calea Floreasca, aproape de vila, devalizată pe 22 decembrie 1989, locuită de familia Ceaușescu. Am cunoscut un ospătar de la acel restaurant. Era căsătorit cu o consăteană a Valericăi. Știu o poveste foarte stufoasă despre aventurile acelei femei cu vecinul… Ospătarul a fost securist. A ajuns repede în Anglia și acolo a rămas câțiva ani. Apoi a revenit în țară și s-a reîntors în Anglia. Devenise alcoolic. De-asta s-a stins mai acum câțiva ani… Portarul restaurantului era, în mod necesar, membru al instituției... Dan Iosif a devenit șeful securității personale a lui Iliescu. A fost susținut să devină senator. Un fost vagabond din cartierul Floreasca, fără școală, dar cu destin. Puteam gândi la toate trecând prin Piața Universității. Acolo se consumaseră momente istorice. Parcă-l revăd pe Marian Munteanu ținut, să nu se prăbușească, de mineri, după ce fusese maltratat, plin de sânge, neputincios. A dispărut definitiv din peisaj acest MM. Unii îi prevedeau o carieră politică de excepție. Întrebat, bătrânul Saul Brucan a fost ferm. „Cine? Marian Munteanu? He-he-he!” Ori discursul de la Alba Iulia, cu ocazia noii zile naționale, citit de Corneliu Coposu, cu voce bătrânească, uniformă, fără inflexiuni, imperturbabilă, acoperită de un cor de huiduieli și fluierături. Mi-a părut că spune ceva de bun simț, bine ticluit, și-atât.

Am cumpărat „Așa grăit-a Zaratustra” de la un chioșc. O cărțulie cu coperta portocalie. Oricum nu o cumpăra nimeni. Nu m-am uitat la ea. Am luat-o și am băgat-o sub haină. O știam după renume. Personajul Nietszche apăruse într-un episod al serialului „Wagner” pe care îl văzusem la televiziunea bulgară (și nu îl prea văzusem pentru că semnalul era foarte prost). Fusese prezentat ca un tip cu mustață, aventurier, revenit în munții Bavariei din India, care se plângea de nu mai știu ce boală. Părea uman. Povestea Supraomului de sorginte germană pe care și-o însușise ditamai Hitler stătea cuminte, ascunsă la sânul meu. Am citit puțin dar mi-a pierit cheful de ea. O carte plină de povețe destul de imorale și, la o primă vedere, repetitivă. Ceva în stilul înțelepciunii orientale imaginată de un occidental. Atunci am dat-o deoparte, însă am revenit asupra ei. Există un timp care maturizează mintea omului de rând pentru a înțelege și aprecia ideile unei persoane inspirate. Pentru a pătrunde dincolo de cuvinte…

1991. Tata își luase televizor color Panasonic din magazinul Bucur-Obor, după ce s-a înscris pe listă, beneficiind și de o reducere. Nu știam teveuri atât de intens colorate. Îmi plăcea de el. Însă asta nu oferă sănătate, ceea ce îi lipsea tatei în ultimul timp. Suferea cumplit. Mama încerca să-și ajute fata care avusese la rândul ei probleme cu sănătatea nepoatei în primele luni de viață. O bacterie rebelă nu permitea osificarea întregului schelet și bietul copil a suferit până s-a adus antibioticul eficient din Germania. Ana Maria s-a născut în 1989 și numai serviciul privilegiat al tatălui său, la Vama română, i-a salvat viața. După 1990, acest serviciu a adus tot mai mult…

Tata o sechestrase pe mama. Îi devenise infirmieră particulară. Chiar slugă. Îi displăcea să fie abandonat câteva ore deoarece sora mea îi aducea fetița mamei, să o supravegheze. Elena (sora mea) lucra în domeniu pentru o firmă care avea activitate de operator vamal (purta denumire cu „impex” în coadă, ceea ce dădea impresia falsă că face import și export de ceva). Se specializase. Exista profesia de declarant vamal și, încet, au apărut alte profesii conexe. Femeia care a dat viață firmei lucrase și mai devreme în comerț exterior, știa tot ce implică. O grăsană platinată numită Stela. După un an Leni a plecat la firma unor italieni și mai târziu a încercat propria afacere în acest domeniu.

În 1991 a început conflictul iugoslav, aproape de România. Deoarece politica externă a unei țări vulnerabile cum era țara noastră a fost de afirmare a integrării în structurile Europei de vest, evidenta simpatie pentru suferința președintelui de origine sârbă, Slobodan Miloșevici, oferită de șefii politici români ai momentului, s-a manifestat (după implicarea vestului în acest conflict și constrângeri economice pentru toți) printr-un sprijin ascuns de aprovizionare cu carburant – o bună afacere pentru cei care își permiteau. Am aflat mai multe despre sârbo-croați și istoria lor după câtva timp. Mereu am simțit că undeva s-a introdus informație falsă, că nu se potrivește, premisa nu poate ajunge la situația de fapt. La fel mi-a părut și originea poporului român… Populația balcanică a suferit multe influențe și nu s-a stabilizat. Își păstrează resentimentele.

Puțin înainte să înceapă tămbălăul iugoslav, am fost chemat de Marinescu, cel devenit director al firmei, să-mi spună că trebuie să îmi caut de lucru fiindcă se reduce drastic personalul, iar „laboratorul 2” a fost desființat. Nu știam cui să mă adresez, nu exista o piață a muncii în România și toată siguranța existenței mele s-a stricat și a început să pută. Colegul Mircea Zugravu, apropiat mie fiindcă proiectam alături circuite imprimate după scheme electronice, mi-a zis că el rămâne în „cămin” pe un post de portar. „Nu vrei și tu bă Stelică?” Portar?! Nu am crezut că voi sosi vreodată la o astfel de limită. Nu aveam nimic împotriva paznicilor dar nici nu m-a încercat asemenea tentație profesională. Gândește cineva, în tinerețe, că are să devină portar, paznic, lucrător la salubritate, șomer, menajer, loază-r? Patru oameni, cu toții foști în laboratorul 2, au fost relocați la pază: eu, Zugravu, Iftimie și Florin Nedelcu. La început a fost bine, mai apoi a plecat Nedelcu și am făcut același lucru în trei. A devenit mai stressant.

Până în primăvara lui 1992 a continuat să vină acolo personal din firmă care folosea câteva camere pentru o activitate mai mult sau mai puțin utilă. De fapt fuseseră într-un fel… exilați. Exceptându-l pe Angelo. Individul acela mic, negricios, slab, chel, însă extrem de pasionat, îmi amintea de un fost coleg de armată (semănau și la figură), artistul companiei care sculptase în cretă bustul lui Eminescu (o lucrare kitsch). Așa cum artistul îmi vorbea despre visurile sale, radiind genialitate, Angelo îmi spunea cum fabrică viruși pentru computer și, eventual, antiviruși, deoarece pornise pe drumul fără întoarcere al programatorului IT. Rămânea seara, uneori și peste noapte, ieșea din cămăruța unde avea biroul, umflat de cafea și țigări, irascibil, și se ducea acasă sau unde știa el. Angelo a fost numit director tehnic la SIAT de Marinescu, mai spre toamnă. Și ce dacă? Nu și-a amintit de confidentul său care îi asculta bazaconiile binevoitor, pe hol sau la birou, abandonat asemenea lui într-un bloc insalubru, la marginea civilizației…

Cam tot atât timp a fost dată deoparte doamna Rita Schmidt, fosta secretară de director din vremurile bune, o mama Rașela a angajaților CCAB. Ajunsă aproape de bordul superior al celui de-al cincilea deceniu de experiență, femeia aceasta de viață, care-mi părea că mă tachinează uneori, a avut, bănuiesc, o relație cu Mircea Zugravu. Prea se luau în brațe! Zugravu s-a prezentat mereu mai bine ca mine. Ba își luase și rolul de protector al meu. Era însurat, avea un copil pe care dorea să îl facă mare sportiv, era dotat, puternic, dar s-a abandonat viciului. A devenit, treptat, alcoolic.

Iftimie era un individ deșirat, bărbos, ciudat. Locuia într-o casă cu curte, undeva afară din oraș. Și…

Nedelcu Florin, unul dintre cei trei vechi tehnicieni ai lui Popa, din vremea laboratorului 2, era însurat cu Mariana și avea doi copii cu ea. Mariana însă s-a scrântit la cap într-atât că s-a sinucis (s-a aruncat de pe o clădire) după câțiva ani. Dar înainte de tragedia asta Nedelcu a reușit să se transfere cu serviciul la Poliție, prin mijlocirea unui fost șef de lucrări din L2 care ajunsese acolo cu mulți ani înainte și primise grad de maior, Mihai Pali. Tipul acesta din urmă, îndesat, activ, priceput, cu fumuri de mare valoare, spunea că e de origine italiană. Mă lua peste picior și nu îi replicam deoarece avea funcție. Nu l-am uitat deși ar fi trebuit. A fost mentorul lui Doru Potecea, ajuns la rândul său, după câțiva ani, în funcția de manager al unei firme importante din București.

Ne vedeam când schimbam turele și discutam înainte de plecare. Ne puteam înțelege dacă aveam nevoie de o mică vacanță și ne înlocuiam pentru o tură. Salariul era minimal, nu ajungea. Foarte repede, din cauza inflației exagerate, prețurile au crescut de la o zi la alta. Și, pentru a simți degradarea până aproape de mizerie, Valerica era plătită mai rău ca mine. 

După despărțirea institutelor, tot personalul ITC fusese mutat în alte locații. Ea lucra într-o clădire de pe strada „Fabrica de glucoză”, nu departe de FCE[3]. Îi știam colegii, și colegii mă cunoșteau pe mine, vorbeam despre ei când nu mai aveam ce spune și aveam destule păreri nelămurite în privința lor. Ciudate legături și prietenii se strângeau între membrii acestor grupuri formate din tinerețe, chiar de la școală sau cursuri profesionale. Câteodată îmi sunau scandalos relațiile și nu prea înțelegeam dacă era unica puritană din mijlocul unei bande destrăbălate în care se manifestau diverse legături adulterine. Ori exageram toate gândurile negre datorită pasei proaste prin care treceam. Cu salariul de portar și salariul de avarie, calitatea vieții noastre s-a apropiat de limita inferioară.

Apartamentul din Tei avea pereți din BCA, deja crăpați, și era nevoie de armare cu plase metalice. Am primit de la tatăl Valericăi o sumă de bani pentru a plăti o echipă de zidari să facă treaba. Meșterul cu faianța pe care a lipit-o în bucătărie și la baie a fost plătit din banii noștri. Nu am avut aptitudini pentru muncile interne de reparații ale pereților, zidurilor, instalațiilor, etc. Am suportat apelative merituoase precum: handicapat, antitalent, împiedicat,… Mă opresc doar la atât. Și l-am mai suportat pe Eugen Mârâitu.

Prietena noastră Tanța, o pitecantropă de un metru patruzeci și cinci, minunată din perspectiva sa, vorbăreață și fiică de mahala, pescuise, nu știu de unde, această ființă nesuferită ca un păduche. Prost, insistent, arțăgos, se dădea util pentru a câștiga un ban fiindcă era jobless – încă nu se manifesta furia anglofonă actuală, dar prezintă avantajul că exprimă mult în expresii scurte. Nu era nici șomer și avea mari probleme cu nevasta. Deținea cu „nebuna” vreo trei odrasle, toți băieți, împreună cu un apartament pe strada Teiul Doamnei și, chipurile, ar fi fost în divorț. Tanța încerca să scape de el însă îi era imposibil. Nu-i răspundea la telefon, nu-i deschidea ușa, nu ieșea din casă fiindcă o aștepta, îl ocăra,… Zadarnic. Mârâitu era un bețiv tenace. Ținea la băutură și venea fără jenă să ceară, dacă te prindea că ai cu ce-l servi. Așa că, din ziua în care, l-am angajat pentru montarea oglinzii și a unui stativ în baie, ne-am ales cu un junghi de care nu am mai știut cum să scăpăm. Îmi displăcea că atunci când eram la serviciu o vizita pe Valerica, știind că este singură acasă. Eu îi reproșam că îl primește, ea se rățoia că nu am încredere. Individul era un nenorocit. Îl credeam capabil și de crimă.

Pentru paza clădirii căminului făceam o tură întreagă de 24 de ore. Veneam dimineața, în principiu la ora opt, și plecam dimineața, aproximativ la aceeași oră. Clădirea avea o curte în față și gard din panouri metalice, cu sârmă groasă, iar în interiorul acestei curți țineam câteva cotarle pe care le hrăneam cu resturi de mâncare. Câinii ofereau o iluzorie protecție spațiului de intrare pe timpul nopții. Cât timp au mai venit angajați ai firmei în clădire, am stat într-un birou din apropierea porții, după ce au fost evacuați, ne-am schimbat locul de veghe într-o cameră din capătul holului, tot la parter, în care intrai dintr-un mic hol, cu o debara și toaletă pe partea stângă. Camera era destul de mare, avea masă, pat, câteva fișete metalice și o mulțime de fiare lungi băgate sub pat.

