15 Privire dinapoi

„Ce cur generos are fata asta”, exprimam în sine un gând rezidual, fără să bănuiesc o clipă dereglarea mentală care împinge omul să spună cu glas tare toată nebunia. Nici nu dețineam povestea dopaminei care inundă creierul avid de pofte și, ca un răspuns la extazul meu, tânăra a prins cochetă părul și l-a tras într-o coadă pe partea dreaptă. „Mai este și drăguță”, continuam să reverie… (nu există un verb al reveriei) să visez. Adevărată bucurie să mergi pe trotuar cu acest peisaj înainte!

Omul poate trăi fără femeie? Se pare că da. Sunt renumite școlile de efebi greci unde se practica omosexualitatea. Această nevoie fiziologică, hormonală, numită amor, iubire fizică, sex, și ce-o mai fi, te ia ca valul într-o zi și nu-ți dă pace decât... Eh! Am citit despre abstinență, despre folosirea energiei sexuale, canalizarea ei spre deșteptarea puterii spirituale și-apoi, din prea multă curiozitate, am răsfoit „Kama-Sutra”, o carte despre baiadere și meșteșugul lor. În lumea noastră liberalizată, a intrat, mai de-a dreptul, pornografia video.

Pe străzile dintre piața Matache și clădirea Radiodifuziunii apăruseră primele prostituate. Se uitau la oameni din fața caselor fără să spună ceva. Nu știam că sunt prostituate. Am aflat de la alții când așteptam să iasă Oana de la orele de cor. Într-o seară am fost interpelat de un proxenet pe stradă: „Nu vrei o fată?” Fata era alături și mi-a părut chiar frumoasă! Ce este cu fetele astea? Pentru ce acceptă o asemenea viață? Desigur pot înțelege dar… adesea instinctul meu ține loc de înțelepciune. Și mă tem.

În 1995 Oana a împlinit 12 ani. Fusese inclusă în „Corul mare”, iar inițierea sa, după ani de ucenicie, s-a întâmplat într-o duminică seara, cu ocazia unui concert la Sala Palatului alături de Corul Filarmonicii George Enescu. Se interpreta o piesă celebră, foarte purtată în lumea corurilor și orchestrelor simfonice, „Carmina Burana”. Copiii aveau costume speciale și am mers o zi înainte să iau cu Oana rochia proiectată de renumita doamnă designer de țoale, Doina Levinţa A fost o zi ploioasă, nu aveam invitații la concert și am așteptat pe hol, spre culise. Auzeam muzica… Atinsesem pragul cedării psihice dar apoi totul a fost mai ușor.

Expedițiile „corului Radio” erau sponsorizate, dar copiii aveau nevoie de aportul părinților. Cadouri pentru gazde, bani pentru nimicuri luate din drum, ori mici atenții la revenire… Totul costă. Nu puteam concura cu alți părinți, iar Oana s-a simțit Cenușereasa grupului, totuși o sută, o sută cincizeci, de dolari, am reușit să îi oferim de fiecare dată. Era nemulțumită, ne ironiza, se plângea… Am fost mereu niște calici.

Atunci când nu participau la festivaluri și primeau invitații de la organizatorii unor coruri de copii sau adolescenți străine, vizitele erau bazate pe reciprocitate. Vii la mine, vin la tine! Nu aveam unde să primim copii, cu ceva pretenții, din țări dezvoltate (numai cu aceștia existau relații). Deci de găzduire s-au ocupat alții. Chiar își doreau.  

 Serviciul Valericăi a început să producă mai mulți bani. A învățat cum se poate scoate profit din această situație. Tinerii patroni de dugheană aveau și profesii bune astfel încât se înavuțeau și nutreau ambiții pe care atunci nu le înțelegeam. Pur și simplu doreau să părăsească definitiv România, să se stabilească într-o țară dezvoltată economic, invocând viitorul copiilor. Viitorul copiilor! Ce știm noi care este viitorul copiilor? Copiii ăștia nu sunt alte entități? Vrem să îi îndatorăm moral? Oameni tineri vorbind despre viitorul copiilor, nu al lor... E o chestie exclusiv egoistă. Nu există motivație pentru o faptă voluntară în afara propriilor fluturași. Balonașe la cap… Nu spun că este o idee rea. Ori bună.

Eu am început să-mi fac ocupație adiacentă, inventarul mărfurilor pe parcursul săptămânii. Uneori veneam la sfârșitul zilei să ridic obloanele grele de fier, protecția pentru ferestre. Era o zonă rău famată. Numeroși boschetari căutau de mâncare pe-acolo. Unii dintre ei dădeau și o mână de ajutor pentru a câștiga ceva. De la Valerica am auzit poveștile unor asemenea oameni. Costică era „celebru”. Bietul Costică…

Din vara aceea și-au stabilit sediul pe trotuar câțiva localnici, li s-au creat condiții pentru șezători, să poată consuma, să se distreze. Ar fi fost ilegal să se pună mese, s-a pus doar una. Cu umbrelă. Pe colegul Valericăi, cel de săptămâna următoare, Ionuț, l-am văzut o dată, poate de două ori. Un tip cu nasul mare, guraliv, priceput la „inginerii”… Flămând și avar. „Fauna” care ocupa zilnic activitatea femeii a început să îmi stârnească imaginația. Nu știam mai mult decât îmi spunea, dar numai atât era de-ajuns să fac presupuneri. Și a foat doar începutul.

