21 Viața de zombi

N-au pătimit nimic computerele, a fost alarmă falsă. Anul 2000, a fost ultimul an al mileniului II după Hristos. Abia din 2001 Lumea a pornit pe un drum nou. În cronologia anilor chinezești, 2000 a fost anul Dragonului. Fiind născut „dragon”, mă puteam aștepta să am un an mai bun. Toate horoscoapele acceptau că în anul acelui dragon de foc, toți dragonii, niște șerpi cu cap și gheare de leu (ori lup), ar fi fost privilegiați. Chiar și cei de apă…

Mă compar uneori, îmi judec defectele și parcă, deși nu întotdeauna, ori nu peste tot, sunt o ființă cam astfel cum se spune în zodiace. Fie de inspirație caldeeană, fie chinezească, ori indiană, aztecă, cu plante, pietre prețioase,… Cele mai populare sunt primele două. După deschiderea Chinei spre lume, promovată de ultimul tovarăș al lui Mao, s-a permis un pic de libertate vechilor obiceiuri spirituale. Începutul anului chinezesc a fost sărbătorit cu pompă la finalul lunii ianuarie. „Tovarășii” au hotărât să arate că respectă tradiția, dar nu neglijaseră nici anul creștin. Marele Huang-dî spusese despre chinezuții lui că ar fi un popor blând. Citisem două cărți despre China, „Legendele Chinei antice”, și cartea lui Malraux, „Condiția umană”. Știam să zic două-trei fraze despre șaolini și kung-fu, țineam prin caiete un număr de parabole găsite în locuri diverse, din spusele înțelepților chinezi, memorasem câte ceva din cartea de istorie,… altfel, vedeam ori auzeam știri în mass-media. Ignoram acea civilizație îndepărtată, îmbrăcată în uniforme, îmi părea un mușuroi de furnici. În 1987, după manifestația tăvălită de tancuri în marea piață vegheată de portretul patriarhului Mao în Beijing (zis Pekin, cu ani înainte), Paolo Bertolucci, mare regizor italian de film, a orchestrat spectacolul unei lumi în tranziție – am văzut mult mai târziu „Ultimul împărat” – cu succes maxim, poate amplificat și de emoția lumii capitaliste după evenimentele anterioare din cetatea împăraților comuniști.

China. Cei cu o minimă cultură, ca mine, se gândesc la o întindere asiatică, cea mai însemnată, excluzând Siberia, stăpânită încă din antichitate de un grup sau altul de războinici mici și iuți care puneau la lucru o masă tot mai numeroasă de agricultori și manufacturieri. Au făcut invenții excepționale chinezii cărora europenii le-au găsit utilizări revoluționare. Civilizațiile se influențează reciproc. Mult timp națiile estice au stat încuiate în propria carapace de tirani sau de protectori, interpretarea ține de viziune, s-au înmulțit și au fost redeschise timid să mai respire un pic din aerul lumii. Deng Siao Ping a fost un Mihail Gorbaciov din perspectivă chinezească. Se spune că era chiar mai vechi. După el China și-a ridicat storurile. Ce ne mai bucura democrația chinezească! Eram ca frații noi, cei douăzeci de milioane de români, cu miliardul de chinezi care se pregătea să invadeze lumea. Deocamdată pe partea manufacturieră.

Patronul Afendulis nu mai era președintele firmei sale. O investise pe fiica sa cu această funcție fiindcă împlinise deja 18 ani. Era majoră, putea conduce o firmă cum putea conduce automobilul primit cadou la majorat. Să fim sobri! Cum să se ocupe copila de afacerile tatălui său? Era un simplu paravan. Afe își luase procură pentru a semna în numele fiicei, dar, în anumite situații cerea semnătura ei.

