18 Ar fi nevoie, poate, să ne clarificăm

Împrejur lumea se modifica zi de zi. Era ca o trecere definitivă Dincolo. Și acum mă întreb unde este Iadul? Sau ce este? Seamănă așa… cu o inflație foarte mare? Statul român împrumutat la „Fondul Monetar Internațional” nu se ținea de promisiuni. Scăderea inflației era legată, după cum ziceau toți comentatorii sportivi ai politicii economice, de o stabilizare macroeconomică. În primul rând se cerea o scuturare a statului de combinatele industriale care acumulau pierderi. Cine să înghită marele combinat siderurgic de la Galați, mândria industriei grele românești? Acesta ne mânca de resurse, ne seca… pe noi, cetățenii români. Am auzit o poveste în anii aceia, poate ceva mai târziu, despre cauzele pierderilor combinatului… O poveste spusă la un pahar… de vorbă, la sfârșit de an, la sediul firmei GMD-Spedition, al cărei patron era frate-meu Doru. Înainte să se retragă la garaj, Doru a fost un an, poate mai mult, patron de magazin. Vindea vechituri aduse din străinătate cu bătrânul său TIR. Televizoare, aparate electrocasnice, atunci am văzut primele cuptoare cu microunde, și câteva calculatoare defecte, mai vechi decât al meu. Își găsise spațiu mare la parterul unui bloc, în apropierea pieței Crângași. Dintrodată, împrejur au început să i se învârtă numeroase personaje. A angajat câțiva tineri să repare hârburile, un contabil, vânzători. Nu m-am implicat, dar am vizitat de câteva, nu mai mult de trei ori, locul. Oare de patru?

Nu cunoșteam deloc zona. Se ajunge ușor cu metroul. Pe atunci era un bazar de dughene printre care se trecea înainte să ajungi la bulevard. Era seară, spațiul luminat și zgomotos, plin de lume. Traversam strada largă și urcam ușor. Era un pic ireal… Magazinul se umpuse de lume, în general cunoscuți. Acești cunoscuți s-au înmulțit până când afacerea a început să acumuleze pierderi și s-a încheiat cu certuri și ură veșnică. Dar în prima seară când am reușit să ajung, totul se desfășura optimist. Doru era zeitatea locului și striga puternic spre fiecare dintre oamenii lui. Încă nu deținea marfă de-ajuns pentru a ocupa întregul complex de camere. Avea o chirie mică și perspective nelimitate de îmbogățire. Dar, pentru perioada când mergea în străinătate să adune vechituri, avea nevoie de un om de încredere să îi administreze averea în lipsă. Sunt foarte greu de găsit asemenea persoane și mai mereu dezamăgesc cumva. Ori sunt prea moi, ori prea avare. Nu s-a gândit vreodată la mine, Doru. Sunt o persoană atonică, din perspectiva lui, și mi se pot urca toți în cap. Nici să administrez o avere nu am nerv. Nu. A gândit la nașul lui, Adrian. Un fost funcționar la contabilitatea institutului unde lucrase Mihaela, soția lui Doru, om calculat, meticulos, cu ochelari. Avea figură de negustor de modă veche, Adrian, un tip care vindea marfă în mari magazine fetide (în care simți un miros greu), cu creionul sau pixul la vedere, în buzunarul de la piept. Știa să facă inventarele fără cusur. Doru l-a angajat și pe Nelu. Era la ananghie amicul nostru comun, rămăsese fără angajament după ce afacerea cu autobuze turcești se stinsese. Avea cele mai bune referințe în domeniul convingerii potențialilor clienți…

Mă aflam cumva într-un loc apropiat afectiv. Cine eram? Fratele patronului! Și mă simțeam pe o plantație personală din care nu aveam permisiunea să ating ceva. O plantație întreagă de stricăciuni. Înăuntru, în „atelier”, lucrau meseriașii electroniști. Erau bine plătiți dar niciodată deajuns. S-au tot rotit până a fost angajată o firmă să repare televizoarele, altă firmă, în apropiere, se ocupa de mașinile de spălat și frigidere, în fine, încet-încet, ieșind din acestă afacere, fratele meu a umplut magazinul de mobilă veche. Era forfotă, oamenii se arătau, în totalitate, competenți, fiecare avea o idee bună, chef de muncă, de răsturnat, de făcut ceva.

Și, mă întorc, orice început lasă o nostalgie pe viață… Însă nu oricine are destul noroc să se extindă într-o afacere, destul suport financiar, răbdare și oameni care să nu îl înșele. De obicei nu simpatizez capitalistul, totuși… era fratele meu!

După acea seară ca un vis, aproape un coșmar, afacerea fratelui meu a părut să se umfle și bum!, s-a spart. Când totul mergea destul de rău a gândit să devină furnizor de vechituri pentru alții care desfăceau asemenea mărfuri, dar nu prea se mai vindeau și fiecare avea sursa lui mai sigură. Ah, se pierdea oportunitatea tocmai când găsise furnizori de marfă bună! Și-a mutat magazinul și depozitul în cartierul Tei, aproape de garajul în care ținea track-ul și remorca sa. L-a bănuit pe nașe-său că îl furase. I-a reproșat, l-a acuzat verbal însă nu putea să îl acuze la tribunal deoarece afacerea funcționa aproape ilegal. Nu plătea impozit statului. Astfel se încheagă afacerile bune. Cu înțelegerea statului manifestată prin câinii săi de pază, inspectorii economici, inspectorii sanitari, poliția economică, administrația financiară, și tot ce este investit să adune banul de la investitor, găsind sau inventând tot felul de fundamente legale. Când toți aceștia, stresați de vreun refuz se înțeleg să sugrume o afacere, dintrodată se golește de conținut și o vezi atârnând de sfoară: „Închis pentru inventar”, sau pentru că…, „Mutat după colț”, „Ne găsiți pe strada cutare!”…

Știam de la Valerica povestea controalelor făcute de inspectori. Nu le puteai ține piept dacă nu aveai cunoștințe printre șefii lor. Dar și aceia trebuiau recompensați. Era bine să știi când vin. Puteai urni patronul să negocieze cu ei pentru că nu exista control în care să nu contribui la bunăstarea inspectorului. Mai bine îi dai lui puțin decât să plătești o amendă mare! Să ne mutăm mai aproape de centru…