O afacere tip „dugheană”, părea să meargă de la sine. Costa o sumă în dolari să o cumperi de la unul care a renunțat, apoi aprovizionarea se făcea prin agenți ai furnizorilor. Oamenii veneau cu oferta, se făcea comanda pe loc și erai aprovizionat. Existau riscuri, autorizația de funcționare provizorie (niciodată definitivată) și legislația ambiguă, volatilă, nesigură. Apoi controalele numeroșilor inspectori veniți doar „să-și ia dreptul”. O mafie ocrotită de stat! Angajații erau plătiți, oficial, cu salariul cel mai mic și, neoficial, stimulativ, cu două procente din vânzări. Era un vad bun adică se vindea acceptabil. Una peste alta, patronul ieșea în câștig. Și nu făcea deloc efort, de aceea își permitea un angajament la altă firmă. Cât timp a fost gravidă, soția patronului, Carmen, s-a implicat, după ce a născut, a renunțat, mulțumindu-se să se încreadă în angajați. Iar afacerea a curs până la un moment limită. Orice, nu doar o afacere tip „dugheană”, are un final, un zid temporal. Se bușește de ceva, inevitabil. Apoi se schimbă condițiile… Dar nu toate.

 

Leni și familia sa au părăsit-o pe mama. Cumpăraseră un apartament la intersecția dintre bulevardul Muncii și bulevardul Miniș. Avea 3 camere puțin curbate și un balcon mare, au angajat meseriași pentru a realiza o locuință super, m-au chemat să îi ajut la mutarea mobilierului și mașinilor casnice din casa mamei lui Cătălin. Eram bun doar la cărat, totuși am avut parte de invitații la evenimente de-a lungul timpului. Încet-încet casa lor s-a umplut de lucruri și a devenit neîncăpătoare.

Mama a rămas singură. Și-a găsit consolarea alături de o femeie care fusese dușmanul familiei cândva, Corina, vecină în vârstă de 57 de ani care locuia la nivelul superior. Mama avea deja 66 și îmbătrânise brusc parcă, iar situația sa materială era destul de tristă. Pensia devenise insuficientă pentru a plăti utilitățile și pentru a se hrăni.   

O văd pe mama, interiorul învechit, mobila din lemn greu, vitrina mare, covoarele mâncate de molii, balconul mic, dotat de tata cu magazie în care stătea gol un butoi de 100 de litri și numeroase lăzi, scule de cizmărie… Deasupra lucruri lăsate de sora și cumnatul meu… Totul se degrada iar mama se plângea că dorește să zugrăvească însă nu își permite.. în fine, mergeam și să regăsesc locul unde locuisem mulți ani. O viață.

Banda de porumbei!

Dimineața devreme stau înșirați pe balustradă deasupra blocului și așteaptă, aparent nepăsători, scărpinându-se între pene. Deodată dispar, dau asaltul asupra ferestrelor de bucătărie. Nu există bandă de păsări mai înspăimântătoare în oraș. Umple de excremente tot, face un zgomot obsedant, de indivizi muribunzi, e horror! Și nu renunță. Orice întreprinzi este fără izbândă. Sunt mesagerii păcii, adună o armată a salvării la o adică, sunt sacrosancți, emblemele orașului. Deși-i-i… sunt comestibili. Pentru un carnivor flămând și vorace, inteligent, ar putea deveni o sursă de hrană. O ciulama din carne de porumbel… Nu? Asta intra uneori în meniu, la țară. Deoarece tatăl Valericăi își construise un coteț pentru porumbei deasupra celui de găini. Porumbeii se înmulțeau de la sine și, din când în când, de obicei când îl vizitam, sucea gâtul câtorva pui mari care încă nu învățaseră să zboare. Și apoi se „confecționa” ciulamaua servită cu mămăligă din mălaiul casei. Nu mi-a plăcut ciulamaua vreodată dar omul se scotea în acest mod mai ieftin cu ocazia invaziei orășenilor în modesta lui gospodărie. Orice vizită îi lua din provizii, e drept că mai și aduceam, dar duceam de-acolo mai multe. Băutură, legume, făină, mălai, ouă, uneori carne…

Veneam și plecam cu rata, traversam câmpul pe un drum de căruțe și ajungeam la puntea veche și periculoasă ce traversa Ialomița. Era (încă există) o punte pe cabluri metalice, cu traverse din scânduri de lemn, pe-atunci lăsată într-o parte, cu multe scânduri lipsă. Asta nu împiedica localnicii să treacă deasupra pe bicicletă. Noi traversam, cu mare teamă, pe propriile picioare. Dedesubt, la 5-6 staturi de om cât mine, râul, tulbure, adeseori furios, se lățea cam vreo sută de metri. Uneori, când era nevoit, George se ducea  la țară, – numai – cu automobilul personal. Atunci ne lua și pe noi. Am fost și iarna cu el, și noaptea în timpul iernii, ne-am afundat în zăpadă, am ieșit greu de-acolo. Am împins mașina și din noroi… Și am plătit carburantul. Au fost și zile când îl plăteam împreună. Vara eram atenți la porumbul care dădea în pârg și luam câțiva știuleți din drum. Adică furam. Este interdicție morală, penală și religioasă dar o fac și oameni evlavioși. Hoția nu este moștenire comunistă, există de când lumea. Paguba nu era mare, de aceea nu exista pază. La struguri sau la bostănării însă, oamenii se uneau și păzeau pe rând tarlalele. În apropierea viei era o colibă. A stat o vreme om, angajat, la pândă dar a fost bătut de hoți și au rămas proprietarii din când în când, apoi s-a renunțat. Nici hoți nu au mai fost dar parcă nici pepeni. Viile au dat rod în continuare însă nefiind de soi, strugurii nu erau atractivi. Toamna, când se culegea via, trebuia să ne înfățișăm cu toții deoarece era jenant pentru bătrânul Manea să fie singur într-unul dintre momentele importante ale vieții de țăran, deși se tocmeau consăteni, contra serviciu sau contracost. La fel de important mai era sacrificatul porcului înainte de Crăciun, sau porcilor pentru cei înstăriți, ori praznicul Paștelui, de unde nu putea lipsi carnea de miel. Toamna nu veneam decât între ploi. Strugurii nu se pot culege pe ploaie. Ne-am fi înnămolit. Nu erau condiții ca într-o podgorie. Acolo se putea face recoltare mecanică. Via lui „tataie” nu se stropea, astfel încât recolta varia în funcție de capriciile vremii și ale manei viilor. Nici cu sapa nu se exagera, prin urmare se agățau buruienile, știrul, de pantalonii ori șireturile noastre. Și munceam din greu până seara.