Înainte de a ne schimba domiciliul intern am rămas alături de foștii colegi. Printre ei era și doamna Rătan, nevasta șefului aprovizionării, colonelul Rătan, un tip pe care îl știam din 1980. Nu mai era șef de aprovizionare, el nici măcar nu mai lucra la firmă, avea planuri mult mai tari! Însă, deocamdată venea să dea de mâncare câinilor de fiecare dată când doamna era absentă. După ce ea s-a pensionat, a mai trimis soțul cu această misiune până când s-a plictisit, ori s-a răzvrătit. Omul pe care îl știam era destul de coleric. Domnul Rătan s-a lăudat că pornește câteva afaceri și suntem primii pe lista angajaților săi, dar nu a făcut nimic. Avea totuși o pensie bună. A avut chiar o tentativă, alături de tovarăși, de refacere a renumitei „Piețe comune” est-europene, CAER-ul, abia dizolvată (aparent de la sine). Fără succes.

În primăvara lui 1992 personalul a fost evacuat și s-a încercat o renovare a clădirii. S-a reparat acoperișul, s-au dat afară obiecte și instalații astfel încât, după plecarea indivizilor care făcuseră lucrarea, clădirea s-a transformat într-o cutie neagră și înghețată, cu pereți interiori și mici despărțituri. Începând cu iarna care a venit am folosit un reșou improvizat pentru a încălzi interiorul camerei și mâncarea. S-a defectat de două ori dar am scăpat de scurtcircuitări ori electrocutări.

Până când ne-am mutat în camera din spatele clădirii am avut și un televizor color. Mă obișnuisem să urmăresc emisiunile televiziunii francofone, TV5. Înțelegeam destul de bine ce se spunea și m-am familiarizat cu formatul de emisiuni care s-a păstrat mai bine de zece ani. Poate douăzeci… „Thallassa”, „Questions pour un champion”, „Fort Boyard”, jurnalele televiziunilor din Quebec, Belgia, Suisse Romande și franțuzești, TF1, TF2, etc. Știam mai mult. TV5 a avut întotdeauna documentare excelente. Mai vedeam și filme artistice franțuzești, dar urmăream, la fel, TVR-ul. Atunci am văzut uimitorul film al lui Gabriel Liiceanu care a intervievat bătrânii filosofi, Emil Cioran și Petre Țuțea. Despre Țuțea nu știam nimic, dar pe Cioran îl citisem ceva și chiar îmi plăcuse. Oricum, nici despre „școala de la Păltiniș” nu prea aveam habar (era un soi de „Școala vedetelor”, în domeniu filosofic), deși parcursesem două cărți ale lui Constantin Noica și o începusem pe a treia. Mai târziu am achiziționat-o chiar pe a patra „Jurnalul de idei”, însă nu m-a impresionat. Pentru că nu m-a ajutat mintea să devin erudit, n-am prea înghițit casta acestor amorezați, din pruncie, de cărțile de esență, pasionați de citate și pregătiți la orice moment să extragă întreaga lor inspirație dintr-o mulțime de lucrări celebre ale unor autori epocali, necunoscuți de omul normal la cap.

Când l-am auzit pe bătrânul atins de parkinson, Țuțea, descoperit de Liiceanu într-o pensiune montană, cu figura de pitic ușor deranjat la mansardă, emițând o logoree instabilă de mesaje religioase, fiind etichetat cu titlul de „mistic român”, am fost puțin bulversat. Omul părea să cunoască totul în domeniu. Trebuia să exprime acest tot, să își etaleze nebunia cât mai putea, să demonstreze adevărul în care credea, care i se revelase atât de evident… Cum ne mai modificăm îmbătrânind! Cioran a vorbit despre tinerețea lui, când avea insomnii și rătăcea noaptea prin București, despre obsesia de a găsi pe cineva capabil să se sinucidă după ce îi citise cartea „Pe culmile disperării”, despre exil și, până la urmă, singurătatea sa. Întoarcerea în țară, nu se punea în discuție. Nici alt mare bătrân realizat în Franța, Eugen Ionescu, dramaturgul, nu a revenit. Erau francezi. Și ei, și Brancussi, și Enesco, și… Nu cunosc un englez-român devenit faimos. Și niciunul din altă țară implicat în artă sau literatură (cu excepția unor scriitori, foști cetățeni români de soi german). Mircea Eliade, probabil, însă el emigrase prin toată lumea. Și el, și Cioran, și alții, tineri și entuziaști pe când anii erau nebuni, deprimați de marea criză economică, turmentați de măcelul antiuman, amenințați de propriile declarații politice... Iar comunismul abia era în tranziție către altceva cât a stat Iliescu la pupitru.

Petre Țuțea nu s-a realizat. A fost, cum singur s-a definit, „un mare nimic fără operă”, în timp ce Emil Cioran, oho! Fusese idolul unei generații de tineri ratați… Țuțea își ținea degetul mâinii sus, pentru a lua aminte la ceea ce ne spune, iar Cioran era bâlbâit și ezitant în vorbire!

Mi-am notat ce memorasem, am căutat articole în presă despre acele interviuri și altele deoarece m-au transportat puțin într-o lume pe care nu o aflam în afara mea. O țineam în visurile mele.

Când eram singur, în timpul zilei urcam la etaj și încercam zadarnic să blochez ușile marilor toalete (unde fuseseră și cabine de dușuri), să nu se trântească dacă bătea vântul. Multe geamuri erau sparte și se făcea curent, iar când afară era furtună ușile se închideau și se deschideau cu zgomot de parcă niște persoane înfuriate intrau și ieșeau necontenit. În sala spălătorului, la etajul unu, fusese strânsă toată maculatura găsită pe mesele, și în birourile de lucru, astfel că se adunase un morman de hârtie în care mi-am căutat foi de scris și am găsit diverse agende ori acte uitate de șefii noștri vremelnici și ziare de după „revoluție”. „Dimineața”, „Dreptatea”, „Azi”, „România Liberă”, „Zig-Zag”, „22”, etc., tot ceea ce consuma bizonul de turmă. Îmi petreceam timpul citind și notându-mi ce înțeleg din ceea ce citeam. Am citit un volum de proză scurtă a lui Mircea Eliade, numit „În curte la Dionis” și am fost cucerit de misterul, emanat, desigur, și de renumita sa erudiție, care plutea în fiecare povestire. Destul de rar talentul literar completează așa de bine profilul unui savant de renume. Am achiziționat, atunci când a apărut la un preț popular, și m-am străduit să citesc, „Istoria religiilor…”. A fost coroana culturii sale, dar… nu am găsit în ea savoarea unei lucrări literare, nici forța și credibilitatea unei lucrări științifice. Am văzut și câteva dintre studiile sale.

Tot în perioada, cât am fost portar, am vrut să descopăr, la rândul meu, ceva pe această linie, aproape-religioasă, o legătură între evangheliile testamentului creștin și le-am așezat alături pentru a vedea mai bine stilul și a trage concluzii de care încă nu avusesem ocazia să dau în alte lecturi. Am zis că „Evanghelia lui Marcu” și „Evanghelia lui Matei” au fost emise de același autor, singura diferență fiind „Copilăria lui Hristos” care nu a fost inclusă în „Evanghelia lui Marcu”, „Evanghelia lui Luca” a avut același autor cu „Viețile sfinților” și „Epistolele”, și pare logic să fi fost un apropiat al sfântului Pavel (numit Teofil), „Evanghelia lui Ioan”, respectiv „Apocalipsa după Ioan”, au fost imaginate de autori diferiți. Prin urmare, canonul creștin (exceptând „Septuaginta”) a fost opera a patru autori, care nu sunt chiar cei patru evangheliști. Adeseori lecturile stimulează apetitul de a cerceta în același domeniu. Este un tip de simpatie spirituală disociată de sugestie ori inspirație. O chestie care ține câteva zile, o săptămână poate.

Ne-am mutat în apartamentul nou într-o zi ploioasă. M-a ajutat colegul Zugravu. Din nefericire, la intrare a scăpat pe jos o cutie plină de cărți și toate s-au umplut de noroi. Cărțile mele! Am încercat să salvez ceva însă am făcut-o prea târziu. Nu puteam arăta atenție unor obiecte deloc iubite ci omului cu sete de țuică deoarece fusese binevoitor și mă sprijinise. Astfel am pierdut o parte dintre ele. Le citisem, cu excepția volumelor 2 și 3 ale „Divinei Comedii”... Nici „Infernul” nu mă captivase. Îi cunoșteam începutul, chiar italienește. Dante inventase propriul Infern unde își permisese să-i interneze pe toți contemporanii, și nu numai, care aveau reputație „infama”. Poemele uriașe, inspirate de tatăl poeților, aedul Homer, s-au muncit cu ambiție până în secolul al 19-lea. „Faust” cred, cartea lui Goethe, a fost ultimul mare succes al unei asemenea efort. Poeții noi au renunțat la munca de a versifica un roman, apoi la munca de a ritma, de a căuta rime și în fine, de a face versuri. Prin urmare (am spus anterior), ne-am schimbat domiciliul după ce amenajaserăm interiorul cu sprijinul financiar al aproape-socrului, Manea Gheorghe zis Dogaru.

Bătrânul „Dogaru” avea 67 de ani în 1991. Locuia în satul Copuzu, lângă râul Ialomița, în inima câmpiei Bărăgan, o localitate îmbătrânită, părăsită de fiii ei tineri, lăsată să sucombe. Situația aceasta a fost cauzată de industrializarea socialistă și de sărăcirea țăranilor. Cei mai mulți își trimiseseră copiii să învețe și să practice o meserie la oraș. „Dogaru” nu a fost mereu dogar. Nici agricultor. A fost gestionar și vânzător la „magazinul mixt” sătesc timp de 15 ani, o muncă destul de importantă care îi adusese bunăstare dar și probleme. Principala problemă a fost ulcerul perforat cauzat de alimentația grasă și acidulată. A fost operat, i s-a făcut by-pass gastric și din grasul de altădată s-a transformat într-o persoană ponderată, chiar slăbănoagă. După pensionare s-a reprofilat. A lucrat butoaie și putini, mari și mici. Avea unelte și a prins metoda, astfel încât a fost dogarul localității până ce l-au lăsat puterile. Cât lucrase la magazin a neglijat gospodăria și greul a căzut pe umerii soției sale. Femeia nu a putut să țină singură această povară: casă, animale, copii, grădină, mâncare, ba uneori țesea la război ori lucra de mână obiecte necesare, chiar goblenuri, s-a îmbolnăvit și a murit devreme. Și-a ascultat supusă soțul, deoarece astfel fusese educată, și i-a transmis această învățătură fetei sale. Dar Valerica a fost cu totul altfel. S-a născut în altă zodie. Fratele ei, Gheorghe junior, zis George, a fost adevăratul beneficiar al bunăstării trecătoare a familiei Manea. Tatăl îi cumpărase apartament în capitală, și i-l achita în rate, cum se făceau achizițiile de proprietăți în regimul celălalt, îi cumpărase mașină, un Peugeot break, cam învechit în 1991 și îl ținea pe mâncărică și băuturică, ast-fel încât „băiețelul”, cum îi spunea ironic Valerica, își permitea prieteni „consumatori” și un hobby pe măsura lui, pescuitul „cu scule”, adică echipament de calitate, deci scump. Am călătorit de multe ori în automobilul lui George, dar numai când avea chef ori ne trăgea după el. Am fost chiar cu familia mea prin toamnă, cu „Dacia” tatei, într-o vizită la socru. Tata nu se simțea deloc bine, boala nu îl slăbea deloc și s-a tot strâmbat și văitat de dureri. A rămas totuși într-un mod neplăcut în memoria bătrânului Manea și a Valericăi deoarece la plecare și-a umplut port-bagajul cu recolta omului, iar acesta nu și-a permis să îi pună limită. I-a părut hapsân. Avea șapte ani mai puțin, tata, dar ca fire se asemănau.