Costin și nevastă-sa Carmen, tinerii patroni, au plecat „la Canada” după ce și-au vândut dugheana cu toată marfa, unui om de 55 de ani, Gârdu Constantin. Nea Gârdu fusese, înainte de vremuri și câțiva ani după schimbare, șef de magazin, de superstore alimentar și a dorit să-și modifice puțin activitatea, să se facă patron de chioșc. 3000 de dolari nu era mult, chiar noi aveam banii aceștia și oricât de riscant îmi părea, am întrebat-o pe Valerica de ce nu a gândit să preluăm această afacere. Pentru că eu nu pot face față. De unde știi? Păi, nu mă cunoaște? Sunt total aerian. Dar tinerii aceia cum s-au descurcat? Tinerii aceia aveau rude la primăria sectorului. Așa au trecut de inspecții. Nu cred că îmi doream să devin patron al unei căsuțe de tablă pe bulevard. Perspectivele erau nesigure. Nimeni nu avea autorizație de funcționare, patronii primiseră inițial autorizații provizorii, dar acestea nu ofereau garanții. Și apoi era campania anti-chioșc/dugheană. Ruginituri care murdăreau orașul și așa groaznic de urât. Primarul nou ales pe asta era chitit, dărâmarea dughenelor. Nu știu de ce deținătorii de dughene nu îl luau în serios! Pe mine mă cam speriase. După instalarea noului președinte de stat, primarul Bucureștiului a fost investit prim-ministru. Deşi s-a pus problema legalității unei astfel de schimbări, nu s-a găsit ceva să modifice modificarea şi, odată cu așezarea pe fotoliul de primar a unui alt individ de origine țigănească, tot ce era înainte a intrat în conservare. La fel a rămas treaba la chioșc. Gârdu nu a schimbat angajații, nici nu avea de ce, a lăsat totul să continue cum fusese și nu a făcut decât un lucru, și-a ridicat profitul în fiecare zi. El, nevasta și fiica. Totul mergea de la sine. Aprovizionarea se derula periodic deoarece agenții de vânzări erau cunoscuți, clienții, deja învățați, iar controalele prevăzute cu ajutorul unor inspectori care au intrat în programul de pierderi calculate.

Furnizorii de mărfuri tip chioşc-dugheană îşi atrăgeau clienţii prin agenţii lor tineri care inventau tombole cu premii mari sau mici pentru patroni, însuşite de angajaţi. Cei mai ofertanţi au fost agenţii cunoscuţilor producători de otrăvuri, Coca Cola şi Philip-Morris, firme americane exagerat de bogate. Valerica „a câştigat”, în perioada de pionierat a „economiei de piaţă” un coş pe roţi de cărat legumele din piaţă, cu sigla mare „Coca Cola” şi, lucrul cel mai preţios, o combină muzicală portabilă produsă de firma coreeană Daewoo, de la Philip-Morris. Asta ne-a bucurat grozav, deoarece avea CD-player, până s-a defectat, deşi nu o folosiserăm excesiv. Dealtfel ne-a lăsat la un anumit moment defavorabil şi „tehnologia pentru o viaţă”, televizorul Samsung. Nu înţeleg cum reuşesc toate aceste firme să realizeze lucruri care se defectează cu precizie după ce se depăşeşte perioada de garanţie! Cred că pentru şmecheria asta există importante centre de cercetare cu monştri sacri ai inteligenţei tehnice, plătiţi regeşte. „Plătit regeşte”… V-a sunat vreodată cumva, nu ştiu cum, bizar poate, expresia aceasta? Adică, regele plătea cel mai bine sau regele era plătit cel mai bine pentru servicii aduse statului sau oricui altcineva. „Statul” este o fiinţă creată de oameni, de aceea îi spun: „cineva”. Oamenii pot crea fiinţe (numite „persoane”)! N-avem decât să le numim „fictive” ori „juridice”, dar sunt luate în seamă. În „slujba” lor se angajează persoane fizice. A dat dintr-una în alta!...

Prin urmare, şi nu mai ştiu de la ce am plecat, viclenia celor care au inventat „Statul” m-a instigat adeseori să caut mai adânc, nu doar înţelesul cât motivaţia. În primul rând trebuie să vedem etimologia. „Stat”, este o traducere stângace a cuvântului franţuzesc „État”, ori a celui englezesc „State”, amândouă însemnând „Stare”. Vrea să spună că există o situaţie inamovibilă a stării sociale, lăsată de Providenţă. „Aceasta este Starea”, iar faptul că „Starea” putea fi chiar Louis Quatorze, ne arată numai că se făcea prea mult caz de o vorbă, atribuindu-i-se o legătură cu instituţii administrative subordonate direct regelui. Introducând conceptul de „cetăţean” ca element unic pentru indivizii umani care populau un teritoriu, legislaţia republicană a creat sistemul administrativ al suprafeţei terestre asumate de această formă de organizare politică (adică de „republică”). De aici încolo „Statul” şi-a schimbat, chiar în cazul monarhiilor, înţelesul, artificios, altfel spus denaturat în mod duplicitar de gaşca intitulată, la fel de arbitrar, „CLASĂ politică”, cu scopul evident de a lăsa moştenire progeniturilor, „Starea”. Pariez că va apărea în Constituţie acest termen, „clasa politică”! E o mândrie de fiară.

Introducerea legală a „Constituţiei statului”, să zicem, „România”, nu a stopat abuzul la nivel înalt. Dimpotrivă. L-a diversificat. Acţionând în numele Statului, tot mai multe persoane au semnat acte cu rezultate generale păguboase pentru care nu au fost şi nu vor fi răspunzătoare. Statul răspunde, Statul plăteşte, iar Statul îşi ia banii de la „contribuabili” – ce denumire glumeaţă a cetăţeanului cinstit şi sărac asupra căruia se transferă datorii umflate, exagerate, de împrumuturi la fonduri bancare internaţionale, realizate în mod declamatoriu ca succese de respectivii iresponsabili, exacerbându-se continuu o spoliere minuţioasă. Doar bogatul îşi permite să vocifereze. „Nu măriţi taxele că nu mai pot oferi o plată de tot căcatul angajaţilor pe care îi port în spate!” Piaţa muncii s-a redus continuu. Se anunţa spectrul cel negru, falimentul firmelor statului. Atunci şi-au exersat muşchii vorbirii liderii sindicali. Da. Despre asta voiam să zic două- trei vorbe şi mi-am creat intrarea.

Ciorbea, chiompaliul din capul guvernului, care se străduia să pară o persoană foarte competentă, fusese şeful sindicatului derivat din cel comunist, ulterior spart în două. Cele două părţi se polarizaseră politic, spre stânga şi dreapta, dar, aparent neutru, activau încă două carteluri sindicale importante, „BNS” şi „Alfa”. Preşedinţii, ori secretarii, cum se numeau şefii acestor sindicate, păstrau acest privilegiu à la long. Doar Ciorbea se sumeţise la supernivel şi o… o ciorbise. Şef de cartel „Alfa” era Bogdan Hossu (avea doi de „s” în nume, să i se spună, resorbindu-se „h”, „Osu”). Simţeam, văzându-l pe sticlă, un sentiment familiar, deoarece îl cunoscusem de-aproape (dar el nu mă cunoscuse pe mine). Omul acesta colosal de gras, cu barbă, întreţinut cu mâncare consistentă la restaurante de calitate, pe care mi-l aminteam tânăr-înalt-subţire-imberb, fost inginer, reprezenta un grup de instituţii şi întreprinderi de stat. De fapt sindicatele româneşti au apărat privilegiile angajaţilor instituţiilor statului. Sindicatele de firmă privată s-au descurcat un timp singure. Patronii s-au opus înfiinţării unei organizaţii care să reprezinte angajaţii, ameninţând cu concedierea pe aceia care fac valuri. Astfel s-a comportat Afendulis, a interzis crearea unui sindicat în firma lui, deşi administra o firmă medie. Îşi spunea „Preşedinte”. Era preşedinte al unui „Consiliu (formal) de administraţie”, şi deţinea totodată poziţia de asociat unic. Ce însemna asta? Că dispunea cum i se scula de capitalul, respectiv profitul firmei. Astfel a şi făcut micuţul de el! A fost Unicul, de aceea i s-a spus continuu „Şefu”. Voi lăsa de-o parte azi, ideea mea stupidă că născând o firmă ai creat o fiinţă aparte care îţi oferă mai mult dar nu poate funcţiona dacă nu se îngrijeşte de organismul propriu, animat de angajaţi. O firmă (asemenea unui stat), este serioasă şi puternică atunci când angajaţii sunt prosperi, altfel este o groapă de gunoaie şi focar de corupţie. Dar se poate şi minţi, iar minciuna a devenit „politică”, „actorie”, „talent”, „pricepere”. Despre hoţi, ca şi despre morţi, „numai de bine”! Lumea proastă se aduna să urle a pagubă, atât la „horele” organizate, pe banii cotizanţilor, de carteluri sindicale în faţa palatului cu miniştri din piaţa Victoriei, cât şi la meciurile de football. Un refren de viaţă lungă: „Hoţii, hoţii,…!” A-iurea!