Nu sufeream munca dură de la țară, dar existau recompense. Duceam spre casă sacoșele încărcate și întotdeauna ceva de băut. Era destul de bun și de curat, netratat chimic. Au intrat în cultura noastră și apoi nu ne-au mai părăsit, termeni străini care se raportau la mâncarea mai mult sau mai puțin tratată chimic, prin urmare potențial periculoasă. Uneori termenii erau neînțeleși, alteori voit încurcați și câteodată mincinoși. În cinci-zece ani au devenit maniacali. S-a promovat Codex Alimentarium editat de FAO (Food and Agriculture Organization), organizația mondială pentru flămânzi. Se spune că ar fi fost inițiat în iubita noastră prietenă (a tuturor românilor) Austria (la fel devenise Turcia).[1] Cere o anumită strictețe în selectarea substanțelor ce pot fi integrate în „food”. Probabil între hrană și „food” trebuie făcută distincție. Food-ul a început să conțină substanțe nocive, din ce în ce mai nocive, otrăvitoare.

1995 nu a fost deloc un an prosper. O criză puternică se adâncise în România și, bineînțeles, pretutindeni. Totul părea un joc de cărți, o „bisericuță”, gata să se năruie. Dar toate speranțele se bizuie pe „situația financiară”. Iar situația financiară varia, de la caz la caz. Noi, familia, eram ca după naufragiu, abia preluați de vasele de salvare, la rândul lor nesigure, România plutea ca un iceberg, 10% vizibil, 90% în beznă dar, o clasă de îmbogățiți băteau la porțile puterii. Mulți erau intelectuali, adică oameni cu facultate, iar alții cu prea puțină carte. Toți debordau de optimism și de tupeu. Ingineriile financiare cunoscute, aveau prea puține explicații. Nimeni nu a înțeles cum de fusese aprobată funcționarea legală a jocului piramidal „Caritas” (și nu doar acesta), pentru ce o singură persoană fusese pedepsită doar doi ani și chiar fusese eliberată deja după cel mai mare jaf poate din istoria jafurilor în Romania. Era evident că fuseseră numeroși beneficiari, unul dintre ei chiar fostul premier, Petre Roman, se spunea, dar, ce să vezi?, toate actele și tabelele cu persoane și banii pierduți au dispărut miraculos. Așa cum dispăruseră toate actele din beciul Securității despre personajele politice. Fusese declanșat un scandal de cotidianul „România Liberă” privitor la descoperirea unor documente secrete într-o groapă neglijent astupată în localitatea cu nume vesel „bere voiești?” Era oare un scandal ori așa o frecare…? Era o frecare. Securitatea lui Ceaușescu fusese puțin în fiecare om fără să știe. Ea ne supraveghease, ne educase, ne modelase. Păi cine să creeze un „om nou”? Se încerca deja o diversiune care despărțea apele. Funcționarul, militarul, angajatul vizibil, era o persoană onestă, exceptând securistul din închisorile politice, informatorii, turnătorii, sifonarii, delatorii,… E! Aici se căutau, în această masă, răii vechiului sistem. Și s-a pornit vânătoarea de vrăjitoare. Mai degrabă vrăjeala…

După anul 2010 abia, am cunoscut persoane care m-au trezit puțin din letargie într-un domeniu pe care nu îl puteam ataca nicicum, dar mi-au dezvăluit drumul bogăției în perioada de început a capitalismului. Ei îl cunoșteau deja fiindcă se aflau alături de persoane privilegiate și avuseseră chiar posibilitatea să meargă pe acest drum. S-au deplasat paralel. Eu am mers, în totalitate, invers. Am simțit de mic însă, un lucru. Numai încrederea îți aduce succesul, restul e întâmplare. Dar eu sunt temător.

Mă gândesc la unul dintre câștigătorii acelei lupte dure pentru putere. Nu contează că a murit, oricum nu există scăpare. Cât a trăit nu a avut milă, a fost un monstru, deși, în ochii lumii, mereu un tip onorabil. Nu l-am văzut decât la tv. Discursul său s-a modificat pe măsură ce s-a împlinit financiar și trupește. A sfârșit prin a vorbi asemenea altui român exagerat de bogat, unul care făcuse bani, la început, din tenis. Ciudat, aveau același tip de discurs. Povățuiau, dădeau lecții, erau experți în… făcut bani.

