16 Scufundat într-un ocean liniștit

E clar (pentru capul meu), există indivizi care își permit să creadă că în existența aceasta este important să realizeze ceva valabil, care să îi reprezinte, eventual după moarte. Realizările existenței au născut numeroase parabole și zicale, cărți întregi de sfaturi, omul învață de copil valoarea lor și le urmărește până ajunge într-un impas de netrecut. Fie se îmbolnăvește de moarte, fie se strică o verigă în drumul spre reușită, ori cade într-o patimă și tot universul se clatină. Universul se clatină, deci… Am avut privilegiul să îl cunosc în Copuzu pe nea Ion Tentelică, tractoristul. L-am cunoscut și pe celălalt tractorist, Drăgan, dar pe Tentelică îl întâlneam zilnic, era consumator de țuică, o cumpăra de la bătrânul Manea zis Dogaru și, în timp ce fuma ori trăgea ușor din sticla de jumate, ne întreținea la o conversație despre universul lui. Nu-l chema astfel, nici nu i se prea știa numele adevărat – toți oamenii din sat aveau porecle de copii, unii le transmiteau și progeniturilor.

Nea Tentelică, deși avea acest supranume defavorabil, mai era numit și „Neamțul”, deoarece deținea renume de bun meseriaș, în plus fusese blond, cârn, cu ochii albaștri. Nu chelise deloc și avea poate 55 de ani, prin 1996. Era alcoolic. După ce consuma puțin se pierdea în cuvinte și turuia neinteligibil tot, povestea vieții lui, poveștile altora, problemele statului și cosmosului și… tot. De la pălăvrăgeala asta nedigerabilă pentru că stâlcea cuvintele ori le scurta, primise și numele de „Tentelică”. Fusese bolnav de tuberculoză, stătuse un an prin sanatorii, zicea că se vindecase dar, deși avea interdicție să fumeze ori să bea nu se putea abține. Da’ uite, consuma de o groază de ani și se simțea foarte bine! Se vindecase perfect. Nea Tentelică mi-a fost partener de discuții, toți ceilalți îl ocoleau sau îl luau peste picior, însă nea Ion (eu îi spuneam doar „nea Ion”) nu le rămânea vreodată dator. Știa să le-o spună, doar că nu prea se înțelegea bine ce. Nici nu era necesar. Cuvântul e volatil, orice se spune are preț doar puțin și-apoi se pierde. Vorbărie…

Tot acolo am cunoscut-o pe Geana, o femeie stâlcită, ceva mai tânără decât Tentelică, un fel de tută a satului, cu vocea ca o strachină când o spargi. Era strâmbă în mai multe planuri, Geana, în jos și spre dreapta, își trăgea cu dificultate capul spre poziția verticală, avea fața osoasă, ca de cal și o fire reactivă de om răzvrătit că este considerat prea prost. Se spunea că se îndoise astfel după bătăile încasate de la fiu-său, nu de la răposatul ei soț. Nu prea fusese o femeie cuminte, Geana. Cam umblase. Am auzit și lucruri foarte deochiate despre trecutul ei. Nicolaie, fusese probabil deja mort (de beat) când a luat-o de nevastă. Oricum nu era cotat în sat pentru inteligență. Geana devenise una dintre invitatele obișnuite la muncile mărunte din gospodărie și uneori la culesul viei. Nu avea nici un venit, nici pensie, nici pământ de cultivat, muncea cu ziua la consătenii care o angajau pe ceva bani. Fusese de tânără și rămăsese, la vârstă înaintată, o femeie ieftină. Eu îi dădeam atenție, din politețe, și ajunsesem unul dintre preferații ei la o discuție despre nimic în timp ce consuma paharul final de țuică. După aceea pleca amețită și fericită spre casă. Eram ironizat când se vorbea despre Geana. „A întrebat Geana de tine!” Uneori simt o milă pentru toți nefericiții aceștia care mă mișcă până la lacrimi. Nu știu de ce. Dar, nu prea dau pomeni ori bani cerșetorilor. Și s-au înmulțit exponențial pe parcursul „democrației”! Mulți stau la colțul străzii, la intrarea în magazin, ori lângă o dugheană, tot mai mulți se afișează în mass-media, dar elita pomanagiilor se aprovizionează din banii publici. Pe aceștia nimeni nu i-a blamat până când și-a băgat coada… Europa.

