17 Și-n ziua-ceea... Dumnezeu mi-a făcut cu ochiul

În vreme ce eu pierdeam lună de lună ceva la salariu (datorită inflaţiei), Valerica se descurca tot mai bine și simțeam o creștere a venitului. La sfârșitul săptămânii de lucru făceam împreună calculul inventarului firmei Gil&Cris SRL. Își făcuse clienți fideli, iar câștigul procentual devenea mai important. Printre acești „clienți” erau câțiva care mi-au atras atenția. Am întâlnit accidental unul dintre ei, pe Edi. Avea acces în baracă fără rezerve, își lua ce dorea de-acolo, iar Valerica îl privea cu o anumită scânteie în ochi pe care i-o știam din vremurile de demult, de la începuturi. Am bănuit-o de infidelitate și am căutat-o de câteva ori fără să o anunț. Știam că o gașcă de oameni fără ocupație își petrece timpul mai mereu în apropierea dughenei. Îmi vorbea de ei cu admirație, erau jemanfișiști care se învârteau bine, mucaliți, vicioși, prea fericiți, la vârsta noastră. Veneau atât de mulți oameni că mereu îmi livra un subiect. Unul dintre personajele de poveste a fost Johnny Răducanu, jazz-man-ul. Locuia în zonă și apărea uneori să cumpere ceva sau, pur și simplu, să stea de vorbă. Pe-atunci îi trăia nevasta. Și pe ea o cunoștea Valerica. Mi-am notat o anecdotă cu maestrul. Adevărată… Altă personalitate era fostul ministru de externe al lui Ceaușescu, Ștefan Andrei. Vorbise și cu Violeta Andrei, diva. Este o zonă bună, destul de centrală, Titulescu. Foarte aproape de Piața Victoriei. Și… deodată, fără nici o noimă, am hotărât să ne căsătorim, adică să facem actele și chiar o mică ceremonie religioasă. Biserica ortodoxă permite recăsătoria după un divorț civil. Mult timp de-atunci Valerica mi-a repetat în glumă că m-a însurat. Cred… că avea dreptate.

Ne-am căsătorit pe 7 septembrie și am invitat rudele plus câțiva amici. Frate-meu și nevastă-sa, Mihaela ne-au fost nași. Am încercat să restrângem cheltuiala deoarece nu voiam să obligăm oamenii să ne dea cadouri de nuntă. De ce, adică ce mi-a venit să mă însor? În general femeile au nevoie de o legătură maritală. Eram totuși împreună de 8 ani, trecusem de o vârstă și probabil simțeam că mă maturizez! Nu mi-am dorit niciodată. Maturizarea ne apropie de bătrânețe. Îi priveam pe bătrânii noștri! Vai! Persoane rămase în trecut. Nu se mai prindea nimic de ei, încercau să mențină o realitate depășită. Și bătrânii din politică, șefii de partid sau chiar savanții… Laureații premiilor Nobel… Doar bătrâni… Se trag unii pe alții. Pentru a se ajunge ei, sacrifică tinerii… Nu, altceva voiam să spun. Mă sustrăgeam, cât puteam, trecerii timpului. Și înșelam curiozitatea altora privitor la situația mea civilă. La firmă colegii știau că sunt căsătorit și am o fiică. Toți exceptându-le pe Dora Rusănescu și Dorina Afendulis. Uimitor, pentru că erau femei, niciuna nu m-a trădat. Ba am primit, câțiva ani, de la firmă, cadouri de Crăciun pentru Oana. Dulciuri, fructe, nimicuri…

 

7 septembrie, sâmbăta, era o zi foarte bună pentru căsătorii, puțin înainte să alunecăm în Postul Crăciunului, timp în care biserica intra în pauză de nunți. În aceeași zi, una dintre colegele mele, Mioara, și-a sărbătorit, printr-o potrivire nefastă, cununia, la același oficiu de stare civilă, doar cu cinci minute înainte, altfel zis, după ce a ieșit ea, am intrat eu. Mioara s-a măritat cu un coleg, Alexe. Alexe acesta… Fiuu! Deci… Am gafat nepermis într-o zi privitor la Alexe. Un tip slăbuț, mic de statură, blond, cu mustață. Tupeist. Anul acela, în 1996, Afendulis a hotărât să își extindă afacerile în domeniul vamal și a inițiat o nouă firmă numită „Expeditor-Prest”. Și-a căutat o companie de curierat extern, a semnat o înțelegere cu filiala belgiană a unei companii americane, „Bax-Global”, și, noua entitate juridică a început să formeze declaranți vamali și să angajeze experți vamali. Sorin Alexe a urmat trei luni cursul de declarant vamal și a intrat foarte bine în această profesie, aș spune, strălucit. Nu știam că era o slujbă care te poate înstări foarte rapid. Alexe era pe val, a fost numit şef. Mioara m-a întrebat ce părere am de el și nu mi-am exprimat deloc simpatia, mai degrabă invers. A distrat-o caracterizarea mea. Nici nu îl cunoșteam prea bine, aveam un resentiment stupid, un fel de invidie. Adică, eu nu aș fi putut face la fel de bine ce făcea el? Azi sunt convins că nu, dar atunci... bănuiam că are venitul triplu față de al meu… Am fost surprins să aud că o ia de nevastă pe Mioara. Îi vedeam uneori șușotind, însă nu bănuiam o idilă. Fir-ar să fie, și eu îl vorbisem de rău chiar ei!