Am petrecut revelionul 1996 la restaurantul „Parcul privighetorilor”, alias „Casa albă” din apropierea pădurii Băneasa. Ninsese. Era chiar viscol. Am plătit 2 locuri la masa rezervată pentru grupul de colegi de serviciu ai Mihaelei, soţia lui Doru (şi naşa noastră). Am avut „nesperatul privilegiu” să cunosc angajaţii doamnei Stela, o purcică platinată, ca miss Piggy din Muppets Show, de mari dimensiuni, măritată şi pregnantă cu şoferul companiei sale, ajuns din raţiuni de mascul alfa, călare pe situaţie. Pe el nu îl plăcea nimeni deoarece sărise nişte trepte, plus că era bădăran şi beţiv, totuşi, având în vedere că alcoolismul e boală profesională la şoferi, deşi nu se cade, asta se poate ignora. Şef însă, nimeni nu îl dorea.

Ne-a grăbit Doru pe bulevarde şi drumuri aproape blocate de troiene, în mare viteză, pentru că era destul de târziu, până acolo. Am avut mereu încredere în măiestria lui de conducător auto şi mereu a gonit. Are nervi la volan, astfel poate fi formulat concis stilul său de şofat cu maşina mică. Pentru cea mare totuşi are altă consideraţie.

Oamenii se împărţiseră deja, nu cunoşteam niciunul, prin urmare am stat aproape de frate şi cumnată, iar în timpul… nu ştiu ce să spun că a fost… plictiselii, oboselii, pierderii timpului,… am comunicat exclusiv cu ei.

De câte ori vorbisem cândva despre localul „Parcul privighetorilor”, construit într-o ambianţă minunată, paradisul „tovarăşilor” dar şi al particularilor răbdători la cozi, în epoca revolută, aşteptând plecarea norocosului, mă refeream, fără să cunosc, la un spaţiu de privilegiaţi, intangibil pt mine. Când l-am atins, totuşi, a fost mare decepţie. Frig. Înăuntru am stat îmbrăcaţi gros deoarece între anii 1996 şi 1997, localul nu a fost încălzit. Nici mâncarea nu era caldă. Dar era şi proastă. Nu contează că avea amestecat ceva somon şi parcă ceva de crevete,… era aproape nedigerabil, inclusiv friptura, dar şi vinul… Vai de mine, ce poşircă! O sticlă la doi, restul se plătea. Pentru divertisment fusese angajată o formaţie de zdrăngănit şi mieunat cântări învechite… Ceva mai departe era un hol unde se învârteau câteva persoane, în hore sau… să spunem perechi de dans. Colegii Mihaelei se distrau. Aduseseră diverse băşici pe care aşezându-te scoteau zgomot de flatulenţă, ori spărgeau „la dans”, fiole cu gaz urât mirositor. După miezul nopţii, făcuţi bine, aruncau pocnitori sub scaune să ne zăpăcească. Am simţit că după ora 2 nu se mai poate rămâne şi am plecat primii spre casă… Se spune că anul nou e dependent de intensitatea nopţii, de distracţia dintre ani. E! Anul Nou este o convenţie religioasă cu rădăcini păgâne, pe care şi-au construit-o creştinii. Pentru ce nu au pornit un an de la ziua de Paşti, sărbătoare mult mai importantă? Explicaţia pare simplă şi la îndemână. Creştinismul a fost tras ca o togă peste tradiţii romane. Altfel cum să-i faci să creadă?    

Perioada optimistă, cel puţin declarativ, a societăţii comerciale Alfa-Bit S.R.L., s-a încheiat în luna mai 1997, când „Justiţia” ne-a dat şah, nouă, an-alfabiţilor, la „Preşedinte”[1] şi s-a produs mai întâi derută la mansarda firmei şi apoi un proces de rostogolire, rar întrerupt de speranţe fără orizont, până jos-jos. Cred că fiara politică a fluierat la pudelul său justiţiar: Şo! Iar javra s-a dat le ei. Numa-aşa: Ham-ham-bau-bau! Iată povestea grandelui Ion Afendulis!

Lăsând departe începutul cu „băiatul creţ şi făt-frumos, născut în zodia gemenilor (nativul duplicitar al zodiacului)”, dintr-un neam de eroi mitici, voi porni de la ziua în care a fost săltat de poliţie şi plasat 30 de zile în arest la penitenciarul Rahova. După această perioadă, Afendulis cel nou, revenitul, a fost… poate semăna corporal cu celălalt, dar a fost altceva. Aventura lui s-a numit de cronicarii zilei: „Afacerea Motorola”. De ce i s-a zis astfel, iar concernul american a acceptat să-i fie maculat numele, nu ştiu. Ba da. E pompos, iar micuţii cimpanzei de presă se cred king-kongi şi văd orice şmen naţional ca pe o afacere planetară (măcar de răsunet, să şocheze bizonul – sau bourul). Procesul din 1997 viza fapte comise în 1990, pe când Afe nu îşi înfiinţase firma, ci era un simplu PFA (Persoană Fizică Autorizată). Alfa-Bit a fost înfiinţată în 1991. Afendulis avea o veche relaţie cu generali din intendenţa armatei. Tot pe-acolo luptase şi cel care a devenit un erou al revoluţiei, ulterior criminal condamnat că dispusese uciderea civililor la Timişoara, nu înainte să fie ministrul economiei naţionale. Lupul care păzeşte stâna! Câte minciuni au însoţit personajul acesta! Nu ştiu dacă trebuie blamat ori admirat. Serios. Deoarece nu simt ce anume ni se cere să fim în timpul finit al existenţei noastre ca oameni. Persoane inteligente care pot manipula uşor minţile tuturor sau persoane morale, supuse unor principii care constituie baza educaţiei? Cum adică nu se exclud ambele caractere în aceeaşi persoană? A, nu se exclud, evident, dar se dispreţuiesc. Tunul „afacerea Motorola” dat de câţiva „băieţi deştepţi”, a îmbogăţit nişte indivizi cu mai multe sute de mii de dolari şi a oferit firmelor înfiinţate ad-hoc, statut privilegiat în legătura cu Motorola Inc., compania ce vânduse prin filiala ei taiwaneză 1000 de staţii radio în România, staţii cumpărate de armată prin intermediari. Generalii şi-au luat şpaga iar patronii au încasat profitul. După şapte ani, tribunalul militar a făcut ceva agitaţie. Generalul Stănculescu fusese îndepărtat de la putere şi părea vulnerabil. Dar era un tip prea uns cu alifii, adică prea alunecos, prea abil…    

Astfel îşi demarase afacerea patronul meu, Afendulis. Cum s-ar fi putut ridica în centrul oraşului, din senin, marea clădire, plecând de la o afacere de vândut-cumpărat staţii radio? Astfel achiziţionase deja vreo zece clădiri mari în Bucureşti şi provincie, Afendulis. S-a volatilizat consideraţia angajaţilor. Aşteptam finalul.