 

Pe strada Arcului, aceea unde își avea sediul firma lui Șefu, era/este vizibil un schelet mare de clădire devenit unul dintre activele băncii răpuse de creditori „Credit Bank”. Știam cu toții de la cei care îi cunoșteau istoria, fusese clădirea lui Dinu Patriciu, arhitect, lider al aripii tinere din Partidul liberal. Deoarece nu achitase banii împrumutați, banca falită îi preluase ruina. Dar Patriciu împrumutase mult mai mulți bani. Valoarea scheletului fiind uriașă acesta nu a fost vreodată vândut cuiva. A rămas acolo de la începutul ultimului deceniu al secolului XX. Patriciu s-a îmbogățit considerabil însă nimeni nu a pretins banii, să-i înapoieze betoanele. Astfel se dădeau „tunurile financiare” capabile să umfle gușații. Cu toții însă aveau mentori, iar aceștia, foști sau actuali spioni (agenți acoperiți), se instruiseră în străinătate.

Neamul Valericăi avea o filieră securistă. Nea Tică, fratele vârstnic al tatălui său, îşi angajase băieţii la Secu. Erau foşti angajaţi cu slujbe mărunte, în special şoferi. Primul dintre ei a fost unchiul Niculaie (Manea). Locuia pe şoseaua Dudeşti-Pantelimon, nu departe de vechea fabrică „Filatura românească”. Se îmbolnăvise grav de rinichi şi făcea dializă dar, era meseriaş, se pricepea la tâmplărie, îşi făcuse un atelier şi primea comenzi. Socrul meu i-a comandat o galerie pentru marea fereastră de la sufrageria noastră (sau camera de zi, ori „living”-ul, dacă pare mai familiar). I-a cumpărat acel serviciu cu vin şi ţuică. Era iarnă, vremea rece, vântoasă, am vorbit despre ţările arabe, despre Franţa şi chiar Statele Unite, unde îşi petrecuse câţiva ani minunaţi. Copiii lui fuseseră deja angajaţi în renumitul „organ”, travestit din 1990. Venise timpul să se retragă. Valerica şi-a dorit acel obiect mobiliar furniruit, mare şi greu. Până atunci avuseserăm o galerie mică la fereastra camerei pe care sculptasem caracterele sanscrite ale renumitei mantre budiste, „om mani padme hum”. Cel puţin asta credeam. Copiasem dintr-o imagine. Nu am cunoscut şi nu cunosc limba şi scrierea sanscrită. Dar îmi place să-mi întreţin superstiţiile chiar atunci când mă îndoiesc de ele. Am o lene intelectuală pe care nu am reuşit să o îndepărtez vreodată. Ne complăceam atunci ca şi acum, eu şi lenea asta, deşi parcă venise vremea să schimb ceva. Ceva ce?

George Manea și-a schimbat mașina. Tată-său i-a cumpărat alta. Fusese foarte mulțumit de acel bătrân Peugeot brec, și-a achiziționat un Opel brec, evident la mâna a doua, după ce a împrumutat Peugeotul unui tip care l-a stricat. La fel a pățit-o și fratele meu Doru. După ce încheiase socotelile cu bietul Mercedes ruginit complet își luase un Fiat Argenta, mare consumator de combustibil și încercând să-l vândă, a avut norocul să îl vadă distrus de un angajat al său. Eu nu am avut automobil. Am fost transportat în diverse locuri de aceste rude ale mele când mă voiau împreună cu ele. Nici măcar nu mă puteam opune deoarece Valerica se dorea plimbată. Era o favoare prea mică față de ce își puteau permite sora mea și cumnata, pentru a găsi cele mai apropiate exemple. George Manea avea, la rândul său, o iubită, Mariana[2]. Mariana locuia în cartierul Colentina, nu departe de spitalul Fundeni, într-o casă cu curte, care îi aparținea, dar îi aparțineau și doi băieței care deocamdată locuiau și făceau școala la țară, într-o comună lângă Lehliu. Am fost într-o zi acolo. Curte mare, familie bună, situație… Copii prietenoși. Dar… N-a fost să fie! În viața lui George Manea va intra, nu peste mult timp, altă femeie.

Piața media se deschisese pentru televiziunea comercială. Deocamdată canalele tv erau de mică extensie și veneau cu emisiuni de apartament și filme vechi, în general seriale, dar se părea că se face efort pentru mai mult. „Antena 1”, brand al unei firme administrate din fotoliul prezidențial de un tip peltic, Dan Voiculescu, al cărui trecut a fost imediat pus pe tapet deoarece părea principalul beneficiar al celebrei averi dispărute a lui Ceaușescu, se arăta deocamdată cel mai popular canal. Până a fost lansat cu toată fanfara și tam-tam-ul „PRO TV”, un canal de televiziune în care și-au găsit să investească, un grup de afaceri american, slăvitul erou capitalist român Ion Țiriac și un tip cu mustață mare ca Băcanu, Adrian Sârbu, despre care se vorbea că făcuse politică la nivel de UTC prin „TVR”.

„PRO TV”, lansat de ziua națională a României, a adus alt tip de spectacol în domeniul televiziunii românești. Încă de la început a avut cei mai buni oameni de televiziune, cele mai noi filme și seriale și cele mai bune șouri (ori show-uri pentru cine-i pasă, tot de la ăia vine numele). „PRO TV” a introdus în România tipul de televiziune comercială americană cu multă, multă, foarte multă,… publicitate.

Prima oară când am știut ceva despre televiziunile comerciale am citit numai. Se vorbea despre modul în care sunt tăiate filmele și orice fel de spectacol, exact înainte de schepsis, astfel încât să-ți treacă tot cheful să mai cunoști cum sau dacă se mai încheie vreodată spectacolul. Era o etichetă, poate comunistă, pusă contra libertății și calității superioare oferite de televiziunile din vest. Dar, încă nu se spusese ceva despre reluări de zeci și zeci de ori sau despre fetișul societății de televiziune, vă oferim tv pe gratis (cu o măruntă supărare datorată publicității – altfel cum să vă oferim?). Nimic mai neadevărat.