La firmă am ținut secretă căsătoria mea. Se știa că sunt însurat și voiam să rămână astfel, dar se arăta neșansa de a-mi fi descoperită impostura. Eram obligat să particip la ceremonia colegilor și evident, la propria mea însurătoare.

Valerica nu m-a iertat că nu am invitat colegii la cununia civilă. Dacă ar fi fost după mine nu invitam pe nimeni, probabil doar un martor, fiindcă se cere legal. Ceremonia din sala de festivități mi s-a părut hidoasă. Nu m-am simțit protagonist ci invitat. Abia îi fentasem pe colegi, mi-am schimbat jerseul cu un sacou, mi-am pus la gât o cravată și, fofilându-mă să nu fiu deconspirat, m-am alăturat grupului care mă aștepta, contrariat că întârziasem două minute după ce fusesem chemat în anticameră.

Astfel a fost cununia civilă. Întrebarea viceprimăriței „Cetățene… iei…?”, fursecurile, paharul de șampanie, podul de flori, nimic nu mi-a adus bucuria unui eveniment remarcabil din viața mea. Nici adunarea plictisită din biserica rece și învechită, ori masa de la restaurantul mic, aproape de faliment, găsit pe strada Județului, peste drum de parcul Circului, nimic. O zi obositoare pe care trebuia să o depășim, ca pe o datorie plătită cu sacrificii. Au rămas câteva poze, nu am făcut film. Încă trăia tanti Mimi. Săraca, avea să părăsească lumea asta în mai puțin de un an. Erau apropiații noștri, chiar prietenul meu Nelu, soția lui și fata, Cosmina, care crescuse frumos, da… nepoata Ana-Maria și Oana, copil încă… Alături de cumnatul meu George, la festin își făcuse timp să se deplaseze un văr al său și al Valericăi, pe numele mic Gabi, un tip gras, cu o poveste de viață puțin ortodoxă. Făcuse ceva avere lucrând în domeniul recepției semnalelor de satelit. Construia antene tip farfurie. Adunase bani și dintrodată s-a cam țicnit. Și-a părăsit familia pentru a trăi în semisihăstrie, undeva, prin localitatea Telega. Am fost o dată cu George să îl vedem la noua sa proprietate. Un ciudat. Își iubea cățeaua, o maidaneză urduroasă și plină de purici, mai mult decât își iubea copilul. Obsesia sa părea construcția casei. Dar totul arăta ca o ruină atunci…