George Manea era angajat la „Centrul de Cercetări de Mecanică Fină” din apropierea pieței Obor. Acesta (centrul) a intrat în insolvență prin 1993 și a murit puțin timp după mama lui, întreprinderea „Mecanică Fină”. Nimic nu s-a mai salvat din ele, totuși clădirea înaltă a fostului centru de cercetări a rămas în vechea anvelopă, cu denumirea consacrată. Nu i s-a găsit alt nume. Cealaltă clădire, a întreprinderii, a fost demolată. A rămas cu scheletul gol, în văzul lumii, ani la rând…

Am reușit să închiriez apartamentul meu unui ofițer și am scăpat de plata întreținerii. Din ziua în care l-am împărţit cu Valerica și fata ei mi-a părut un loc urât şi friguros în care nimeni altcineva nu voia să locuiască. Chiria a fost mică şi cât l-am avut chiriaş pe acel om m-am temut să îi măresc plata deoarece dacă ar fi plecat rămâneam fără posibilitatea să întreţin apartamentul. Nu a făcut nici o modificare. Nimic. Era un tip singur, abia despărţit de nevastă. După câteva luni şi-a adus un câine lup pe care l-a ţinut în balcon. Vecinii mi-au zis că   și-a lăsat câinele singur zile întregi și bietul animal a urlat continuu, astenizându-i.

M-am plâns de situația mea financiară unde mi-am putut permite. Niciodată în familie. Maestrul Mureșan, pe care îl întrebasem dacă nu are ceva de lucru pentru mine, a găsit niște chestii de tăiat la traforaj pe la colegii săi. Catarame din placaj pentru curele de piele. Cine mai trăia din artă? Am fost plătit cu nimic la bucată până când oamenii au completat numărul de curele vandabile. Mai priveam uneori magazinele mici din centru care vindeau asemenea obiecte. Nu. Civilizația vestică nu își vârâse coada ei mercantilă în viața românilor. S-a râs cu patos când o doamnă cântătoare de muzică uitată, revenită d’en France, a avut năstrușnica idee să creeze un clip publicitar la tv exact ca în vest. „V-am prins vrăjitoarelor”, ha-ha! Ce tot vorbiți acolo? Și-a luat femeia lucrurile și s-a retras dincolo de Alpi jignită, lăsând renumitul calculator „Felix” să moară de tot. Doar numele i-a rămas ca o urmă de motan securist. 

Învățasem ceva „meserie” de grafician, știam ce este o linotipie, o xilogravură, o aquaforte, chiar trăsesem o mulțime folosind un tuș special, dar am înțeles cât adevăr ne transmisese inițial maestrul… Îi zic „maestru”, dar nu fusese un grafician de succes. Nici eu nu am devenit în vreun fel. Ne-a invitat într-o zi în atelierul său pe o stradă, nu departe de Foișorul de Foc, spre Piața Traian. Un deranj grozav în magazia uriașă, plină de obiecte prăfuite. Ne-a arătat marea sa presă pe care nu o mai utiliza de vreo zece… douăj’ de ani… și marele tors de femeie, un desen în cărbune prins de șevalet… În ultimul timp concepea genți de damă. Trebuia să supraviețuiască… Dar, buna sa nevastă încă era în vână de artist! Am fost cu toții să umplem galeria „Orizont”, pe strada Academiei, la vernisajul expoziției sale de tablouri și tapiserie… Mi-a părut o prostie. E posibil să mai existe în lume doamna Mureșan-Nuștiucum, își legase numele de fată de al domnului. Îmi cer scuze doamnă însă nu mi-a plăcut nimic din expoziția dumneavoastră lansată în anul 1991! Nici măcar o lucrare! Nu am atestat de critic de artă… Am avut privilegiul să descopăr o revistă, ca o carte, despre arta anilor 1970, despre… da, despre avangarda artistică a Lumii. Era o nebunie atunci, care și astăzi ar părea cum îi spun. O căutare și un drum printre extravaganțe extrase din fumurile Marie-Jouanne-lor. Artistul este un vicios inspirat sau nu este deloc. Pe-atunci, în șaptezeciși, fusese construit la Paris „centrul cultural Pompidou”, peste atelierul lui Brâncuși, căruia i s-a rezervat un salon. Nu am văzut centrul expozițional, decât în câteva poze însă mi-am permis să îl visez. Parcă aș fi fost înăuntru, aș fi hoinărit de capul meu, înfulecând un sandvici ieftin – se lăudau că acolo sunt cele mai scăzute prețuri din acel oraș prea scump pentru oricare dintre buzunarele mele.

Un coleg de la curs lucra, și nu prea, la serviciu, tot felul de chestii sudate și a avut amabilitatea să îmi dăruiască munca lui de o noapte, o presă metalică tocmai bună pentru gravuri presate pe hârtie sau altfel de foaie plată. Când am dus mașinăria acasă Valerica s-a revoltat că umplu casa de fiare lipsite de vreo utilitate. I-am arătat cum se face și ce perspective pot avea: „Uite, vezi, pot lucra inscripții, desene, pe piele, sau alte materiale…”. M-a privit cu neîncredere, exact ceea ce aveam și eu despre utilizarea acelei scule mari și grele. Îmi lipsea magazia domnului Mureșan. Am fost puțin timp prieten cu acel coleg altruist. Și el își făcuse speranțe, era chiar mai puțin iscusit la desen decât mine dar și mult mai tânăr...

Am susținut o lucrare finală pentru a primi calificativ din partea bătrânului maestru, dar nu se punea în discuție să nu primim diploma, un petic cât o foaie A5 de carton gravat pe o mie de asemenea… diplome inutile, pe care cineva scrisese de mână numele și cursul. Până și semnătura rectorului era pusă cu ștampila. În mod coincident, la finalul acestui curs, rectorul „Universității populare” era același cu rectorul „Politehnicii” în 1977, pe când terminasem eu, Radu Voinea. Se pare că ofereau același „bun” augur. Nu mi-a folosit deloc hârtia aceea și a mai fost una pe care am dat bani degeaba…

În septembrie, pe-afară a fost o nouă agitație cu mineri. Au deranjat lucrările Parlamentului, au pătruns în Camera deputaților, iar șeful lor suprem, Miron Cozma, a ținut o vorbire amenințătoare la tribună. După război și un pact aproape cordial, garniturile de tren au dus minerii înapoi (adică la Petroșani, centrul zonei miniere), victorioși. Primul ministru Petre Roman a fost demis și înlocuit, până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 1992, de un individ mult mai „reformist”, Teodor Stolojan, o imagine care se apropia, ciudat, de spectrul costeliv al populației sărace din România. Acest individ a rămas în istorie prin câteva ghidușii contradictorii care i-au dezvăluit firea labilă. Inițial a părut ferm. Nu voia decât o înțelegere a statului cu instituțiile de finanțare externă. Primul dintre pari, FMI-ul, punea condiții dure: convertibilitatea monedei, renunțarea la susținerea firmelor de stat care înghițeau resurse și privatizarea lor, buget de austeritate. A fost o cădere a calității vieții de groază. Deodată ne-a înghițit inflația și s-au îmbogățit colosal cei ce știau mersul fenomenului, „know-how”-ul. Legislația s-a modificat haotic și a lăsat porți deschise escrocilor de tot felul, iar cei mai feroci au fost chiar cei puși să facă legi ori să le apere.

Viața politică din România părea interesantă în ultimul deceniu al secolului XX. Oamenii vibrau la declarații, tevereul era tribuna politicienilor, iar mass-media scrisă devenise opoziție civică. Opoziția politică era insignifiantă în parlament. După 1992 a mai crescut un pic, însă fără a face mare brânză. Liderul acestei opoziții politice a fost bătrânul Coposu. Se spune că ar fi inițiat „Convenția Democratică”, o alianță de partide și organizații civice, capabilă să se opună emanației marelui PCR, cum era considerat FDSN-ul, colosul organizat de Iliescu și acoliții săi, care confiscase practic… revoluția. După revolta minerilor din septembrie 1991, FDSN-ul s-a transformat în PSD (Partidul Social-Democrat), iar Petre Roman și-a creat partiduțul propriu, PD (Partidul Democrat). Mai exista un partid cu pretenții, într-un fel, naționaliste, dar de stânga, PUNR, și o uniune de grupuri zisă culturală de unii, cu intenții politice, UDMR – Uniunea Democratică a Maghiarilor din România. UDMR-ul acesta a devenit ulterior un Jolly-Jocker în politica românească. S-ar fi inițiat după înspăimântătorul conflict interetnic din martie 1990, pornit atunci după sărbătoarea națională a Ungariei. Parcă uitaserăm complet și ne-am trezit că există minoritatea maghiară (compactă în centrul țării și bine organizată), dar aceasta nu și-a permis vreodată să uite mândria istorică de stăpân, de nație superioară.

Într-o zonă de marcă, la estul fostului imperiu al Ungariei, fusese împroprietărit, în urmă cu o mie de ani, un grup etnic numit „secuiesc”, iar locul s-a numit „Țara secuilor”. Această populație care vorbește o limbă maghiară considerată arhaică, a avut influență importantă în statul quasi-independent Transilvania, desprins timp de 200 de ani de Ungaria (cât a fost aceasta sub turci). Istoria de început a ungurilor, legată cumva de istoria bulgarilor, ține de povestea migrației populațiilor turanice în Europa, spre sfârșitul primului mileniu din istoria creștină. O nebuloasă construită din vorbe scrise de cronicarii lor. Au venit înarmați, după războaie cu alții, și au găsit în această zonă un spațiu cu populație fără apărare din Imperiul roman care murise pe jumătate, spre apus, și agoniza pe cealaltă parte (în „lumea” elenizată). Populația existentă (de expresie romanică), denumită de slavi „vlahă”, ar fi putut emite pretenții de proprietate?... Ulterior a făcut-o!

În blocul acela friguros unde mă pregăteam să petrec o nouă iarnă, îmi permiteam să comentez borșul de evenimente și date pe foi murdare găsite în stratul gros de maculatură din toaletă.

Frate-meu, Doru, a plecat în Italia, aproape de sfârșitul anului. La începutul celuilalt an am aflat despre el vești rele. Că vagabondează, mănâncă prin cantine sociale și doarme pe unde apucă. Îmi era milă de el, săracul! De ce nu revenea? N-aveam de unde să știu. Apoi s-a îmbolnăvit grav tanti Sorica, soacră-sa. O femeie bună și devotată. Drăcușorii de nepoți o necăjeau, nu o ascultau… A cedat bătrâna și copiii au rămas fără supraveghere. Mihaela avea serviciu, Răzvan era deja școlar, Alin, mezinul de doi ani și un pic, ar fi avut nevoie de atenția mamei. Tata s-a opus. Era deja la pat și consideram înzdrăvenirea sa un miracol. Durerea îl scotea din minți… Alin a ajuns prin vecini. S-a ocupat de supravegherea sa doamna Mirea. Mihaela nu a uitat că mama a refuzat să o ajute și i-a devenit ostilă. Știa bine că își ajuta fiica și nepoata, deci putea suporta sancțiunile tatei. Bunica lor, Sorica, s-a întors la nepoți după aproape trei săptămâni. Avea o afecțiune la rinichi, altceva decât tata. Organismul este un tot funcțional. Orice merge prost tinde să dezechilibreze întregul. Bolile de rinichi defectează inima… Există poate sisteme de autoreglaj, imunitare și ajutoare externe… dar nimic nu oprește decrepitudinea. Nimic. Și energia internă se pierde irecuperabil. Dintrodată parcă, apelezi singur la medicamente să te refaci, apoi la doctor și îl asculți cu încredere, înghiți tot ce îți prescrie, însă aluneci încet… încet… spre... Poate fi mai rău și mai brusc…

Dormeam nopțile la serviciu îmbrăcat, în patul camerei. Nu era un somn consistent, era des întrerupt de coșmare sau de zgomote. Zgomotele din clădirea goală erau provocate de ușile care se trânteau, de șoriceii din cameră sau de șobolanii care urcau prin țevile de instalații neutilizate. Dar se mai auzeau și dinafară.

În toiul nopții se fura masiv din „Combinatul de mobilă Pipera”, în vecinătate. Se fura cu mașini mari de transport, acoperite, ori dube, într-un mod care mă speria. Să anunț poliția? Păi cine eram eu? Sau… mai eram eu? Îmi era teamă și să privesc. Îmi ziceam că e mai bine să nu știu. De ce să știu? Mai târziu, după ce am văzut câteva fețe atât seara cât și ziua, am știut. Erau vecinii din blocul de nespălați din apropierea capului de tramvai. Tipul de bloc din care locatarii aruncă gunoiul jos, pe fereastră.

Puteam merge cu tramvaiul spre casă dar preferam să o fac per pedes. Știam o scurtătură și nu-mi trebuia bilet de călătorie. Eram cât se poate de econom. Deoarece am sărăcit grozav, am început să căutăm, eu şi Valerica, îmbrăcăminte second-hand și ne bucuram de „ajutoare”, vechituri trimise „generos” de străini. E drept că același tip de țoale adusese tanti Mimi din Italia, dar, pentru că le dăduse (unele gratis, altele pe bani), iar în ultimul timp poarta spre Italia se închisese, după tragedia din familia fiicei sale, acolo nu mai era nimic de găsit. Am mai văzut-o pe bătrână, am fost de câteva ori în vizită ori venea ea la părinții mei. A fost o perioadă dificilă.