Își reorientase întreaga filozofie de aprovizionare spre piața chineză de desfacere. Era mai puțină rigurozitate decât pe piețele consacrate și destulă confuzie, dar prețurile au fost întotdeauna reduse. Și se fabrica sub licență. Motorola made in China. Ce-avea? Era sau nu Motorola? A încercat „să fenteze” compania producătoare. Hotărâse să livreze second-hand-uri. Asta diminua achiziția de stații și echipamente noi, ceea ce afecta relația cu metropola, care avea reprezentață în București.

Mi-l amintesc ca prin vis pe Mark Shneker, un tip corpolent și blond, care vizita cândva destul de des cabinetul „președintelui” și se simțea în largul său. Ai naibii, domnule, americanii ăștia! Vin la tine și te iau direct, cu nonșalanță, de parcă te-ar cunoaște din copilărie, „Hello Ion! How are you?”, și nu te lasă să-i zici cumva sir ori mister, trebuie să-i tutuiești la rândul tău, lăsându-te să crezi că îți sunt prieteni. Dar să vezi metamorfoză pe Mark al nostru după ce Ion a început să întârzie plățile! La început l-a mustrat amical, apoi a început să-l paseze de câte ori era căutat, în fine i-a tăiat-o că nu-l mai poate păsui, că îi retrage acreditarea de dealer autorizat. Și îl plimbase de numeroase ori cu barca personală prin Delta Dunării, îi plătise mese îmbelșugate la restaurante, se băteau pe umeri ca frații! Nu te poți bizui pe americani. O nație de nerecunoscători! Afendulis a tras cum a putut de această recunoaștere a companiei americane. A împrumutat bani, a plătit în ultimul moment, a căutat tertipuri. Prietenia sa cu Mark Shneker s-a diminuat, totuși reprezentanța Motorola în zona sud-estică a Europei și-a mutat reședința din București înainte să întrerupă autorizarea distribuției echipamentelor prin Alfa-Bit. Au fost cele mai fiabile echipamente radio din perioada aceea însă deja exista concurență de luat în seamă și piața se modifica. Apoi, programatorii și depanatorii de stații se specializaseră doar pe Motorola. Să le modifici reflexele ducea la infirmitate. Erau trei asemenea depanatori care se plângeau imediat cum intrau la reparat stațiile altei firme. Nu aveau manuale, scheme, aparate de măsură, scule, și cine mai știe ce! Salarii. Afendulis renunțase să indexeze salariile. Promitea. Uneori mărea venitul unuia sau altuia dar numai indivizilor de care nu se putea dispensa. Ceilalți puteau muri de inaniție, atâta vreme cât nu aveau unde pleca.

Era o inflație ca în povești cu populații canibale care își înghițeau speranțele, devorau industria, casele, resursele,... Anul 2000, an electoral, a introdus o mare deziluzie privind politica de orice orientare. Ce înseamnă politica, cine și de ce este politician, cine e nepătat și ce trebuie făcut împotriva impostorilor și corupților? Exista deja o asemenea percepție a murdăriei încât mulți au considerat că trebuia să se producă un șoc. Era nevoie de epurare, de execuții pe stadioane, de exemple cumplite. Dar cine să repornească motorul revoluției? Corneliu Vadim Tudor! Un cântător de Ceaușescu, poet minor și pamfletist de foarte stânga, exagerat de vocal! Ce trăznăi putea rosti omul acela! Întemeiase o fundație, o revistă și un partid numite „România Mare” unde își adunase o echipă de moși recunoscuți drept foști securiști, colonei și generali rezerviști, destul de morți dar cu ceva viață în vine. Eu mă găseam la limita capacității de recepție a discuțiilor și analizelor pe teme politice, acceptării competenței jurnaliștilor de orientări diverse, dar încă mai gustam pamfletele. „Mă râdeam!” Săptămânalul „Academia Cațavencu”, cam îmbătrânit, fusese resuscitat o dată cu apariția în funcția de director și redactor șef a unuia dintre personajele care au pozat la circul tv din ziua revoluției, Mircea Dinescu. Văzând asemenea personaje, se mai exhiba în epocă și Adrian Păunescu, îmi părea că poeții au gură mare. Deștepți, oarecum, dar parcă prea zgomotoși. Dinescu se cam vindecase de poezie de când cu revoluția, ajunsese degrabă președintele uniunii scriitorilor și se lăsase de funcție după acuzații de impostură și îmbogățire frauduloasă din comisioane pentru achiziția de utilaje necesare și nu prea uniunii. După ani, glumețul acesta a servit publicului parabola cu doamna Cuperman care-l somase să se înavuțească pentru a nu fi umilit, la-la-la. Cum ar veni să nu i se lege ciocul. Dinescu a scris ce a vrut și a făcut cum a vrut pe cine a vrut, dar nu se ridica la vehemența murdară a lui Vadim.