Evenimentul meu remarcabil din anul 1996 a fost altul. Îi dădusem prietenului Nelu să citească două povestiri scrise demult dar bibilite să elimin greșelile. Au fost atât de multe că mă exasperaseră. Nu reușesc să fiu atent pentru a concepe, deodată, forma coerentă și expresia corectă. Mă câcâi până termin ceva, oho! Și nu sunt bun la periat. Mi-am zis de atâtea ori „Gata!” și am descoperit din nou mici erori că am renunțat. Să plătesc un corector pentru a face o mai mare scofală unei piese fără valoare, este exclus. Într-o zi, mai așa, spre noiembrie, amicul acesta mă cheamă, când eram la serviciu,  la o editură, aproape, în curtea bisericii armenești, să vorbesc cu un scriitor adevărat care îmi citise textele „Prada vulpii” și „Vedi Napoli”. Ștefan Agopian îl cheamă pe „maestru”. Un armean, evident. Nelu avea nașul armean, probabil am zis de el, Sirun Terzian. Îi dăduse cartea lui Sirun, iar acesta i-a arătat-o lui Agopian, fiindcă îi plăcuse. Și lui Agopian i-au plăcut povestirile, în special „Prada vulpii”, iar „Vedi Napoli” plăcuse celorlalți doi. Mi s-a sculat nivelul deodată. Cineva, și nu oricine, un tip consacrat, mă aprecia! Dar cât de consacrat era Agopian? Era pentru prima oară când îi aflasem numele. Cunoșteam puține nume de scriitori contemporani români, între ei cel mai rezonant, adică de succes, era M. Cărtărescu, dar citisem numai câteva fraze dintr-o carte a acestui scriitor, licențiat la litere, și l-am dat încolo. Nu sufăr afectul autorului, trufia sa de sculă, pe care o simt imediat în scriere. Și mai erau cei care sosiseră cu opere din vechime și continuau, fără număr, angoasele lor dizidente. Se făceau trieri, era un abator pentru colaboraționiști, așa cum se practicase și în trecut, „pupincuriști”, li se spunea în mod puțin elegant, deci literatura română contemporană nu prea era de consum. I-am solicitat lui Nelu câteva date despre „maestru”, l-am pus între ghilimele fiindcă nu era maestrul meu, și am primit două romane intacte ale sale, achiziționate, încă nefrunzărite. Unul avea titlul, „Tache de catifea”. Agopian își începuse studiile la Facultatea de chimie și le încheiase în doar doi ani, adică le abandonase. Scrisese o carte și beneficiase de sprijinul unui mecena care l-a lansat în literatură. Scrisul lui îmi părea greoi, bolovănos, iar subiectele neinteresante. „Tache de catifea” era capodopera, avea o poveste delirantă, oricum era acceptabilă comparativ cu cealaltă… – iată, îmi permit să iau în balon opera unui aproape clasic! După anul 2000, un dolofan cu osânză multă și față de fruntaș proletcultist, Alex Ștefănescu, critic literar, a inventat o enciclopedie a scriitorilor români contemporani importanți în viziunea sa, în care nu l-a inclus pe Agopian. Vai ce tămbălău a fost, ce tevatură! Totuși, judecata unui om, modelată de simpatii, rămâne propria sa afacere. Să nu o eternalizăm. Agopian părea un golan, fasonat ca un intelectual de destin și de comunitate. Le consuma tare maestrul, dar numai vodka și doar de calitate. Avea o cană din tablă de oțel inoxidabil cam de jumătate de litru pe care o umplea trei sferturi. Apoi o lua cu măsură.

–      Credeți că ar putea un om ajuns la vârsta mea, 44 de ani, să se lanseze în literatură?

–      În literatură te poți lansa la orice vârstă, m-a încurajat, maestrul Agopian (i se spunea și Agop).

După prima noastră întâlnire mi-a cerut să scriu o povestire de maximum patru pagini fiindcă îmi poate pune o vorbă la revista „Luceafărul”. Renumita revistă literară… cea mai…

Am scris „Poveste de iarnă” într-o săptămână. Nu stăteam continuu la calculator. Dimineața o oră și, cel mai mult, în week-end. Atunci îmi puteam permite să meditez la visurile mele de emancipare. Am scris o poveste despre copiii străzii și obsesia reînvierii lui Cristos în trupul unui asemenea puști, tocmai de Crăciun. Se purta la radio melodia aceea „What If God Was One Of Us”, dar nu m-am gândit o clipă la ea. A fost o inspirație. Maestrului Agopian i-a plăcut. A plăcut și amicilor mei, Nelu și Sirun. Abia în ianuarie mi-a dăruit maestrul câteva rânduri, o scurtă observație privind persoana mea, să o duc, împreună cu povestea, redactorului șef, Marius Țopan.

–      Ia vezi, îți place?

Iată ce scrisese de mână pe un bilet scris pe foaie „dictando”, băgat la plic:

Aparent opzecist întârziat, Stelian Ifrim scrie ca orice scriitor adevărat, atins totuşi de toate „bolile” generaţiilor lui Ulici. Din Nedelciu pare să-şi fi descoperit derizoriul imediat, care de fapt vine din Velea şi „şcoala sovietică”, fostă rusă…  

Stelian Ifrim! Nu doream să împrumut ceva de la cunoscutul deja Stelian Tănase. Dar nu se potrivea deloc Stelică unui prenume de scriitor. Deci „Stelian” să fie. Folosisem numele acesta când eram copil.