Cum ziceam, obișnuiam să merg pe jos între casă și serviciu. Când mergeam spre casă eram însoțit de cățeaua care păzea (oarecum) intrarea în clădirea pe care trebuia să o păzesc eu. Străzile erau pline de câini vagabonzi. Câte o haită stăpânea teritorii și ataca bietul câine pe care eu nu reușeam, cu blândețe sau mai răstit, să-l îndepărtez. Eram înconjurat de haite… Oameni, câini,… În viața mea a intrat pentru totdeauna… insomnia. Noaptea nu mă puteam odihni. De când am simțit șoarecii traversând patul am devenit tot mai stresat. Dimineața dormeam acasă însă niciodată somnul de zi nu este la fel de odihnitor cum este cel de noapte. Cu timpul am luat somnifere până când am recurs la un truc. Am început să îmi scriu visurile. Apoi, amintindu-mi de ele, reușeam să mă liniștesc. De câteva ori am mers peste noapte acasă, lăsând clădirea nepăzită. Plecam după miezul nopții să dorm în patul meu și mă întorceam la ora șase, dimineața. Într-una dintre nopți am văzut, așezați pe mijlocul străzii, vreo 30 de câini. M-au văzut la rândul lor, știam că nu e bine să le arăți spatele, astfel încât am trecut printre ei. Niciunul nu s-a mișcat. M-am împăunat cu acel curaj suprem. Am auzit de „nunțile” câinilor, când zeci de masculi sunt beți după feromonii împrăștiați de nurii vreunei cățele în călduri. Nimic nu-i trezește din amețeală.

Pe la sfârșitul lui 1991, până în primăvara lui 92, am fost solicitat de un fost coleg, un tip cu cioc, de 42-43 de ani, Nelu Moldoveanu, să particip  alături de Mircea Zugravu la instalarea unor interfoane pe două scări ale unui bloc din Piața Iancului. Inițial, în locul meu fusese invitat Nedelcu, meseriaș pe a cărui pricepere Moldoveanu se putea baza, însă acesta avea alte angajamente, iar angajamentele sale i-au adus ulterior succes, astfel că m-a chemat să-l ajut promițându-mi o sumă foarte mică de bani. Era atât de puțin încât simțeam că îmi pierd timpul degeaba. Am găurit pereții și am tras cabluri. Moldoveanu făcuse rost de ceva cablu telefonic deteriorat, nu știu de unde, pe care l-a reciclat în acest fel. Partea electronică fusese gândită și lucrată de el… în fine, am muncit acolo câteva luni, în special vineri, sâmbăta și duminica. Nu știu cât îl plătea pe Mircea Zugravu, desigur mai mult, dar, pentru că era omul său de încredere, probabil merita. A fost o păcăleală memorabilă. Ori ideea era proastă, ori materialele uzate, ori… ce contează. Am auzit că, mai târziu, Moldoveanu a fost nevoit să înlocuiască toate instalațiile, dar nu a mai făcut-o cu noi.

Este interesant să intri în contact cu un număr mare de persoane, să cunoști casele lor, să îi vezi cum viețuiesc. Nu erau toți oameni simpli. Am cunoscut chiar o familie de foști profesori universitari. El devenise cam senil, însă doamna era sprintenă la minte. Câteva zile am avut ocazia să vorbesc cu domnul ceva filozofie și să aflu că fusese șef de cuib legionar al studenților în Universitate. Mi-a vorbit despre „Căpitan”, despre moartea lui și vina lui Iorga pentru sfârșitul său atroce. L-am ascultat. Nu știam chiar nimic despre mișcarea legionară, privită din perspectiva unuia implicat. Cunoșteam numai renumele de ideologie fascistă extinsă peste tot ceea ce infestase mintea europenilor necomuniști, anglofobi ori antizioniști. Ce oroare naționalismul acesta imperialist! Paradox, ori manipulare? Raționament fals. Legionarii au vrut binele țării. Ceilalți au deturnat mesajul mișcării, ucigându-i liderul. Cine a fost mai pervers? Crimele imputate mișcării au fost poate comise de particulari, din vendetă personală, celelalte însă, împotriva membrilor Legiunii, au fost premeditate de specialiști ai Siguranței, ulterior ai Securității. „Mesajul ei este la fel de actual…” Nu mă mișca deloc adevărul acelui pensionar din blocul așezat în fața intrării metroului din Piața Iancului. Nu puteam empatiza cu el. Eram prea îndepărtați la cap unul de celălalt.

Visam să cunosc și tinere prin blocul acela și… altceva. Aveam 39 de ani și un pic, deși îmbătrânisem ceva, nu eram chiar bătrân. Am fost în vizită acasă la Nelu Moldoveanu și i-am cunoscut nevasta, o femeie cu față de bărbat. Nelu ne-a spus că face sex cu ea o dată pe lună. Și o spunea, deși mucalit, foarte credibil. Drept este că nu avea sex-appeal doamna Moldoveanu, totuși... o dată pe lună! Eu mă plângeam (interior) că n-o mai fac zilnic. Dădeam vina pe programul dezordonat. Deși Valerica avea o vârstă când putea procrea, nu și-a mai dorit copii. Nici eu nu am crezut că ne-am putea permite, în condiții de sărăcie, să întreținem încă un copil. Astfel încât am încercat să ne păzim de „surprize”, dar nu s-a putut. Fără anticoncepționale, am avut probleme cu „calendarul”... Au fost situații limită, cu hemoragii și intervenții la spital, o dată chiar în anul 1989. Evident că suferința a fost suportată de ea. Dar și eu am avut partea mea de sperietură. Un copil unește o familie însă… la urma urmei, exista Oana. Și pe ea trebuia să o iubesc. Altfel nu puteam trăi împreună.

Am fost cu fetița, când eram liber, la repetițiile „Corului Radio”. Pentru început fusese înglobată în corul mic. Corul principal era compus din adolescenți (de fapt exista și un cor de adulți al Radioului, mai puțin cunoscut). Corul de copii era dirijat de o femeie micuță cu coc mare, o perucă de păr blond, doamna Văcărescu, o persoană cam nesuferită, distantă, cu maniere de regină a Angliei. Câteodată îmi pare că pot citi oamenii după înfățișare. Pe femeia aceea n-am citit-o. Nu mergeam doar eu la sala Radio, mergea și Valerica uneori, iar la început a fost chiar bunica fetei, coana Leonica. Am întâlnit-o o singură dată pe bătrână, când am recuperat-o pe Oana după ce stătuse o vreme la ea. Am auzit însă multe lucruri despre. Destule. Fusese fata unui colonel de armată și se măritase (fără asentimentul tatălui) cu ordonanța domnului colonel, un tip capabil, numit Bărăgan. Cu timpul, capabilitatea omului s-a diminuat și mariajul acelei femei educate la „pansion” s-a depreciat pentru că omul s-a apucat de băut și de altele. S-a dezmăritat și a rămas astfel până la sfârșit. Femei… Am cunoscut-o și pe doamna Pavelescu, tot o femeie singură, dar de doamna Pavelescu mai am multe de spus deși n-am știut-o decât trecător și nici pe departe nu m-am apropiat de preferații ei. Madam Pavelescu avea studii de medicină și era fiica unei somități, un profesor doctor chirurg de la spitalul Fundeni. E o chestie ereditară, din medic se naște cel puțin un medic, din avocat măcar un avocat, șamd..., din borfaș, borfaș, din cerșetor, cerșetor,… Puii învață de la adulți cum pot trăi pe treapta lor. Altfel unii n-ar mai fi.[4] Doamna doctor își adusese, și ea, fiica la „Corul Radio”. Ana avea un deficit de aproape 4 luni față de vârsta Oanei, era născută în zodia caprelor, la finalul anului. Ne-am cunoscut așteptând copiii, uneori însoțindu-ne spre casă, locuia în cartierul Floreasca, nu departe de noi. Tipul de femeie absolut clevetitoare. Foarte dificil să creezi o breșă pentru a spune două vorbe. Deșteaptă, n-am ce să zic pe tema asta!

De câteva ori Oana a fost așteptată și de tatăl ei natural, Liviu. Am dat mâna amical, am lăsat-o cu el, să stea de vorbă. Îmi spunea că o încuraja, uneori îi oferea câte un nimic, i-a dat și cărți adnotate cu diverse bazaconii… Nebunie, creezi o lume particulară în capul nostru și acolo orice inepție am spune devine genialitate! Oare nu sunt și eu astfel? Simt că mă însingurez…

Revelionul, ca spectacol tv, nu a fost prea diferit de spectacolele anilor anteriori. Doar că actorii show-rilor îmbătrâniseră brusc, iar scenetele trădau ramolismentul. Ion Iliescu ținuse discursul de sfârșit de an vorbind despre „libertate”. Doar „libertatea” a fost invocată în anii ce au urmat și chiar astăzi a rămas în educația și cultura tinerilor ca principala cucerire a „revoluției”. Este alunecos termenul acesta. Își dorește careva libertatea de a fi sărac? Chiar foarte sărac. Sărăcia adusă de „libertate” a devenit lucie. Se anunțau ani dificili, economia națională, mândria lui Ceaușescu, abia mai gâfâia, se vorbea numai de catastrofe, iar falimentul care abia se reînființase, ca instituție de prestigiu a capitalismului, ne aștepta după colț pe fiecare. Primiserăm și libertatea să ne declarăm insolvabili. Coloșii industriali, blestemați să mănânce energie cu toptanul, erau citați continuu ca principali vinovați de sărăcirea populației. Trebuia să prindem ură pe ei, să vrem să-i înghită necuratul… Și i-a păpat! Cărămidă cu cărămidă, fier cu fier… Adio poluare! Sau poate nu.

Se făceau deja tranzacții cu locuințe. Cei mai mulți cetățeni, foști chiriași ai statului care locuiau în blocuri de beton armat, și-au putut cumpăra apartamentul. De departe cei mai câștigați au fost cei care au achiziționat case naționalizate. Erau incomparabile cutiilor friguroase de beton. S-a întins apoi controversa retrocedării proprietăților confiscate de comuniști. Unii politicieni, „emanații”, vorbeau despre compensații oferite de stat, ceilalți, „foști proprietari”, lătrau fără folos la porți, închise de cei care profitau, să recupereze toată averea pierdută. Demnitarii stăteau în marile vile din cartierele de vis ale bucureștenilor, Primăvara, Dorobanți. Ei bine, mă plimbasem și eu pe străzile cu nume de capitale europene, de artiști, și nu numai. În vremea lui Ceaușescu descoperisem un restaurant pe strada Paris, cu prețuri pe care ni le puteam permite. Mergeam cu amicul Bodea și…

Amicul Bodea continua să lucreze la SCSIATSA, sediul din calea Floreasca și îl avea coleg pe amicul Bogdan Baranovschi. I-am redescoperit într-o zi, învățau soft, să facă programe pentru pc adică, și s-au arătat bucuroși să mă revadă. „Ce faci bă Stelică, bă?” Eu? De-a dreptul nimic. Bogdan m-a poftit la o excursie montană. Aproape uitasem cum se face. Trăiam din amintiri… cumva. În vara lui 1990, înainte de „colaps”, fusesem cu noua mea familie, Valerica și Oana, într-un sejur de o săptămână la Sinaia, cu bilete de la ONT[5]. A fost destul de bine, exceptând câteva faze între care incapacitatea Valericăi de a suporta altitudinea după ce urcaserăm cu telecabina pe „Platoul Bucegilor”. A trebuit să coborâm degrabă, și așteptaserăm două ore la o coadă vârtoasă pentru a urca! A fost continuu întoarsă pe dos, Valerica. Măcar am văzut Palatul regal. Nu prea știu de ce este atât de lăudat? O vilă pompoasă și rece amenințată de mucegai! Am urcat pe „aleea regală”, abia deschisă pentru muritori, de la palat către Poiana Stânii. Ceaușescu le confiscase pe amândouă pentru nevoile domniei sale prezidențial-regale. Se dăduse în fine voie să umblăm prin domeniul privat (era pe bani) al Măriei Sale… Poporul.

Am mai fost o singură dată cu cei doi frați Baranovschi pe munte, chiar la vârful Omu, am băut un ceai cald la cabană. Aceea a fost ultima mea „aventură montană”, în 1995. Mai avusesem o tentativă în 1993 de a urca pe vârful cu nume aproape identic, din masivul Piatra Craiului, La Om. Am abandonat urcușul pe care l-am făcut alături de nepotul meu Răzvan, după ce urcaserăm pe „la Lanțuri”, deoarece am depășit ora convenită pentru a ne reîntoarce în Plaiul Foii. M-a luat o febră musculară fără precedent, cu frisoane. Cred că se apropia bătrânețea… Deja? Deocamdată numai vârsta a doua.