Unu. Nimeni nu are acces gratis la televiziuni comerciale. Plătește o firmă de cablu (care, la rândul ei, plătește televiziunea), ori face cont (dă bani) pentru a accesa canalul pe satelit, sau altundeva.

Doi. Publicitatea ridică prețurile. Oricare dintre agenții comercianți care își laudă promoțiile (oriunde vrea să se arate, nu doar la tv), ridică prețul, nu îl scade, fiindcă trebuie să recupereze cheltuiala pe publicitate.

Prin urmare se minte bine. Este o dublă scumpire pentru oricare privitor la panoul tv. Televiziunea comercială face bani, de unde? din bietele noastre lefuri. Iar televiziunea publică este și ea plătită, separat, de aceeași fraieri.

Deoarece benevol n-ar fi fost nimeni de acord să susțină televiziunea publică condusă politic, s-a introdus frumos o taxă obligatorie. Un impozit. Câțiva dintre directorii televiziunii publice, „TVR”, au fost de notorietate. Unul dintre ei, Răzvan Theodorescu, un istoric de artă care vorbea graseiat, a ajuns chiar academician. A fost implicat în porcăria de la „TVR” din noaptea 13-14 iunie 1990 (a bâtelor lungi). Eu îl știam de când locuia în blocul din Calea Dorobanți, deasupra magazinului Tineretului, când se vorbea despre problemele sale în căsnicie. Trecusem în apropierea sa pe scara blocului, cu prietenul meu Nelu. Nelu îl știa, eu nu. De fapt amicul său, arhitectul care picta, cu atât de mult succes, nuduri din reviste străine, știa povestea viitorului academician Theodorescu. Se pare că avea probleme de erecție, comentate, printre altele, la un coniac…

Până în 1994 fusese numit director, tot de partidul lui Iliescu, Paul Everac[3]. Pe Paul Everac l-am întâlnit într-o zi mergând pe strada Vasile Lascăr. Ne-am privit. Un țap! Abia avusesem cu el altă întâlnire, de data aceasta în alt spațiu, aproape spiritual… A naibii coincidență! Crezusem că a murit. Chiar avea să i se întâmple, nu peste mult timp. Mi se nimerise, cu ani înainte, să dau pe strada Popa Rusu de alt monstru sacru, aflat și el aproape de vârsta senectuții, Alexandru Paleologu, conu Alecu. Și acela m-a privit. Era îmbrăcat ștoc domnule, impecabil. Totul era nou și lustruit pe acest moș. Doar el se rablagise. Ajunsese la marginea trotuarului și s-a oprit puțin să mă privească. Eram un posibil delincvent, ori a înțeles că îl recunoscusem, prea era prezentat în mass-media împreună cu erudita sa operă și… mai apoi cu renumita trădare și colaborare cu Securitatea. Aproape toți liderii liberali au colaborat cu Securitatea… Liberal înseamnă amoral. Încă nu mă lovise această revelație. Nutream simpatii liberale deoarece sunt un săgetător, sau centaur, un tip cu nebunia indepenței personale în cap. Nu făceam, deși ajunsesem la vârsta cumplită, de 44-45 de ani, diferența între termenii „libertate” și „independență”. De fapt nu mă interesa. Nu că m-ar interesa azi în mod deosebit, dar poți fi independent fără să fii liber? Astfel se considera biata noastră țărișoară România. Liberă, în mod sigur, nu era. Mereu a fost „independentă”[4], iar sub Ceaușescu cel mai mult, acceptând că autarhia înseamnă, cumva, independență.

Eram un privitor tenace al ecranului de sticlă. Televizorul, cea mai ieftină sursă de cultură, dar și cel mai infestat canal de scurgere a informațiilor false și mesajelor subliminale! O repetiție nimicitoare pentru palidul meu sistem de apărare. Eram și sunt victimă a propagandei. Dar nu trebuie să mă necăjesc inutil. Propagandă se face de pe vremea faraonilor sau chiar mai demult. Știam ceva despre legenda lui Gilgameș, regele sumerian plecat în căutarea nemuririi. A revenit din călătorie cu mesajul că nemurirea este imposibilă ființelor umane, dar zeii o îngăduie Omenirii. Nimeni nu avea învoire să gândească despre zei că există doar fiindcă există oameni. Totuși, acei zei… au murit. Propagandă! Ce mă tot preocupă Istoria? Istoriile? Este necesar să fie o conexiune a verigilor trecutului în memoria mea. Altfel aș fi doar un aparat al prezentului. Aș fi legat numai de propriul trecut… Dar cum pot avea certitudinea istoriei umanității? Eh! Să o las mai moale! Era o chestie cu televiziunea. Renunțasem definitiv la spectacole în săli cu public. Se vorbea despre un regres general, iar artiștii se manifestau asemenea întregii mase de anonimi, adică solicitau creșteri ale veniturilor, se plângeau că ei, monștri sacri până mai ieri, aveau nefericirea să nu își mai poată susține viața boemă, ori măcar bătrânețea ușoară. Și artiștii îmbătrâneau, ba nu, îmbătrâniseră cu toții! După ei cine mai venea? Era un vid al artei, o negură…

Dincolo de acest vid, de lipsuri, în pâclă, se făceau marile afaceri. Când am auzit povești, de la martori valabili, despre manipulările petrecute, despre cine și cum, oh, erau de domeniul unui trecut fantastic pe care indivizi versați, unii populari, alții încă ascunși, îl trecuseră cu bine! „Cu bine!”… Aproape „adio”…

Un film serial tv italian numit „La Piovra” (Caracatița), prezentase ani la rând o societate capitalistă coruptă, roasă de mafie. „Mafia”! Acesta a fost fetișul preferat al habarnistului român care vorbea de clasa oportuniștilor în luptă pentru putere. Cine înțelegea bine substratul? Cine? „Academia Cațavencu”?