1996 a fost an electoral în România. S-au agitat apele în spațiul politic. FDSN-ul scăzuse în preferințele electoratului și încerca să facă oferte. Îi oferta pe liderii sindicali. Nu era un obicei românesc trecerea din sindicalism în politică. Și sindicalismul tot politică e. Și mai puțin se obișnuia ca liderii sindicali cei mai cunoscuți să intre în organizații politice concurente. Unul dintre ei a devenit favorit la funcția de primar al Bucureștiului. Un tip cu fața călcată de mașină, cu ochii deplasați și nume de bucătar. Dar să nu ne sumețim, zic eu gândind la o gloată care mă înglobează, suntem doar niște bieți români. Ce exemplu pozitiv am avea de oferit? Ete cucu! A fost un Sancho Panza, iar șeful său, „cavalerul tristei figuri”, a fost râzgâiat, în momentele sale bune, cu diminutivul, Milică. Toată schimbarea aceasta pentru care ne-am agitat s-a desăvârșit la finalul anului. Vestitul Coposu îl botezase pe Constantinescu, rector al universității bucureștene, fost propagandist al pecereului în același spațiu, profesor doctor la facultatea de geologie, etc., în poziția flatantă de candidat al Convenției Democrate, adversarul FDSN-ului („D”-ul e tot de la „democrat”), la scaunul cu spătar înalt de președinte al Statului. Emil Constantinescu avea voce pițigăiată și cioc, astfel încât i s-a zis mai pe scurt, „Țapul”. Ce am înțeles eu din „bătălia” politică? Naiv, eram naiv, fie-vă milă! Nu simțeam deloc mirosul puterii, lăcomia și mizantropia personajelor instalate în funcții publice. Cu toții au fost capitaliști gurmanzi care au sărăcit grav populația. Averea țării basculată către o grupare de indivizi hrăpăreți a lăsat o masă tot mai mare de săraci lipiți. Îmbogățirea unui individ sărăcește o mie sau mai mult. E o lege a acumulării economice. Se potrivește și la nivelul statelor. Vă mișcă ceva? Simțiți nevoia unei compensații, a unei restituiri? Mă îndoiesc. Mintea omului se vede pe sine, își poartă de grijă, împodobește pocitania care o poartă, o umflă și o laudă ca pe o comoară. Nu își amintește că e trecătoare.

A fost o perioadă tot mai rea material, din punctul meu de vedere. Datoriile firmei Alfa-Bit la bănci, trebuiau rambursate cu atât mai mult cu cât principala bancă de unde își luase Afendulis împrumutul, Credit Bank, a dat faliment. Două bănci românești și-au găsit să se îngroape în 1996. Cealaltă s-a numit Dacia Felix, Dacia Fericită. Nu exista un fond de restituire a depozitelor. A fost un transfer al banilor din multe buzunare în mai puține. O concentrare. În cazul acestor crahuri se arăta senin la tvr câte un personaj ce părea să reprezinte instituția bancară a statului, BNR, și ținea un discurs liniștitor. Este un proces de însănătoșire bancară!... Necunoscătorilor. Mi-am început cariera în domeniul financiar prin 1995, când am depus ca o găină oul ei de aur, o parte din dolarii mei, la Bancoop. Chiar sora mea, Elena, în al cărui fler aveam încredere, își rula banii la Bancoop, deoarece banca oferea o dobândă atractivă. Trei luni am avut curaj să-i las, apoi i-am retras. După alte două a apărut știrea că frații Păunescu vor să își scoată banii din bancă, iar banca nu are de unde să le înapoieze o sumă imensă (pe care o aduseseră în urma unui împrumut la o bancă a statului – Bancoop era bancă privată) și se întrevedea un scandal bancar. Drăguții de ei, frații ăștia! Am vrut să spun „dragonii de ei, frații aceștia”. S-au îmbogățit exagerat din inginerii la nivel bancar. Au luat credite, au mutat banii, au împrumutat, s-au eschivat de la impozite, orice fel de plăți, și-au umflat averea numai din șmecherii într-o perioadă tulbure. A, nici azi nu sunt apele cristal! Nu se vede fundul. Acolo vânează marii rechini. Și mulți atacă din alte oceane. Ni se transmite întotdeauna târziu, ca un ecou al vechii zicale: „Agentur’li străine, agentur’li e de vină…” Cât de prost trebuie să fiu? Fără limită, fără scăpare. Mă simt împins cu piciorul până la linie. Dincolo stă abisul…

N-am suportat liniștit ideea că firma își achită datoriile din banii noștri, și totul avea un orizont de timp raportat la eternitate. S-au gândit noi criterii de salarizare. Cei mai pricepuți, clevării, au început să pregătească transferul, sau chiar să pună bazele unor afaceri proprii. Afendulis își pierduse din elan, nu se prea simțea bine la ședințele zilnice pe care oamenii săi le tratau flegmatic sau, cel puțin, reproșabil. Promisese și nu oferea nimic. Dimpotrivă. Mai târziu, după o excursie în Taiwan, s-a întors cu povestea salariilor minuscule pe care le încasau fericiții micuți cu ochi oblici. Erau atât de recunoscători că au unde munci pentru doar o zecime din venitul mediu pe care el, nababul, îl oferea angajaților săi!... Ne împuțeam, altfel zis!