Poate că anticipam ceva, nu știu. Probabil am anticipat mereu dar n-am știut să traduc semnele. „Lumea este o aparență pe care o simt ca pe o certitudine, scriam, iar această aparență este încărcată de simboluri.” Era un borș cultural în mintea mea pe care n-am știut să-l administrez. Mi-a lipsit un mentor, poate. Oricum aș fi fost incapabil să respect un traseu, o direcție recomandată, fiindcă respectul meu a fost întotdeauna superficial, nu profund. Astfel am funcționat. Am rămas laolaltă sceptic și credul.

Parcă nu am mai spus ceva de prietenul meu Nelu Martin. Băiatul acesta era dotat pentru reuşită în viaţă. Din păcate nu a avut noroc în copilărie și, fiind părăsit de tată, un ofițer, nu a avut educația pe care și-ar fi dorit-o. A vizat succesul dar și-a risipit energia pentru a-și face târziu școala. A început cu școala vieții. Era mult mai tupeist ca mine. Băgăcios, insinuant. Uneori mi-a părut aproape temerar… Și-a petrecut jumătate de an vânzător într-un magazin din Marele Bazar de la Istanbul. Nu ajunsese acolo oricum. După prăbușirea națională a „profesiei” de activist UTC și risipirea foștilor colaboratori, a avut momentul său de derută până când și-a găsit ceva de lucru pe măsură. Începuse sezonul micilor târguri, al comercianților de mărfuri proaste vândute în spații dintre cele mai insalubre. Numeroși indivizi aduceau marfa din Turcia astfel încât s-au deschis, în apropierea Gării de Nord, stații terminus pentru linii de autobuz între București și Istanbul ale câtorva companii turcești. Nelu și-a găsit de lucru acolo într-o ocupație de care nu aflasem până în acel moment. Momea călătorii din trenuri să meargă spre Istanbul în autobuzele companiei care îl angajase. Avea un discurs, trâmbița un text, îi lua de pe peron, ulterior direct din tren, deoarece numărul celor care prezentau verbal confortul senzațional pentru o călătorie de vis, sporise considerabil. La început, companiile turcești aveau sedii în interiorul gării, după un an au fost evacuate și au construit gherete metalice în apropiere. Prietenul meu a prins perioada de glorie, apoi a plecat un timp la turci, să cunoască strălucirea Țarigradului de la nivelul unui salahor și vânzător de covoare și preșuri, după care s-a întors la vechea temă, amăgirea comercianților de mărfuri turcești cu drumul perfect. În timp aceștia s-au rărit.  L-am văzut în acțiune. Își luase fratele aproape, l-a și angajat acolo, i-a făcut intrarea în lumea celor care „te fac din vorbe”. Un îmbârligător amicul acesta al meu! A venit, după ce renunțase la cariera din Bazar, cu nevastă-sa, Violeta, să mă vadă la locul meu de muncă. M-au strigat, au dat cu pietriș în geamuri și am răsărit la poartă. „Ia te uită cine era? Să vezi surpriză!” Prietenul meu se simțea pe val. Făcuse ceva bani, dar nu exagerat, mi-a vorbit puțin despre viața în Bazar și mi-a zis zâmbind ce regretă. Că nu mi-a adus puțin canabis într-o țigară obișnuită. Scotea tutunul și îl îndesa pe-ălalalt… El a tras un pic… Nelu îmi spusese, înainte, câte ceva despre viața lui petrecută la portul orașului, Gara de Nord. Deși am folosit poveștile sale, acestea nu mi-au adus vreun venit, exceptând o minimă apreciere care mai târziu mi-a amărât viața. Soția lui era laborantă la „Institutul de igienă”, unde lucra și consoarta vărului meu Milică Orzaru. Căzuse în dizgrație Tereza Orzaru și avea să plece de-acolo. Nu fusese simpatizată de colege. Dimpotrivă. În timp ce Violeta… Steaua ei avea să crească pe firmamentul institutului. Era foarte bigotă Violeta Martin datorită mamei sale și nu mai știu căror suferințe fizice… L-a tras și pe Nelu, încet, pe calea aceasta, iar Nelu fusese blasfemiator în tinerețe. O femeie mult prea serioasă, chiar tristă, dar vanitoasă!

Strângeam zi de zi în caietele mele păreri despre ceea ce citeam. În martie 1992, puțin timp înainte să închei colaborarea cu Ion Moldoveanu, un tip malac, cu probleme reumatice la coloană și ciolane, bărbos, cu vocea molcomă și bonomă, am văzut că o persoană a intrat într-un apartament al blocului în care instalam interfon, unde nu ni se deschisese ușa până atunci. Domnul acela înalt a fost puțin amuzat de cererea noastră de a monta un difuzor înăuntru și ne-a zis că este doar moștenitorul fostului locatar decedat. El era învățător sătesc, câștigase dreptul la moștenire după procese lungi și intenționa să vândă apartamentul. Ne-a permis, mie și lui Zugravu, să intrăm. Nu mai era deloc mobilă înăuntru. Pe mijlocul celor două camere se găsea câte un mușuroi înalt de cărți.

–      Am să le dau la anticari, ce să fac cu ele?, a zis învățătorul.

Ne-a invitat să luăm, dacă vrem, câteva cărți de-acolo.

În apartamentul acela locuise un preot. Numele lui fusese… Dumitru Ifrim. Nu îmi putea fi moș, rudă, Ifrim este un nume răspândit. Văzându-i cărțile am constatat că preotul acela fusese intelectual. Și avea un scris caligrafic, frumos… Deși ni se dăduse o limită de trei cărți, eu am luat mai multe, între ele două celebre, „Vieți paralele” de Plutarh (3 volume) și „Utopia” lui Thomas Morus. Celelalte două erau niște lucrări ale unor călugări, una despre „Bine și Rău în scrierile sfântului Tommaso d’Aquino” iar alta o lucrare de doctorat despre renumitul sfânt catolic, Francesco d’Assisi… Cărți grele! În fine am citit „Utopia”, mama care a născut acest termen atât de utilizat de orice individ, mai mult sau mai puțin educat. Având în vedere că este un termen latinesc (derivat din greacă) și are înțelesul de „loc necunoscut”, toate celelalte interpretări îmi par neserioase. E absurd să schimbi înțelesul unui termen care pur și simplu se traduce astfel. Nu contează că un visător a imaginat paradisul terestru în acest Niciunde. Ne-a intrat și sub piele, ne-a zăpăcit încrengătura de expresii ale Utopiei! Și sir Thomas Morus și-a pierdut capul, aparent nu din această cauză. Comunismul însuși a fost utopie, nu? Cine știe? Parcă a fost o societate criminală care nedreptățise o groază de persoane. Am aflat de rezistența împotriva comunismului, povești cu eroii vânați de Securitate, de… Oamenii buni erau de partea cealaltă. Intelectualitatea ajunsese, toată, la Canal… Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost construit pe vremea lui Ceaușescu. Înainte doar s-a murit… Apăruse povestea implicării diavolului Stalin în realizarea acelui renumit proiect. Luasem de undeva o carte cu excepționala cuvântare a lui Stalin la nu știu ce congres PCUS. Avea coperte roșii, titlu de aur. În ultimul timp se căutau cărți precum „Omagiu”, dedicate lui Ceaușescu. Primiseră valoare sentimentală. 

Cumpărasem o carte numită „Tratat de semiotică generală” scrisă de Umberto Eco. Scrisese romane de succes Eco, dar avea și nebunia realizării ca om de știință. Am citit cartea asta, teoria semnelor este, asemenea teoriei numerelor, sau…, o parte din teoria devenirii umane. Nu sunt prea convins de acest adevăr totuși mi-a plăcut ideea lui Eco.

Am citit „Maestrul și Margareta”, cartea lui Mihail Bulgakov după care se făcuse o piesă de succes la Teatrul Mic. Nu am reușit să o văd, s-a jucat mereu cu sala plină. Se spunea că Valeria Seciu – Margareta, este aproape goală, în fine, eroina lui Bulgakov chiar călărise goală o mătură dar, partea care mi-a părut comentabilă a fost interpretarea patimilor lui Hristos. Pilatus chiar îl plăcuse pe Isus deși acesta nu i-a zis vreodată explicit dacă este sau nu… Omul. De fapt, Iahve nu exista în conștiința romanului Pilatus, guvernator al Iudeii, cel născut, probabil, în Pontos[6]. Și „teoria probabilităților” s-ar încrie în șirul teoriilor care așezate în ordine ar trebui să arate calea pe care se mișcă umanitatea. Dar de cine este mișcată, asta e altă poveste. Nu pare să se conducă independent, nu de ea însăși…

Foarte târziu, comparativ cu tinerii instruiți, am priceput ce este cu popoarele semite (de observat că nu au rămas în Istorie popoare hamite ori iafetite – cine spune astfel?)… Ce origine aveau acadienii, dacă civilizații sumerieni erau, indubitabil, semiți? Sentimentul antiebraic a fost convertit în antisemit (semiți – grup de populații care, se crede, adună alături evreii și arabii) ori antisio(zio)nist, în care Sion este un simbol al Ierusalimului sau chiar al legendarului Templu construit în vremea unui la fel de legendar rege evreu. Nu există date, din afara Bibliei, despre existența lui Solomon. Dar este de ajuns, nu? La urma urmei, chiar împărații Romei s-au păstrat în memoria Lumii din cronicile propriilor istorici. Însă aceștia nu au reușit să creeze o carte sfântă cu efect nelimitat – cel puțin până azi. Pare tot mai cert că o schimbare a credințelor va fi posibilă după un impact cu altă civilizație (posibil inventată cu o șmecherie tehnologică sau de o modificare a percepției într-o nouă viziune a realității – nu neapărat extraterestră). Întotdeauna au existat antipatii ale localnicilor față de emigranți care s-au strecurat cu ambiție la putere, la guvernare, în cultura locală, ideologie,… Privind înapoi, câte mari somități care au influențat civilizația umană au fost de origine evreiască? Incredibil de multe! Însă aproape toate datorează educația lor altor culturi, nu a evreilor.

1992! A fost un an bisect, asemenea celui în care mă născusem. Dacă aș fi scăzut exact 9 luni de la data nașterii, ziua concepției mele fusese chiar 29 februarie. O zi născocită de astronomi pentru a măsura cât de cât revoluția Terrei în jurul mamei sale… Soarele! Pentru ce Soarele este considerat simbol masculin? Religii…

Era moda urcării pe tanc să fii plăcut de „norod”. URSS-ul pierise cu doar un an înainte, după un discurs înflăcărat al Marelui Urs veșnic cherchelit care a pus tancurile să tragă în sediul puciștilor prosovietici. Era o grabă de neoprit a schimbării. O fugă înapoi și o frenezie a acumulării imorale.

Obsesia îmbogățirii rapide.

Produsele sale au fost jocurile piramidale, iar cel mai cunoscut, adevărat fenomen național, s-a pornit în anul 1992: „Caritas” din Cluj-Napoca (inițiat în Brașov). Au apărut „băieții deștepți” ai Partidului Liberal, Dinu Patriciu și Călin P-Tăriceanu care fluturau râzând stindardul câinelui berc, lipsit de coadă (acesta reprezenta firava economie română), o teorie potrivit căreia pentru a ajunge mâine la viața râvnită a vesticilor era necesară o strategie rapidă de implementare a legilor dure care ne transformau în capitaliști, iar societatea socialistă devenea societate de consum. Ceilalți politicieni, care se etichetau „de stânga”, promovau „politica pașilor mărunți”. Să o luăm încet, foarte încet, dacă se poate. Asta am înțeles din ziare sau de la talk-show-urile cu economiști ale tv-ului. Apăruse, timid, alternativă la tv, SOTI, prima televiziune comercială. N-a rămas nimic de ea, dar a fost. De-acolo a răsărit prima prezentatoare profesionistă de știri, poliglotă, cizelată la BBC și CNN. Adevărul locuia departe, în metropolă. Bucureștiul este, a fost, va fi, provincial, colonial, exotic. În inima Europei? Care Europă? În 1992, abia, s-a semnat renumitul tratat de la Maastricht. „Iuropa… vinim!” Mai contează cine a zis astfel? Strategia națională fusese pecetluită. România se integra în noua Europă prin NATO, alianța militară până mai ieri inamică. Oare nu suna ca o înfrângere? Nu, deoarece… Deoarece națiunea noastră a fost anti… visceral, profund, esențial, anti-comunistă. Vesel dar trist. Oricine cu deschidere la lume declara orice. Iar noi priveam dormind. Am început să gust satyriconul publicat în „Cațavencu”, un hebdomadar inspirat probabil de francezul Le canard enchaîné, ulterior „Academia …ncu”, deoarece „băieții” crescuseră în guși. Era un mișto cu adresă politică, câteodată inspirat. Indivizii care frunzăreau revista se considerau intelectuali. Era de opoziție. În România neocapitalistă intelectualitatea a fost de dreapta. De ce oare? Pentru că stânga falimentase în aproape toată Europa. După masacrul din România comunismul a fost considerat criminal. Povestea dictatorului comunist care trăia în lux când populația era înfometată… a „expresionat” lumea civilivizată! Dați un subiect dramatic făuritorilor de spectacole și ne uscăm de plâns cu toții! Comunismul era manipulat de proști. Intelectualul, deșteptul, fusese marginalizat! De-aceea, ah-ah-ah! devenea disident, pleca în America, Franța, Germania,… Lua de la gura băștinosului! Vai ce tragic! Și iată, România a devenit liberă. Cine a revenit în țară? Doar tipi cu pretenții latifundiare! Nici europenii nu doreau să permită românilor excursii dincolo. De ce? Eram încă cei mai deștepți și cele mai frumoase!... Cu amendamente.