Când s-a întors din arest, Afendulis şi-a luat pauză o vreme, să se refacă, apoi s-a închis în biroul lui de la primul etaj şi a rămas un timp acolo. De administrarea afacerii s-a ocupat nevastă-sa. „Este nevinovat. Nu s-a mânjit nici un pic! Totul este o manevră să îl prindă pe gralul Stănculescu… Săracul. A stat singur într-o celulă, număra gândacii. Nu avea curaj să adoarmă, să nu-i intre în orificii… Oribil! Este dezechilibrat psihic! Doctorul i-a prescris medicamente, linişte,… Tremură tot timpul!” În câteva luni a trecut şocul, dar Afendulis nu a mai fost acelaşi. Atunci l-am cunoscut pe maestrul Barbu, avocatul. Avea biroul în clădirea unei instituţii pe strada Plevnei, într-o rezervă închiriată. Era ştirb pe-atunci, îmbrăcat modest, avea o secretară cam drăguţă… I-am dus hârtii ale firmei, apoi l-am întrebat cum crede că pot recupera banii de la SAFI şi mi-a spus: „Nu poţi. I-aţi gândul!” Încurajator! Să-mi iau gândul de la faptul că am fost escrocat? Păi n-am să pot. Nici astăzi n-am, cum se vede, uitat. Dar gândurile mele şi ale mulţimii, rele, negative, nu au mişcat vreun moment conştiinţa lui Cataramă. Domnule ce mai nume predestinat! Nu e o fiinţă ci un burdihan umflat de proşti. Să fiu considerat „prost” de semeni a fost teroarea vieţii mele. Aşa numitul „fond de investiţie” pare să fie una dintre numeroasele inginerii pe care Statul le îngăduie. Cică ar fi legală. Există o mulţime de furturi autorizate. Şi nu numai cetăţeanul nu este protejat, dar nici naţiunea. Uitaţi de armată, poliţie, asistenţa medicală, magistratură! Aceste instituţii sunt ocrotite de Stat. Protecţia oferită cetăţeanului de ele însă, este iluzorie. Pot diseca în două-trei vorbe. Armata, meschină, mereu învinsă. S-a motivat cu proasta echipare, nu incompetenţa cadrelor. Poliţia, inexistentă. Atunci când apare, acţionează arbitrar. În general este coruptă. Spitalele, focar de infecţie, medicii, înfumuraţi, venali, superficiali, iar justiţia… Unde este Doamne, să o văd şi eu?  Nu, deci. Maestrul a evoluat până la stadiul de limuzină, de şofer care îi deschide portiera, de ciraci care îl însoţesc şi cărora li se poate confesa, „Ai văzut cum zice: Să trăiţi? Dă-i dracu’ că io-i scot din budă!” Exact astfel spunea unuia mai tânăr când l-am văzut ieşind ultima oară pe poarta Alfa-Bit. Mi-a rămas o nostalgie amintindu-mi de el... Dacă a păstrat ceva din mine în gâgâlicea sa importantă? Nici măcar nimic.

Afendulis afişa acest tip de umilinţă şi faţă de orice funcţionar cât de cât important. „Să trăiţi!” este salutul militar adresat unui grad superior. Doar el să trăiască. Cât despre tine, poţi muri! Asta s-a purtat mereu în armata română. Şefii au stat departe de moarte. N-au cunoscut-o. Salutul acesta adresat civililor, se răspândise doar în societatea masculină şi numai pentru că toţi bărbaţii făcuseră armata. Era un reflex care părea să flateze. Prin urmare, generalizarea maestrului avocat nu avea o susţinere beton. Dealtfel, n-am auzit ca maestrul Barbu să fie renumit. Strategia avocaţilor care apărau acuzaţii din „afacerea Motorola” a fost să tragă de timp până ce, în anul 2002, s-au prescris faptele. E bine să faci un ban şi să îl pui deoparte! Dacă rezişti 5 ani prin tribunale, te spală Statul de hoţie, că astfel a fost constituit de fraţii tăi întru business! Nu există nici un bob invidie în zisele mele. Nu îmi doream starea lui Afendulis, şi cu atât mai puţin stilul său de viaţă. Rămâne amărăciunea că Dumnezeu nu ne arată că vede. Ori nu înţeleg eu?

Mai mereu indivizii proaspăt înstăriţi au o creştere în evlavie pe care nu o arătaseră înainte să se umfle profan. Mulţi cred că sinonimul „faptei bune” este „pomana”. Şi pomenesc de zor bisericile. Afendulis avea afacerea lui cu popa Stere, parohul micuţei biserici din spatele clădirii, din curtea şcolii ajutătoare pentru copii cu handicap mintal de pe strada Popa Rusu. Părintele îi facilitase concesionarea pe 99 de ani a unei parcele de teren a bisericii, chiar lângă a sa, şi consolidase, pentru şoferi, vechea locuinţă, iar terenul devenise loc pentru parcul său de autovehicule. Drept mulţumire Afe îi refăcuse popii casa, îl numise duhovnic al familiei şi angajaţilor săi, îl invita adeseori să îi sfinţească locul, să ne mai îmbibe cu apă botezată, să fugă aghiuţii din capul nostru. Zi aleluia, păgâne!