Din republica Moldova, o țară cu români rusificați, manipulați de indivizi „școliți” la Moscova, apăruseră niște ciudați numiți, la rândul lor, poeți. Discursul lor era cântat, vorbeau rar și important. Poezia… Abia citisem „L’Infinito” de Leopardi. De acord, nimeni nu este inspirat non-stop de muză. Și-apoi, m-am obișnuit să nu mai rezonez la vorbe, oricât de profund ar părea înțelesul. Tot un joc ingenios de construit, de potrivit ce ai în dotare. Dincolo de parole se adaugă un anumit rafinament cultural, chiar o tușă specială a limbajului, caracterul plus educația. Inspirația e beția oferită de licori pe care ni le putem permite. La noi se simte putoarea de țuică. Dincolo de Prut e vinul destul de ieftin. Leopardi era amețit de aburii unui pahar cu grappa și bălmăjea ceva despre necuprinsul astupat de necunoaștere. Grigore Vieru cu meșa desuetă pe chelie, a fost inițial un scriitor de cărți de copii… Pentru ce vor indivizii să strângă medalii și să vorbească mișcător la recepții? A fost Vieru mai poet ca Păunescu? A vibrat mai bine patriotic? A lipit Basarabia mai strâns de România? N-am auzit și probabil a fost invers, dar… Păunescu l-a cântat pe dictator, iar dictatorul l-a tras puțin mai jos și pe el. Lui Păunescu i-a fost „plantat” un bust în Grădina Icoanei din București. Nu seamănă deloc dar îi stă scris pe soclu numele. În 2000 era încă în voce. Își lăsase barbă, iar barba lui înțeleaptă se albise, asta pentru a muta privirea publicului de la pântec altundeva. Apărea la tv, la șouri politice, pentru că devenise și politician, în tabăra noului său tătuc, Iliescu, avea o sclipire deșteaptă în ochi și viteză când se lansa din trompetă în retorică. Nu mai zicea nimic memorabil, doar capital. Ce să nu înțelegi acolo? Scrisese zeci de cărți, toate monumente. Iar „Cenaclul Flacăra” încă avea energie să facă turnee prin România și Moldova. În alte zări nu ar fi fost înțeles.

Nu pot judeca acest an ca pe un sfârșit de mileniu al civilizației umane moderne. Ca pe un sfârșit de secol, poate. Trăisem jumătate din el.

De doi ani fusese lansat un joc de PC numit „Sanitarium” (Azilul de nebuni). Eu l-am procurat, evident „la negru”, pe la începutul lui 2000. S-a potrivit deviației psihice care îmi traversa intelectul. O alienare, asta mi s-a întâmplat, într-un registru aparent rațional. Plus filmul bizar cu frumușelul Jude Law, „Existenz”. Ceva despre conectarea la o viață virtual-paralelă, cam horror, de unde, revenind, să rămâi marcat și nesigur că nu ești în alt vis. Auzeam câteodată în cap muzica psihedelică din jocul de computer. Acest tip de muzică se repetă obsesiv și induce neliniște. Unde sunt? Cine sunt? Dintr-astea! Toate prinse de coada afurisitului de mileniu. De ce mi-ar fi păsat?