În toate poveștile acestea eu nu exist. Trăiam în getto. Blocurile din beton armat, specifice perioadei comuniste, se opriseră la limita unde se afla locuința noastră, în fața unei mări de locuințe particulare, mici și vechi. Construcția blocurilor începute dar neterminate s-a încheiat. Statul a renunțat să le susțină financiar și clădirile s-au ruinat. Destui țigani populau zona și treceau zilnic în sus și în jos pe strada plină de gropi, desfundată, strigând, răcnind, fără vreo treabă. Pe dreapta, privind de la balcon, era o curte mare în care cineva își ținea doi cai albi, și câțiva porci. Făceau zgomot oamenii aceia, caii erau prinși la căruțe și plecau de dimineață să transporte nu știu ce. Foloseam un traseu printre case spre blocul pe care îl păzeam, îmi cunoșteam vecinii, totuși nu îndeaproape. De câteva ori am vorbit cu unii, când a fost întreruptă apa și am folosit pompa din stradă. Aveam totuși un serviciu, iar lucrurile s-au schimbat destul de lent, în ritmul celor care au luat puterea de la primele alegeri, în 1990: ritmul Iliescu. Acest individ, ușor amețit de laude (i se fasonase un ditiramb: „când Iliescu apare, soarele răsare”), a întreținut legenda că ar fi fost „sărac și cinstit”. Sărac și cinstit? Mă revoltă și astăzi! Sărac și cinstit? Individul acela nu a fost nici sărac, nici cinstit. Probabil în copilărie, dar nu e prea sigur că a suferit de sărăcie. E natural să afirmi: „fiecare este ceea ce merită” când ajungi sus. Că e de-ajuns să vrei și devii ceea ce îți dorești. Sau că talentul înseamnă 1% inspirație și… e o rimă cu transpirația… dacă te-a lovit în frunte celebritatea. Dificil este să rămâi modest. Modestia nu este apreciată decât în panseurile înțelepților și doar de formă. Nici ei nu au fost modești. Și-apoi cine crede că „înțelepții” înțeleg tot? Sunt umflați de alții din interes…

Descoperisem în mormanul de maculatură „de la baie”, în fostul cămin, câteva vechi reviste ce conțineau texte emise de cercetători români în automatică și electronică, scoase de Editura Tehnică. Directorul editurii fusese, înainte de El Însuși, Ion Iliescu. Răsfoindu-le am descoperit un articol semnat de domnia sa: „Calculatoare din generația a cincea”, despre care doar japonezii mai știau ceva. Eu aflasem alături de toată lumea că Ion Iliescu fusese inginer și specialist în hidrotehnică. Avea hobby calculatoarele japoneze și, oarecum, politica. Dar, „omul” acela era numai imagine, n-a stat lângă mine vreodată...

Anul 1992 a fost un an rău. Simțeam o prăbușire pe care nu o puteam controla. Toată platforma industrială din Pipera era în autodistrugere. Întreprinderea Electronica încă producea televizoare. Am cumpărat unul (alb-negru) pentru „socru”. Ne duceam uneori la Copuzu să ajutăm la treburi gospodărești, pe Oana o părăseam acolo vara câteva săptămâni, dar, pentru că era cântăreață în corul Radio, iar acesta nu înceta activitatea aproape deloc în timpul anului, a avut satisfacția să scape de viața la țară pe care a urât-o mult timp. Nici mie nu mi-a plăcut, copil fiind. Și nu îmi plăcea nici la 40 de ani deși ne aducea unele venituri. Însă totul se făcea cu muncă dură.

Mergeam la țară mai mulți, în Peugeot-ul brec de culoare roșu închis, pe care l-a folosit George Manea (GM) să practice taximetria în București, după ce a fost concediat. Ne însoțea aproape mereu amicul său, numit Alfredo. Acest Alfredo, un tip foarte stenic, cu o constituție de urs Baloo, guraliv, neliniștit, a ajuns, printr-o conjunctură, iubitul Tanței, cea încurcată cu Eugen Mârâitu și a fost o vreme protectorul ei împotriva celuilalt. Dar și lui Alfredo îi plăcea alcoolul și era exploziv, periculos, la beție. Am reclădit cu el și George Manea, gardul de lemn al curții „socrului”. Casa din paiantă, destul de trainică, fusese construită de „bătrân”. La intrarea pe proprietate era o casă pitică ce adăpostea bucătăria de vară, iar dincolo de casa cu trei camere se găseau hambarul și magazia. În spatele cutiei din lemn a closetului era cocina porcului și mai departe, în spatele unui gard, se afla o livadă, majoritar de pruni. Prunele erau bune la țuică, iar pentru vin familia deținea o vie, nu departe de sat, deasupra șuviței (o râpă la marginea văii Ialomiței), prin care trecea drumul pe care veneam și plecam cu mașina… Via se culegea în septembrie-octombrie, în funcție de vreme și de localnicii acontați, deoarece unii erau angajați să participe la alte munci, aveau propriile vii sau treburi de toamnă. Nu era deloc simplu sau ușor, dar cea mai dificilă muncă era „bătutul” porumbului vechi, înainte de noua recoltă, cu o mașinărie mobilă zgomotoasă, proprietatea lui nea Gogu, un tip care deținea și un abric, mașină electrică cu roți zimțate, care tăia, între altele, scânduri din trunchiurile de copaci. Îi tăiase și un deget omului dar venitul era mai important. Ne făceam ca naiba de pleavă și de praful din curte, era vară și totul se lipea de piele, ne intra în plămâni, iar sacii atârnau tot mai greu cu cât părea mai nesfârșită munca… Mă „combinasem” cu o țărancă, trebuia să mă implic în muncile obișnuite de la țară…

În luna martie s-a măritat fiica unchiului Biță și am fost invitați „la salon”, în comuna Pantelimon (a fost declarată oraș mult mai târziu). Așa zisul salon, fusese amenajat dintr-un fost grajd și nu era încălzit. Am tras un frig de pomină. Și mâncarea a fost înghețată… Nea Biță achiziționase „salonul” și a încercat să scoată ceva bani din el, închiriindu-l, dar l-a pierdut după un proces cu adevăratul proprietar… Au venit și părinții mei la nuntă, iar pentru tata a fost chiar ultimul spectacol. Nu a rezistat toată noaptea.

În aprilie fostul monarh al României, Mihai I, a avut învoire să facă o vizită la București. A fost poate singurul moment de glorie al acestui rege trist. În locul tânărului revenise un moș pe care voia să-l vadă tot românul curios, i-am auzit pentru prima oară discursul gângav, și… pentru noi, plebea, a fost de-ajuns. Nimic nu avea de adus acest rege exilat decât un neam de indivizi absolut străini, care nu păstraseră nimic românesc, nici măcar nu cunoșteau limba română. A fost o decepție. După acest moment de triumf monarhic porțile i s-au închis din nou timp de 5 ani până ce beneficiarii puterii au constatat că nu reprezintă un pericol, sau până li s-a impus din exterior. Posibil să se fi negociat.

Doru a revenit din Italia târziu, în luna octombrie, puțin înainte să ne moară tatăl. Tata fusese internat la spitalul Carol Davila. Nu avea un bun renume. Era a doua oară când ajunsese în grija unui medic de patruzeci de ani. Rinichii se infectaseră și crescuseră în volum. Mama i-a stat alături însă a ațipit în momentul trecerii în neființă a sărmanului nostru tată.

–      Nu i-am aprins o lumânare, ni s-a plâns. Am adormit chiar atunci…

Ne trebuie lumină să pășim dincolo, altfel orbecăim, cum se întâmplă și în această existență, deși… Cunosc oameni care știu foarte clar ce au de făcut în viața lor.

L-am văzut pe tata întins, gol, pe o lespede, în morga spitalului. Era acoperit cu o pătură. Părea să doarmă și l-am căinat:

–      Mă tată, mă…!

Fusese un om puternic și plin de el. A murit la 61 de ani și jumătate. Prea devreme!

Pentru înmormântarea lui s-au mobilizat frații, în mod special nea Biță. Se înstărise nea Biță de când fusese paznic al spitalului TBC, ulterior paznic pe șantierul hotelului Lebăda, contruit în locul spitalului. Mult a mai putut suge de-acolo! Își făcuse deja cârciumă în comună… A luat pe cont propriu înmormântarea fratelui, cu o condiție. Să semnăm o hârtie că renunțăm la pretențiile testimoniare din curtea aceea în beneficiul său. M-am supărat. Eram singurul între frații mei care copilărise loco… Dar, nea Biță făcuse rost de loc de veci, aranjase totul cu popă, dric, etc… Și gata! Am fugit de-acolo. Ne-am întâlnit după șase săptămâni, la parastas. Când m-a revăzut, mama s-a speriat de mine. Îmi crescuse o barbă serioasă. „Du-te și te rade!” Nu-mi stătea rău barba dar nici nu mă plăceam peste poate. Și-aveam o barbă de păr aspru… Apoi am învățat să trăim fără tata.

Leni și soțul ei Cătălin s-au mutat împreună cu mama. Vameșul avea nevoie de spațiu. Depozitase în vechea locuință mulțime de lucruri, articole, băuturi, țigări,… în cantități uimitoare, de la firmele ori particularii care foloseau serviciul vamal. Mită? Nu. Recunoștință pentru calitatea și promptitudinea serviciului oferit. Versiunea acelei schimbări de domiciliu a fost labilitatea psihică a mamei care își rupsese un picior încercând să găsească o mică comoară pe care presupunea că o ascunsese tata. A dat jos dintr-o firidă valiza de lemn plină cu calapoade de cizmar, aceasta i-a căzut pe picior și… asta a fost! În mod cinic, acea „comoară” chiar a existat, însă mama i-a descoperit ascunzătoarea după ce se prăbușise și valoarea banilor. Prea târziu! În urma tatălui a rămas ceva de moștenit: automobilul și apartamentul. Totul trebuia împărțit la patru. Am lăsat apartamentul mamei și automobilul lui Cătălin. Dar, înainte să gândim la împărțiri, am vrut să învăț să conduc o mașină. În luna februarie a anului 1993 m-am înscris la cursurile „Școlii de șoferi” din strada Ilioara, în sectorul 3. Am cunoscut amantul gras și negru al unei colege a Valericăi. Mi-a promis că voi lua permisul de conducător auto. Cunoștea metoda infailibilă, numai să învăț „Regulamentul”. Am avut noroc de o iarnă blândă. Nu a nins și nu a fost burniță. Am învățat „Regulamentul” și am luat punctaj maxim la examinare, am învârtit ireproșabil mașina printre borne și am parcat-o, însă „pe traseu” m-am blocat. Locotenentul de poliție care ne însoțea a respins doi candidați care concurau în aceeași mașină. Cumpărasem înainte de examen o sticlă de whiskey (era făcut în Liban!), iar polițistul o băgase în servietă și, la final, după ce s-a enervat că nu vreau să întorc mașina cum poruncise (ar fi trebuit să calc „linia continuă”, era ceva interzis de Regulament…), a strigat: „Să nu conduci niciodată, mă-nțelegi? Niciodată!” A fost un blestem. Până acum nu am condus o mașină cu toate că dețin permisul de șofer! Dar nu am făcut multe lucruri pe care un om modest le-a putut face în existența sa pe Terra în această perioadă a timpului…

Am zis deja, moștenirea mea după tata a fost un televizor color. Eram la începutul unei mitocrații nemiloase (uitați definițiile anterioare – suntem sugrumați mintal de povești cu eroi de succes, anihilați…) pentru care se omorâseră oamenii pe străzi, iar oportuniștii care prinseseră tupeu se avântau cu lozinci nemaivăzute și nemaiauzite, de exemplu: „Tehnologie pentru o viață”. Tocmai asta afișa firma numită „Ana Electronics” care vindea în România aparate video ale concernului coreean „Samsung”. Am luat „bijuteria” tv care m-a fascinat. Există și azi, când scriu povestea. A fost reparată de cinci ori, păstrează doar cutia originală și tubul cinescop inițial (cu imaginea foarte palidă). Restul a fost înlocuit. Mituri! Asta ne-a livrat la preț uriaș societatea de mâine. Ce altceva?