Acest frumos obicei se insinuase şi în familia surorii şi cumnatului meu cu o activitate cum nu se poate mai expusă. Aveau şi ei deja un duhovnic. Ştiţi ce este acela „duhovnic”? Este personajul care îţi livrează vorbe „de duh” autentice, inspirate de sfinţenia sa. Ei!, în această categorie fusese alocat părintele Galeriu. Erau deja câţiva teologi celebri, „părinţi”, pentru că ne educau şi ne creşteau în mediul duhovnicesc-spiritual: Nicolae Steinhart, Stăniloaie, Arsenie Boca… Aş alege cuvântul „spiritual”, din mândria descendentului roman, dar pravoslavnicia din mine îi spune „duhovnicesc”. De la „duh” vine şi verbul, cam puturos, „a duhni”, respectiv substantivul „duhoare”[2]. Părintele Galeriu ne vorbea din televizor. Mereu făcea semnul acela cu degetele mâinii drepte, pe care îl ştiam din icoana cu Isus pe care o ţinea mama la mare cinste pe un perete al sufrageriei. I-am zis „semnul ceştii de cafea”, era ca şi cum ai ţine elegant o ceaşcă de toartă. Chiar îmi plăcea părintele Galeriu. Îmi părea de bun simţ, dar şi înzestrat cu o cultură puţin peste cea teologică, adică o scăpa uneori vorbind despre civilizaţia mireană, seculară, laică, profană,… vedeţi-vă de treabă! L-am văzut şi nervos, agitat, scandalizat pe o temă deloc pe placul său şi al bisericii luată ca tot. Reprezenta Biserica, înainte să apară instituţia oficială a „Purtătorului de cuvânt ecumenic”. Să vorbeşti defăimător Biserica este satanic, blasfemiator, este neîngăduit. Parcă uneori nu mă aflu în consonanţă. În ce secol suntem frate şi de când există Biserica? Dar uit că eu însumi sunt trecător şi am găsit toată această Stare în Lume. Nu-mi place să fiu legat de fatalităţi, însă n-am puterea să le distrug. Nici nu sunt ales pentru acest amuzament… Dar pentru ce am fost ales să fiu? Aud că prea mulţi se întreabă, şi nu cred că înţeleg ceea ce înţeleg eu... De fapt nu vreau… Am un fetiş, unicitatea. E o prostie, dar mă bântuie.

Cumnatul Cătălin ajunsese vameş la aeroportul internaţional din Otopeni. Vâna funcţia asta. Fusese avansat împreună cu bunul său amic, naşul Daniel Buzatu. Când unul dintre colegii mei a vorbit despre lăcomia vameşilor care scotoceau toate bagajele dacă nu le ofereai ceva să-i mulţumească, şi mai ales unul dintre ei, de vârsta cutare, cu înfăţişarea asta, m-am gândit degrabă la cumnatul meu. Apartamentul din colţul bulevardului Miniş cu bulevardul Muncii, la intersecţia cu şoseaua Vergului şi strada Morarilor, se umpluse de lucruri. Sute de baxuri de ţigări, numeroase sticle de băuturi spirtoase scumpe, încălţăminte, costume pe stative, jachete, cămăşi, blugi, parfumuri, alimente, ehe!, toate de calitate. Îşi putea deschide megastore de apartament! Nu prea ştia cum să le comercializeze, dar acestea se înmulţeau şi au umplut la fel apartamentul cuscrei Mariana.

Tatăl lui trăia în mizerie, mama cunoştea amănunte, se despărţise de Mariana, copilul Cătă era mic, şi nu participase deloc la educaţia lui. Educaţia a fost integral produsul ei, mamei sale. Când băiatul l-a reîntâlnit, a găsit o stafie şchioapă, epileptică, aproape nebună, cu datorii mari, în primejdie să-şi piardă casa (nu o cumpărase cum reuşiseră toţi foştii chiriaşi ai statului). A făcut o afacere Cătă. Şi-a donat apartamentul şi l-a găzduit pe tată-său înăuntru. Cu timpul starea bătrânului s-a ameliorat…

Am gustat din veselia petrecerii la „Berăria germană”, în spatele clădirii Bingo. Un salon mare şi zgomotos, cu multă muzică trâmbiţată excesiv, încât să răcnim pentru a ne înţelege parţial. Bere la bărdacă şi mâncare grasă, foarte grasă, slinoasă. Se râdea mult la berăria germană, plecam de-acolo râgâind, preaplini şi epuizaţi. Sora mea, Elena, a serbat, doi ani la rând, ziua de naştere, în acest mod. I-am dat flori, se pare că altceva îşi permitea îndeajuns, dar prietenii vameşi aduceau cadouri. Le arătau cu emfază. Ei se pregăteau să urce nişte trepte. Noi nu. Pe nevastă-mea o afecta. Se simţea minimizată, exclusă, jignită… Dar eu nu îmi băteam capul cu orgoliul nevestei. Şi-atunci, îşi cam ieşea din fire: Nu-ţi pasă de mine…, etc. Există o sumă îngăduită a isteriilor. După aceea omul îşi ia câmpii. În cazul meu, bate strada. Am încercat strategia asta de câte ori s-a declanşat frustrarea Valericăi. În viziunea ei am fost mereu un om de nimic, handicapat, cum îi plăcea să mă alinte când porneam o discuţie relaxată… oriunde, acasă, pe stradă, în magazin, la spec… Cu spectacolele am mai rărit-o. Începuseră să coste. Filme oricum se puteau urmări la tv, prin videoplayer, deci am renunţat la cinematograf. S-ar fi zis că va sucomba respectiva unealtă de divertisment, dar, fiind un motiv de rendevu, a continuat să nu moară. Doar cinematograful de altădată s-a prăpădit. Exista, încă, o „cinematecă”, formal „colecţie de filme”, în fapt o sală de spectacol unde se puneau filme bătrâne – ca subiect şi calitate. O sală veche şi goală... Televizorul era sursa de cultură a săracului. Totuşi legislaţia în audiovizual se modifica încet, se căuta parcă modalitatea prin care posturile radio-tv locale să îşi însuşească destul pentru a se dezvolta şi a prinde influenţă. Au apărut afaceriştii în presă. Puterea lor a crescut până au fost numiţi asemenea miliardarului în dolari, Rupert Murdoch, „moguli”, exact precum bogaţii sultănei musulmani care sugeau nesătuli o constelivă vacă hindusă[3]. Floricica de stil a fost emisă în prestigiosul jurnal care circula prin tot Commonwealth-ul, The Guardian. Orice pârţ emis în vest căpăta savoare şi putere de tornadă aici, în troaca politică română abia cuprinsă de mucegai. Încă se arătau frânturi din „lucrările” parlamentului. S-a emis părerea că ne-ar fi necesar un canal tv care să transmită adunările grămezii de pseudo-aleşi (alegerile parlamentare şi locale – excluzând primarul – se făceau „pe listă”, adică se vota partidul, iar acesta prezenta o listă de candidaţi). Dar a fost o sugestie asemănătoare şi pentru transparenţa în procesele importante de la Tribunal, deoarece se vorbea mult despre afaceri scandaloase, iar poporul, Măria sa Poporul, trebuia să ştie. Există o vorbă care spune că nevasta îşi poate înşela soţul şi dacă este ţinută de mână. Ce putea înţelege prostul dintr-un proces cu prezentări ale faptelor prezumtive, depoziţii ale martorilor, zeci şi sute de zile de cursuri şi recursuri, apeluri la diverse curţi ale instanţei, induceri în eroare din declaraţii, pierderi în hăţişuri avocăţeşti, birocraţie? Avocatul apără un inculpat. Ştie că este vinovat dar pledoaria lui se bazează pe ceea ce susţine clientul: Dacă el minte, înseamnă că susţine o cauză mincinoasă. Cunoscând bine legea devine complice, dar el nu va fi vreodată acuzat. Este un simplu apărător!