Eram, profesional vorbind, într-o zonă mediocră pentru care nu se oferea un angajament optimist. Nu aveam deloc entuziasm ori pasiune, simpatie, plăcere, pentru… să-i zic profesie, îmi pare cumva incorect, ocupația principală, zilnică. Nu. Nu-mi plăceau nici măcar femeile care mă înconjurau și, cel mai puțin dintre ele Mihaela Ruse, țăranca infatuată pusă tablou într-o poziție de divă. Ea ne făcea agenda zilnică, ne repartiza proiectele, alte eventuale sarcini de lucru și, printr-o grație divină primită de la patron, procentele de acord salarial. Tot ce se muncea în firma Alfa-Bit avea o perioadă de timp pentru realizare, convertită în procente și apoi în bani. Mihaela împărțea banii suplimentari în mod discreționar. Târziu, când Afendulis a hotărât să renunțe la acest tip de ofertă salarială, am aflat că n-am primit mare parte din bani, că au rămas în buzunarul patronului. Ea însă a avut salariul dublu. Nu era singura tară a acestei femei duplicitare. A, nu sunt foarte dur, sau măcar invidios pe succesul ei! Nu era simpatizată de nimeni. Dar se născuse în zodia chineză a maimuței, avea tupeu, era prefăcută și vanitoasă și foarte… păroasă. Făcea uneori depilări dureroase pe tot corpul. Și-apoi se îngrășa, mergea la „sală”, schimba dietele, dar era insațiabilă, în toate sensurile. Avea figură de maimuță asiatică, un pic mustăcioasă. Uneori mi se părea că își rade părul de deasupra buzei. Dar nu. Îl epila. Vorbea mult, îi plăcea să vorbeasă și să poruncească. Tu să faci așa, tu asta, adu-mi asta, unde e cutare lucru, ești vinovat/ă de… ehe! Era perseverentă, avea destulă inteligență pentru a-și atinge scopurile. Nu am prea văzut-o dând greș. Foarte rar și numai în lucruri mărunte. Curând nu a mai fost interesată de modul cum se lucrează. Și-a creat propria filieră în domeniul de afaceri pe care îl frecventa și mai târziu a avut succes.

Legăturile de serviciu cuprindeau și colaboratorii firmei dar și funcționarii publici care aprobau lucrările ori le inspectau. Erau cu toții la fel de importanți și se aflau răspândiți pe teritoriul țării, deoarece Alfa-Bit era o firmă cu mare deschidere din momentul în care devenise Motorola autorised dealer. Avea adică privilegiul să cumpere echipamente direct de la producător cu preț redus. Afendulis a visat o rețea națională de servere pentru terminale radio și pentru servicii paging. Și-a întins antenele de la Constanța până la Satu-Mare. Pentru asta avea nevoie de proiecte și de specialiști în construirea, amplasarea și funcționarea rețelelor de radiocomunicații. Personalul firmei Alfa-Bit a crescut progresiv până s-a petrecut alt șoc, mai important chiar decât cel al schimbării sediului. 

Am cumpărat primul meu PC dintr-un magazin, vizavi de Bucur-Obor. Emoția acestei achiziții nu mi-a dispărut. Am venit de numeroase ori, să îl văd așteptându-mă acolo, până ce am observat că rămăsese singur. Mai apoi, când stăteam cu el prins cu sfori, în stația tramvaiului (l-am transportat cu mâna), mă simțeam… extraterestru. Deja se lansaseră vestitele procesoare Intel Pentium 133, eu am luat un AMD 440 DX, vechi dar destul de piperat la preț. Oricum nu funcționa fără monitor, iar pe acesta l-am procurat din altă parte, mai târziu. Am reintrat în rândul lumii tocmai la timp. Știam ce este un calculator, știam să îl folosesc la nivel de utilizator. Nu mi-a folosit inițial decât să înlocuiască mașina de scris, deoarece mă furase mirajul unui succes literar. Cineva stătea în capul meu și mă transporta în visuri de recunoaștere și aprecieri venite din partea unor indivizi cu notorietate. Mergea pe drum cu mine și îmi vindea amăgeli… Aproape toți oamenii vorbesc în gând, vorbesc cu ei înșiși, până când o iau razna și varsă nebunia din ei cu voce tare. Doar ăștia sunt considerați nesănătoși mintal, oamenii care nu-și mai pot reține vocile din gând. „Aud voci!”… Aș fi putut spune: „Creez voci! Rătăcesc într-o lume virtuală, în care nu mai sunt paria…”