Hebdomadarul publicat cu efortul intelectual exersat de câțiva șmecheroși, preaplini de inteligență, în viziune proprie, li se vărsa, dădea pe-afară, își plantase șef pe Mircea Dinescu, le grand poète. Singura carte de poezie a sa, editată în 1990, cumpărată de mine, era notoriu Dinescu atunci datorită aportului incredibil la…,  deci a fost „Moartea citește ziarul”. Nu îl știam prea bine și nu ajunsesem să îl apreciez, iar cartea aceea mi-a părut o scrâșnitură, o scârța-pârța! Acest Dinescu a fost urcat în grabă la nivel, a devenit prim secretar la Uniunea Scriitorilor, astfel se chemau șefii uniunilor, guvernelor, etc. în vechime. Apoi a ajuns la urechile masei zvonul unor înzestrări ilegale, afaceri personale cu bani publici, dezmințiri… Au trecut 10 ani până să ne vorbească domnia sa despre mitul îmbogățirii sale și de, la fel de mitica, doamna Cuperman care l-a sfătuit să ia cu ambele mâini „pentru a nu fi umilit mai târziu”. Doamna Cuperman, atașat cultural al ambasadei americane, o evreică atotștiitoare care emana orgoliu contagios. Editorialistul Dinescu era un tip grozav de caustic și precis în stilul împrumutat puțin de la pamfletiștii francezi. Periculos de simpatic, cumva provincial, mi-a părut mereu provincial Dinescu, deși îmi plăcea modul său glumeț de a comenta până și lucrurile dramatice. Ador oamenii inteligenți și asta, bănuiesc, din invidie, ori din cauza unei manii care mă încearcă adesea. Nu contează că sunt toți niște pramatii ascunse, broscoi care pozează în prințișori ai scrisului și vorbitului erudit. Apoi s-a declanșat măria sa Andrei Pleșu, unul dintre copiii lui Ctin Noica. Un tip cu barbă de marinar. Fără mustață. După ce nu s-a mai plăcut și-a completat lipsa. Liiceanu se lansase mai devreme. Filosofii bine aspectați ai nației ies ca uleiul deasupra apei pentru că știu să numească orice mult mai exact. Eventual într-o limbă străină de amploare internațională. Știu greaca veche și au citit papirusuri în original, visează latina, nu vorbesc decât germană, în care se exprimaseră torente întregi de filosofi, franceză, engleză și ce se mai cere pentru a te putea chema „filosof cu pedegree”. Împrăștiaseră în lume o mulțime de gânduri alese despre existență și cunoaștere. Uneori despre logică. Și acum găsiseră o portiță să ne toarne nouă, retardaților, puțin, doar puțin din exagerata lor cunoaștere a Totalității. Eram extaziat! Ulterior s-au adunat tot mai mulți la această masă rotundă a cunoscătorilor. S-au aglomerat. Iar mesajul s-a diversificat, s-a livrat pe nișe… Dar asta e altă poveste.

Mă uitam la filme de tot felul. După ce am epuizat casetele uzate, oferite de patronul unui magazin „vând-tot ce se vede”, insinuat în vechea locație a unei curățătorii „Nufărul”, pe bulevard, am rămas cu player-ul de casete VHS, produs de firma japoneză „Funai”, aproape nefolosit. Mai prindea când și când banda, era de proastă calitate și mă costase, când l-am luat din magazin, lângă „Cocorul”, 200 de dolari, travestiți în bani românești. Am pus mâna, prin intermediul doamnei Pavelescu, pe o casetă cu înregistrări ale corului Radio (la sala Radio). Participasem la un asemenea spectacol, doar la unul. Oana era acolo în mijloc, micuță și cuminte. Nu interpreta partituri de solist. Nu… Curând a plecat în Olanda plus Belgia. Prin Germania. Era începutul unei emancipări care ne-a îndepărtat. Copiii au avut cinstea să dea mâna cu bătrâna regină a Belgiei, dar nu apreciau asta. Regi, împărați, niște oameni împăiați, manipulați și prezentați drept simboluri naționale. Ce vanitate să ai asemenea arbore genealogic, să fii un zeu trecător al unei mulțimi viermuitoare! Cât dispreț înmagazinează zeitatea față de muritor? Un an lumină pare prea puțin. De-acolo vin zeii noștri. Îi căutăm mereu. Cât suntem îngăduiți să existăm credem că de undeva, de departe, ne privesc și ne contabilizează regretele. Și ce pot fi regii decât proiecțiile lor? N-am știut pe cineva dornic să fi fost rege deși am cunoscut oameni născuți în zodia regală, a Leului. Dar regi, cum era king Mishu, nu cred să fi vrut careva să fie. Un rege trist, rigid ca un pom prea bătrân să aibă rod, un pribeag acceptat în casă de dușmanul său declarat. Un rege fără regat…