Nu-mi puteam permite să comentez ce a zis maestrul Agop de mine. Despre stilul literar comun al scriitorilor din fiecare deceniu al secolului trecut nu ştiam, de Nedelciu şi Velea, nici măcar nu citisem poveștile lui Christian Andersen, cu care mă asemuia în continuare – auzisem două la radio, citite de actori –, însă i-am mulțumit cu o sticlă de vodcă alături de aceste vorbe:

–      Cu asemenea caracterizare este imposibil să nu reușesc mai departe.

Maestrul și-a arătat cumpătarea:

–      Am mai auzit…

Când am urcat treptele clădirii unde avea revista Luceafărul redacția am avut un mic trac. Înăuntru am vorbit cu o femeie și apoi cu redactorul șef, un tip corpolent și vocal:

–      Ce este, ce dorești?

I-am zis că Ștefan Agopian mă trimisese chiar la el, că aveam o povestire, etcetera. Șef Țopan a scos foile din plic și s-a uitat la ele, cu grimasă de oroare:

–      Ce-i aici? Ia uite, greșeli gramaticale… Ia uite! Hai lasă-le, vorbim… Vino peste două săptămâni!

Am fost întors pe dos toată ziua. Agopian m-a asigurat că se publică. A fost la rândul lui puțin surprins de reacția amicului său de la revistă.

–      Eu n-am văzut nici o greșeală…

Când m-am întors la redacția revistei „Luceafărul”, Marius Țopan avea altă mină. Era deosebit de prietenos și simpatic. Povestea mea era minunată și avea să fie publicată în numărul următor. Îmi vorbea chiar cu respect:

–      Puteți trimite oricând un text fiindcă îl publicăm. Nu vă putem plăti acum deoarece avem probleme cu fondurile, dar în viitor așteptăm o refinanțare…

Mi-a apărut povestea în… Semăna cu o publicație ilegală revista „Luceafărul”! O calitate execrabilă, un mănunchi de hârtii murdare. Înăuntru era și moaca mea, medalionul maestrului, dedesubt povestea scrisă mărunt, înghesuită pe o pagină și un pic. M-a făcut vedetă pentru aproape… două-trei zile, și doar în mintea mea. Îi dădusem maestrului ultima sticlă de „Stalinskaia”, înainte să-i moară simpatia pentru mine. Am serbat publicarea. Am vorbit despre un eventual debut consistent. Un roman de 100 de pagini. Nu mai mult. Și musai să păstrez personajele acelea din praful străzii, ori din cotloane. „Dar nu se poate publica aici.” „Aici” era editura „Ararat”, o editură a comunității armenești. Sirun Terzian a devenit după o lună sau două directorul editurii. Deoarece nu avea studii pentru a ocupa acel post, Sirun tocmai se înscrisese la cursurile fără frecvență a uneia dintre noile instituții de învățământ superior din România, facultatea de drept din Târgu Jiu. În numai trei ani urma să devină jurist. Nu a dat pe-acolo decât să își ia diploma. Dar asta e altă poveste. Abia se declanșase afacerea grea a diplomelor fără școală. Prin urmare, la „Ararat”, de unde se remunera și Agopian, autorii erau numai bătrâni care plăteau publicarea amintirilor puturoase în cărți plictisite cu aiureli nedigerabile. De redactare ar fi trebuit să se ocupe maestrul însă îi lipsea răbdarea. Nu se făceau sponsorizări. Ah! Și-a amintit că tocmai se lansa un concurs literar și m-a trimis să depun manuscrisul celor două povestiri mari undeva la parterul unei clădiri, pe calea Victoriei. Eram complet aerian în această lume. Mi-am dus pachetul în care ascunsesem un plic și câteva vorbe despre identitatea mea, apoi am așteptat. S-a consumat repede concursul. Mi-am luat scrierile înapoi, și-atât. Am aflat că… în fine, laurii au fost, cum se obișnuia, câștigați de o foarte, foarte sensibilă duduie tânără și poeziile sale, iar locul doi a fost oferit unei echipe de, întâmplător, tot tineri, deoarece se făcea literatură, ca și sexul, în grup… M-am simțit ruginit, complet uzat.

Prietenul meu Nelu mi-a spus că a cumpărat o carte de proză a actorului Mircea Diaconu. Un tip cunoscut pentru filmografie. Nu l-am văzut într-o piesă de teatru. Doar la tv. S’mpatic. Nelu știa că e un visător sensibil, că scrie în stilul meu… Nu se poate, m-am răzvrătit… Mircea Diaconu? Trebuia să fiu unic. Nici măcar un zeu român autentic, nu mă putea egala. Eram penibil, dar mi-am revenit. Din două trei mișcări soarta m-a repus pe drumul meu. Nu eram dotat pentru a avea destin. Alții însă, chiar între apropiații mei, erau deja la intrarea pe tărâmul tuturor posibilităților.