La începutul verii, orașul București s-a pricopsit cu un fost căpitan de navă și reprezentant comercial la Anvers pe timpul „împușcatului”, în funcția de primar. Acest individ cu nume puturos era deja celebru, se menținuse la putere încă din 1990, și s-a distins în manipulări, dezmembrări, distrugerea flotei comerciale a statului, alianțe și trădări. Despărțirea de partidul lui Iliescu, ulterior deraierea către dreapta a unui preauns politician, nu era decât o manevră dibace să-i aducă simpatii. Masa de ștampile „Votat” se cam scârbise de numita „Convenție Democratică”. Atâtea intrigi, atâta zânzanie, atâta nepricepere, doar interes personal, gerontocrație și… Ah! Dispreț. Sfârșitul de mandat al „CD”-ului a marcat creșterea ratei disprețului față de proști. Cred că atunci am auzit pentru prima oară sintagma „clasă politică”. A fost scoasă la vârful limbii, evidement, de scormonitorii de privilegii, inițial de mârlanii din presă.    

Clasificarea în straturi umane care se bucură de o anumită stare publică, împărțirea după tipul de favoruri obținute de la stat, a fost inventată tot de politicieni pentru binele și fala lor, dar cocoloșită, reformulată, definită complex, mermelită de… pupincuriștii numiți moderatori, eventual formatori de opinie. Mulți dintre acești pricepuți în clănțăneală au făcut și politică. Esența politicului este lupta pentru a deveni funcționar de stat, cât de „înalt” e posibil.

Am mers vara să-l votez pe Băsescu. Promitea demolarea dughenelor și eutanasierea câinilor vagabonzi, plus o mie și una de investiții în ceea ce se chema, en-gros, infrastructură. Era simpatic chiompaliul cu meșa rebelă măturată cu degetele pe chelie, râdea mult și avea obiceiuri populare. În plus, părea și determinat fiindcă fusese căpitan de navă, deci știa să comande. A făcut adesea paralelă între conducerea unei nave (fusese comandant pe nava amiral a flotei comerciale, petrolierul „Independența”, înainte să ia foc în Bosfor) și conducerea unui oraș sau a unei țări. Evident, ideea că poți conduce teritorii, locuite ori ba, este aberantă, pentru că ele stau de obicei în loc. Dar, când mintea omului simplu face asocieri, nuanțele se pierd.

După ce a devenit primar, Băse (s-a creat mania hilară de a prescurta cu drag numele de familie, dar se poartă și diminutivele, de ex Trăienel – mânca-l-ar mama pe… el!) s-a pus pe dărâmat chioșcurile de tablă și dughenele aflate pe domeniul public. Atunci am înțeles că va fi îndepărtat și „magazinul” unde lucra Valerica, deoarece se afla pe trotuar. Risca să rămână fără serviciu. Îi era prea bine acolo! Dar, până să-i ajungă amenințarea „piratului asasin de câini și chioșcuri” a trecut ceva…

Se crease o armonie zonală care integrase vânzători, chioșcuri și localnici. Nevastă-mea era fericită, își făcuse mici afaceri, în sensul că vindea pe cont propriu ceva țigări, avea profit mulțumitor deși colegul ei, Ionuț, un tip mai tânăr și foarte rapace, îi „deturna” clienții – îl suspecta că face socoteli umflate, că își fură patronul –, dar avea grupul ei de consumatori care o incluseseră în gașcă. Îmi vorbea uneori despre ei, i-am și întâlnit în trecere, însă n-am vrut să mă asociez deși, parcă ar fi vrut să mă cunoască… Grasu, Dragoș Popescu, Florin Cătălinoiu, Vitali, Ovidiu Ionescu, adică Ovidel, Pașa, Titi,… Edi Prohasca,… Edi. Individul acesta, în fața căruia râdeau ochii Valericăi, un tip de peste un metru optzeci, adică înalt, bonus blond, era, asemenea tuturor, liber profesionist, altfel spus, mai mereu disponibil. În apropiere, tot pe Titulescu, locuia maestrul Johnny Răducanu. Venea adesea deoarece îi plăcea să flecărească, uneori apărea și nevasta, o femeie agreabilă însoțită de cățelușă, apoi chioșcul a fost descoperit de angajatele oficiului de turism Happy Tour și de doamna Demetriade, nevasta celui care avea să devină peste ani un efemer director la TAROM. Să o vadă pe Valerica în slujba înjositoare de vânzătoare la chioșc a fost ca o revelație a propriei superiorități.