Televizorul prezenta tot ceea ce trebuia să știm și să visăm. Actualități, spectacole sportive ori culturale, discuții despre politică și economie, documentare și ficțiuni puse în scenă de profesioniști anonimi sau notorii. O lume recreată, inspirată din... Nu pot spune sigur „din asta”… Era proiecția Universului, era… universul! De-acolo își împrumuta omul memoria și mintea. Încet-încet cititul unei cărți a devenit obositor și s-a abandonat. Și scump. Cartea s-a scumpit. Cred că nici profesorii nu o mai recomandau. Eu încă nu am abandonat-o. Îmi creasem un obicei destul de puturos, citeam cărțile așezat pe budă, dimineața, înainte de serviciu. Dar citeam chiar la muncă, pe furiș. Am citit la maturitate cărți pe care mulți le-au avut în tinerețe, dar aproape nimic din literatura contemporană românească. Am încercat ceva dar nu mi-a plăcut: „Orgolii” de Buzura. Am crezut că mor dacă citesc prea mult. Scriam și eu! Nu știu de ce m-a atras dorința să scriu cărți? Am avut-o mereu, am scris o poveste în clasa a 5-a, dar mult, mult, mult… timp nu am reușit să compun o prezentare banală, iar în timpul orelor de literatură am fost o legumă, am fost underground. După Cioran și Eliade ceva a clopoțit în capul meu. Erau români și reușiseră afară… Curaj, noroc, chemare, mai mult… Îmi părea din afara realității mele. E un perete cu un colaj sau un grafitti imens de care se izbește mărunta mea lume. Mă dau cu capul de el, îl văd, dar e impenetrabil. Am auzit numeroase povești despre cei care l-au fentat, cumva. Aveam scrisă povestea aventurii fratelui meu Doru în Italia și mă străduiam să finalizez o povestire despre un paznic al unui fost institut. Eu, într-o ipostază ușor psihopată, înnebunit de lumea mutantă a tranziției. Acesta era numele perioadei de după „revoluție”, numită şi ea ironic „loviluție”: Tranziția. Ah! Mi-l amintesc pe Silviu Brucan, devenit în sfârșit vedetă tv, denumit când „oracol”, când „profet al tranziției”. Silviu Brucan, considerat agent al agenției americane de spionaj extern CIA, infiltrat în sferele sus-puse ale puterii comuniste românești, implicat de tânăr în mass-media (fusese chiar redactor la oficiosul comunist „Scânteia”), știa politică de tip capitalist. Frecventase, ani la rând, cu folos, SUA. Ce viață, ce destin, măi oameni buni! Nu contează că a fost un demon. Deloc. Căutăm continuu oameni scrupuloși, gândim că se poate ajunge la notorietate în mod cinstit, măcar umanitar. Imposibil de ocolit zidul. E bine să ne naștem bine, mai cocoțați… Desigur e nevoie să ne suportăm în viața noastră umană, iar Brucan (îi folosesc pseudonimul de artist politic) s-a simțit mereu bine în propriul costum. I s-a potrivit, l-a umflat și ținut deasupra. În ultima perioadă, înainte de pensionarea la tv, i-a fost consilier lui Iliescu. După aceea, ne-a spus, cum trebuia, povestea Tranziției, râzându-și continuu de noi, proștii care-i urmăream serialul. Era un serial. Se încheia mereu înainte de a spune tot, respectiv, în cazul căscatului de mine, de a înțelege. Mult a mai râs, de toți și de toate, individul acesta! Până ce, auzind de el, l-a căutat coana Moarte și l-a luat să o consilieze în domeniul politic. „Hă-hă-hă-hă-hă!” Totuși, de noi au râs mult mai tare ca el alți politici. Suntem de tot râsul, noi… Noi românii, voiam să zic? De ce? Eu. Vă rog să râdeți de mine splendori ale lumii, oameni politici, pentru că nu pot să vă fac cel mai mic rău. Sunt bine legat! Altfel, desigur, se prezintă indivizii care oferă zilnic editoriale pentru mințile flămânde ale consumatorului de opinii pertinente. Se pregătea o clasă a „seniorilor” jurnaliști. Numirea în rangul de „senior” a fost, parcă dintrodată, generalizată pentru toată pleiada celor veniți din trecut, consolidați în fotolii și consacrați drept formatori de opinie. Made in USA. Nu avea legătură cu bătrânii noștri, ci era o înnobilare dăruită de subalterni (și chiar de patroni). Se potrivea de minune altui neologism, „clasa politică”, nume inventat și clănțănit la ședințele din Senat de un aristocrat italian, însușit de tot bogățelul înstărit fraudulos, care își cumpărase un loc de stat pe scaun la Parlamentul statului român. „Fac parte din clasa politică. Și nevastă-mea, evident, și soacră-mea și ăla micu’. Stăm sus, la nivel!” Distanțele s-au creat iute în noul Sistem. Am descoperit ușor locul, zi de zi mai departe parcă… Jos. Nici măcar eu nu mi-am dorit să trăiesc această umilință, domnule Dinescu! Dinescu a scris poezie, spuneți? Și eu, doar că lui talentul i-a fost recunoscut prin reviste literare, de copil, și-n timp de misses Cuperman, în vreme ce al meu…

1996 avea să îmi aducă recunoașteri chiar în domeniul literar. A, nu grozave, quand mème, să mă prostesc franțuzește, mi-au provocat ceva modificări în viață. Dar primul care m-a schimbat a fost un crah financiar.

Tentația nu-i slăbește pe aceia care au bani și nu știu în ce să îi plaseze. Se lansaseră pentru a pescui „ochiul dracului” cum mai este numit banul, fondurile de investiții. Fuseseră inventate de veșnicii „băieți deștepți”. Unul dintre aceștia, numit, în mod predestinat, Cataramă, inventase o șmecherie numită „Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri”, din care modelase fondul de investiții, SAFI. După ce l-a făcut, individul s-a și retras degrabă din centrul escrocheriei deși totul era… destul de legal. Fusese bine „reglementat și supravegheat” de „Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM)” al cărui președinte se chema, pe atunci, Maria Vlas și funcționa curat, adică avea de unde să returneze investitorilor dobânzi importante. Erau deja numeroase asemenea fonduri de investiție și încă din 1995 câteva dintre ele păreau să nu fie sigure. Dar oficial nimeni nu declara dacă este vorba de o proastă administrare sau pur și simplu despre escrocherie. Numai presa scrisă făcea valuri pe tema respectivă.