Mi-a luat cel puțin o lună să-mi scriu romanul „Viața este un vis”. Să-l completez și să îl redactez. Avea ceva peste o sută de pagini A4 și mă zbuciumasem tare să ajung la final într-un timp cât mai scurt. Nu eram Balzac să scriu o carte în câteva zile, eram un om care citea și recitea și se întorcea continuu, eram lipsit de sclipirea unui geniu. Căutam în mine mai mult decât găsisem până atunci. Îmi căutam inspirația, spiritul, adică. El livrează și imaginația. Ce tip de imaginație? Imaginația creativă. Dar găsim și aici o scară… Filosofând puțin pe tema elitei, voi zice azi că sunt puțini, foarte puțini, plecați fără suport pe drumul performanței în civilizația umană. Fiecare om săltat bine pe un nivel intelectual superior a avut pe cineva sau ceva să-l împlinească, să fie scos și el în lumina reflectoarelor, dacă nu era deja: Protectorul, Mecena, Maestrul, Providența. Există un Destin scris deja, implacabil... Sau numai minciună?

Nu mi-a fost nici maestru, nici mecena și cu atât mai puțin providențial, Agopian. M-a chemat să îmi spună două-trei vorbe despre carte înainte să o arunce pe podea.

–      Ți-am zis să nu pui teatru în roman?

Îl aveam deja, nu mai era timp să schimb. Mă grăbeam, eram în mare întârziere. Am tăcut și am încasat-o. Depindeam de el.

–      Dacă vrei, se pot publica la Luceafărul, două-trei povestiri de-aici!

A răsfoit.

–      Asta, asta,… și poate asta… Atât!

Și a aruncat cartea mea de teren.

În ziua aceea mi-am permis să merg fără Nelu și fără sticla de vodka. Nu vedeam pentru ce să îl recompensez, mai ales că m-a chemat deodată, neașteptat, și nu credeam că voi fi lăudat. Este un lucru pe care nu l-am înțeles nici azi. Încontinuu am părut un tip de la care sunt așteptări mari, sau poate întâlneam indivizii care îmi hotărau destinul într-o proastă dispoziție pe care eu nu știam să o schimb?

Îmi amintesc, îl găsisem într-una dintre zile pe Agopian în mijlocul unei discuții telefonice cu Țopan despre renumitul Albert Speer, arhitectul celui de-al treilea Reich. Tocmai se adusese acest subiect în vizorul teveului, nu știu de ce, iar domnii scriitori nu reușeau să găsească superlative pentru un „Suprem” al „Elitei” în care se întrezăreau și domniile lor.

–      A fost și ministru, scriitor de succes, și ce n-a fost?, în toate domeniile era competent, a reușit…, el a făcut…, etc.

Agopian? Se descurca perfect fără să știe de mine. Deținea un minunat cerc de relații. Povestea alcoolismului său avea o legătură tulbure cu soția. Nu mai era tânăr demult. Când mi-a dat telefonul personal, să îl caut dacă am nevoie de el, am crezut că amiciția noastră poate trece de faza „sticlei de vodka”. Există speranțe care depășind o zi devin învechite. Asta a fost una dintre ele.

M-am simțit umilit și am plecat răvășit de-acolo. Am lăsat pe jos cartea mea. Mi-am imaginat-o apoi ruptă, udată, scuipată, am gândit că ideile mele vor fi însușite de Agopian, pe care îl vedeam în mare pană de inspirație… Ce zi proastă avusesem! Nu l-am mai întâlnit pe Ștefan Agopian de-atunci. Știam că are o combinație cu săptămânalul „Academia Cațavencu” deoarece într-una dintre puținele zile cât am flecărit împreună m-a întrebat de ce nu scriu pentru acea revistă. Se puteau câștiga niște bani. Nu. Exclus. Tipul de pamflete ori povești acide, foarte scurte, despre personaje politice, nu era domeniul meu. Nu trăiam în lumea lor și nu mă simțeam contemporan decât la nivel de spectator puțin adormit. Haiul pe care îl stârneau în revista de râs mă putea înveseli pe loc și-apoi de loc. Să închei povestea aventurii mele cu „marele” prozator român de origine armenească, Ștefan Agopian, prin urmare, am descoperit mai târziu numele său în eticheta echipei redacționale a renumitului hebdomadar. Articole semnate de el însă, nu am găsit.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

19 În umbra competenței

14 Alfabitulis

10 Marea confuzie