S-a întâmplat să ajung în timpul zilei aproape de Piața Victoriei deoarece „Inspectoratul de Radiocomunicații” își mutase birourile pe-aproape, provizoriu, ca de obicei, și am trecut să văd ce mai face. Deoarece nu am găsit-o de două ori (am așteptat un timp să se întoarcă, apoi am renunțat fiindcă întârzia),… m-am luat de gânduri. Unde pleca în timpul serviciului? Avea 46 de ani atunci și, în mijlocul acestor bănuieli nerostite de infidelitate am fost anunțat într-o după amiază că a fost internată la spitalul Filantropia din apropiere datorită unei hemoragii interne cauzată de o sarcină extrauterină. Părea ceva deosebit de grav și m-am temut pentru viața ei. Doctorul era pornit să-i execute o histerectomie dibace cum se pricepea de minune… A fost o perioadă de spaimă că îi vor fi amputate interioarele, știută fiind foamea măcelarilor de oameni numiți chirurgi, care nu taie ci „operează”. Foamea de bani… După ce s-a oprit sângerarea am mers la alți specialiști. Printr-o ciudată potriveală, Valerica a descoperit la o policlinică privată de pe șoseaua Pantelimon fostul profesor de chirurgie, de la „Institutul de medicină”, încă nu se numea „Universitatea de medicină”, pensionat și nu prea, al doctorului de la „Filantropia”. Moșul a considerat că nu este necesară intervenția chirurgicală, că există tratament eficace cu pilule. Valerica a avut un fibrom pe uter, afecțiune destul de frecventă la femeile de-o vârstă (chiar la tinere). A tras-o cu tumoarea aceasta până la menopauză. Dar spinul acelei întâmplări nu a încetat să mă împungă! Cum de rămăsese gravidă din moment ce ne „protejam”? Și se mai întâmplase o dată, la fel de grav și de neașteptat cu câțiva ani înainte… Orice întrebare sau aluzie pe care o încercam era consemnată ca acces de gelozie nejustificată. Până la urmă ce este gelozia? Un fel de invidie că altcineva se poate bucura de un drept al tău pe care nu dorești să îl partajezi. Când e vorba de apropiați sunt intimități sentimentale, iar sentimentele au cioturi care nu se resorb ușor. Uneori se denaturează și ajung obsesii… Dacă te desparți de ele, te-ai îndepărtat de cineva, ai schimbat condițiile de viață. După ce am învârtit în imaginație tot ce nu înțelegeam m-am întors la rațiune. Am o locuință, o familie, o situație stabilă, un puzzle existențial de descifrat…

Când președintele României a anunțat că a fost învins de Sistem, am înțeles că nu mai candidează pentru altă investitură. După această recunoaștere a eșecului au apărut poveștile despre originea sa evreiască, fusese născut în Basarabia, despre intenția de a vinde tot-tot pungașilor de evrei, în obiceiul cărora a hăpăi resursele unei națiuni era în mod clar răzbunarea pentru antisionismul înaintașilor. Mi-am scris adesea pe caietele mele că Marele Război a fost câștigat finalmente de evrei (după cele două etape ale sale), deși nu se afirmaseră ca parte beligerantă. Aceștia s-au aplicat decisiv pe domeniul financiar mondial devenit mai important decât cel industrial-economic. De acolo poți trage sforile unei lumi de marionete. Iar una dintre unelte fusese numitul Berezovici, Constantinescu, în tinerețe activist și propagandist nenorocit de pcr, după cum ne informa absolut adevărat, cu acuratețe și profesionalism de jurnalist anonim, „România Mare”.