M-a traversat această prostie să îmi încerc norocul într-o astfel de afacere. Am luat un milion de lei din banii pe care îi aveam și m-am furișat într-o zi la etajul 8 al uneia dintre clădirile vechi de la „coada calului”, vizavi de Universitate. Am urcat cu liftul și am pătruns pe coridoare înguste până la caseria unde mi-am însămânțat banii. M-am întors de-acolo cu o chitanță și am așteptat să se dezvolte. După trei luni și câteva zile am ridicat o sumă binișor mai mare. Minunea funcționa! Am calculat un eventual profit dacă investeam „averea” mea pentru numai 3 luni. Prețul apartamentelor crescuse fulminant în ultimul timp iar banii pe care îi luasem eu își pierdeau din valoare la fel de repede. Cum să recuperez? Investind. Am schimbat dolarii în lei și am mers cu suma aceea mare la altă filială a SAFI, vizavi de stadionul Dinamo. Aveam totuși o foarte mare neliniște deoarece tocmai fuseseră desființate două fonduri de investiții, iar recuperările erau „zero lei”. SAFI dăduse o dezmințire în mass-media că ar avea probleme. De unde? Funcționa foarte legal și era solvabil. Și doamna consultantă de la ghișeu m-a asigurat că nimic nu se poate întâmpla de rău și am lăsat acolo aproape toți banii mei. Pentru a primi o dobândă, numită „dividende”, ar fi trebuit să aștept 3 luni, altfel, dacă îmi ceream banii fie și cu o zi înainte, îi luam fără o „taxă de casă” de 0,5%, deci în pierdere.

Cu trei zile înainte să se încheie cele trei luni, SAFI a anunțat, într-o după amiază de aprilie, o pierdere de 27,5% a valorii punctului de investiție. Am simțit că mor! Era vineri, a doua zi, sâmbătă. Schimbasem 5000 de dolari în lei și dădusem de bună voie toți banii lui… Nu credeți că instinctele criminale se dezvoltă în orice persoană când se simte ucisă deliberat de legile strâmbe votate de șmecheri ascunși în parlament? L-aș fi strâns de gât cu toate mâinile oamenilor duși la marginea disperării pe acel mizerabil. Îl văzusem de câteva ori, vorbea cu afect despre mafia pe care el, doar el avea în plan să o distrugă, el era un tip fără pată, un model de reușită, era Omul. Se lansase în afaceri achiziționând motociclete vechi din est, vânzându-le în vest, deoarece se căutau mai mult decât cele noi și a făcut o avere, iar din averea asta a făcut o avere mai mare și tot așa. Ce treabă mai avea el cu SAFI? Existau niște tipi în administrație, el era out. Încă își menține bogăția mizerabilul acela! Și astăzi are aceeași lozincă, el luptă contra mafiei, el, unul dintre reprezentanții mafiei. O scârboșenie umană, dar… să fiu sobru! Mafioții vizează doar proștii. Există procente certe ale victimelor. Mesajul se transmite subliminal doar celui care îl aude. Clopoțelul îmi sunase și mie în cap.

Dimineața, pe 27 aprilie 1996, am fugit într-un suflet spre filiala din Ștefan cel Mare. O mulțime de oameni alertați veniseră acolo în grabă și au forțat intrarea. În contract exista un articol ce spunea că în ziua când soliciți retragerea banilor primești valoarea dobânzii din ziua precedentă, ori în ziua precedentă dobânda nu scăzuse. Dar nimeni nu a luat în considerație această clauză. A fost o zi cumplită de zbucium și disperare. În urma presiunii, cel puțin cincizeci, până într-o sută, dintre cei prezenți, au primit bonuri de ordine să poată ridica banii la valoarea scăzută a punctului de investiție. Toți oamenii aceia susțineau că va trebui să ne solidarizăm pentru a recupera și restul de bani. Și am început să particip alături de alții la proteste în curtea CNVM, al cărui sediu era atunci pe calea Griviței. Aceleași culoare strâmte, umplute cu oameni nervoși care strigau lozinci împotriva lui Cataramă și acoliților săi, mai apoi împotriva instituțiilor statului, dar în afară de tensiune nimic nu s-a câștigat.

27 aprilie 1996, dimineața, a fost singurul moment în care „investitorii” de duzină au recuperat ceva din banii lor deținuți în acel moment de SAFI[5]. Oricare din cei care au cunoscut situația își ridicaseră deja banii. Printre ei a fost sora mea Elena (și, evident, cumnatul). I-a scos exact cu o zi înainte, vineri. Îi spusesem că am pus ceva bani acolo însă uitase de mine când a primit informația că fondul va da faliment în mod sigur. A fost exact ca naufragiul Titanicului. Sunt prea puține bărci de salvare. Cei mai mulți călători se îneacă, ori mor înghețați.        

 

---

[1] Doar cu Rusia și-a găsit România motive de încruntare. Îi stătea în coaste, încă. Și Ungaria, de altfel.

[2] A apărut de multe ori acest nume în povestea mea fiindcă e foarte popular

[3] este pseudonim literar. Nu înțeleg de ce a păstrat acest nume fals într-o funcție publică!

[4]„Suverană”, asta era vorba… Ce mai gogoriță!

 

[5] printr-o filială a băncii falimentare Dacia Felix, deschisă în incinta parcului Dinamo