Fostele mele colege din perioada CCAB, Cristina Vasile și Mihaela Mariana Mărgineanu, deveniseră antreprenoare, înființaseră o firmă de confecționat îmbrăcăminte și au închiriat ultimul etaj al clădirii pe care o păzeam, astfel încât aveam companie cel puțin în timpul zilei, uneori până târziu, și de câteva ori chiar peste noapte. În zonă circulau numeroși hoți, încă mai era ceva de scos din „Combinatul de mobilă” învecinat, iar implicarea lui Mircea Zugravu în aceste delapidări m-a speriat și mai mult. Dar, cât timp am fost paznic la „căminul” din Pipera, nu s-a furat din interior, exceptând ceea ce fusese strâns cu ocazia „renovării” clădirii. Și nu puteam să ignor declarația lui Zugravu că el era cauza omisiunii raidurilor oferită de borfașii din zonă.

E fascinantă mutația psihică a unei persoane după schimbarea situației materiale! Colegele mele, fostele, prinseseră o superioară detașare față de mine și afișau o compasiune ușor plictisită când îmi vorbeau. Uneori mă plăteau pentru servicii mărunte, cum ar fi ceva curățenie în camerele lor, plimbarea mărfii de sus până jos sau invers, alteori îmi vorbeau despre „marile” lor afaceri care s-au încheiat într-un an și jumătate printr-un veritabil fiasco, bonus o ceartă urmată de un proces și ură veșnică. Dar au avut și momente bune. Banii pentru înființarea și utilarea întreprinderii proveneau din vânzarea unui apartament moștenit al Mihaelei, iar ingeniozitatea, adică ideile creative erau ale Cristinei care, încă din vremurile de dincolo avusese inițiative în domeniu – inscripționase tricouri pe care le vânduse prin țară și chiar făcuse ceva bișniță cu blugi și cosmetice achiziționate… nu știu cum și de unde. Deci Cristina se ocupa de tipare și realiza modele de rochii, compleuri, prostii din materiale plastice, de calitate îndoielnică. Au desfăcut marfa lor în magazine particulare din țară până când nu a mai avut căutare, iar cheltuielile au depășit beneficiile. Astfel moare orice „afacere”. Dar până atunci omul acumulează ori „se dă în figuri” hăpăind tot…

După plecarea chiriașului meu, care fusese mutat de serviciu în alt oraș, am fost pus în situația de a opta pentru o nouă închiriere ori pentru vânzarea apartamentului deoarece nu îi puteam plăti întreținerea. Apartamentul se deteriorase, în special ferestrele măcinate de ploaie, iar apa pătrundea înăuntru și se infiltra în pereți. Mai mult, exista o presiune legislativă care cerea impozitarea chiriei, ori, la cât ceream nu-mi rămânea nimic să repar vreodată apartamentul. Pereții de BCA aveau crăpături mari, baia era igrasioasă… nu am văzut o ieșire din această situație decât prin vânzarea casei mele pentru care, și în care, suferisem atât de mult. Apartamentele de acest tip se dădeau pe mai nimic. Am vizitat câteva să văd cum merge „piața”. N-a existat nici cea mai vagă intuiție a viitoarei explozii a prețurilor la locuințe. Nimic. Am fost varză la simțul financiar-economic. Zero. Dealtfel totul apărea într-o prăbușire catastrofală. Un colaps. Economia țării căzuse cu 20%. Dar… evident, dăduse înapoi să progresesze în mod sănătos. Totul era explicat și răsexplicat de experții în finanțe. Plenar, cu toți dinții la vedere. De unde mama lor apăruseră toți acești specialiști minunați și credibili care se specializaseră la școli în capitalism exact pe vremea socialismului? La ce să ne mai întrebăm? Era cu adevărat bulversant.

Îmi amintesc de un ramolit universitar american de origine română, Andrei Rugină, intervievat de presă, cum crede că poate fi oprită deprecierea monedei naționale, leuțul? Propusese lansarea unei monede din argint care având valoare în sine nu ar fi scăzut vreodată sub o anumită limită. Făcuse această experiență în trecut și avusese efect. Argint? S-ar fi tezaurizat și dispăreau banii… Ba nu. Dimpotrivă, ar fi crescut valoarea… Un moș… Dealtfel a și murit de tot câțiva ani mai târziu. În cine să mai crezi? Din spuma mării apăruseră preafrumoșii „oameni de afaceri” autohtoni. Emoționantă sintagmă, nicidecum limbaj de lemn… Nu. Averea le creștea grozav asemenea burților și gușilor de indivizi cu greutate și parcă totul se derula într-un mediu judiciar. Instituțiile statului român aveau datorii la acești oameni... Oamenii, lucrurile, totul se negocia verbal și se schimba dintr-o parte în alta, dar mai ales ceea ce fusese proprietate civilă. S-a furat? Nu. S-a devastat, iar „devastarea” nu are conotație juridică. Responsabilii deveniseră oameni liberi, implicați doar în propășire personală. Restul… lumea… putea pieri. A fost o brambureală iscată de „vidul de putere”. „Organele de control” ale Statului au devenit câini înfometați, „Poliția” s-a fofilat, „Justiția” s-a umanizat interpretând după legi interpretabile, „Parlamentul”, mai mult ca niciodată „Marea Adunare Populară”, producea spectacole tv care zăpăceau românul, iar „Adunarea Constituantă”, de fapt aceeași zbuciumată mulțime parlamentară, crease „Prima Constituție Democratică” după guvernarea comunistă. S-a fabricat și un „tată al Constituției”, în persoana unui avocat, Antonie Iorgovan, zăbos, șeful „comisiei de validare”. De fapt acest cuvânt, „constituție”, are înțeles general, de aceea trebuie întotdeauna însoțit de precizare, „Constituția statului România”. A primit contestații de la început, dar, în fine, „câinii latră, ursul merge”, de la înălțimea sa domnul Iorgovan și-a apărat, ca un senior feuda, Constituția sa, coincidental și a României. Se spunea că fusese împrumutată formularea din Constituția Belgiei, evident nu putea fi prea asemănătoare datorită formei de guvernământ, republică vs monarhie, și… încet, abia șoptit, răzbătea spre noi, românii, acea umbră negativă a destinului național care se dovedise, spre finalul ei, monarhia… Regele Mihai era încă în viață, îl văzuse lumea, și părea că se ținea bățos. Trezit din letargie trimitea comunicate de „încurajare” poporului său prin cei câțiva susținători, în majoritate veleitari politici gârbovi, moșieri în trecut (azi „rentieri”) cu situații materiale de povestit nepoților. Între ei, bătrânul Coposu, ajuns din dușmanul poporului prototipul omului integru, mâncat pe dinăuntru de un singur viciu, kentul[7]. Să recunoaștem, ce mai rămâne unui individ aflat înaintea morții decât sinceritatea? Pe-asta (pe Moarte) nu o mai poți minți! Circula o butadă americană: Everything is negotiable, band of cretins, except death and taxes…  Nu se prea potrivește aici dar m-a cam plictisit subiectul prealabil. Răbdarea nu mă caracterizează. Îmi zboară prin creier încontinuu vorbe. Mă asaltează. Vorbesc neîncetat cu mine însumi. Uneori nu sunt atent la mers…

Mi-am vândut casa. Am fost proprietar zece ani. Apoi am pierdut acest sentiment pentru totdeauna. Nici asupra corpului meu nu am drept de proprietate. Este concesionat temporar dar nu cunosc vreo condiție a acestei concesiuni… Am avut chiar, la o mică licitație, doi domni interesați și m-am înțeles pentru prețul de 6500 de dolari. Am vrut plata în bancnota americană deoarece leul scădea vertiginos și puteam rămâne fără nimic. Ia uite, șaizeci și cinci de franklini cu miros specific, american! Nu-mi păreau deloc mulți, iar mai târziu nu mi-au părut nici autentici, după ce am descoperit câțiva fără firul transversal numit „de siguranță”. Se tot vorbea despre dolarii falsificați… Vai de mintea mea! Nu luasem decât șase mii cinci sute! După cincisprezece ani valoarea apartamentelor a crescut de zece ori.  Șaizeci de mii… Nu am avut niciodată atât de mulți bani. Nu înțeleg cum pot acumula oamenii milioane, bilioane… Și de ce se permite?... Democrație? Suntem proști?

M-am întors la omul care îmi achiziționase casa vorbindu-i speriat despre banii „falși”, iar acesta mi-a arătat o chitanță că îi luase de la bancă, deci nu erau falși, doar mai vechi. Apartamentul meu fusese zugrăvit integral cu vopsea de culoare roz. Picturile mele nu se mai vedeau. Scrisesem o poezie, de care eram mândru, despre marele tablou din hol. Am numit-o „Peretele estic”. Deodată m-a săgetat nostalgia acelei pierderi. Pare neinteligibil deși, probabil, fiecare ține în el nostalgii pentru idealuri pierdute. Am privit înainte. Ce puteam face cu doar 6500 de dolari americani? Se zice că numele de „dolar” vine de la „taler”, ban care circula în Europa, prin imperiul austriac. Când reflectezi asupra valorii și ajungi la ban există o teamă legată de fluctuația acestui indice al valorii. O nesiguranță, o continuă perisabilitate, deși, helas, valoarea rămâne aceeași iar banul se multiplică pentru a o cuprinde, nu? Banul măsoară valoarea de moment. În sectorul financiar românesc abia se introdusese convertibilitatea deplină a monedei naționale în valute cunoscute. „Leul” a fost sufocat de seceta care afectase economia statului român! Totuși, privind la finanțistul acela ușor turmentat, prim ministru deja, era bine, nu? Și avea să fie și mai bine. Am ținut banii într-un plic, așezat la fundul unei cutiuțe metalice cuprinsă de o cutie mai mare din carton plină de chitanțe și alte hârtii vechi. Știrile despre jafuri în locuințe erau la fel de populare în jurnalele televiziunii ca decesele accidentale.

Se tot vorbea despre lansarea unor televiziuni independente care să concureze puțin televiziunea oficială. Deocamdată știrile tv erau concurate de presă. Exista un mare număr de publicații, jurnale ori săptămânale, unele cu tiraje importante, din care ne extrăgeam opiniile. Nici acestea nu ne aparțineau. Erau fabricate de tipi competenți numiți: „formatorii de opinii”. Și a fost să fie „epoca de aur” a jurnalisticii. Citeam, și eu și consoarta mea, aceleași publicații și comentam, câteodată cu înfocare, diverse păreri și etichete oferite de jurnaliști ori specialiști. N-aveam decât să ne alegem simpatia. Apoi am început să gustăm satira politică. Și era dedicată, lingușitor, „cititorilor noștri la fel de inteligenți ca noi”. Astfel am devenit un colecționar al publicației „Academia Cațavencu”, câțiva ani, până m-am plictisit de politică și de rularea aceleași idei…

Mi-am permis să văd filme la vechile cinematografe și teatru, uneori. Nu am ratat „O trilogie antică”, spectacolul asamblat în subsolul, magazia și una dintre sălile Teatrului Național din București de și după ideea unui regizor român, tânăr încă, Andrei Șerban, care făcuse carieră americană în teatrul clasic și muzical. Nu am înțeles nimic, actorii vorbeau, cumva, în limbi moarte, dacă îți spunea ceva propria cultură te puteai orienta, dar montajul și periplul, aventura, ne-a convins. Avusesem parte de o premieră, o implicare, figurație, în spectacol. Iar omulețul acela bâlbâit, valoarea, era sceptic privitor la libertatea și viitorul foștilor concetățeni. Well, era… ămericăn, man! Am văzut peste ani alt spectacol regizat de Șerban, „Livada cu vișini”, după piesa lui Cehov, și nu mi-a plăcut. Dar despre trilogie… Ne-a stimulat, a fost… adrenalină!