Am fost mirat să descopăr între colegii din ALFA-BIT un suporter al lui Vadim Tudor, pe Cipi sau Cipicu (de la Ciprian), un tip înalt și creț, de loc din Pitești – se mândrea că e originar din cartierul Trivale. A fost o figură băiatul acesta, un tip cu o personalitate aparte, cel puțin între tinerii din A-B, un rebel. Deși era dintre vechi, nu părăsise firma, de fapt nu era legat de ceilalți și a rămas în „fieful lui Afe”. Despre Cipicu de-atunci, „tipul Cipicu” s-ar putea scrie o carte. Nu știu cum a evoluat, mă îndoiesc că a reușit să își conserve modul de a fi, măcar pentru că a îmbătrânit. Părea veșnic mahmur, se îmbăta constant, avea o proastă dispoziție la muncă pe care nu i-o puteai modifica, mucalit, limbajul lui era plin de vorbe porcoase, fan al Rapidului, al hard-rock-ului istoric și, de când se utiliza internetul, se hrănea cu lecturi despre legiune, Garda de Fier.

Deși Vadim Tudor purta numele Corneliu precum Zelea Codreanu, sau măcar precum Coposu, deși afirma tare naționalismul, nu a fost un militant politic de dreapta. De fapt nimeni nu a auzit măcar o aluzie despre planurile sale privind bunăstarea cetățenilor, sau măcar intențiile de guvernare. Era un extremist… de stânga. Extremismul de stânga merge spre anarhie, spre suprimarea statului, dar nu în cazul lui Vadim Tudor. Sincer, acesta nu transmitea nicio certitudine, doar vorbe. Cum a putut să sucească în acel an mintea unui număr important de români, este o simplă legătură cu inevitabilul eșec al unei prea largi coaliții politice. Parcă vezi o navă extraterestră cu numeroase adausuri care se zdruncină la înaintare și dă impresia că va lua foc începând dinspre margine… Asta (Convenția Democrată) s-a spart în așchii de la centru.

Am fost să votez la președinție candidatul dreptei, individul care încheiase guvernarea CD în calitate de prim ministru. M-am mirat că tinerii se îndemnau zgomotos să îl voteze pe Vadim Tudor. Aveau să se întoarcă vremurile apuse – deși Vadim își schimbase puțin mesajul? Ideea execuțiilor publice ale corupților, cu stadioane pline ochi de oameni dornici să vadă acest tip de spectacole, nu se mai purta, iar parcursul european al statului, inclusiv de „integrarie în structur’li nord atlantice, tovarăși”, nu ar fi fost deturnat, se înțelege. Știam bine că nu mai erau șanse pentru candidații dreptei politice. Pentru ce am mers? După numai zece ani de democrație americănească deja se instalase lehamitea pentru politică. Dar mai aveam de avansat pe drumul acesta.

Rezultatul alegerilor politice (parlamentare și prezidențiale) din anul 2000 nu a fost spectaculos, dar modificările ulterioare în politica și economia mondială au luat pe val și starea națiunii române.