Şcoala românească a scos din programă „ştiinţa de a vorbi public”, Retorica, astfel încât singurii care se simţeau ca peştii în apă când făceau declaraţii, ori expuneau analize politice în faţa lumii, erau avocaţii. Încet-încet, politica a fost acaparată de „apărătorii dreptăţii”. Lor. Ei aveau tupeu să spună, să susţină, să explice, să hulească, să…vorbească, eventual doar pentru că. Ei şi jurnaliştii. Editorialişti veniţi din trecut ori tinerii care se tot fasonau să-i înlocuiască pe vechi. Se spuseseră multe lucruri despre vechii jurnalişti, pupincuriştii lui Ceauşescu. Cu ei am pornit. Ei ne-au învăţat democraţia. Instinctiv i-am simpatizat, ori i-am antipatizat. Era vorba despre partie-pris-uri, nu ţinea de stil literar. A, şi mai era vorba de charisma, cumva. Asta se leagă, nu atât de faţadă cât de ticuri, de nebunie, de simpatie şi de trend, sau de vogă, mai pe franţuzeşte. Mai mult. Parcă ştiau şi puteau să dezvăluie toată murdăria celor care doreau Puterea, deoarece, treptat, am descoperit că doar oamenii pătaţi se cocoţau la vârf. Ei fuseseră, ei erau. „La vremuri noi, tot noi!” De ce să ne ferim de sloganuri? S-au păstrat pentru a fi utilizate mereu ca înţelepciune folclorică. Oportunismul este ceea ce ne scoate în faţă, iar oportunistul, înjuraţi-l acum înainte să spun vorba, este un ales al Fortunei![4] Mi-a lipsit în întregime această calitate. Dar nu şi oamenilor din anturajul meu.

Începuserăm să ne îndreptăm, puţin, financiar. Ne-am permis să scăpăm de mobila păstrată de când eram flăcău. Am ieşit în stradă să găsesc o persoană interesată de marele nostru recamier, deja deteriorat. M-a împins nevastă-mea. Nu se putea lăsa magaoaia în stradă. Trecând de vilele nou construite, l-am găsit pe nea Florică, un ţigan micuţ, îngăduit încă, alături de o familie numeroasă, într-un şir minuscul de case vechi. Nea Florică fusese proprietarul cailor focoşi dinainte de invazia oamenilor cu stare veniţi de niciunde să ocupe străzile din apropierea blocurilor „făcute de Ceauşescu”[5]. A urcat la etaj însoţit de un tânăr blond, cu faţa plină de tăieturi, şi am scos patul din casă. L-am ridicat pe un căruţ. „Altceva nu mai ai? Un televizor?” Nu. De televizor nu mă puteam dispensa. Ne-am cumpărat altă canapea extensibilă dintr-un magazin de mobilă, parcă mai prost lucrată decât cea veche, dar nouă. Somnul meu bun se pierduse pentru totdeauna de când fusesem paznic, nu din cauza patului. De această dată am învăţat denumirea vertebrelor şi locul prin care ies marii nervi, cum ar fi cel sciatic, ba chiar şi până unde îşi întind influenţa. Am simţit-o pe mine îndeajuns, pentru a-mi limita visele că pot funcţiona mai bine, sau altfel decât creaturile umane. Locuiesc într-un nenorocit de corp dureros! Şi nu am simţit că pierdusem integritatea de la prima durere de dinţi, sau de la prima cădere masivă a părului „meu” bogat… şi de-aici vine cel mai simplu raţionament că nu îmi aparţine corpul acesta: Dacă ar fi fost al meu rămânea unde trebuia să fie! Nici măcar n-am vorbit despre modificări, despre tinereţe. Privindu-mi pozele făcute pentru buletinul de identitate, ori legitimaţia de serviciu, oh!, parcă îmbătrânisem grav, eram aproape gârbov! Mai târziu privind pozele mai vechi, am descoperit că de fapt arătam foarte bine comparativ cu fiecare perioadă mai înaintată… La naiba cu „schimbarea la faţă”, în versiune mireană!

Capitalismul venise cu prăbuşirea economiei naţionale şi această deteriorare zdruncinase toţi românii care nu auzeau decât amăgelile celor ridicaţi la bară. NATO şi „Uniunea Europeană” înfiinţată în 1992, acestea erau ţintele politicii externe, dar, pe interior, după ce s-a instaurat puterea de dreapta, cu ramolitul Partid Naţional-Ţărănesc la timonă[6], s-a produs o adevărată derută, iar guvernul a devenit fragil şi nesigur. Scandalurile s-au ţinut lanţ, iar finalul a dus la o apocalipsă a PNŢ-CD. Chiar preşedintele statului a fost atins de o afacere în care fusese implicat fiul său, şi e greu de crezut că nu ştia ce se întâmplă, astfel încât, înainte să îşi încheie mandatul, deoarece îi scăzuse grav popularitatea, a anunţat că iese din politică. Deşi părea un tip cinstit, a fost total ineficient, nu a atins niciunul dintre obiectivele pe care le enunţase în timpul candidaturii. Dacă nu a fost minciună, a fost incompetenţă. Astfel au crezut toţi fazanii, asemănători lui moi, dar nu a fost (chiar) aşa. Au trecut destui ani pentru a auzi de la oameni mai bine poziţionaţi care au fost faptele. Bănuiam, dar nu aveam confirmarea. Puterea fusese deja confiscată când a ajuns preşedinte Emil Constantinescu. Îmi este greu să cred că nu aflase cum stau lucrurile. Până la sfârşitul domniei sale a fost un continuu conflict şi cel mai penibil, cel mai dezastruos, a fost finalul bătăliei statului cu „minerii”. O asemenea stare de impotenţă instituţională a lăsat un gust amar, a creat lehamite intelectualilor care simpatizau dreapta politică. Pe cine şi de ce să mai susţii?