PC-ul mi-a creat noi probleme. Nu era de ajuns să funcționeze, nicidecum, mă obliga să știu cum funcționează, atât fizic adică hard (cum ziceau americanii), cât și comunicațional (soft). Era o invenție americană, astfel încât ni s-a livrat visul american cu o nouă interfață. În acest domeniu pe cale să explodeze, capabil să susțină rețele de calculatoare, adică să transmită date unui grup mare de utilizatori, au existat inventatori de diferite naționalități, dar uneltele, banii, forța publicității, nu au fost scăpate vreodată din lesă de americani. Mai târziu, când a părut să se lumineze calea acestei mari invenții umane, s-au pus condiții libertății de expresie. S-a spus că e mult neadevăr în libertate și de fapt când vorbim de libertate ar trebui să începem ast-fel: „libertatea” este o minciună, nu poate exista deoarece suntem, evident, după ce am socializat, într-o structură relațională. Cum ne simțim prea strâmtorați de legi, începem iar să tânjim la o ipotetică libertate… Tu, nu? Eu, da.

Programele se defectau, încă utilizam sistemul de operare DOS, ale cărui comenzi îmi erau puțin străine, apoi, după ce s-a introdus o interfață grafică programului de operare, ecranul s-a colorat și a devenit din ce în ce mai atractiv.

Totul costă în această nouă industrie (aproape tot[1]), deoarece se face cu efort intelectual și fizic, în timpul serviciului, de oameni care pretind salariu mare…

A apărut și prima poveste de succes din afacerea cu ceea ce dă viață PC-ului, soft-ul. Compania americană Microsoft, a lansat primul mare bogătaș născut din vânzarea soft-ului. Este evreu, natural. E minunat, face doar bine, e filantrop și alte dintr-astea…

Spusesem parcă, în firma lui Afendulis se asamblau PC-uri. Deoarece Afe ținea la preț, afacerea sa a falimentat foarte repede, iar cei câțiva angajați au acceptat reduceri salariale pentru a rămâne pe alte posturi. Am înțeles chiar și eu politica de marketing a acestui om. Investiție minimă, profit maxim. De aici rezultă, „calitate oha”. Până se trezesc oamenii, păcăleala ține. Apoi se schimbă produsul, ori adresa, ori colaboratorii. Nu există atreprenor sau comerciant moral. Toți fentează legea, înșală consumatorii. Au, dom’le o responsabilitate: binele angajaților! „Șefu” era tutuit de câțiva subalterni și îngăduia acest familiarism. Unul se numea Cergan, un tip domol și lipsit de stres, celălalt, fostul său coleg, Cioacă și, în fine madame Viziteu, și ea tot colegă la CCAB. Cioacă a fost tipul de om care s-a emancipat prin perseverență. Cunosc o pleiadă. Plecați de jos, au muncit, s-au străduit să urmeze cursuri profesionale cât mai înalte, și apoi, cei care aveau încă energie, au exersat carierismul. Mi-a lipsit complet această ambiție dar mi-au stat pe-aproape astfel de persoane. Sunt leneș, cunosc replica: „Leneșule, puturosule, nu vezi că trece viața pe lângă tine?” Ce fac eu aici? Arăt cum văd că trece…

Lumea. Lumea trece și îmi pare snoabă, adică fără umor, distantă, egocentrică, rigidă, înghețată… când meditez… la o cafea fierbinte… dimineața… oaah!... privind strada. Strada era devastată în 1996. Asfaltul se lăsase în mai multe locuri, dar se observa o neglijență criminală la nivel general în București. Asistaserăm 4 ani la transformarea primarului liberal dintr-o persoană ponderată într-o huidumă grasă și încă nu înțelegeam grozăvia fraudei declanșate ca o escaladă necontenită pe muntele de bani publici. Nimic din ceea ce promisese la candidatură nu realizase, individul acela. Totuși, prosperitatea lui se consolida cu fiecare zi, transformându-l într-un bogat om de afaceri, într-un scârbos. Deși era țigan, iar țiganii sunt încrezuți când se ajung, la început părea măcar accesibil. Mai nou se propunea un tip desfigurat. Fusese șef de promoție în anul său de absolvire la facultatea de drept din Cluj-Napoca. Mare pricopseală pentru bucureșteni! Dar proști mai erau! Da. Eram și eu în grămadă. Cred că ceva din amețeala propusă de scenaristul serialului Twin Peaks, viața între două lumi, inexplicabile atât separat cât și împreună, se așternuse pașnic pe oraș. Vedeam dar nu vedeam, înțelegeam perfect dar nu înțelegeam, trăiam dar nu trăiam.