Am aflat că Alex Stoica îmi este rudă. Nepot de văr. Avea 26 de ani când a ajuns la Alfa-Bit, mama lui îl știa pe Afendulis. Pe tată-său îl chema Marin, era al doilea fiu al lui nea Gheorghe, fratele cel mai mare al mamei. Alex își ura tatăl cu pasiune. Se plângea că nu   l-a sprijinit când a avut nevoie de el, că nu îl înțelegea și nu-i acorda încredere. Se avea mult mai bine cu mamă-sa. Cu ea măcar putea vorbi. Dar era bolnavă grav de inimă…

Cum arăta ruda mea? Un tip grăsuț, brunet, cam de un metru șaptezeci și cinci, chel și păros. Asuda ușor, vorbea repezit, era grozav de suspicios și lipsit de umor. Găsisem în mulțime încă un tip complexat și acela îmi era rudă apropiată. Alex își ratase cariera universitară după mai puțin de doi ani de studiu. Chiar și acolo avea o vină tată-său (îi moștenise și chelia)! Deși deținea ceva bani, era contabil la Patriarhie, nu a plătit copilului, nici parțial, pentru o bursă pe care o putea primi în străinătate, astfel încât a dat examen, și a reușit, la fizică atomică, o disciplină despre care nu știa mai nimic, prin urmare și-a încheiat studiile după un an și ceva printr-un fiasco, fără să participe la cursuri. A fost prea greu și a fost zadarnic. De atunci a căutat ceva de lucru să poată sta departe de părinți. Nu-i mai suporta, cel puțin pe tată-său, un tip cu reproșurile la el, gata să îl agreseze fie și numai pentru că îl privea:

–      „Ce vrei bă? Spune, ce vrei!?” „Că ar trebui să lucrezi, să faci ceva, că îți găsesc la Patriarhie, că alta…” „Știi ce? Lasă-mă! Nu vrei să stau acasă, plec!...”

Era un ratat nepotul meu, ori se credea astfel! Când ieșea de la serviciu își căuta refugiul în băutură. Pentru asta îl avea tovarăș pe Cipicu și o grupare de ordinari ai locului care își petreceau cea mai mare parte din timp la „birtul Marinei”. Marina era angajata unui tip care își făcuse localul pe marginea străzii Arcului, lângă „ruina lui Patriciu”. Expresiile „Ne vedem la Marina peste o oră” sau „Cobor la Marina să beau o cafea” nu aveau legătură personală, deloc, femeia era măritată și locuia aproape de spitalul Colentina, departe de centru. Era vorba despre local, iar localul nu era nici un pic proprietatea ei. Dar și ea avea mare simpatie pentru bețivanii aceia, deoarece era plătită la procent din vânzări. Exact cum era nevastă-mea, totuși, niciodată nu am făcut o asemănare între acea Marină și Valerica.

Așa se scrie Istoria! Cu eșecuri pe linie. Eșec, eșec, înfrângere, catastrofă, colaps, victorie colosală urmată la secundă de o mare decepție, trădare, distrugere, zi neagră pentru… Pentru ce?

La 48 de ani și o lună era timpul concluziilor… Fugiți de-aici! Am obosit să accept toată învățătura fojgăită de furnicătura asta de proști deștepți. Mă doare-n cot de elita mamii lor! Vin câțiva fleșcăiți la o ședință de vorbărie prețioasă, câteodată, seara, într-un studio tv și tăvălesc o temă, ca pe o curvă ieftină, pe diverse părți și în câteva poziții, o dezgolesc să o ofere voyeuristului care privind pe gaura cheii nu înțelege mare lucru. Dar apreciază… Fir-ați ai… de nemernici! Oferiți pe bani buni canabis mintal! Alienați căscații să vă pună la clasor în rândul zeităților și sunteți doar măgari cu guler!

Nevastă-mea era pierdută în vorbăria filosofilor, poeților și seniorilor editori despre politică, despre nuanțe, personaje din biblioteca mistică, citate cum nu s-au mai citat, înțelepciune pură, diamant neural, cu dentrite ramificate, țintită exact la sinapsă cu o sprinteneală a vorbei de mai mare extazul! Mă pierdeam și eu încet dar, înainte de mine îmi pierdeam lucrurile, gândurile, somnul, liniștea, încrederea în… Pe la Dumnezeu nu am prea trecut.

Mă simt singur! Stingher. Consum zi de zi, eu, pe mine, mă…