Rolul Medeei din piesa omonimă amestecată în spectacolul despre care tocmai am zis, a fost jucat (ori interpretat) de Maia Luceafăr[8], actriță despre care nu auzisem prea multe. Nu m-a impresionat deloc atunci, dar a reușit să o facă după ce am vizionat filmul „Balanța”. De carte știam de pe vremea…, fusese lansată în 1985, orice părea să critice regimul ori situația era săltat în valoare, dar am citit-o abia după ce am văzut filmul și am înțeles ce era licență scenografică și regizorală. La cinema „Mioritza”, printre câțiva consumatori și scuipători de „bomboane agricole”, acolo am fost seara, cu Valerica. Mi-a plăcut și m-am întors să-l revăd. Lucian Pintilie, regizorul, s-a adunat și el din străinătate să culturalizeze masa imbecilizată de comunism. Să ironizezi până la satiră fostul „regim”, chiar în ’92, înainte de realegerea în funcția președinte de stat a celui care simboliza trecutul, Ion Iliescu, părea de tupeu. Dar totul ține de viteză în spectacol. Scenariul avea viteză. La fel a fost alt spectacol al lui Pintilie, „De ce bat clopotele, Mitică”, și chiar „Reconstituirea”, filme mai vechi interzise cândva, reluate pentru nostalgici. Știam actorii, bineînțeles, iar unii și-au făcut o intrare puternică în spectacolul susținut de business-ul despre care abia se urzeau planuri, televiziunea comercială.

Am văzut filmul „Tăcerea mieilor”, un thriller, ceva la limita horror-ului, cu actori importanți din Hollywood. A fost halucinant atunci și a avut succes mare, s-a umplut de premii. Detaliile, muzica bine aleasă, suspanse-ul, expresia… ochii, privirea hipnotică și replicile… susținute de o scriere cu potențial (s-a ecranizat un roman). În anul 1992, înainte de evacuarea primului ministru cu fața de moroi, Theodor Stolojan, a aterizat în această țară traumatizată individul asociat termenului „Thriller”, Michael Jackson, o ciudățenie umanoidă care și-a schimbat înfățișarea fiind convins că trupul-corpul îi aparține. Unele ajustări se mai permit însă ce a făcut el… pentru mulți, și pentru Providență, a fost incalificabil. „Aim bleac, aim uait!”, o chestie de gust, de estetică, alături de ceva rasism. Primul Ministru i-a urat bunvenit pe-aici: „Bine ați venit, domnule Maicăl!” Era provincial. Bineînțeles că, de-ar fi vrut să respecte protocolul, trebuia să îi spună „domnule Michael Jackson”, sau doar „Michael” dar nu se mai poate da nimic înapoi. Iar „domnul Maicăl” a adus prima isterie a unui tineret care se expunea planetar la cel mai cel spectacol adunat pe „Marele Stadion Național”, fost „23 August”. Michael Jackson a mai susținut un concert pe același „stadion olimpic” înțesat de oameni în ’96 și a venit să viziteze copiii abandonați ai României de care prinsese drag. A fost implicat în scandaluri cu copii, a pozat și el în Isus, dar… a fost fals „domnul Maicăl”, un mesia fals.

Apărea la tv în „clipuri” muzicale. Își etala imaginea și, evident, calificativul „afro-american” nu i se mai potrivea. Într-un asemenea „clip”, am văzut pentru prima oară copilul minune al Americii, Macaulay Culkin, un puști blond, adorabil și precoce care ne-a delectat preludiul Crăciunului, într-un film celebru, decenii de atunci, pe canalele tv. Mereu același, mereu la aceeași vârstă, mereu copil. E seducător gândul că poți reveni la cele mai bune momente din viață… Subiect de ficțiuni romantice! Dar și previzibil și plictisitor ca orice repetiție nesfârșită.

În ’93, cumnatul meu Cătălin auzindu-mi plângerea că viețuiesc strâmtorat, m-a trimis la un „client”, domnul Pescariu, să descoperim împreună un „job” mai bine remunerat. Se folosește cu succes vorba americană „job” pentru „slujbă – serviciu – loc de muncă”. E condensat. Domnul Pescariu avea sediul firmei pe strada Știrbei-vodă, într-unul dintre blocurile nelocuite în 1989 la ultima „demonstrație de 23 august”[9]. Era tatăl unui tânăr tenisman care părea să aibă valoare (fusese deja selectat la echipa națională pentru cupa Davis). Avea, poate, 50 de ani, domnul Pescariu. În camerele acelea de la parter se aduceau cutii, se depozitau,… Ce ar fi putut să îmi ofere domnul Pescariu? Chiar nu știa cum să mă folosească… Era și grozav de grăbit… „Vino peste o săptămână!” Parcă eram un cal cu dinții încălecați ori parcă mă plăcuse… Domnul Pescariu senior! Nu l-am mai văzut. Deși m-am întors, nu l-am regăsit. Nu era nimeni acolo. Sediul era închis, gol. Nu am avut parte de mărinimia cumnatului meu înstărit, deși a dorit să-mi ofere mostre din această calitate a lui. Și chiar mai mult.

Fratele meu, Doru, părea pornit și el pe drumul către succes. Împreună cu fostul său amic George Gheară, achiziționase un truck Scania, destul de vechi dar rezistent, și înființase o firmă de transport. Doru ipotecase apartamentul său și al mamei pentru a se împrumuta la bancă. Acest George Gheară era nepotul cunoscutului „afacerist” Nicu Gheară, cel care deschisese la marginea cartierului Colentina, bazarul de angrosiști, „Europa”. De-acolo se aprovizionau cu țoale de proastă calitate toți amărâții din oraș, în mulțimea cărora eu și familia mea eram bine înglobați.

Doru a fost șofer ani buni pe acel TIR și a făcut curse prin Europa sau în țară până când Gheară a socotit că afacerea nu mai aduce profit. Atunci au renunțat și au vândut mașina…

Legătura mea cu colegii de serviciu era specială. Dacă Mircea Zugravu, prietenul și protectorul meu, era alcoolic, voluntar, chiar aventuros, aparent bonom, Iftimie era bigot. Purta barbă și vorbea câteodată despre Dumnezeu și Isus. Citea cărți, le-am văzut și eu, cumpărate de la o librărie bisericească. „Memoriile unui isihast”! Ce este acela „isihast”? Păi este un călugăr inițiat într-o taină (sau mistică), capabil de minuni. Minuni? Da. Există anumite tehnici care potențează spiritul unei persoane pure, credincioase… Știam de această temă dintr-un text de ziar emis de nu știu ce somitate despre o carte numită „Filocalia” legată de numele unui paroh foarte lăudat, părintele Stăniloaie. Când am văzut o astfel de carte am înțeles că era numai un volum dintr-o serie nesfârșită de volume cu panseuri religioase, oarecum vechi. Imposibil de achiziționat, totuși… aveam curiozitatea de a cunoaște ce poate face isihastul și am cerut colegului meu să îmi împrumute cartea după ce o citește. Nu se poate. „Atunci, cumpără-mi cartea de la librăria bisericească!” Să vadă mai întâi dacă sunt calificat pentru asemenea lectură. Dacă mă interesează în mod sincer… Mi-a adus cartea în ianuarie 1994. Sunt patru mici volume scrise de un fost călugăr numit Ghelasie Gheorghe. Nu știam că poți renunța la călugărie fără să fii îndepărtat din branșă. Ghelasie vorbea despre experiența lui de călugăr într-un stil romanesc destul de stângaci, dar metoda propriu-zisă m-a inspirat. E ceva care gâdilă neuronul unui novice, cum eram și am rămas. În tot ceea ce ține de Existență.

Cât timp am fost paznic la căminul din Pipera mi-am torturat mintea să producă o lucrare literară. Intrasem într-o depresie adâncă provocată de sărăcie și de programul traumatizant de lucru. Noaptea aveam coșmaruri, dimineața nu reușeam să dorm odihnitor… Am luat calmante, apoi am început să țin un jurnal de visuri, de frânturi de visuri, cât puteam păstra la cutie. Mai târziu le-am folosit pentru câteva dintre speranțele de a modifica monotonia vieții mele. Am scris texte care nu se prindeau împreună. Era un puzzle imposibil. Am revenit la viața mea din Moinești. Ce doream să reînviu de-acolo? Aș fi spus tot însă nu era nimic spectaculos. Deși… orice experiență de viață este interesantă când e bine spusă. Limbajul comun, legătura cu experiența cititorului, ineditul, știința de a incita, toleranța la critică… N-aveam nimic cu toate astea. Totuși speram. Cum altfel aș fi putut să scap din cloacă? Pictor, era clar, nu aveam avenir, scriitor, dacă mă forțam… Citisem cărți puternice, chiar „Coranul”, în limba franceză, deși numeroase altele îmi lipseau din memorie și micșorau mult mândria de a mă afișa înaintea celor ce judecă mintea altora. Existau, încă, reviste literare în așteptarea unor precipitări depuse de persoane nestatornice, ca mine. Pentru ce gustă omul într-atât scriptologia? Și cât va mai ține această foame?... Eram doar un paznic anodin plasat la marginea orașului București. N-am avut nici un fel de vești de la Supra-Veghetor până în primăvara anului 1994. Precis mă notase și îmi venise rândul!

Mai întâi Valerica a fost concediată. Oricum, era plătită mai rău decât mine, însă avea unele speranțe deoarece câțiva dintre foștii granzi ai ITC-ului deschiseseră firme particulare și unele colege se transferaseră mai bine... Noul director, inginerul Grigore Popescu, fostul ei bun coleg, parcă ieri se trăgeau de șireturi, a descoperit pentru ce institutul trăgea să moară. Pentru că o plătea pe Valerica. Și a extras-o fără scuză. A intrat în șomaj pentru a lua șpaga propusă de generosul guvern român. Nici chiar ei nu o duceau bine, miniștrii. Președintele însuși se răsplătea pentru funcție cu doar 1400 de dolari! Era sărac de cinstit. Nevastă-mea se putea lăfăi cu 25 de dolari! Atâta gură! Peste tot Moartea bate inițial la poarta oamenilor. Puțin mai târziu o sparge. Se oferă un răgaz speranței.

Abia ne plăteam datoriile lunare, dar aveam ascunsă în cămară o mică avere. Ce puteam eu face cu banii aceia? Cum să îi multiplic? Tremuram grozav pentru ei de câte ori plecam toți de acasă. Și am continuat să tremur de-atunci fără încetare chiar dacă au intrat ulterior în bănci.

În timpul iernii am întâlnit-o prin centrul orașului pe fosta colegă Dora Rusănescu. Ea lucra la firma lui Ion Afendulis, cu sediul vizavi de cinema Scala, pe Magheru, și-i era foarte bine. „Nu au nevoie de mine?”, am zis. „Mă întrebase într-o zi Dorina dacă mai știu ceva de tine!”, mi-a replicat Dora, oferind astfel un subiect de câteva luni pentru închipuirile mele. Știam că Afendulis avea firmă particulară cu obiect de lucru în domeniul electronic și câțiva angajați. Cât îi crescuse „afacerea” nu aveam habar. Îmi era teamă de șmecheriile indivizilor ambițioși care învârteau „afaceri”. Nimic nu era destul de trainic iar cunoașterea mea în tehnologie nu mă avantaja dacă totul se năruia mâine.

Întreprinderea de confecții din clădire se falimentase. Am văzut cum erau concediate rând pe rând lucrătoarele, cum se distrugea tot, cum se furau între ei foștii asociați… Afacerile particulare nu îmi ofereau siguranță. Dar… pentru ce se născocise sindicalismul dacă nu pentru angajați? Îm! De la poarta căminului nu mă îndepărta nimeni. Și… la începutul lunii aprilie am fost găsit acolo de un apel la telefon în urma căruia Dora m-a invitat la Alfa-Bit deoarece Afendulis voia să-mi ofere un job.

 

---

[1] Fratele s-a opus inițial, de teamă că îi rămâne „pe cap” și a gratulat-o cu expresia „jartea penală”. „Stai o zi, cel mult două!”, a acceptat. Unii uită, alții nu.

[2] Mă refer și la celelalte vieți (adevăruri neverificabile).

[3] Fabrica de calculatoare electronice

[4] Nu e un exemplu prea bun de logică!

[5] Oficiul Național de Turism

[6] Cercetașii de documente nu au descoperit numele acestui Pilat printre guvernatorii Iudeii, nici numele preoților Ana și Caiafa printre marii preoți saduchei, prin urmare…

[7] Presupun. Nu știu ce țigări prefera Coposu.

[8] zisă Morgenstern, sau invers

[9] Sărbătoarea de 23 August fusese abolită, la fel imnul „Tricolorul”, compus de Ciprian Porumbescu, și toate simbolurile pe care comuniștii le adoptaseră deși fuseseră inventate înainte de ei. S-a creat o fobie la comunism identică celei anterioare la capitalism.