Ne bucuram de seriale. Era unul: „Capcana timpului”. Ideea că suntem prizonierii unei puteri excepționale, noi, spiritele pure, este veche, de pe timpul gnosticilor. Dumnezeul evreilor, Yabadolah, ne ține forțat în lumea lui și ne obligă să ne pierdem memoria și dorința de a fi liberi până facem fâs. Să treci dintr-un destin într-altul fără oprire este o povară, la fel era și ideea acelui serial, doar că acolo totul se concentra pe câteva zile, capitale pentru un destin, și avea legătură cu ceva science-fiction. Destul de departe de mistica gnosticilor… După acesta se prezenta o comedie sofisticată despre medicii americani și rezistența în război datorită spiritului as+cuțit, remarcabil la această tagmă umană, și SF-uri la greu: „Dosarele Chix”, „Star Trek”, „Star Wars”, în fine... Aveam de ce ne ține pe timpurile acelea urâte. De fotoliu cu nasul în televizor.

Duminicile de vară, cu familia (familiile) la ştrand, lângă lacul Floreasca.

Nu se făcea baie în lac, se îmbâcsise tare, toată populaţia venită acolo îşi pregătea grătare, bea multă bere sau lichide colorate fără alcool şi alerga – exceptând momentele de relaxare intelectuală.

În afară de fraţii mei (+ cumnatul, cumnata, copiii), venea uneori prietenul Nelu cu nevasta şi un grup de vameşi, colegi ai lui Cătălin (bărbatul sorei mele), împreună cu soţiile. De câteva ori, la grupul nostru s-au alăturat şi colegele soţiei vameşului Octavian, ba chiar patronul agenţiei de turism unde lucrau, şi el însoţit de preţioasa-i nevastă, o femeie platinată, încă bună.

Aceste ieşiri „la aer” s-au menţinut câteva veri până când intrarea în ştrand (parc) a fost restricţionată. Se juca tenis cu piciorul (nu eram prea talentat), badmington, făceam uneori „miuţe” pe terenul de basket şi chiar luptam în partide de basket-ball cât se poate de încinse. Nu am nici înălţime, nici precizie în aruncări la coş, nici viziune tactică, nici… o treabă cu basketul, însă eram acolo la număr şi mă purtam destul de agresiv. L-am bruscat de câteva ori pe domnul Demetriade, patronul agenţiei, iar acesta, un tip ceva mai puriu ca mine, şi mai plin, s-a manifestat cam nervos, convins că am ceva cu el.

Demetriade… L-am cunoscut în 1997. Eu sunt, evident, un anonim pentru familia Demetriade. El a făcut carieră la TAROM, compania naţională de transport aerian. A jonglat nişte bani la nivelul de sus. Avea studii obişnuite la ASE. Ce anume l-a urcat pe poziţie? Manageriatul la o agenţie particulară de turism? În tinereţe fusese reprezentant al TAROM-ului prin străinătate. De obicei colaboratorii sau agenţii Securităţii prindeau asemenea fotoliu… Dar ce-mi pasă? Încerc să mă scutur de această povară a comparării destinelor. E o capcană din care se zbate să iasă raţiunea mea. Cât vreau eu să-mi scot din minte un complex, pe atât mi-l înfig toţi aceşti apropiaţi-îndepărtaţi ai mei! Ei îşi permit tot ceea ce îşi doreşte… Valerica… Oana… probabil şi mama…

Am fost, câteva însorite duminici, partener de bridge frumoasei şi importantei doamne Demetriade. Împreună am reuşit să învingem perechea formată din vameşul Octavian şi nevastă-sa, care se considera profesionistă şi participa la concursuri naţionale. Am auzit, peste doi ani, că a devenit campioană (poate lansase cineva un simplu zvon), dar atunci am produs mare satisfacţie deosebitei dame care primise de Sus o viaţă en rose, Elena Carmen Demetriade.

 

---

[1] Nu voi pretinde că am plătit vreodată soft-ul. La început mi-a fost oferit de colegii de la „biroul de soft” al firmei Alfa-Bit, apoi am folosit programe „open source”, altele gratuite, cu limitări și diverse condiții, în fine, mai spre actualitate, am preluat programe piratate. Nu le-am traficat, nu m-am îmbogățit cu ele.