Organizaţia militară a statelor atlantice, NATO, fiind ceva mai atlantică în 1997, a refuzat aderarea României, sau cum se spunea protocolar, „România nu a fost invitată să se alăture organizaţiei”, deşi era susţinută de Franţa, deoarece s-a opus play-boy-ul Americii, William Clinton, cel implicat ulterior într-o „afacere” sexuală, îndelung comentată, ca o problemă capitală a omenirii. La fel era discutată voioşia provocată de vodka pe care o afişa Boris Elţin, şeful rus. Ce ursuleţ-rusuleţ simpatic şi pacifist! La conferinţa NATO de la Madrid, care consfinţea importanţa sau gradele aliaţilor din estul Europei, era (se născuse un obicei), invitată şi Rusia la nivel înalt, dar Elţin nu a mers atunci. A venit în schimb mr. Clinton la Bucureşti şi lumea s-a bulucit să-l vadă şi să creadă că doar cuminţenia şi răbdarea ne va duce acolo, în lumea zeilor, de unde vine el... Ştia cum sacrificaseră românii, de dragul lui, străvechea iubire de „aliatul secular”, poporul sârb, în vremea conflictului iugoslav. I-a susţinut barba lui Constantinescu, frecţie la picior de lemn! Ce a rămas de Will Clinton? Povestea trabucului şi a picăturii de spermă pe un covor scump din camera ovală unde-şi ţineau biroul presidenţii de la Casa Albă din Washington DC, undeva, în apropierea râului atât de invocat de cronicarii jurnalelor, Potomac. Monica! Monica! Oare nu îşi vârâse coada coana „Comunitate” în alcovul prezidenţial? Tânăra stagiară era evreică, nu?... Cine mă obligă să înghit ştirile zilei? Da, ştiu! Iluzia că sunt o fiinţă socială, civilizată, şi că fără să cunosc ce ştiu apropiaţii mei aş fi izolat. Ceva mă instigă să ascult şi să văd, eventual tot. Iar dacă sunt interpelat, să susţin o bazaconie pe care nu o mai pot opri, că-mi stă în gât… A-ah, ce animal murdărit mă simt câteodată şi zău dacă am caracter jegos! Neputincios, incapabil să mă scutur de prostie! Pentru că înghit continuu neadevăruri. Iar aceste neadevăruri sunt livrate chiar de vocile indivizilor pe care îi cred. Trebuie să am încredere în cineva. Realitatea, pe această încredere se bazează. Altfel cum să o consolidez în minte? Cum să mă adresez vouă? Chiar mie? Am învăţat la şcoală tot ce mi s-a spus despre Realitate. Am fost recompensat cu diplome (modeste) pentru cunoaşterea Realităţii însă… Realitatea este perisabilă, se modifică, este reinterpretată, este mai vastă, mereu prea mult pentru a face o sinteză care să nu dea greş, de aceea mă găsesc la o margine a Realităţii pe care o rad asimptotic[7]. Îi simt doar perii.

Starea de sărăcie generală era întreţinută de competenţa politicienilor. Parlamentul ales nu permitea adoptarea legilor importante (zise organice), dar guvernanţii aveau dorinţa să schimbe tot şi foloseau resurse (aparent) legale, „ordonanţe de urgenţă” ori solicitau „asumând răspunderea guvernului” adoptarea unor legi, contestate de opoziţie în toate modurile, dar aprobate într-un târziu, legi care trebuiau schimbate de fiecare dată când ajungea alt partid la putere. De ce? Pentru că vânzoleala de la vârful politicii nu lăsa la vedere adevărul acestei politici. Modificarea continuă pentru ca banii publici să fie devoraţi la nivel local. Acolo este puterea, acolo se formează mahării[8] şi de acolo vine susţinerea. Probabil guvernanţii sunt mai expuşi, dar merită efortul. Despre corupţie vorbeau toţi, împotriva corupţiei asudau luptând politicii, magistraţii, funcţionarii statului, de jos până sus, cât ţine ziua de lungă, şi noaptea… Chiar jurnaliştii… Care corupţie? Nimeni nu ia, nu pune mâna, nu se lasă fript! Doar cinste şi onoare! Şi-apoi, parcă nici nu sunt chiar atât de săraci, românii. Nu? Se mai aranjase ruşinea cu copiii instituţionalizaţi, lumea cam uitase cum a fost cu SIDA care-i mânca mai repede sau mai lent, reveneau personalităţi din Europa să susţină „adevăraţii democraţi”, se căuta restabilirea drepturilor foştilor deţinuţi politici, în general foşti moşieri, înapoierea averilor, caselor, jurnalele de dreapta deveniseră partizane şi lăudau guvernul, în fine, se vorbea mult de o protecţie a sistemului bancar după câteva falimente – însă acestea au continuat chiar după scandalul BANCOREX din 1999. Evident că se fura cumplit dar se făcea legal. Nimeni nu a fost răspunzător de crahurile bancare. Unii au avut poate neplăceri trecătoare, dar nimic mai mult. Şi mă simţeam atât de insignifiant comentând ştiri despre aceşti corifei ai lumii banului că mă sfiam să-i consider simpli pungaşi. Ei aveau nu doar guşa unor persoane sfidătoare, pricepute într-o magie mult prea complicat de descris ori înţeles de simplul sau micul cotizant, dar şi continua faţă a unui personaj placid care nu ţi-ar acorda o secundă să te privească în ochi. N-o meriţi. Astfel de personaj mi-a părut un tip devenit ministru al finanţelor, D. Dăianu. Pe acesta îl cunoştea mai bine amicul meu, Silviu Belivacă. Îi devenise şofer, evident, într-o limuzină Mercedes. Nu pot spune despre Dăianu că a fost unul dintre cei consideraţi, în mod figurativ, „băieţi deştepţi”. Mi-a părut doar un tip care se lasă greu convins să se implice şi fuge de riscuri.

Silviu era angajat de Banca Naţională. O vreme reuşise să se descurce de minune fiind detaşat la clubul de football FC Naţional, o sinecură pentru piloşi, susţinută cu bani publici de BNR. Mi-a spus-o cu voce caldă, amorezată de vremuri care nu se mai întorc:

–      Puteam face orice, aveam la dispoziţie o maşină, eram… Eram…

–      Cu ce te ocupai?

–      Făceam poze, primisem scule de mare precizie şi pozam băieţii când se strângeau la grup sau individual… şi altele. Le-am luat să fac poze la evenimente de familie. Făceam un ban în plus şi aveam libertate. Câştigam de patru ori cât acum. Auzi, mă plătesc ăştia cu doar trei milioane patru sute! Am familie, o fată de paispezece ani, vedetă, cum să o întreţin?

Al dracului, Belivacă! Câştiga de trei ori cât mine şi avea tupeul să mi se plângă! Nu îl interesa venitul meu. Oricum îmi era ruşine să-l declar cuiva. Măcar să par în rând cu ei! Cât ne-am plimbat pe un trotuar al Căii Moşilor, a fluierat pipiţe:

–      Ce faceţi fetelor? Nu mă luaţi şi pe mine cu voi? Sau vreţi să vă iau eu?

Era îmbrăcat de la ştoc. Pantofi, pantaloni, cămaşă bleu şi o jachetă. Era înalt, frumuşel… Era. Silviu Belivacă s-a prăpădit puţin după anul 2000. S-a îmbolnăvit, săracul! Aşa devreme! Era cu patru ani mai tânăr…

Cu toţii aveam fete vedete. Fata mea Oana, a fost în turneu prin Germania şi Belgia. Fetele au avut privilegiul de a fi vizitate de regina Belgiei, o femeie de peste 60 de ani, care le-a vorbit franţuzeşte de bine şi le-a lăudat. A avut un impact neaşteptat această plimbare prin câteva ţări europene. Au fost găzduite[9] de particulari în condiţii de excepţie, au primit cadouri,… Copilul meu s-a emancipat. Era copilul meu, oare?

Bunica şi tatăl ei natural au plecat din Bucureşti, la iniţiativa bătrânei care îşi resuscitase vechea idilă cu nenea Ferdinand din Aiud. Femeia vânduse apartamentul din Militari unde locuise şi Valerica împreună cu Oana, chiar o proprietate ce aparţinuse fostului soţ, dintr-o localitate apropiată de Drăgăşani, despre care Valerica îşi amintea nostalgic. Era un sat foarte pitoresc şi o casă veche, aşezată pe deal. Nu făcuse o afacere, banii s-au dus uşor. E drept că devalorizarea leului bulversase cetăţenii români. Cei mai mulţi gândeau valoarea în dolari şi mai rar în mărci. Marca germană, la rândul său, îşi redusese, în câţiva ani, valoarea la jumătate, făcând imposibilă acumularea deoarece se risca pierderea banilor. De aceea sunt făcuţi banii să circule, nu să fie depozitaţi. Totuşi, eu îi ţineam acasă. Mereu se anunţau la tv jafuri în case şi apartamente şi mi se strângea inima când lăsam avutul, atât cât era, nesupravegheat. Şi chiar în acele zile cineva spărsese casa vecinei noastre de apartament, doamna Dumitrescu. Se mutase de curând alături, încercase deja să fie populară, deşi prinsese de uşă o tăbliţă menită să ne distanţeze: „Doamna manager C. Dumitrescu”. „Manager” este o vorbă englezească utilizată tot mai insistent în locul celei folosite în trecut, „director”, tot englezească, dar compromisă. De fapt „manager” traduce mai bine cuvântul „administrator”, iar acesta s-a aşezat ca atribut domniei sale patronul, numit şi el, ca Afe, asociat unic. Prin urmare doamna manager a ieşit în evidenţă prin această simplă expunere, uşile de intrare pe scară aveau ialele mai mereu stricate şi într-o dimineaţă, când nu era nimeni acasă, s-a produs infracţiunea. A venit poliţia a căutat semnalmente, dar tot ce s-a schimbat a fost uşa apartamentului, dotată cu un sistem mai bun de protecţie.

Doamna Dumitrescu era o femeie tânără, singură, sub 30 de ani, slabă şi platinată. Îşi mobilase livingul ca un interior de firmă, dar nu a avut sediu acolo. M-a invitat într-o zi pentru a mă întreba dacă sunt de acord să folosim în tandem cablul de televiziune, să plătim doar un abonament. Eu deja utilizam „ingineria” aceasta şi luam „semnal” de la vecinul de sus, Cici Ceauş, un tip mic şi iute ca un maimuţoi băgat la priză. Şi zgomotos. Cici vorbea nonstop despre isprăvile sale, era teroare! Nu şi pentru nevastă-mea care îşi cam petrecea timpul prin vecinătate. Era în foarte bune relaţii cu nevastă-sa, Luminiţa. Deci am refuzat oferta de asociere cu vecina mea nouă şi nu prea ne-am mai vorbit. Presupun că avea nevoie de un paznic aproape, nu de prieteni. Mi-a displăcut aranjamentul sufrageriei sale cu pardoseala de gresie şi canapea mare şi grea, din piele, pe care m-a aşezat să văd cât mi-e de bine. Nu m-a cucerit, dar nici eu pe ea. A fost întâia oară când am văzut o uşă de intrare ranforsată pe interior cu bare verticale şi orizontale. Credeţi că nu a fost spartă şi aceea? De două ori, peste câţiva ani. A renunţat la broasca cu chei şi în prezent foloseşte un sistem electronic, cu telecomandă. Acesta pare infailibil, cel puţin până acum.

Cunoşteam deja câţiva dintre vecini însă nu datorită sociabilităţii mele, a nevesti-mi. Familia Chirvasă, de la 4, domnul Iordache, contabilul blocului, un malac de la etajul 2, lângă Cici, Iliuţă, şoferul de la 3 care avea o fată de seama Oanei, Aurel B. cu fandosita lui nevastă moldoveancă, şi Bană, instalatorul (plus administratorul Lucică de la scara 2). Pe toţi aceştia, şi pe nevestele lor, îi salutam. Evident şi pe doamna Dumitrescu. Deşi în copilărie am locuit alături de vecini ca într-o mare familie, m-am sălbăticit cu trecerea anilor. Şi asta dintr-un motiv temeinic. Nu ştiam ce să transmit acestor oameni. Nu aveam ce să-mi laud, uitasem toate glumele, bancurile, n-am fost o persoană comică sau distractivă şi, în special, nici unul nu avea preocupările mele intelectuale. Asta până l-am cunoscut pe Radu Comşa. Radu Comşa nu-mi era vecin. A fost colegul Valericăi, inginer la ITCI, înainte la ITC, un tip despre care aflasem deja o seamă de poveşti. Era deştept, era artist, Valerica deţinea un portret în creion făcut de el, pe care l-am înrămat şi atârnat câtva timp de perete în fosta locuinţă, avea trei fete, una era cercetător ştiinţific la universitatea din Boston, alta masterand la Paris cu o bursă de studii, în fine, mezina studia un instrument la liceul de muzică, şi toţi copiii lui îi datorau reuşita în viaţă. Era un meditator, la matematică, de succes. Începând cu septembrie 1997 Oana s-a apropiat, stresant, de capătul şcolii gimnaziale. La finalul anului şcolar, obligatoriu trebuia să intre la liceu, dar rezultatele sale şcolare erau mediocre iar la mate, catastrofale. E drept că profesoara de matematică îi cam tolera pe leneşi, altfel nu văd cum ar fi putut trece Oana clasa. Am încercat să lucrez cu ea dar nu se concentra şi îmi ieşeam din fire:

–      Eşti cumplită, ziceam, de câte ori am repetat? Învăţ eu pentru tine? Eu nu mai dau examen!

Degeaba! Nu avea chef şi eu nu aveam răbdare. Erau lucruri elementare pe care nu le cunoştea, iar matematica are câteva ramuri, nu vine singură, ca geografia (cel puţin la nivel gimnazial), are algebră, geometrie, trigonometrie, fiecare cu teoreme diferite, probleme specifice… Ne-am gândit să urmeze cursurile umaniste ale unui liceu în care să aibă şanse de intrare. Mă temeam grozav de acest hop. Avea nevoie de meditaţie în mod cert şi eu nu eram omul potrivit, deoarece nu mă asculta. Omul potrivit s-a dovedit a fi Radu Comşa.

 

---

[1] Utilizez ghilimele în exces (şi uneori puncte,puncte) pentru entităţi cu pretenţii şi morgă, în realitate formale.

[2] „Duh”-ul, ca toate vorbele pravoslavnice, se inspiră din vechea teologie slavă şi este acceptat ca „emanaţie, inspiraţie, energie divină” (catolicii-i zic „spirit”), nu prea îndepărtat de înţelesul celuilalt cuvânt religios, evocat de vânticelul ebraic (dar preluat din latina vulgară), „suflet – suflare divină”

[3] pentru ca noi, oamenii viitorului, să ne delectăm în moschei precum Taj-Mahal

[4] Pe invers s-ar numi „inoportunist”. Nici aşa nu-i bine.

[5] E doar una dintre expresiile care au separat binele de rău. Ce anume a făcut bine Ceauşescu?

[6] împodobit ulterior cu două consoane, aparent moderne, „CD”, de la „creştin-democrat”

[7] Al naibii matematician m-am făcut!

[8] În scurt timp au fost înnobilaţi de presă, au primit titlul de „baroni”

[9] folosesc femininul deoarece corul era, aproape exclusiv, format din tinere, plus două doamne şi (doar) un domn care le pregăteau